Am cunoscut-o pe doamna A.P. virtual, întro casetuță dreptunghiulară de pe Instagram, datorită unui mesaj providențial pe care dumneaei mi l-a trimis. Totul a pornit de la cartea “Mahalale de patrimoniu” pe care am publicat-o recent la Editura Vremea. Datorită doamnei A.P. am simțit încă o dată puterea comunității #Aiciastat. Să vă explic de ce. Imediat după lansarea cărții la Bookfest, doamna A.P. mi-a scris că și-ar dori cartea pentru că îi trezește amintiri din copilărie, originile sale fiind chiar de-aici, de la granița dintre cele două mahalale pe care le evoc în carte, Sfânta Ecaterina și Flămânda. Doamna A.P. nu mai locuiește de mulți ani în România, s-a mutat în San Antonio, Texas, însă păstrează țara noastră în suflet. După câteva vorbe calde, am reușit să îi expediez cartea la mama sa, la Târgu Mureș, unde urma din fericire și doamna A.P. să ajungă în iunie. După ce a ajuns cartea în mâinile sale, a început o poveste emoționantă care s-a derulat pe parcursul mai multor luni, timp în care am trecut amândouă prin pierderi, dureri, recuperări, reuniri și speranțe. Totul a început cu această frază în căsuța mea poștală virtuală din Instagram:
Abia aștept să mă apuc de citit… doar răsfoind și multe amintiri m-au năpădit…. La Croitorul Tache, unde ne opream să vorbim cu nea Tache, unde soțul meu și-a făcut costumul pentru nuntă. La plimbările pe Bibescu Vodă, [unde] era cândva o covrigărie la Dealul Mitropoliei, scurtătura spre casă prin față pe la Teologie și Biserica Sf Ecaterina…
Aș fi vrut să călătoresc chiar atunci, pe loc în mahalaua de atunci, pe când croitoria lui Tache (azi înlocuită de o cafenea de specialitate) încă mai funcționa, pe când erau mai puține mașini și mai multe clipe de liniște și introspecție. Așa că am îndrăznit să o rog să îmi scrie amintirile sale despre cartier, despre stradă, despre casă. Am rugat-o să caute și câteva fotografii de atunci. Mi-aș fi dorit să îmi imaginez cu ochii sufletului piatra cubică de atunci, bordurile de bazalt, copacii care mărgineau strada și ornamentele caselor care încă nu își trăiau suferința profundă de astăzi. Mi-a trimis 3 mailuri, am simțit cum schițăm împreună un roman în foileton și simțeam la venirea fiecărui nou email o emoție teribilă. Primeam emailul dar îl lăsam necitit o perioadă mai lungă, ca să pot să prelungesc intensitatea sentimentului.
Așa îmi imaginez că se simțeau pe la 1913 cititorii lui Gustav Meyrink când intrau în posesia noilor capitole în foileton din proaspătul “Golem”. Scris între 1907 și 1914 și publicat pentru prima dată în foileton din decembrie 1913 până în august 1914 în revista “Die Weißen Blätter”, Golemul a fost publicat în formă de carte în 1915 de Kurt Wolff, Leipzig. Acum am privilegiul de a avea în bibliotecă Golemul lui Gustav Meyrink ilustrat de litografiile lui Ștefan Câlția, nu a trebuit să aștept derularea unei povești a restauratorului de artă, dar îmi construiesc propriile povești și propriile așteptări.
Așa că povestea pe care urmează să o citiți este rodul amintirilor doamnei A.P. în care eu am intervenit minimal și doar cu scopul de a vă face lectura mai cursivă. Vă doresc o călătorie plăcută în timp, cel puțin la fel de plăcută precum a fost pentru mine.
M-am născut, am locuit și am crescut pe strada Principatele Unite, la numărul 4. Pe vremea aceea, casa, clădirea din spate și curtea arătau cu totul altfel decât acum.
De când am început să păstrez memorii, casa principală era împarțiță în două apartamente, practic, iar în clădirea înaltă din spatele curții erau mai multe apartamente, cu mai multe familii locuind acolo.
Nu aș putea spune prea multe despre proprietarii originali ai casei sau ai clădirii din spate, înainte de venirea părinților mei la București.
Părinții mei, tineri căsătoriți, cu un copil mic (sora mea) și doi bătrâni (părinții tatălui meu), locuiau cu chirie într-o cameră din partea casei principale, având în comun bucataria din partea casei noastre și baia din partea cealaltă a casei. Asta se întâmpla în anii 1953-55, daca nu ma înșel. Cu timpiul mutindu-se celealte 2 familii care locuiau in 2 camera, părinților mei le-au fost dat spre chirie si aceastea. Cele 2 aprtamente, partea din față a casei si cea din spate, au fost separate, cei din fata raminind cu baia originala, si părinții mei, cu bucataria originală.
Bucataria noastra avea o frumoasă soba de metal, care ma fascina mereu. Parte ruginita, parte inca cu stralucirea bronzului vopsit, era o sursa de caldura in bucatarie. Hota inalta, deasupra aragazului, imi părea mereu un turn de scapare, de a zbura spre ceruri înalte.
Intrarea noastra era prin spatele casei, se intra într-un hol mic, la stânga era bucătaria, și dupa se deschidea un holișor lung, cu camere si baia de o parte și de alta a acestui hol. Usa de la hol era o minunatie mica, geamuri multe, incadrate in rame de lemn. Pe holul îngust era un superb mozaic, creat cu bucățele mici, albe, negre, galbene, nu-mi amintesc exact de desen. Promit sa caut prin albumul de poze și să vă trimit tot ce găsesc. Camera parinților mei era la dreapta, avea o usa cu geamuri asemănătoare cu cea de la capătul holuui. Celelate două camere aveau superbe sticle cu desene șlefuite, berze inalte, lebede, nu-mi amintesc prea bine. Știu ca erau superbe (sper ca mai exista)... Una dintre aceste camere a fost camera mea, după ce s-a mutat sora mea, și cealaltă era sufrageria. Aceste două camere dădeau spre curte și aveau jaluzele de lemn, care se ridicau.
În sufragerie, cam în mijlocul ei, probabil unde era original amplasata masa, era un mic capac in parchet (superb parchet in toate camerele), care se rotea si dezvăluia ceea ce a fost cândva poate o sonerie. Cred ca era conectata la bucătarie, probabil un semnal discret pentru când trebuiau aduse bucatele.
Doamna A.P. a revenit pe meleagurile noastre în câteva călătorii ce s-au dovedit a avea un rol de acupunctură a istoriei personale. A avut anumite trăiri pe care a dorit să le împărtășească:
