Ana

Sunt Ana Rubeli și de 33 de ani mi-am clădit pasiunea pentru istorie și povești. De 10 ani lucrez cu oameni diferiți și interesanți, printre cifre, probabilități, statistici și modele financiare. Indecizia în privința specializării mele m-a condus către studii complementare: am studiat întâi Finanțe, apoi Comunicare și în final Științe Actuariale în Olanda, unde am aflat cum se calculează riscul evenimentelor aleatoare. Sub chemarea străbunilor, și mai degrabă convinsă că seva mi se trage din meleagurile unde m-am născut, am vrut să mă întorc în țară și să aduc înapoi o parte din lecțiile învățate și experiențele acumulate. Cumva sub fascinația generației pașoptiste și a vizionarilor de la acea vreme care, după călătoriile sau studiile lor în afara tărilor românești se întorceau și construiau fie un spital, fie un muzeu, fie o universitate, așa mă proiectez și eu ca inovatoare și deschizătoare de drumuri. Am început prin actuariat, și astăzi continui printr-o căutare perpetuă de bijuterii arhitectonice în România: castele, conace, cetăți, case memoriale, ruine, palate, catedrale, mânăstiri, biserici fortificate sau muzee. În plus, caut să descopăr poveștile, romanțate pe alocuri, despre personajele care au călcat pragul acestor locuri. Voluntariez pentru Asociația Istoria Artei, pentru ARCEN, sunt membru Pro Patrimonio și încerc să mă implic personal în proiecte de salvare a patrimoniului, pentru a nu lăsa să ne pierdem istoria și identitatea. Îmi doresc să documentez alături de voi ceea ce explorez, într-o misiune de peregrinare a clădirilor istorice și a personalităților din spatele lor.

Mar

2021

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905.

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent).

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte.

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882.

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat.

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Feb

2021

Amintiri din copilărie cu Jean Chrissoveloni

Într-o după-amiază de decembrie am avut marea plăcere de a sta de vorbă pentru 3 ore cu domnul Jean Chrissoveloni, personalitate marcantă contemporană și urmaș al unei familii de renume. În vârstă de 77 de ani, un domn elegant, născut în plin război mondial, are amintiri și povești vii din vremurile negre ale comunismului. El a plecat din țară în 1960, s-a reîntors în ’90 și astăzi se ocupă primordial de revitalizarea proprietăților de patrimoniu ale familiei sale. L-am cunoscut la unul dintre evenimentele organizate de JCC Romania, unde a ținut o prezentare alături de istoricul de artă dr. Oana Marinache despre familia și realizările familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor și m-am bucurat foarte mult că am avut minunata ocazie de a-i lua un interviu.

Domnul Jean Chrissoveloni provine dintr-o familie cu adânci rădăcini negustorești: stră-străbunicul său, Zannis M. Chrissoveloni, a fost un comerciant originar din Chios. A avut printre membrii familiei inovatori excelenți care au investit extrem de divers, în paduri, terenuri agricole, clădiri, fabrici și comerț. A reînființat compania de familie “Imobiliara Chrissoveloni”, a recuperat vechi proprietăți, clădiri emblematice din București, printre care librăria Cărturești Carusel de pe Lipscani, pe Blănari, pe Negustori, și altele, astfel că domnul Chrissoveloni continuă tradiția și are și niște istorii memorabile pe care abia așteptam să le aud, să le trăiesc.

Ne-am întâlnit la Cafeneaua-Muzeu Micul Paris din Centrul Vechi, pe Strada Lipscani, la câțiva pași de câteva dintre proprietățile Chrissoveloni, ale căror povești urma să le depănăm. A fost o discuție cu suflet, cu multe râsete dar și cu multe emoții, cu trăiri autentice și pe alocuri cu lacrimi în ochi și în glas. Vă las în cele ce urmează discuția în forma ei cât mai autentică, presărată cu sentimentele din vocile noastre, căci vreau să vă transmit cât mai mult din emoția pe care am resimțit-o în fața domnului Jean Chrissoveloni. Am completat pe alocuri cu informații despre membrii familiei Chrissoveloni despre care este vorba în interviu, dar și fotografii istorice ca să vă faceți o imagine cât mai clară a valorii și eleganței acestei familii.

Vă trageți dintr-o familie cu tradiție în inovație. Ne puteți povesti câte ceva din istoria familiei?

Primul inovator a fost Nikolaos Chrissoveloni*, stră-bunicul meu, cel cu perciunii stufoși [haha]. El împrumuta bani contra unor garanții, și apoi scotea la licitație clădirile primite ca garanție. Cred totuși că era un bancher fără suflet, nu ca mine. Pe vremea lui pe Strada Lipscani erau doar magazine mici. El a fost primul care s-a gândit sa facă un magazin universal stil Galeries Lafayette. Așa că a comandat în 1904 inginerului Nicolae Cuțarida imobilul cu funcție comercială din Lipscani 55, construit pentru frații Hassan. Nu a fost niciodată bancă, așa cum am crezut inițial, ci mai degrabă un fel de “mall” al vremurilor lui. Asta știm acum clar din cercetări. Străbunicul meu a luat idei din Franța și Austria și le-a adus aici.

Copilul lui, Jean Chrissoveloni**, a făcut același lucru. Adică bunicul meu, Jean Chrissoveloni, al cărui nume îl port, a fost de fapt un geniu, și a avut o capacitatea de a absorbi cultură, artă, afaceri.

Tatăl meu**** era altfel: el era sportiv și avea nevoie de un “challenge”. Dacă îi spuneai: “eu pot să alerg mai repede decât tine”, el imediat îți demonstra că nu e așa. A fost fix ce trebuia în anii ’30 în timpul marii crize.

* Nikolaos Z. Chrissoveloni (1838-1913) s-a stabilit în țara noastră în 1861 inițial la Galați. El a fost fiul lui Zannis Chrissoveloni (1805-1880) care a înființat la Galați o filială a societății sale din Constantinopol: “Chrissoveloni Fils – Maison d’Exportation et de Banque”. Nikolaos s-a născut pe o insulă din Marea Marmara, s-a căsătorit la Paris cu Kalliroi Economu. În 1880 s-a mutat la București, a locuit pe strada Manea Brutaru și a achiziționat primul sediu al casei de comerț și al Băncii Chrissoveloni, clădirea din Lipscani 17. În 1879 a cumpărat moșia de la Ghidigeni, unde a construit o reședință somptuoasă în stil francez, proprietate faimoasă a familiei. A ctitorit o biserică, a sprijinit școala locală și a înființat fabrica de spirt de la Ghidigeni. În 1903, a cumpărat la licitație o altă proprietate de pe Lipscani (care astăzi găzduiește Cărturești Carusel) și a demarat în 1904 proiectul de a crea un spațiu comercial după model franțuzesc cu inginerul Nicolae Cuțarida. Clădirea a adăpostit magazinele fraților Hassan, apoi magazinul Printemps, Bazarul Popular și Familia.

** Jean sau Zanni (1881-1926) Chrissoveloni, bunicul personajului nostru principal, s-a născut la Galați și s-a căsătorit în 1907 cu Sybille Youell***, fiica armatorului și omului de afaceri Edward Charles Youell din Galați. Jean și Sybille sunt evocați cu mare afecțiune în memoriile Reginei Maria. El a fondat banca Chrissoveloni și a adus o bună parte din proprietățile familiei ca aport la capitalul social. Apoi, în 1925 a demarat proiectul de construcție al noului sediu al Băncii din Lipscani 8/16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.), un adevărat palat italian după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen.

*** Sybille Youell, fiica armatorului și omului de afaceri Youell din Galați căsătorită cu Jean Chrissoveloni a fost bunica protagonistului nostru. Este evocată astfel în memoriile Reginei Maria: “Firea ei anglo-saxonă, veselă, fără fățărnicie… înaltă, bălaie, neobosită, cu inima bună, spontană, avea o statură minunată și tenul alb ca laptele; mișcările ei erau pline de voiniciune falnică și toată seva ei era pătrunsă de sevă și de strălucită vitalitate […] Farmecul ei era neîntrecut; Sybille era una dintre acele ființe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineață plină de soare.”

Sybille Chrissoveloni 1 — Sybille Youell-Chrissoveloni, bunica protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Sybille Chrissoveloni 2 — Sybille Youell-Chrissoveloni, bunica protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Sybille Chrissoveloni 3 — Sybille Youell-Chrissoveloni, bunica protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

**** Tatăl personajului nostru, Nicolae Z. Chrissoveloni (1909-1972), unicul fiu al lui Jean/ Zannis și al lui Sybille, s-a născut lângă Paris și a fost educat în Anglia la Universitatea din Oxford și Austria la Academia Consulară din Viena. A făcut practică bancară la Viena și la București. A preluat conducerea afacerilor în perioada Marii Crize Economice și și-a pus în joc numele și averea personală pentru a garanta depozitele băncii, reușind să redreseze activitatea. A fost pasionat de sporturi: tenis, golf, rugby, ba chiar a jucat în Echipa Națională de Rugby. La Tenis Clubul Român era coleg cu prințul Șerban Ghica. În 1941 s-a căsătorit cu Georgeta Lakeman-Economu, cu care a avut 4 copii: Sybille, Jean (protagonistul nostru), Elena și Irina. În perioada comunistă banca a fost închisă, și-a pierdut toate proprietățile și a fost arestat și anchetat în repetate rânduri. Nevoit să își găsească o sursă de venit, a devenit inginer topometru (alături de soția sa) și au lucrat împreună în diverse zone din țară: să măsoare terenurile agricole, să recadastreze țara și să reamenajeze terenuri care fuseseră confiscate și colectivizate.

Și cum s-a refăcut familia dvs. după marea criză din anii ’30? Pare să fie o adevarată lecție de viață.

Tatăl meu a depășit criza cu ingeniozitate, deși era extrem de tânăr, abia împlinise 21 de ani. Până a devenit el major ca să poată prelua conducerea băncii după decesul bunicului meu, conducerea a fost asigurată de baronul Leon Economu (vărul primar al bunicii). Și apoi rolul primordial a fost asigurat de tatăl meu care a vândut în 1932 proprietatea băncii din Lipscani 16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.) și a făcut câteva mișcări strategice care au asigurat continuitatea afacerii.

Eu cred că fiecare generație a familiei mele s-a mulat perfect pe perioada istorică în care a trăit. Eu sunt a 5-a generație, și nu știu ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi fost dacă aș fi preluat afacerea dacă nu venea comunismul. Dacă nu ne-o făcea Churchil la Yalta, când a avut de ales între noi și Grecia, România ar fi avut moneda la nivelul lirei italiene din nordul Italiei. Dar nu știu dacă m-aș fi priceput să conduc banca. Nu știu ce caracter am.

Eu am preluat multe trăsături de la mama, dar și de la tata partea de “challenge”: nu mă las (chiar daca e ceva neimportant, dacă e un “challenge”, eu îl fac). Sunt a 5-a generație, dar sunt foarte perseverent, motto-ul meu este: “Never give up!”. Eu în schimb nu sunt făcut să preiau riscuri mari, nu îmi place să dau tunuri. Mie îmi place să fac pași mici. Văd generația aceasta nouă care vrea să facă venituri, profituri rapid. Nu merge așa.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu Bucureștii?

Haha, asta chiar e o întrebare interesantă. Amintirile mele se învârt în jurul mingii mele de baschet: pe orice maidan care avea un coș de baschet jucam „miuțe”. Eram absolut pasionat de baschet. Veneam acasă la ora 10, eram foarte flămând, nu prea era mâncare. Cine mergea să ia pâine era privilegiat. Până ajungea acasă deja mânca jumătate de pâine. Îmi amintesc ce bună era pâinea aceea albă și caldă. Dar era greu să iei mâncare pe cartelă, și noi aveam puține cartele deși eram o familie numeroasă.

Îmi amintesc și de școală, eram mulți în clasă, generația după război. 40 aproape. Nu erau clădiri, nu erau profesori. Știam doar că trebuia să ne spunem lecția o data pe trimestru. Eu mă aflam printre cei 75% de origine nesănătoasă. Restul de 25% erau de origine nesănătoasă, adică 3 generații în urmă să nu fi avut decât muncitori sau țărani neîmproprietăriți. Și ce să vezi, eram mulți așa-ziși „nesănătoși”.

Clasa socială din care proveneam trebuia exterminată. Părinții noștri, bunicii noștri. Și noi trebuia să intrăm direct ucenici în fabrică. Să se producă schimbarea claselor sociale. Noi nu mai aveam casă, nimic, trebuia să ne pierdem și identitatea. Ca să vedeți nivelul de îndoctrinare la care eram supuși încă din școală: când a murit Stalin sora mea plângea cu lacrimi de crocodil, deși tata era în închisoare. Cât de puternică era manipularea! Ne convingeau încă din școală că noi am supt sângele țării, că am asuprit țăranii. Mai târziu și-a dat seama de eroarea ei, când a văzut crunta realitate a sistemului.

Dar apropo de îndoctrinare, și pe mine m-au făcut pionier în clasa a 7-a, altfel nu treceam examenul de admitere. Și deși nimeni nu credea că voi trece examenul, am avut o mare șansă. Pe vremea aceea mergeam la meditații (eu trebuia sa fac meditații, nu ca sora mea care era briliantă, haha). Pe vremea aceea dădeam doar examen de admitere la literatura română și la matematică. Așa că am găsit o profesoară de limba română care să mă ajute să învăț, doamna Clondescu, fenomenală. Chiar m-am împrietenit cu fata ei, Sanda. Pentru matematică mergeam la domnul Buga care stătea sub apartamentul domnului Gerota. Chiar mă împrietenisem cu Ion Gerota și Mihai Gerota, băieții doctorului Gerota, profesorul lui Brâncuși. Undeva la intersecția Bulevardului Dacia cu Polonă. Și Domnul Buga era la parter, locuia împreună cu doamna Buga. Țin minte că era atât de curat apartamentul lor. Cu domnul Buga făceam concursuri de algebră. La aritmetică mă încurcam întotdeauna. Chiar și acum nu mă pricep deloc, întotdeauna adun câteva zero-uri!

Niciodată nu am considerat că nu pot face ceva, deoarece creierul uman este foarte complex. Să reușești academic trebuie să ai concentrare și memorie. Dar am conștientizat că eram slab la niște subiecte, iar la altele eram bun sau chiar foarte bun. De exemplu, eram foarte bun la algebra și calculus: ecuațiile diferențiale m-au ajutat la studii, chiar m-au salvat. Dar la restul nu știam nimic! Ei bine, profesorii mei Buga și Clondescu m-au ajutat să trec examenul de admitere.

Când am trecut examenul, tatăl meu era atât de entuziasmat încât m-a dus la talcioc și mi-a luat o bicicletă. Sora mea era furioasă, ea deși avea cele mai mari note nu primise un astfel de cadou. Dar era vorba de așteptări. La mine nu credea nimeni că o să trec examenul, așa că i-am surprins pe toți și am primit o bicicletă! Cu bicicleta aceasta am avut multe aventuri, mergeam uneori chiar până la Șosea. Dar nu prea aveam voie să circulăm că imediat ne oprea cineva să ne întrebe unde mergem. Așa că în ceea ce privește cartierele din București am puține amintiri. Îmi amintesc de exemplu de cartierul Dorobanți unde era școala mea primară. Nu îmi amintesc clar alte zone în afară de școală, casa mea și casele câtorva prieteni.

Dan Vasilache era unul dintre prietenii mei. Tatăl lui era inginer, a fost mare șef în portul de la Galați și mama lui era fiica unui comandant grec. Au pătimit mult în vremea comunismului. Dar mi-aduc aminte de competițiile cu Dan de când eram țânci. Inclusiv la matematică eram în competiție. Tatăl lui ne așeza pe scări, ne punea întrebări de matematică și noi trebuia să răspundem. Era ceva! Acum are PhD în IT, e un tip extraordinar de deștept. Am și lucrat împreună.

După venirea comunismului familia Chrissoveloni a fost în pribegie. Toate proprietățile au fost naționalizate, tatăl dvs. a fost închis în repetate rânduri. Unde ați locuit, care sunt casele care v-au marcat copilăria?

Vara târzie a anului 1943. Mama stătea pe balconul unui apartament închiriat din C.A. Rosetti 25 și privea avioanele care se duceau spre Ploiești. Urma Bombardamentul Ploieștilor. Pe vremea aceea m-am născut eu. După ce comuniștii au naționalizat proprietățile noastre, ultima redută rămăsese moșia de la Novaci. Și aceea a fost expropriată și bunicul (tatăl mamei) a fost trimis în domiciliu forțat. Așa că nu mai aveam unde să mergem. Pe vremea când eu aveam 5 ani, mama a aranjat cu Sanda Tătărescu-Negropontes (fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes) să mă trimită împreună cu băieții Negropontes la Vălenii de Munte, unde aveau ei o proprietate. Se ocupa acolo de noi un domn, Pitișteanu. 6 luni am trăit acolo, la Văleni. Apoi a venit mama să mă ia și niște prieteni de-ai noștri au preferat să ne ia în domiciliul lor, că altfel regimul i-ar fi obligat să ia străini în casă. Așa că ne-au dat 2 camere într-o casă din Dorobanți nr. 2, în casa unui pictor celebru, Henri Catargi (i se spunea Togo Catargi), care trăia cu o doamnă foarte elegantă, Valentina Argetoianu.

Îmi aduc aminte și acum de Valentina Argetoianu (era de o frumusețe fenomenală). Ea se ocupa de Dinu Lahovary care era cu 1 an mai mare decât sora mea, Sybille. El a fost ultima generație a familiei sale și la 14 ani a intrat ucenic în fabrica pe care o deținuse tatăl lui. Acolo a lucrat toată viața lui. Vă dați seama? Ce mod eficient de a distruge o generație.

Familia dvs. a fost legată de nenumărate personalități: Marcel Proust, Charlie Chaplin, Paul Morand, prin mătușa dvs., Principesa Elena*. Jean Chrissoveloni, bunicul dvs., s-a cunoscut chiar cu Brâncuși (o nouă descoperire realizată de Oana Marinache). Ce povești inedite ne puteți spune legate de personalitățile apropiate de familia Chrissoveloni?

Din păcate oamenii cu care noi eram prieteni înainte de război după ’48 erau fie morți, fie în închisoare… Cel puțin cei din țară. Dar să vă spun de pictorul Theodor Pallady. În casa noastră din Dorobanți locuia și el. Urcam pe scara de serviciu și intram pe lângă ușa de la camera lui Pallady, simțeam mirosul de uleiuri, de vopseluri. Dorobanți 2, casa e încă acolo. El picta printre altele și nuduri, dar noi nu știam la vremea aceea semnificația lor (dacă am fi știut, poate eram mai interesați, haha!).

O dată pe săptămână ieșea cu pălărie, cu costum, să își viziteze sora. Nu s-a căsătorit niciodată, și detesta copiii. Astfel că era un fel de luptă între noi. Marele nostru “challenge”, al copiilor, era să mergem pe vârfuri să mergem la ușa lui Pallady și să bubuim tare ca să îl speriem. El ieșea după noi cu bastonul, și ne amenința că dacă ne prinde ne trage vreo două cu bastonul lui ca să îl ținem minte. Striga după noi: “Aaa, derbedeilor, vă omor, vă fac, vă dreg!”. Ne potoleam pentru moment și apoi o luam iarăși de la capăt.

*Elena Chrissoveloni (1879-1975), fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, devenită principesă după prima sa căsătorie cu principele Dimitrie Suțu. A fost mătușa protagonistului nostru. Primise o educație aleasă, era de o frumusețe irezistibilă, vorbea 7 limbi și era apropiată de Regina Maria care o evocă în cuvinte foarte calde în memoriile ei: “capul său fin era purtat cu mândrie pe un gât foarte drept, așezat pe niște umeri tot atât de drepți; trupul său frumos proporționat și trăsăturile chipului, de o puritate clasică, îi dădeau aerul unei statuete […] Întreaga sa persoană era ireproșabilă, privirea francă și directă, verbul clar și precis; avea o viziune corectă asupra lucrurilor, a situațiilor și a oamenilor”. A doua oară s-a căsătorit cu scriitorul și diplomatul Paul Morand, așa că a locuit la Paris, unde a fost una dintre bunele prietene ale lui Marcel Proust.

Elena Chrissoveloni 2 — Principesa Elena Chrissoveloni - mătușa protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Principesa Elena Chrissoveloni - mătușa protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Dacă ați fi știut peste ani ce pictor faimos va deveni Pallady, poate ați fi procedat diferit?

Da, chiar așa, dacă știam pe atunci ce va ajunge Pallady, probabil ne-am fi comportat altfel. Cred că m-aș fi oferit chiar să îl ajut, să îi țin pensulele sau paleta. Poate primeam și eu o pânză sau poate paleta lui, haha!

Sora mea era foarte talentată la desen și făcea lecții cu Jean Steriadi. Acesta i-a dat chiar cadou paleta lui. Îți dai seama?

Să vă mai spun o istorie legată de Pallady. Când eram mic nu eram cel mai curajos copil. Ba dimpotrivă. Și tatăl meu încerca să mă îmbărbăteze, deși eu eram ca o pisică moartă, haha! Nu eram tipul de băiat bătăuș, înfipt. Iar tata ne citea basme cu prinți și prințese, și sublinia povestea cu prințul care s-a bătut cu o armată întreagă. Și îmi spunea: “Jean, vezi, asta e curajul, prințul s-a bătut să își apere regatul, așa să fii și tu, curajos!”. Și se pare că i-am răspuns: „Da, da, dar știi ce, prințul ăsta poate nu l-a cunoscut pe Pallady!” E clar că mie mi se părea că el e întruchiparea balaurului.

Mama mea gătea din când în când cartofi pentru Pallady, că el era singur. Și noi copiii stabileam între noi rândul cui era să îi ducă cartofii să îi mănânce. Țin minte că o dată a venit rândul la dus cartofii surorii mele mai mici, Elena. Noi o așteptam să se întoarcă. Trecea timpul, Elena nu mai venea. Când în sfârșit s-a întors după ceva timp, îi tremuraru genunchii de frică (ea fiind micuță, născută în ’46). Vă dați seama ce bau bau era Pallady pentru noi copiii.

Apoi am locuit la adresa Lascăr Catargiu nr. 7 (pe vremea aceea bulevardul se numea Ana Ipătescu), într-un bloc care astăzi este renovat cu o cafenea foarte șic. Noi eram la ultimul etaj, la 3, și sub noi stătea doamna Bloch. Și acum trec adeseori pe lângă acest bloc foarte frumos și rememorez perioada aceea. Aveam un apartament fenomenal. La etajul 3.

Îmi amintesc de un vecin, domnul Frunză, comunist din convingere, un adevărat ideologist. Studiase la Kiev, se ducea des în Rusia. Era inginer de profesie. Când se ducea să se culce avea o plasă neagră pe care și-o punea pe păr. Noi eram 4 copii, plus 4 adulți, 8 oameni în total, care trăiam într-o porțiune din apartament, iar baia și bucătăria le împărțeam cu domnul Frunză.

La un moment dat ne-am trezit cu cineva la ușă, era îmbrăcat în uniformă și ținea în mână hârtia de repartizare: “De-acum camera aceasta și baia sunt ale mele!”. Mama îngrijorată a întrebat: “Dar asta este singura baie, noi ce facem?”. El i-a răspuns sec: “Voi v-ați spălat destul. Acum e rândul nostru”. Lupta aceasta de clasă se simte din păcate și astăzi. Așa am ajuns 8 persoane în 2 camere, cu baia improvizată în bucătărie: trebuia să ne spălăm la lighean.

Ne puteți împărtăși ce reprezentant din familia dvs. v-a marcat cel mai puternic copilăria?

Amintirea mea prețioasă este cu bunicul meu, tatăl mamei mele. George Lakeman-Economu* [cu lacrimi în glas]. Avea o barbă impresionantă și era per ansamblu un tip incredibil. Născut în anii 1880, tatăl lui a fost marele guvernator al Bucureștilor în 1854 Mazar Pașa**, proprietar la Novaci. Eu îi spuneam Opișorule, de la “Opa” care înseamnă bunic în limba germană. Când eram mici o aveam ca “Nanny” pe Schwester Anne, cu care vorbeam limba germană. Și de aceea îi spuneam bunicului Opapa și bunicii Omama. Datorită limbii germane pe care o vorbeam cu Schwester Anne.

Mă simțeam foarte apropiat de el. Este interesant că am o pată de naștere fix ca el. Eram foarte similari în caracter, și el, ca și mine, se enerva foarte rapid [haha].

Odată cu venirea comunismului, Opișorul a fost trimis cu domiciliu forțat undeva în Bărăgan, la Găești, la 60 de ani. Avea astm și fuma, nu avea acolo niciun ajutor, și era și foarte greu să ajungi la el în vizită. Îi era foarte rău, era singur. Trebuia săptămânal să meargă la poliție să dea raportul. Era pe punctul de a ceda de greutăți și de însingurare. Așa că mama a decis să îi însceneze moartea. A aranjat un parastas și tot ce trebuie. Astfel că Opișorul a venit în secret să stea cu noi în Ana Ipătescu (unde locuiam atunci), dar nu mai avea acte, era presupus a fi mort. Săracul, pierduse tot, moșie, tot, nu mai avea nimic. Asta e și marea mea angoasă. Să dai faliment la finalul vieții, să ajungi pe drumuri. Groaznic. [Oftează.]

Și acum îl ținea fata lui ascuns. O iubea extraordinar pe mama, cea care îi dăruise cumva o a doua viață. Mereu îmi spunea: “Nu trebuie să facem nimic să o supărăm pe mama!”.

*George Lakeman-Economu (1881-1971) a fost fiul generalului Stephen Bartlett Lakeman și al Mariei Ioana Arion (1856-1899). Ea era fiica omului politic Ioan Arion și a Paulinei Paciurea. Sora Paulinei, Elena Paciurea, văduva lui Gheorghe Economu, neavând urmași, l-a adoptat pe George Lakeman în 1911, și de atunci acesta va folosi numele compus Lakeman-Economu. De la ea primește acesta moșia și conacul Novaci, unde au petrecut membrii familiei Chrissoveloni momente idilice (conactul datează din 1892 și astăzi este o ruină). S-a căsătorit cu Elena Colibășeanu cu care a avut o fiică, pe mama protagonistului nostru, Georgeta Maria Ecaterina Lakeman-Economu. Una dintre proprietățile lor emblematice din București este cea din Negustori nr. 1, astăzi Grand Boutique Hotel.

**Mazar Pașa a fost numele de ofițer otoman folosit de Sir Stephen Lakeman (1822-1900), un personaj fascinant al secolului al XIX-lea. Cu o bogată activitate militară și diplomatică, se implică în Războiul Crimeei și în politica românească. A fost căsătorit cu Maria Filipescu și cu Maria Arion, și s-a bucurat de poziția socială înaltă și de averile acestora. A fost înnobilat de Regina Victoria a Angliei pentru contribuțiile sale în luptele din Africa din 1853. A urmat o carieră diplomatică și la Constantinopol, intrând în rândul ofițerilor otomani sub numele de Mazar Pașa.

Și nu vă era frică să nu vă prindă cineva și să vă toarne la Securitate?

Ne era frică ca de dracu’, să nu ne prindă nimeni, să nu îl vadă nimeni, să nu ne pârască cineva. Job-ul meu era să îl păzesc. Bunicul avea o minte sclipitoare, și îi plăcea mult să citească. Îmi amintesc cum stătea pe singurul fotoliu și cum citea ziarul Scînteia, că nici nu era alt ziar pe vremea aceea. Când apăsa cineva pe sonerie, intram eu în acțiune, trebuia să îl iau de pe fotoliul pe care stătea și să îl ascund în dulap, lângă lighean.

Uneori îl uitam acolo după ce plecau musafirii. Și dintr-odată auzeam un mârâit: “Grrrrr!”. “Aoleu, l-am uitat pe Opișorul în dulap!” și imediat mă duceam să îl scot. Ce vremuri.

Uneori îmi spunea: “Neicușorule, fă-mi un pic de masaj”. Igiena nu a fost niciodată marea lui calitate, și cum acolo în apartament nu aveam nici măcar o baie, doar acel lighean, vă dați seama cum era. După masaj el era foarte încântat, și eu îi dădeam una peste ceafă din afecțiune.

Opișorul avea și el o responsabilitate în casă: era răspunzător ca eu și sora mea, Elena, să ne facem temele. Pe Ana Ipătescu aveam într-una dintre cele 2 camere o masă rotundă, la care stăteam noi 4: Opișor, surorile mele mai mici Elena, Irina și cu mine. Și eu mă distram tachinând-o pe Elena, mi se părea mult mai important decât să ne facem temele. La rândul ei ea mă tachina pe mine, și ieșea un circ. Opișorul, de colo: “Iencușorule, ți-am spus, stai potolit”. Dar pe mine mă interesa mult mai mult să nu își facă Elena tema, decât să mi-o fac eu.

Deși în mod normal un filosof, Opișorul avea un temperament coleric. Dintr-odată se enerva, se ridica de pe scaun și începea să mă alerge în jurul mesei. La un moment dat s-a enervat mai rău, a luat de pe masă un penar de lemn, unde țineam creioanele (și să știți că întodeauna înainte să îmi fac temele, mă preocupa să am toate creioanele ascuțite, dar de scris nu scriam!) și mi l-a aruncat în cap. Deși nu mă durea deloc, am făcut o mare scenă, m-am aruncat pe jos și m-am lamentat atât de rău, încât săracul Opișor s-a speriat teribil.

Și să vezi cum e mintea omului. Peste ani și ani, la Glyfada, m-am dus să îl vizitez de la Salonic de unde eram pe vremea aceea, deoarece se simțea foarte singur. Stătea cu părinții mei, dar mama m-a chemat să vin să îl văd și să îl conving să nu se întoarcă în țară. Asta era la începutul anilor ’70, după ce trecuseră mai bine de 10 ani de când plecasem din țară. Lui îi era dor de țară, vă dați seama? Când l-am văzut am avut amândoi atâtea emoții… Și el m-a impresionat puternic când mi-a zis: “Mai ții minte ce rău te-am lovit cu penarul atunci…Ce rău mi-a părut! Să știi că și acum îmi pare rau, ce era să îți fac!”. Incredibil [lacrimi în glas], i-am spus că nu m-a durut, că a fost o prostie. Dar îți dai seama, el înainte de moarte la întâmplarea asta se gândea…

M-am simțit vinovat că l-am păcălit, că nu am avut grijă suficientă de el. Și iată, în ziua de astăzi nu mai avem relații atât de apropiate cu nepoții cum aveam noi cu bunicii noștri. Dar eu mi-am petrecut o mare parte din viață alături de el și mă simțeam întotdeauna foarte apropiat de el.

Dar cum a procedat cu actele sale, având în vedere că el era înregistrat ca fiind mort?

Este cumva ironic cum s-a rezolvat cu actele Opișorului ca să-și poată recâștiga identitatea. Pentru că îl chema Lakeman și avea nasul mare a declarat că era evreu și că își pierduse actele în vremurile acelea tulburi în anii ’40. Așa că i s-au făcut acte noi iar părinții mei au reușit să îl scoată din țară, plătind “prețul corect”.

Să vă zic o altă istorie cu Opișorul, deși memoria mea nu mai e perfectă. Când eram mic eram un pic dislexic, și acum sunt puțin [râde ușor]. Eu trebuie să citesc cu grijă fiecare cuvânt. Pe vremea aceea nu știa nimeni de dislexie sau altele asemenea. La 7 ani la școala primară din spatele bisericii Visarion aveam o doamnă profesoară înaltă, slabă și foarte severă. Mă fixase pe mine: “Chrissoveloni, citește lecția”. Eu înghețam instant, nu puteam să scot un cuvânt. Eram foarte emotiv, nu puteam vorbi, eram timid. Poate nu pare acum [râde].

Nu puteam efectiv să citesc și mă lăsa să stau jos. Credea că o fac intenționat sau că nu îmi făceam lecția. Dar eu pur și simplu nu puteam citi. “Chrissoveloni, dacă continui așa, te las repetent”. Vaaai, asta ar fi însemnat pentru mine ceva catastrofal, în fața familiei, în fața prietenilor mei. Decizia bună ar fi fost să învăț textul din carte pe dinafară, și când mă ridica la lecție să îl recit, dar să pară că citesc. Dar nu, nu m-am gândit la asta la momentul acela. Așa că am găsit altă soluție: să renunț de tot la școală, ca să nu mă lase pe mine nimeni repetent.

Aveam un prieten rrom, Andrei Rus, care fusese adoptat de o doamnă elegantă și înaltă, Tante Lorette Cruțescu, soția unui diplomat. Andrei avea și el problemele lui, dar eram prieteni. Așa că după decizia mea de a renunța la școală, plecam dis-de-dimineață de acasă așa-zis la școală, mă întâlneam cu Andrei și ne jucam pe maidan mingea. Apoi luam lecțiile de la alt coleg, Victor. După o zi plină de joacă mă duceam fericit acasă, unde îmi făceam lecțiile mult mai sârguincios decât înainte. Dar într-o zi nu am ajuns la rendez-vous-ul cu Victor să îmi iau lecțiile, și tatăl meu a aflat de povestea asta printr-un mesaj trimis de doamna învățătoare.

Și ce să vă zic… Tatăl meu, jumate grec, jumate englez, luase ce e mai bun de la ambele. Din partea englezească, prin educația lui în Anglia, aplica sistemul de “judecată”: dacă faci ceva rău, ai parte de un proces: “ai făcut asta și asta, ce ai de spus în apărarea ta”. Și apoi pedeapsa este asta. Și din partea grecească se enerva foarte tare.

Așa că după ce m-a prins cu minciuna m-a bătut cu o perie care avea dinți de metal, de nu am putut să mai stau jos 2 zile. Dar să vă zic ceva, pe mine nu m-a afectat, deoarece după bătaie m-a luat în brațe, simțeam că îi părea rău. Greșit sau nu, dar așa era pe vremea aceea. Și el avea sprâncene stufoase așa ca ale mele. Și le-a încruntat și mi-a spus ceva ce m-a marcat: “Tu în orice caz să reții ceva. Tu nu ești suficient de deștept ca să spui minciuni!”. Și avea dreptate, eu nu avusesem niciun fel de plan de contingență, nu mă gândisem la consecințe, la nimic.

Și până la urmă care au fost consecințele?

După episodul acesta, tatăl meu i-a spus Opișorului ca de atunci încolo să aibă grijă să mă ducă dimineața la școală și să mă ia la ora 13:00 înapoi. Eu m-am bucurat, pentru că mă amuzam teribil cu Opișorul. Avea o mare pasiune: alcoolul. Pentru el apa era doar ca să te speli pe dinți. El bea fie vin, fie țuică. Nu văzuse apă în viața lui. Așa că din când în când mă ruga ca după școală să trecem pe la cârciumă, unde planifica să stea “doar 2 minute”. Iar eu stăteam de pază.

Asta devenise, fără să planific, marele meu secret cu el (când mă gândesc acum că am 77 de ani, asta se întâmpla acum fix 70 ani!). Mă ruga să nu îi spun mamei, pentru că el nu avea voie să bea, și mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Și asta a devenit și instrumentul meu de “șantaj”: dacă intenționa să mă spună mamei cu ceva, eu îl amenințam că îi spun și secretul despre vizitele la cârciumă. Astfel am dezvoltat o complicitate jovială care ne-a apropiat și mai mult.

El studiase dreptul, și de curând o doamnă mi-a găsit lucrarea lui de diplomă la drept. Când am citit-o, primul meu gând a fost că a plătit pe cineva să i-o scrie, era așa de sofisticată… Jumătate era în latină, jumătate în drept roman. Mi-am dat seama cât era de deștept. Mi se pare incredibil. Dar pasiunea lui a fost mereu pământul. S-a dus să studieze în Tunisia la un colegiu francez. Și când a venit în țară a moștenit moșia Economu de la Novaci de care a avut grijă tot timpul, până i-au confiscat-o comuniștii. Și acolo s-a căsătorit cu Omi, și au locuit puțin acolo, înainte să locuiască la Negustori. Omi a avut un prim mariaj cu Emanuel Butculescu, care a murit foarte tânăr la Monte Carlo de pneumonie, conducând o mașină decapotabilă.

Negustori 1 — Vila din Str. Negustori nr. 1 proiectată de arh. Joseph Schifeleers - Proprietatea lui Constantin Colibășeanu, apoi a Georgetei Lakeman-Economu (fiica sa și mama protagonistului nostru); astăzi proprietatea Chrissoveloni-Butulescu

Negustori 1 - fatada — Fațada vilei din Str. Negustori nr. 1 proiectată de arh. Joseph Schifeleers - Proprietatea lui Constantin Colibășeanu, apoi a Georgetei Lakeman-Economu (fiica sa și mama protagonistului nostru); astăzi proprietatea Chrissoveloni-Butulescu

Interiorul vilei din Str. Negustori nr. 1 proiectată de arh. Joseph Schifeleers - Proprietatea lui Constantin Colibășeanu, apoi a Georgetei Lakeman-Economu (fiica sa și mama protagonistului nostru); astăzi proprietatea Chrissoveloni-Butulescu

Interior cu coloane din vila din Str. Negustori nr. 1 proiectată de arh. Joseph Schifeleers - Proprietatea lui Constantin Colibășeanu, apoi a Georgetei Lakeman-Economu (fiica sa și mama protagonistului nostru); astăzi proprietatea Chrissoveloni-Butulescu

Negustori 1 - scara monumentala — Str. Negustori nr. 1 - scara monumentala

Și bunicul din partea tatălui, al cărui nume îl purtați, Jean Chrissoveloni, este faimos. Ați spus de multe ori că a fost un mare inovator. Printre numeroasele sale funcții a fost și director al ziarului “Luceafărul”. Ne puteți povesti ideile lui în domeniul bancar și cum a dezvoltat Banca Chrissoveloni astfel încât să aibă sucursale în marile orașe din lume (Paris, Viena, Constantinopol, New York)?

Jean Chrissoveloni, bunicul meu din partea tatălui meu, era bancher. Toată cariera lui era în bancă. Luceafărul a fost o investiție bună făcută de bunicul meu, care avea o intuiție extraordinară. Luceafărul era o publicație foarte valoroasă la 1924, așa că a devenit directorul publicației. Știți cum e, când investești bani, vrei să știi ce se întâmplă cu ei, să ai un oareșce control. El era un om cu o cultură generală extraordinară. Era pasionat de renaștere, de istorie, de politică, de pictură. Dacă ar fi știut că am locuit cu Pallady, ce mult s-ar fi bucurat!

El a dezvoltat sucursale internaționale de la Constantinopol, Paris, New York, Viena. În 1920 o bancă grecească din România să aibă sucursale, era ceva! Practic a devenit o multinațională! Era pe punctul de a deschide una la Londra, dar a pierit înainte de vreme. A avut o tumoare pe creieri, s-a operat la Paris, operația a mers bine, dar la scurt timp a pierit.

După operație Regina Maria i-a cerut terenul de la Balcic, și el i l-a oferit. Acolo și-a construit Regina castelul. Tot sub influența Reginei, la Ghidigeni au făcut spitalul Prințul Mircea, cu 200 mașini Ford, aduse special din America, convertite în ambulanță. Omul a fost un adevărat patriot!

Conacul Chrissoveloni de la Ghidigeni - membri familiei la piscină - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Conacul Chrissoveloni de la Ghidigeni - interior -- Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Colonada de la Ghidigeni - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

De la stânga la dreapta: Jean Chrissoveloni, colonel Anderson, Nicolae (Nicky) Chrissoveloni, Regina Maria, Sybille Chrissoveloni la Ghidigeni - - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Terenul de tenis de la Ghidigeni fusese transformat în spital de campanie în Primul Război Mondial - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Relația familiei Chrissoveloni cu Regina Maria a fost apropiată, ea a fost și nașa tatălui dvs. Și totuși, cum s-a întâmplat ca bunicul dvs. să-i ofere terenul său de la Balcic, unde este acum castelul Reginei Maria.

Regina Maria pentru mine este o personalitate fascinantă. Și nu cred că este încă recunoscută ca atare. Dar avea insecuritățile englezilor: economice. Acum mă uit la serialul The Crown și mă fascinează familia regală britanică cu care se înrudea Regina Maria. Și la sfârșitul vieții își dorea să aibă castelul ei. Alexandru Szathmary a convins-o să aleagă Balcic. Bunicul meu i-a dat bucata de teren pe care ea și-a ridicat ulterior castelul Balcic. În 1913 banca cumpărase această bucată de teren, deoarece bunicul meu a fost un vizionar: chiar înainte să se termine războiul cu bulgarii (parte din Războaiele Balcanice) el a fost primul acolo să investigheze oportunitățile de afaceri. A găsit un pârâu care se vărsa în mare și și-a dat seama că e un loc fenomenal pentru o moară. Moara mai există și acum. A fost cea mai bună investiție a băncii Chrissoveloni. Apoi a venit Regina Maria căreia bunicul meu nu putea să îi refuze nimic [haha].

Care este povestea faimosului colier de perle din familia Chrissoveloni care a intrat în posesia Reginei?

De câte ori venea Regina la noi la Ghidigeni, bunica mea, Sybille, foarte arătoasă, o persoană deosebită, purta un colier de perle moștenite din familie. Regina admira de fiecare dată colierul. Iar Jean Chrissoveloni sub un impuls a luat colierul și i l-a oferit reginei! Deși era colierul soției lui, primit ca zestre din familia ei! Dar când a murit bunicul, bunica mea s-a dus la regină și a recuperat colierul.

Ulterior colierul a fost confiscat de comuniști. Trebuia ca regimul să ne ia tot ce dețineam ca să ne ia apoi și identitatea. Pe unii îi trimitea la Canal, dar pe cei mai mai mulți îi termina psihic. L-au arestat pe tata, prima oară, la Poliție, și l-au închis alături de tâlharii de drept comun. Era acolo un anchetator evreu, care îl ademenea: “Noi putem să vă aranjăm ieșirea din țară pentru 5 persoane dacă îmi dai 250.000 dolari, eu vă dau pașapoarte și plecați unde vreți.”

Era o sumă fabuloasă. Posibil să fi fost momeală. Tata a spus că nu are. Dar ei aveau listele cu averea, știau că tata are conturi în Elveția. Tot îl interogau… Tata mi-a povestit că unii interogatori erau la început mai educați. “Nu am ce să vă dau, mi-ați luat tot.” Anchetatorul a scos atunci o listă cu toate obiectele de valoare, cel mai probabil furnizată de turnători. Mama a știut cine a fost turnătorul, dar nu ne-a spus niciodată. Cred că a fost un angajat de la Ghidigeni, chiar un angajat de-ai lui tata…

Era o listă completă cu bijuteriile noastre. Primul pe listă era colierul. Așa că tata a fost obligat să dea toate bijuteriile, au fost confiscate. Surpriză, Elena Ceaușescu a purtat colierul acesta de perle… Apoi într-o expoziție la București despre “Bijuteriile Reginei Maria” apărea și acest colier, fără să știe povestea din spate și legătura lui cu familia noastră.

Arestările succesive ale tatălui dvs. reprezentau noi lovituri pentru familie. Ce s-a întâmplat atunci?

A doua oară tata a fost luat de Securitate, unde era mult mai rău decât la Poliție. L-au acuzat că era spion pentru englezi, că mama lui era englezoaică, că avea relații cu diverse persoane, că vorbea engleza. Cei care i-au făcut ancheta l-au pus în beciurile Ministerului de Interne la nivelul 2 de sub pământ, și peste tot era o liniște de mormânt, nici nu se vedea nimic, doar câteva becuri. Și toată noaptea îl țineau la interogatoriu. “Ai fost acolo atunci, ai făcut aia și aia”. A rezistat mai mult de 300 de zile. Dar când l-am văzut, era neom. Ca imaginile de la Auschwitz. Teribil, nu putea să stea în picioare. Asta i-a scos tot curajul din el. A spus că dacă îl iau a treia oară, va fi sfârșitul.

Și cum ați reușit să plecați din țară în anii ’60?

Mătușa noastră de la Paris, tante Hélène* a vorbit cu o doamnă de la curtea Greciei**. Ea a cerut o favoare prim ministrului Greciei, Karamanlis, care i-a spus ministrului de externe Averoff să se ocupe să îl scoată pe tatăl meu (care se trage dintr-o familie veche de greci) din beciurile comuniste. Averoff l-a contactat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la United Nations (ONU), unde au făcut un “Geschäft”*** prin diplomația grecească. Și interesant este că nepotul lui Averoff s-a căsătorit cu sora mea, Elena.

La Sf. Sava eram în clasa a 11-a, ultimul an înainte de bacalaureat. Era un tip responsabil de U.T.M. care m-a chemat în biroul lui. Se deschidea un alt liceu în Floreasca care avea nevoie de elevi. Și trimiteu diverși elevi, printre care și pe mine. A chemat secretara să îi dea dosarul și să îl trimită la liceul din Floreasca. Ia-l de unde nu-i. Dosarul fusese luat de Securitate în cel mai mare secret, pentru a pregăti plecarea mea din țară (urma să plătim niște bani pentru studiile pe care le făcusem în țară, de aceea aveau nevoie de dosar).

Între 15 septembrie și 15 noiembrie, când am plecat, m-am dus în fiecare zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la Liceul din Floreasca, care trebuia să fie specializat pe Engleză. Mă duceam cu tramvaiul 5, înainte la Sava mergeam pe jos. În fiecare zi mergeam la școală, deși nu aveam cărți, nu aveam profesori. Era debandadă. Un
liceu nou. Venea cineva “la ore”, ne spunea să scriem o compoziție. Pleca. Noi aruncam cu aeroplanele prin casă. El se întorcea, ne “verifica”, și aia era. Ceva ireal!
Un coleg de atunci, Munteanu, și-a amintit de mine! Singurul coleg cu care m-am întâlnit din perioada în care am fost la Liceul din Floreasca.

Am plecat pe 15 noiembrie 1960. Tata ne-a spus la plecare: “Uitați-vă bine acum că nu o să mai vedeți niciodată pământul acesta”. Iar eu după 30 de ani… am revenit în țară… Tata în schimb nu a crezut că va dispărea vreodată comunismul.

*Tante Hélène este chiar principesa Elena Chrissoveloni, fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, despre care am povestit mai sus, mutată la Paris după căsătoria cu Paul Morand.

**Tante Hélène a vorbit cu Christine Stathatos care era pe vremea aceea doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei era șeful protocolului de la Palatul Regal.

*** Geschäft înseamnă în limba germană afacere.

Cum au fost cei aproximativ 30 de ani petrecuți în afara țării dumneavoastră?

Cum am plecat din țară, totul mi s-a părut paradis. Locuiam la un hotel luxos în Atena, vedeam mașinile acelea americane. Eram fascinat de libertate. Complet diferit de experiența surorilor mele care prindeau posturi de muzică ușoară românească și plângeau de dor. Își lăsaseră prietenii acolo, sufereau.

Dar eu am resimțit altfel plecarea. De la vârsta de 5 ani nu mai văzusem o mașină, mă plimbam doar cu tramvaiul, cu bicicleta, cu picioarele. Eram fascinat de ce vedeam acum. M-am dus la școală, am uitat limba română, am devenit un fel de snob. Acum îmi pare așa rău, mai ales de o situație: am ignorat scrisorile unui fost coleg, Boris, nu mai voiam să aud de România. Acum am încercat să îl contactez, dar nu mai vrea el…

În viață nu am avut o programare pre-definită pentru fiecare etapă, pentru fiecare vârstă: “Where do you see yourself in the future?”. Niciodată. Cred că ține de caracterul meu și de faptul că m-am simțit în siguranță în sânul familiei. Emigranții sunt totdeauna mult mai determinați și hotărâți. Îți pot da un exemplu: grecii mereu reușesc în afara țării lor. Este un fenomen clar, dar pentru mine nu a mers întotdeauna bine: eu nu m-am simțit un refugiat cu adevărat nicăieri. În acest caz, poate lucrurile ar fi mers altfel.

După Atena, am plecat la studii la Londra, din nou, altă viață. Sistemul englezesc m-a impresionat. Aveam 22 de ani și eram în vârstă comparativ cu ceilalți colegi. Din fericire arătam mult mai tânăr, păream de 15-17 ani. Când aflau vârsta mea reală era ca o surpriză. Apoi în SUA am făcut un masterat în “Business administration” (MBA).

Și când v-ați întors în țară?

Când am revenit în România, 17 ianuarie 1990, am simțit aerul acesta, și am simțit că de aici mă trag. Am văzut femeile cu basmale, mi-a adus aminte de țara asta. Acum fac această analiză, și încerc să înțeleg. Atunci am simțit că am revenit în țara mea, deși plecasem la 17 ani și nu mai voiam să aud. Deși nu mai am legătura cu prietenii mei vechi, am simțit o ruptură, dar recunosc același simț al umorului. Stilul acesta de a ne face să râdem, râd împreună cu colegii mei, cu partenerii, numai în România se poate. Am ținut un interviu unui domn care plecase în Noua Zeelandă și l-am întrebat de ce vine aici, din țara viselor, țara munților, țara aerului curat. Dar s-a întors pentru mentalitate și pentru umor.

Am venit în țară cu o geantă Hermes (moștenită de la tata) și cu testamentul tatălui. Aât. În avion am zburat lângă o doamnă reporter la Newsweek. Am vorbit mult cu ea, desi nu vorbeam foarte ușor românește. Era o modă atunci să vină mulți reporteri în România să scrie despre urmările revoluției. Chiar a fost un reporter scoțian care voia să scrie despre viața mea. Nu am acceptat, mi se părea că nu ar interesa pe nimeni. În fine, doamna din avion m-a chemat la o petrecere a doua zi. Ce întâmplare! Iar proprietara apartamentului unde se ținea petrecerea mi-a facilitat accesul la un avocat de divorțuri (haha!). Stătea pe Moșilor. M-am dus la el imediat, la domnul Corin Dănescu care era faimos. Și așa am început recuperarea proprietăților mele.

Care este legătura dvs. afectivă cea mai puternică în relație cu țara noastră?

Simțul umorului, sarcasmul cu o mică răutate nevinovată. Noi în familie râdeam întotdeauna. Chiar dacă ne certam rău. Asta e atmosfera în care am crescut. La birou spunem mici istorii amuzante, râdem, glumim. E o atmosferă caldă, plăcută. Asta mă leagă. Eu mă duc la reuniunile de la Sf. Sava, dar din păcate nu îmi amintesc mult de atunci.

Domnul director de la Imobiliara Chrissoveloni este chiar un fost coleg de la Sf. Sava. El a stat tot timpul în România. Și Domnul Sturdza a fost în altă clasă, și cu el am copilărit și este interesant cum ne-am reunit după ani și ani.

În plus mă leagă locurile de care îmi amintesc la tot pasul. Îmi amintesc cum alergam mereu, eram mai tot timpul în întârziere. Îmi amintesc când m-a lovit o mașină, când alergam pe strada Visarion. Totuși, aici am crescut și m-am format timp 17 ani.

Ați salvat una dintre cele mai emblematice cladiri din Centrul Istoric, Lipscani 55, care astăzi găzduiește Librăria Cărturești Carusel. Care sunt planurile dvs. de viitor legate de clădirile de patrimoniu pe care le dețineți?

Avem planuri legate de clădirea din Blănari, care este de fapt în continuarea clădirii din Lipscani. Tot proiectul inginerului Nicolae Cuțarida. Planul este să consolidăm zidurile și fundația. Refacem zidurile în interior, și în jurul cărămizii aparente a domnului arh. Cuțarida punem o structură de metal cu sticlă. Se va vedea clădirea veche înconjurată de sticlă.

Însă pandemia a adus foarte multă tristețe și suferință. Nu se știe ce va urma pentru retail. În grecește se spune “stenahoria” (îngrijorare). Eu sper totuși că după ce nu va mai fi pericol cu pandemia, românii vor ieși din nou din case. Suntem totuși animale sociale. Iar librăria Cărturești a transformat lumea librăriilor bucureștene, sperăm ca librăriile să se umple din nou după pandemia aceasta.

Avem planuri să recuperăm și Ghidigeni. Apoi ce a mai rămas din proprietatea bunicului de la Sinaia. Despre vila Chrissoveloni de la Sinaia se spunea că era cea mai frumoasă după Peleș. Nu puteai să fii dintr-o clasă socială înaltă dacă nu aveai vilă la Sinaia, unde se afla familia regală toată vara. Părinții mei erau prieteni cu prințul Dimitrie Ghica, un individ deosebit. Îmi aduc aminte de el și de Tante Julie. Era un mare jucător de noroc. Iar toate datoriile lui la Cazino (unde mergea în fiecare seară) erau plătite de tata, el fiind președintele băncii. Tatăl meu a plătit la Sinaia niște bani serioși!

Se pare că a fost vândută prin camarilă (prin Max Auschnitt sau Malaxa, prieteni cu tata) în jurul anului 1937 către Elena Lupescu. Apoi au venit nemții și vila a devenit sediul Gestapo-ului la Sinaia. Când nemții au pierdut războiul, decât să găsească cineva documentele, au dat foc la toată vila.

La Sinaia acum este un fel de vraiște. Am investit o grămadă acolo. După ani de luptă autoritățile îți dau doar lucrurile care ajung la un preț derizoriu. Și de la un punct încolo lupta nu mai poate continua. Din ce știu eu, România este singura țară unde ai dreptul să vinzi drepturi litigioase?! Este o dovadă de corupție incredibilă.

Cred cu tărie că dvs. sunteți unul dintre reprezentanții unei generații căreia încă nu i s-a făcut dreptate. Vă mulțumesc în nume propriu pentru faptul că v-ați întors și ne arătați zi de zi care este valoarea unei familii cu rădăcini puternice aici. Și continuitatea pentru care v-ați luptat poate să îndrepte o parte dintre nedreptățile de atunci. Practic prin întoarcerea în țară eu cred că v-ați făcut singur dreptate. Care au fost principalele motive care v-au determinat să vă întoarceți la inceputul anilor 90?

Am venit să îmi fac dreptate, să recuperez proprietățile și istoria familiei mele. Așa că mă ocup de retrocedări din 1991. Încă mai există percepția că după ce ai recuperat o proprietate care era a ta, pe care o primești într-un stadiu jalnic, distrus, chinuit, că încă ești dator statului. Deși rămâi cu actualii chiriași, cu probleme uriașe, cu costuri mari de renovare. Mi se pare nedrept cât ne luptăm, iar lupta este injustă. Mama n-a vrut să vină, am convins-o totuși, dar a rămas sceptică. A crezut că nu vom recupera niciodată nimic.

Pentru mine este un fel de răzbunare. Noi iertăm, dar nu uităm. Vrem să venim înapoi, avem și noi dreptul să participăm la deciziile și la economia acestei țări.

Izvor de povești și de emoții, provenind dintr-o familie istorică, domnul Jean Chrissoveloni face la rândul său astăzi istorie prin carisma și prezența sa. Este o plăcere să îl asculți vorbind, să îi observi accentul ușor grec, sprâncenele stufoase moștenite din familie, eleganța tipică, toate aceste lucruri care te transpun direct în epocile și personajele pe care le evocă.

Sursă informații și fotografii istorice: Marinache, Oana, “Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor“, Editura Istoria Artei, București, 2016

Îi mulțumesc minunatului domn Chrissoveloni că a acceptat propunerea de interviu și Oanei Marinache pentru oportunitatea de a-l cunoaște și pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în susținerea acestui interviu.

Jan

2021

Gherla: 730 de ani de la atestarea documentară

Gherla a fost atestată documentar pe 6 ianuarie 1291, când a fost menționată “Gerlahida” (adică “Podul Gerla”, “hid” însemnând pod). Atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se întăresc anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. În secolele următoare satul Gherla are o existenţă obscură. Intră pe rând în posesia familiei Szántói Laczk (donată de regele Sigismund), apoi donată în 1467 Episcopiei de Oradea. În 1525, asezarea era controlată de episcopul Perenyi Ferencz.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a așezării o cetate regală (cunoscută astăzi sub denumirea de cetatea Martinuzzi). La 1580, cetatea a intrat în posesia lui Sigismund Báthory, iar la 1599 – pentru scurtă vreme – sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, după moartea căruia ajunge în mâinile lui Gheorghe Basta. Acesta a transformat cetatea în cazarmă pentru unitățile germane în 1601. În timpul răscoalei „curuţilor” din 1703 cetatea a fost puternic afectată. A rămas în paragină până la 1785 (imediat după răscoala lui Horea) când a fost transformată în închisoare: „Carcer magni Principatus Transilvanie”. A ajuns să fie în epocă cea mai modernă închisoare din Imperiu dar îşi dobândeşte treptat o faimă înspăimântătoare.

Este interesant că la Gherla a fost şi reşedinţa unui castru roman, dar acesta nu a avut o influenţă majoră asupra dezvoltării construcțiilor sale. De abia în secolul al XVII-lea colonizarea armenească duce la transformarea radicală a așezării. Primii armeni se aşează în jurul cetăţii Gherlei cu permisiunea Principelui Transilvaniei Mihai Apafi (1661-1690) în anul 1682.

Prin pacea de la Karlowitz din 1699 Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, iar armenii se stabilesc mai întâi în jurul cetăţii Gherlei în satul românesc, zonă care mai târziu se va numi Candia (sau Kandia, precum ciocolata). Prin nenumăratele privilegii pe care le obţin încep extinderea. Cele mai vechi case care se păstrează în Candia sunt din secolul al XVIII-lea. În aceste case se observă influenţa stilului baroc chiar dacă ele sunt deosebit de modeste şi cu aspect rural.

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Modul prin care armenii au intrat în posesia teritoriului viitorului oraş este o particularitate unică în Transilvania. Domeniul cetăţii devenise proprietatea fiscului imperial, iar comunitatea armeană din Gherla arendează în 1696 domeniul cetăţii. Comunitatea armenească cumpără parte a fostului domeniu pentru suma de 12.000 florini, acesta devenind teritoriul oraşului. Teritoriul este împărţit în parcele de câte 100 florini şi distribuit în acest fel fiecărei familii. Pentru achitarea datoriei pentru teren se înfiinţează funcţia de “taxæ collector”. Comunitatea armenilor din Gherla îşi formase o casă a oraşului (“casa auxiliară”), care se ocupa de problemele financiare legate de proprietatea asupra terenului localităţii şi de construcţiile ce se edifică în interesul comunităţii. Casa oraşului se împrumuta numai de la cetăţenii cu teren şi casă în interiorul oraşului. „Casa oraşului” face mai întâi un contract de „zălogire” pe 90 de ani cu fiscul imperial în anul 1736. Astfel oraşul începe să fie construit în forma lui actuală, conform unui plan prestabilit, în primul sfert al secolului al XVIII-lea.

Elemente baroce

Pentru cum s-a dezvoltat oraşul de la începuturile sale se pot face doar deducţii, întrucât nu există planul iniţial şi nici planuri cu etape intermediare de dezvoltare. Cel mai important element pe care vreau să îl aduc în discuție astăzi este caracteristica puternic barocă a acestui oraș, care s-a menținut până astăzi.

Stilul baroc pătrunde în Transilvania ca o consecinţă a încorporării principatului în imperiul austriac. Făcându-şi apariţia cu aproximativ un secol mai târziu decât în Europa occidentală, Barocul are două forme de manifestare: mai întâi, ca formă de artă oficială, și ulterior ca formă generalizată la toate nivelurile de construcţii, prin acceptarea noului gust. Barocul pe scară largă este mai degrabă un „baroc provincial” sau un „baroc rustic”, manifestat primordial la nivelul decoraţiilor. Vă arăt mai jos câteva fațade cu decorații baroce, și chiar un interior al unei farmacii cu bolta tipic barocă:

Comunitatea armeană din Gherla, fiind prosperă şi aşezată pe un teren liber, atrage în mod inevitabil meşteri constructori. Printre armenii emigraţi din Moldova începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea nu sunt menţionaţi astfel de meşteri. Majoritatea meşterilor constructori provin din Bohemia şi Austria. Un posibil factor favorizant la pătrunderea meşterilor din imperiu în Gherla a fost prezenţa penitenciarului înfiinţat în 1785. Se cunoaşte un singur artist închis în faimoasa închisoare care a executat lucrări în Gherla: la mănăstirea franciscană două altare laterale sunt executate de un sculptor Italian ce-şi ispăşea pedeapsa.

Chiar în apropiere de Gherla au apărut la vremea aceea două șantiere ce se vor transforma în două bijuterii arhitectonice baroce: Răscruci și Bonţida. Încet-încet stilul baroc pătrunde generalizat în Gherla. De exemplu, piaţa centrală este puternic marcată amprenta barocului. În timp, la Gherla calitatea arhitecturii ajunge să fie reflectată de nivelul economic, căci devenise un oraș armean foarte prosper. Decorațiile baroce încep să devină din ce în ce mai complexe, și reflectă statutul social al comanditarului.

Releveele create de o echipă de arhitecți în 1972 în cadrul unui studiu de sistematizare pentru punerea în valoare a monumentelor de arhitectură sunt extrem de edificatoare pentru stilul arhitectural deosebit al caselor din Gherla. Îi mulțumesc domnului arhitect Claudiu Salanta pentru că mi le-a pus la dispoziție. De exemplu, mai jos vă arăt releveul și planul unei case din Piața Libertății (sau Piața Centrală din acuarela de mai sus, unde se află și Catedrala Armeano-Catolică):

Printre decorațiile baroce se remarcă stucaturile, bolțile, vrejurile întortocheate, ornamentele la ancadramentele ferestrelor, uşilor şi porţilor. La frontoane de asemenea se observă din prezenţa barocului: formele sunt curbate, decorate cu motive vegetale sau antropomorfe, iar uneori cu motivul plasei cu noduri. Apar și sculpturi, mai ales la biserici, nișe cu statui, porți decorate cu atlanți, urne, basoreliefuri. Unele nișe sunt astăzi goale, dar stau mărturie pentru simbolurile ce înfrumusețau cândva casele respective. În oraș se regăsește o bogăție de elemente decorative baroce care s-au păstrat și merită cercetate. Mai jos vă arăt o casă care m-a impresionat datorită ancadramentelor deosebite dar și datorită nișei goale (adresa Str. Mihai Viteazul nr. 12):

Catedrala Armeano-Catolică

Catedrala Armeano-Catolică din Gherla a fost construită între 1748-1800 și sfințită în 1804. Are o celebră pictură în ulei „Coborârea lui Iisus de pe Cruce” realizată în atelierul lui Rubens. Aceasta a fost dăruită armenilor de către Francisc al II-lea ca recunoștință în urma susținerii financiare pe care comunitatea armeană din Gherla a oferit-o pentru vistieria statului (care se cam golise după războaiele împotriva lui Napoleon).

Catedrala are hramurile Sf. Treime și Sfântul Grigore Luminătorul: apostolul armenilor. Construcția este grandioasă, un edificiu monumental realizat în stilul baroc transilvan, cu o turlă principală încadrată de două turle secundare. Inițial era înconjurată de un gard pe care se aflau statuile Sf. Apostoli Petru și Pavel în mărime naturală, precum și statuile celorlalți apostoli. Aceste statui se află azi în interiorul bisericii. Biserica are un altar principal și patru altare secundare: altarul dedicat Fecioarei Maria, altarul dedicat Sf. Grigorie Luminătorul, altarul dedicat Sf. Iosif, altarul dedicat Sf. Ioan de Nepomuk, toate decorate cu picturi și statui specifice stilului baroc. Catedrala este și astăzi considerată una dintre cele mai mari biserici armenești din Europa!

Gherla are o multitudine de lăcașe de cult: reformate, catolice, ortodoxe. Mai jos vă las și două fotografii a două biserici ortodoxe din Gherla:

Casa parohială Armeano-catolică

La casa parohială armeano-catolică (Str. Ștefan cel Mare nr. 5) se observă o particularitate a arhitecturii baroce: în coronamentul arcului de la poartă se află o urnă aşezată pe o bază circulară, care de data aceasta nu este goală. Nişa din fronton erau prevăzute pentru a adăposti statuia sfântului protector al familiei. Ele erau mai multe, dar din păcate, fiind din lemn şi uşor detaşabile, nu s-au păstrat toate. În plus, casa parohială are decorații baroce la ancadramentele ferestrelor.

Casa Karatsony

Casa Karatsony (Str. Mihai Viteazu, nr. 6) este cel mai valoros exemplu de locuinţă barocă din Gherla. Străbunii familiei Karatsonyi au purtat numele armenesc Şnorkhian. Acest nume a fost transformat în latinescul Gratianus, iar mai târziu, în Moldova, în românescul Crăciun, respectiv Crăciunian. Cu acest nume au venit în Transilvania și figurează în actele orașului Gherla. În fața în documente apare scris indicativul armenesc „Chodsa”, adică „cel bogat”. Dupa 1779, numele apare sub forma maghiară, Karatsonyi.

Mai precis, Crăciun Grațian, născut în 1655 în Moldova, a venit împreuna cu părinții săi, încă de copil, la Bistrița. A avut 4 copii: Kristof, Lukacs, Jakab și Miklos. Prin căsătoria lui Miklos cu Mihaly Maria, familia se divide pe doua mari ramuri. Kristof a avut patru copii, pe Deodat (Bogdan), Simon, Jakab și Katalin. Dintre cei mutați la Gherla, familia a dat trei primari orașului: pe Bogdan, Kristof și Miklos. Dintre ei, Bogdan a fost reales de mai multe ori. Karatsonyi Emanuel senior a fost întemeietorul „Fundației Karatsonyi” din Gherla, destinată finanțării construirii și întreținerii Azilului de bătrani.

În casă a funcționat între 1859-1930 Seminarul Teologic Greco-Catolic, apoi Şcoală profesională, iar din 1978 a devenit muzeul oraşului. Este de notat că în anul 1918, în timpul slujirii episcopului Iuliu Hossu, clădirea a fost cumpărată de Episcopia de Gherla. În plus, aici s-a constituit la 5 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Gherla.

Deși casa datează din secolul al XVIII-lea, faţada are o compoziţie de tip clasic, ceea ce duce la o datare a acesteia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar decorația ancadramentelor este de tip baroc. Sunt remarcabile chenarele de la ferestre: dublă acoladă cu inflexiune şi cu motive decorative vegetale şi heraldice. În fronton se află o nişă simplă, astăzi fără nicio decoraţie. În nişă trebuie să fi fost cândva sfântul protector al familiei. Chenarul porţii este semicircular, iar de o parte şi de alta a porţii se află doi atlanţi ce susţin două cuburi rotite la 45 de grade. Atlanţii sunt aşezaţi pe un piedestal înalt, iar nivelul artistic al sculpturilor este remarcabil. Din stilul de constructie se observă că ancadramentele şi atlanţii au fost lucrate de meşteri diferiţi.

Din 1993 reintră în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice Unite, dar funcţionează în continuare ca muzeu. Astăzi casa adăposește Muzeul de Istorie și se poate vizita.

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit mult și intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești (precum Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Flueraș – Vicepresedinte al Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea din Gherla în 1953), au umplut celulele și beciurile teribilei închisori. Inițiativa construirii unui memorial și a unei Mânăstiri care să incorporeze memorialul a fost a reprezentanților bisericii (IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului).

Am întrebat comunitatea #Aiciastat la ce se gândește când aude despre Gherla. Majoritatea a răspuns: penitenciar. Este clar ca despre închisoarea de la Gherla știe și despre suferințele oamenilor care au fost încarcerați acolo se cunosc multe lucruri. Cuvântul “gherla” astăzi înseamnă “închisoare” vine chiar de la numele localității, și nu invers. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că pe Dealul Cărămidăriei – fostă groapă de gunoi a orașului – numită și Puțul sec, sub pământ, în gropi anonime, au fost îngropați oamenii morți în penitenciar. Deși încă trupurile nu au fost deshumate (conform informațiilor din 2018 de pe site-ul https://cluj.com/), Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a ridicat acolo, simbolic, câteva rânduri de cruci.

În anul 1946, potrivit unor date istorice, dintre 175 de deținuți aflați la Gherla, 100 erau condamnați pentru fapte contra securităţii statului. Afluxul de „politici” către Gherla a crescut masiv după 1948, când 600 dintre cei 703 deţinuţi erau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Erau ţărani, muncitori, studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi, dar şi membri ai fostelor partide din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1.600 deţinuţi, dintre care aproape 1.200 erau condamnați pentru delicte de opinie. În memorialistica apărută după 1990, Gherla este evocată din pricina bestialității gardienilor care îndeplineau ordinele de exterminare primite de la comandanți.

În volumul intitulat chiar „Gherla”, Paul Goma scrie, printre altele, 40 de pagini despre cum a încasat, înainte de eliberare, o bătaie soră cu moartea:

Cu fața la perete, mă! Te întorci cu fața spre cel mai apropiat perete, zid, gard, stâlp, îți pui mâinile la ceafă, încleștate, cu coatele mult împinse înainte, alcătuind un fel de ochelari de cal. […]

Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simțite, apoi dureroase − apoi insuportabile. Mi-a venit inima la loc: fusese ceva trecător. Apoi a mai venit una care mi-a împrăștiat amorțeala până în ceafă, în umeri, până în vârfurile degetelor: o amorțeală dureroasă. Și din nou panica: dar dacă, de astă dată?…

Gardianul care l-a bătut pe Goma era unul dintre torționarii notorii de la Gherla: Constantin Istrate, de profesie învățător. Avea să fie decorat cu medalia „Meritul Militar” în 1955, iar apoi, în 1958, i s-a conferit „Medalia pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”.

Aceasta este doar una dintre poveștile ororilor și ale nedreptăților întâmplate acolo. Vă recomand să vă uitați la filmul “Între chin și amin” de Toma Enache, care vă va cutremura dar din care puteți afla multe. Acest film a fost difuzat și în cadrul Zilelor Memorialului Gherla anul trecut. Zilele Memorialului Gherla se marchează în fiecare an în jurul datei de 9 martie, ce simbolizează Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, hram al mănăstirii memoriale.

Detalii Tehnice

Un alt film interesant de urmărit ar fi “Armenopolis, suflet armenesc”: un film documentar românesc din 2014. Este regizat de Florin Kevorkian și Izabela Bostan Kevorkian și a avut premiera la 10 octombrie 2014. Filmul este produs de Campion Film în colaborarea cu Uniunea Armenilor din România.

Arhiva de istorie orală a fenomenului concentraționar românesc se află la Memorialul Gherla împreună cu o bibliotecă, și sunt deschisă cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10:00-16:00, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.

Muzeul de Istorie aflat în Casa Karatsony se poate vizita de luni până vineri între 17:00-15:00, str. Mihai Viteazul nr. 6.

Surse bibliografice și documentare:

– Pop, Virgil, “Armenopolis. Oraș baroc”, Editura Accent, 2012, Cluj-Napoca

– Arhiva personală a domnului arhitect Claudiu Salanta

– https://pressone.ro/

– https://cluj.com/

– https://clujtourism.ro/

– http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/

– http://www.primaria-gherla.ro/go/institutii/muzeul

– https://www.gherlainfo.ro/

– https://memorialulgherla.ro/

Dec

2020

Retrospectiva 2020 pentru #Aiciastat

2020 a fost un an atipic pentru toți, din care putem să tragem niște lecții serioase pentru viitor. Deoarece suntem deja finalul anului am pregătit o retrospectivă a acțiunilor pe care le-am întreprins astfel încât să apropiem oamenii de patrimoniu în perioada aceasta, adaptându-ne la noua realitate:

Voluntar pentru Asociația Istoria Artei

De ceva vreme sunt voluntar la Asociația Istoria Artei unde descopăr, fotografiez și documentez alături de Oana Marinache bijuterii de clădiri cu povești remarcabile.
Voluntar pentru ARCEN

Sunt de asemenea voluntar pentru ARCEN în cadrul proiectului Catalog București, unde am fotografiat și inventariat case din zonele construite protejate ale orașului. Timpul poate fi cea mai prețioasă resursă de oferit cauzelor în care credem.
Membru donator ProPatrimonio

La începutul anului deveneam membru donator al ProPatrimonio, și le-am urmărit activitatea neîntreuptă (deși adaptată la condițiile noii realități impuse de pandemie). Anul acesta am reușit să vedem și Vila Golescu din Câmpulung-Muscel, un loc de poveste restaurat de ProPatrimonio. Am și scris despre acest monument istoric și despre experiența de a locui acolo, în inima vilei, pentru 5 zile.

Implicare în activitățile Ambulanței pentru Monumente: recital de vioară la Cula Cioabă Chintescu

Am urmărit cu mare interes activitatea Ambulanței pentru Monumente (Care anul acesta a luat chiar premiul special Europa Nostra!), am donat pentru a susține acțiunile lor de punere în siguranță a unor monumente în pericol de prăbușire, iar în toamnă ne-am bucurat chiar să participăm la una dintre acțiunile lor! Andrei a pregătiti un recital la vioară la Cula Cioabă Chintescu din Șiacu, Gorj, pentru voluntarii Ambulanței pentru Monumente Oltenia-Vest, la invitația Monumentalistului, căruia îi mulțumim tare mult. A fost un eveniment surpriză pentru voluntari. Am transmis live concertul pe Instagram și ne-am bucurat foarte mult să vedem entuziasmul participanților. A fost o experiență inedită și am văzut cu ochii noștri cum se pune un acoperiș.

Acțiuni de combatere a distrugerii patrimoniului

Am inițiat câteva acțiuni de combatere a distrugerii unor clădiri din București, am semnat petiții, am participat la întâlniri de vecinătate și sperăm ca în timp să vedem rezultate.
Interviu despre #Aiciastat acordat Emiliei Chebac

Am acordat un interviu despre proiectul Aici a stat Emiliei Chebac, la al cărui club de carte „Emilia Cărți Cafea” particip lună de lună. Cărțile alese de Emilia sunt fix pe gustul meu: memorii, jurnale, cărți cu teme istorice. O încântare!
Takeover Cronicari Digitali pentru „Case cu poveste" din Cotroceni

Am făcut un „takeover” al contului de Instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției Heritage Instawalk „Case de Poveste” unde am prezentat case cu poveste din Cotroceni, în special cele cu arhitectură neoromânească proiectate de arhitecte faimoase precum Henriette Delavrance-Gibory și Virginia Haret Andreescu. Activitatea #Aiciastat se desfășoară predominant pe Instagram și Facebook și vă invităm să ne urmăriți și acolo!
Takeover Cronicari Digitali pentru patrimoniul cultural al județului Maramureș

Am făcut încă un „takeover” al contului de instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției foto naționale organizate de ei, unde am prezentat patrimoniul cultural al județului Maramureș.
Recitaluri de vioară la Casa Costa-Foru

Am participat va voluntar la deschiderea Casei Costa-Foru din București în cadrul proiectului Costa-Foru Rezidență, alături de Lucian Bărăitaru, Cristi Radu, Iulia, Mirela Badea, Veronica Soare, Bogdan, Andreea și mulți alți oameni minunați. Deschiderea a avut loc pentru un weekend în septembrie, în condiții de deplină siguranță, cu tururi ghidate, vizite libere, mici concerte, vizionări de scurtmetraje și alte mici surprize. În plus, Andrei a ținut două recitaluri la vioară care au ieșit absolut minunat.

Recital de vioară la Reconstituirea Războiului de Independență la Calafat

Andrei a ținut și un recital în cadrul reconstituirii Războiului de Independență 1877-1878 de la Calafat. De ce la Calafat, poate vă întrebați? Deoarece de la Calafat a fost trasă prima lovitură românească de tun în Războiul de Independență și aici a rostit Carol I celebra replică: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Am vizitat la invitația Monumentalistului minunatul oraș Calafat, port la Dunăre cu o gară deosebită, cu conace și vile interbelice superbe. Reconstituirea bătăliei a avut loc între voluntari români și bulgari experimentați în astfel de „lupte”, coordonați de experți din cadrul Muzeului Miliar din București.

Podcast despre #Aiciastat cu Cronicari Digitali și Blogul lui Otravă

Ne-am bucurat foarte mult când am fost invitați să povestim despre #Aiciastat în cadrul interviului cu Cristian Șimonca (aka Blogul lui Otrava). Acesta a fost înregistrat în podcastul Cronicari Digitali, un proiect al Zaga Brand (Episodul 5 din Seria a doua). Podcastul Cronicari Digitali este în topuri, fiind al doilea podcast de cultură urmărit la noi în țară și premiat în cadrul competițiilor naționale. În episodul acesta îi puteți auzi pe Florin Piersic Jr, pe noi, aka echipa #Aiciastat, pe Anna Katharina Scheidereiter CSR manager Kaufland România, care vorbește despre voluntariat, și Alex Gâlmeanu. Ne puteți asculta povestind pentru aproximativ 20 de minute de la minutul 25:16 încolo.

Am povestit în direct la emisiunea Eroul Zilei despre #Aiciastat cu Nadina Câmpean

Am fost invitați de Nadina Campean la emisiunea Eroul Zilei pentru a povesti în direct despre proiectul nostru. A fost o experiență plină de emoții!

Înscrierea la masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București

În toamnă m-am înscris la Masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București, Facultatea de Istorie. Până acum cursurile sunt extrem de interesante și sunt ținute de specialiști în domeniu: experți în arheologie, patrimoniu, muzee (specialiști de la INP, Muzeul Țăranului Român, etc.).
Participare la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali

În noimebrie am participat la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali, unde am avut speakeri din diverse domenii, precum Marius Chivu, Simona Rădoi, Melania Medeleanu, Andi Moisescu, Andreea Balaban și mulți mulți alții.
Guest post pe blogul Danei Gonț despre 7 case memoriale din România

După ce am cunoscut-o pe Dana Gonț în cadrul unui eveniment cultural, ne-am conectat imediat. Pasiuni comune, o personalitate captivantă și o prezență deosebit de plăcută. Așa tare m-am bucurat când m-a invitat să scriu un guest post pe blogul ei! Așa că în decembrie s-a concretizat un guest post despre 7 case memoriale din România. Vă invit să îl citiți și să vizitați aceste locuri remarcabile.
Prezentări culturale pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești

Am ținut în decembrie două prezentari pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești în cadrul „Săptămânii Altfel”. Îi mulțumesc încă o dată pentru invitație doamnei Carmen Bajenaru, directoarea Colegiului și profesoară de istorie cu dragoste pentru patrimoniu.

Anul acesta am primit și câteva premii pentru care suntem tare mândri și recunoscători. Și bineînțeles că ne dorim să ne lăudăm cu ele:

Premiul Cronicarului Digital al anului în cadrul competiției naționale Cronicari Digitali 2020, pentru toată activitatea de promovare a patrimoniului

Premiul special Wiki Loves Monuments pentru fotografia unui monument funerar: Capela Știrbey de la Buftea

Premiu acordat de Kaufland în cadrul competiției Heritage Instawalk: Zilele Europene ale Patrimoniului: Monumentul funerar al Capelei Filișanilor

Premiul special în cadrul competiției foto Cronicari Digitali Heritage Instawalk “Rendez-vous aux jardins”: Căsuță lacustră din Muzeul Astra de la Sibiu

Nominalizare pentru concursul Heritage Instawalk “Patrimoniu recent” Cronicari Digitali cu fotografia Romexpo la apus

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în acest an, și abia așteptăm să continuăm demersul de a proteja patrimoniul și anul viitor! Vă las mai jos și suita articolelor scrise anul acesta pe blog, dacă vreți să le răsfoiți. La mulți ani!

15/07/2026

Cel mai mare festival de world music din Sud-Estul Europei,...

Ladaniva, Zdob și Zdub, Baba Zula, Taraf de Caliu și mulți alții vin la Balkanik Festival #13, între 28 și 30 august, în Parcul Tei din București

15/07/2026

Ediția a VIII-a a Festivalului SoNoRo Musikland va avea...

Festivalul SoNoRo Musikland, la ediția a VIII-a, o sărbătoare a muzicii și a patrimoniului cultural saxon

29/05/2026

Elite Art Gallery participă la MoBU 2026 – International Art...

ELITE ART GALLERY la MoBU 2026 | 3-7 Iunie | ROMEXPO

28/05/2026

Asociația culturală “Aici a stat”, alături de Contemporia și Mauverien,...

Vânătoare de comori cu Ana Rubeli pe la Foișor alături de Contemporia și Mauverien

Nov

2020

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp.

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum: Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România.

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

Oct

2020

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici.

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor.

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat.

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor.

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor.

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România.

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Sep

2020

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări. Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități.

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva.

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman.

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă.

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai.

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri.

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

“Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă!

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane

** Sursă video și text promovare: Herculane Project

Sep

2020

Vila Golescu – un monument istoric viu

Un monument istoric unde te poți caza, poți citi, poți lua ceaiul sau poți studia: vila Golescu este un monument istoric viu, ce trăiește în ton cu vremurile actuale.

Aici a stat Vasile Golescu, membru al vechii familii Golescu (ce are origini încă din secolul al XV-lea) și inginer silvicultor absolvent în 1897 al École des Eaux et Forêts de Nancy (Școala de Ape și Păduri) din Franța. El a intrat în posesia unui teren în pantă cu o pădure naturală extrem de bogată și a transformat terenul printr-o terasare inovativă pentru acea vreme, construind vila și parcul cu 3 terase care încă rezistă. Din pădurea naturală care era aici odată încă se păstrează o porțiune în spatele vilei. Vasile Golescu a plantat numeroase specii de plante și arbori care din fericire au supraviețuit războaielor mondiale și epocii comuniste: magnolie, gingko biloba, salcâm japonez, arbore lalea sau castan comestibil.

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Vila a fost construită în mijlocul parcului dendrologic în stil neo-românesc în 1910. Vasile Golescu a denumit vila Ștefan Golescu, după fiul său, care din păcate a murit în Primul Război Mondial. Arhitectul care a proiectat această bijuterie este Constantin N. Simionescu. Ancadramentele ferestrelor sunt realizate din piatră de Albești, iar foișorul și arcadele sunt tipice arhitecturii neo-românești. Ancadramentele sunt decorate cu „frânghia împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura bisericilor medievale românești. Vila este flancată de o anexă asemănătoare unei cule oltenești, care astăzi găzduiește studenții care vin pentru diverse școli de vară.

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Ultimele descendente ale acestei ramuri a familiei Golescu, surorile gemene Irina și Viorica Golescu, au putut locui la conac în perioada comunistă, izolate într-o singură cameră având în casă alți chiriași. Deși au trăit în niște condiții de sărăcie lucie, au avut inspirația de a ascunde majoritatea lucrurilor valoroase ale familiei în pod, printr-o scară secretă, ceea ce a permis recuperarea ulterioară a acestor obiecte valoroase de patrimoniu. Ele nu au avut moștenitori, așa că au donat conacul către Fundația ProPatrimonio, cu scopul salvării ansamblului, astfel încât generațiile viitoare să înțeleagă mai bine istoria României.

Fundația ProPatrimonio (cu ajutorul donatorilor) s-a ocupat de renovarea și restaurarea conacului, a domeniului, a parcului dendrologic, a mobilierului și a obiectelor personale ale familiei Golescu. Pentru refacerea parcului au fost folosite chiar notițele creatorului său numite: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”, păstrate de cele două domnișoare Golescu. În plus, una dintre reușitele Fundației a fost de integrare a conacului în viața comunității și în circuitul turistic cultural. Astfel, conacul Golescu din Câmpulung Muscel a căpătat o a doua viață, una foarte valoroasă în momentul în care ne aflăm: găzduiește artiști care contribuie la conservarea și întreținerea permanentă a conacului, găzduiește concerte, ateliere, întâlniri și conferințe culturale și nu numai, organizează vizite ghidate pentru turiști, organizează școli de vară și multe multe altele.

Interiorul Vilei Golescu

În interior se află o scară monumentală din lemn masiv, obiecte originale de mobilier în stil Biedermeier sau Art Nouveau, tablouri deosebite, portrete ale apropiaților familiei, litografii, cărți rare care au făcut parte chiar din colecția lui Vasile Golescu. Cărțile au fost inventariate și pot fi citite, studiate, admirate. Printre surprizele care merită descoperite chiar în conac se află lampa cu abajurul pictat de una dintre surori, dulapul cu ferecături din alamă, operele de artă recente create de artiștii care au stat cazați aici, scaunele cu piele de Cordoba și bineînțeles, impresionanta colecție de cărți originale (unele dintre ele tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu).

Cazare la Conacul Golescu

Noi am petrecut 5 zile minunate la Vila Golescu, unde ne-a gătit Maria din Câmpulung, iar domnul Nica (zis și Taiu’), administratorul locului, ne-a plimbat prin fiecare ungher al parcului dendrologic și în fiecare cotlon al casei, încântandu-ne cu povestiri despre istoria familiei și a domeniului. Ne-a acompaniat în parcul povestindu-ne despre fiecare copac în parte, ne-a făcut un tur extins al casei și al secretelor, a stat cu noi târziu în noapte, ba chiar ne-a făcut și focul în sobă (deși era iulie, pe vârful dealului unde se înalță conacul, seara se lăsa un frig plăcut). El ne-a arătat că în parc se află chiar un leagăn care a fost folosit la filmările pentru Octav care au fost realizate aici. Am fi petrecut zile în șir stând de vorbă cu el, ascultându-i poveștile, citind cărțile din biblioteca istorică a familiei Golescu sau pur și simplu respirând un aer proaspăt de „istorie vivantă”, căci da, locul este încărcat de energia minunată a oamenilor care îl îngrijesc și îl îmbogățesc constant.

Dacă vreți să petreceți câteva zile de poveste vă puteți caza aici prin Experience Transylvania, iar dacă sunteți membrii donatori ProPatrimonio puteți beneficia de un preț preferențial. Parcul și vila sunt un exemplu de educație și promovare a bunelor practici în conservarea și restaurarea patrimoniului, condițiile de cazare sunt minunate (în timpul pandemiei se cazează o singură familie în vilă: un conac doar pentru voi!), iar momentele petrecute aici cu siguranță vor fi de neuitate. Vă încurajez chiar să deveniți membri sau voluntari pentru a susține o fundație care a dovedit an de an că se implică în proiecte de restaurare și valorificare a patrimoniului din țara noastră.

Detalii Tehnice

Adresa: Soldat Golescu 3, Câmpulung-Muscel. Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2015, cod LMI AG-II-m-B-13530.

Tel. Taiu’: 0731.878.832 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am fost cazați la Conacul Golescu în iulie 2020. Programul de vizitare este variabil, și dacă aveți noroc să îl găsiți pe Taiu’ s-ar putea să vă deschidă conacul la orice oră. La finalul vizitei puteți face o donație pentru acest loc minunat, care este întreținut cu har an de an.

Echipa de restaurare a fost formată din:

Responsabil: Caroline d’Assay (președinte ProPatrimonio, restaurator de pictură și obiecte de artă)
Vilă și canton: arh. Matei Lykiardopol (†2003), arh. Alexandra Chiliman, arh. Adrian Coșa
Parc: arh. Alexandra Chiliman, peisagist Clément Briandet, peisagist Nicolas Triboi, grădinar peisagist Clément Guigues (Compagnon du Devoir et du Tour de France)
Restaurare mobilier și obiecte decorative: Aurel Puchianu, arh. Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay
Inventariere mobilier și bibliotecă: Matei și Victoria Lykiardopol, Nicolas Triboi, Andreea Săvescu, arh. Alexandra Shafir
Inventar mobilier: Caroline d’Assay, Roxana Triboi, arh. Anca Coșa
Inventariere arhive: Andreea Săvescu, Félix Mioulet, Alexandra Shafir

Surse:

https://artsandculture.google.com/exhibit/vila-golescu-fundatia-pro-patrimonio/wRYuSm4b?hl=ro

https://www.propatrimonio.org/index.php/home/golescu-2/

Aug

2020

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane.

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte.

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat?

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an.

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară.

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale.

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Jun

2020

10 cetăți din Dobrogea de Zilele Europene ale Arheologiei

Zilele Europene ale Arheologiei se desfășoară în perioada 19-21 iunie 2020, cu tema Arheologia pentru Toți. Cu această ocazie, Institutul Național al Patrimoniului organizează un program alternativ pentru demistificarea unei meserii puțin cunoscute în afara cercurilor specialiștilor, și de multe ori simplificate prin analogii la aventurile lui Indiana Jones.

Pentru sărbătorirea domeniului captivant al arheologiei, iubitorii de istorie și de explorări pot călători virtual în situri și parcuri aheologice importante, precum Histria, Ulmetum, Edificiul Roman cu mozaic, Cetatea Noviodunum-Isaccea, Măgura-Gumelnița, și pot descoperi obiecte valoroase din patrimoniul nostru arheologic, digitizate de către specialiști.

Vineri, pe 19 iunie, între 10:00 și 16:00 am participat la o dezbatere aprinsă și interesantă între arheologi de la Institutului Național al Patrimoniului și partenerii lor de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Inspectoratul General al Poliției Române, Facultatea de Istorie a Universității din București, Muzeul Național de Istorie a României. Dezbaterea, intitulată chiar Arheologia Pentru Toți, încă mai poate fi urmărită pe pagina Facebook a Institutului Național al Patrimoniului.

Pentru a întâmpina acest demers, vă propun o călătorie virtuală la 10 cetăți din Dobrogea pe care le-am vizitat în decursul timpului. Dobrogea este locuită din cele mai vechi timpuri: prin cercetări arheologice au fost atestat obiecte din neolitic din cultura Gumelnița și din cultura Hamangia (cunoscută fiind statueta „Gânditorul de la Hamangia”). Dobrogea a fost bătătorită de armatele perșilor, de cele romane, de popoarele migratoare, pentru ca mai apoi să fie sub stăpânire musulmană. Poziția sa strategică a determinat și faptul că a găzduit numeroase cetăți de apărare.

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

Vegetație sălbatică la Păcuiul lui Soare

Zidurile cetății Păcuiul lui Soare se pierd în Dunăre

Pe insula Păcuiul lui Soare am ajuns cu unicul barcagiu care plimbă turiștii dornici să ajungă în acest loc rupt de civilizaţie, faimos mai degrabă pentru plajele sale liniștite și pustii. Barcagiul ne-a și ajutat să găsim ruinele cetății, în capătul de nord al insulei. Ne-am bucurat să descoperim printre tufișuri și vegetație abundentă ruinele fortificației medievale, construite între anii 972-976 de către militarii împăratului bizantin Ioan Tzimiskes (zis și “cel scund”) și locuită până în secolele XIII-XV. Zidurile vechi, construite din pietre imense, sunt acoperite de buruieni într-un spectacol extrem de pitoresc.

Cetatea a fost descoperită în 1955, şi se mai văd câteva case ale arheologilor care au săpat în trecut aici şi au scos la lumină obiecte de uz casnic, monede, bijuterii și zeci de morminte medievale. Profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti a cercetat cetatea şi a scris o monografie, avansând ipoteza că aici ar fi de fapt vestita Vicina și că acesta este al doilea sit din țară ca mărime și potențial arheologic, după Sarmizegetusa. La momentul descoperirii aproximativ 25% din cetate era vizibilă, dar în 2011 se mai vedea 10-15% din cetate, din cauza eroziunii fluxului și refluxului Dunării și a curenților puternici. Însă atunci când nivelul Dunării scade, zidurile cetății ies din ape și se întrezare cetatea care a fost cândva o bază navală bizantină puternică.

2. Cetatea Histria

Vase ceramice pictate descoperite la Histria - parte din muzeu

Piatră funerară descoperită la Histria - parte din muzeu

Histria a fost întemeiată de coloniştii veniţi din Milet, la mijlocul secolului VII î.Hr., conform unui autor necunoscut care se leagă de opera geografului Skymnos din Chios (cca. 250-180 î.Hr.): “Oraşul Istros şi-a luat numele de la fluviul Istros [vechii greci numeau Dunărea Istros]. L-au întemeiat milesienii, pe vremea când armata sciţilor barbari a trecut în Asia, urmărindu-i pe cimerienii care fugeau din Bosfor”. Mai mult, Eusebius din Caesarea (260-340 d.Hr) a scris și el despre Histria: “În anul 657 î.Hr., în timpul celei de-a 33-a Olimpiade, a fost întemeiată cetatea Istros din Pont”. În mod clar, cele mai vechi descoperiri ceramice de la Histria datează din jurul anilor 630-620 î.Hr.

A fost printre primele colonii grecești din vestul Mării Negre și timp de 1300 de ani s-a dezvoltat continuu. În perioada sa de glorie au apărut primele monede de pe teritoriul țării noastre (între anii 480-475 î.Hr.), iar numărul locuitorilor Histriei ajunsese la aproape 25.000. Era împărțită între acropolă și asezarea civila, tipic orașelor antice grecești. În secolul VII d.Hr. orașul a fost abandonat din cauza colmatării vechiului golf al Marii Negre (laguna Razelm-Sinoe de astăzi) dar și din cauza distrugerilor provocate de invazia de avaro-slavilor (în secolul VII d.Hr.). În 1868 cetatea a fost identificata de arheologul francez Ernest Desjardins, dar cercetarile efectiv au început în 1914, la inițiativa lui Vasile Pârvan, care a considerat-o Pompeiul românesc datorită artefactelor descoperite aici.

Noi am vizitat întâi Muzeul de Arheologie (amenajat in 1982 și renovat ulterior), unde am văzut basoreliefuri, colecția de amfore și stele (pietre funerare) și o parte din fațada de marmură a templului închinat “Marelui Zeu”. În exterior, în cetatea propriu-zisă, am văzut zidul de apărare cu turnuri și bastioane, ruinele templelor grecesti, ruinele locuințelor, bazilici creștine, templul Afroditei, templul lui Zeus, forumul, piața, reteaua stradala (cu străzile pavate) și câteva conducte de canalizare. Bazilica episcopală ce datează din secolul VI d.Hr. dovedește faptul că Histria devenise deja episcopie.

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

Ruinele de la Capul Doloșman și Lacul Razim

Ruinele unei așezări din cetatea Argamum

Cetatea a fost inițial denumită Orgame sub stăpânire grecească, ulterior dobândind denumirea latină de Argamum. Datează din secolul al VII-lea î.Hr. și pare să fie mai veche decât Histria, conform scrierilor antice. Ba chiar a fost în competiție acerbă cu cetatea Histria, și s-a dovedit că Argamum este mai vechi cu câteva decenii. Cetatea este situată în Jurilovca, pe malul lacului Razim, pe capul Doloșman.

Aici s-au descoperit ziduri de incintă, 4 bazilici paleocrestine și cel mai vechi mormant grecesc (datând din sec. VII î.Hr.), locul este uriaș: întregul sit are aproximativ 100 ha. De aici au fost scoase la iveală vestigii unice, monede folosite la schimb, vârfuri de sageată confecționate din bronz, delfinași olbieni și lingouri de bronz sub forma mamiferelor marine.

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

Vedere cu mausoleul de la Tropaeum Traiani

Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată în urma victoriei lui Traian în faţa lui Decebal la răscrucea de drumuri de la Dunăre la Marea Neagră, unde se afla o aşezare geto-dacică mai veche. Aici împăratul Traian a înfiinţat o staţiune militară lângă care a fost înființată și o aşezare rurală cu caracter civil populată cu locuitorii geto-daci şi cu noii colonişti, în cea mai mare parte veterani aşezaţi şi împroprietăriţi. Monumentul era parte a unui complex, format dintr-un altar funerar, construit în amintirea ostaşilor căzuţi în bătălie și dintr-un mausoleu care a fost ridicat în memoria unui ofiţer superior roman.

Începând cu mijlocul secolului II aşezarea se dezvoltă economic şi cultural devenind un important centru urban. Înainte de anul 170 este ridicat la rang de municipium (accest lucru fiind atestat pe câteva inscripţii locale din sec. II-IV). În jurul anului 170 are loc invazia costobocilor când cetatea are de suferit. Mai târziu, în timpul dinastiei Severilor, vechea cetate este refăcută. După atacurile carpo-gotice din secolul III cetatea este iar refăcută de Constantin cel Mare şi Licinius (în jurul anului 316). În secolul VI, sub împăraţii Anastasius I şi Iustinian, cetatea trăiește ultima perioadă de înflorire. Viaţa urbană s-a prelungit în această zonă până la sfârşitul secolului VI – începutul secolului VII. Ruinele cetăţii au fost identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909. Este considerată cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei.

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

Detaliu cu melc pe fortificația de la Enisala

Cetatea medievală Enisala, pe dealul calcaros care flanchează lacurile Razim şi Babadag, construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cu scop militar, cel mai probabil de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră la acea vreme. De aici urmăreau genovezii navele de comerţ în perioada în care controlau traficul pe apă. Numele cetăţii provine de la turcescul “yeni” (nou) și regionalismul dobrogean “sale” (aşezare, sat), adică “aşezare nouă”.

Cetatea are un plan poligonal care se mulează pe unduirile dealului. Astăzi zidurile şi bastioanele se păstrează în unele puncte pe o înălţime de aproape 10 m. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a fost integrată în sistemul defensiv al Ţării Româneşti, dar a fost ulterior abandonată în contextul înaintării stăpânirii turceşti la nord de Gurile Dunării (sfârşitul sec. XV) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră. În timpul confruntărilor armate ruso-turce care s-au desfăşurat pe teritoriul Dobrogei a supraviețuit pentru că nu mai era o cetate activă în acel moment.

La baza cetăţii Enisala au fost găsite în timpul cercetării peste 500 de complexe arheologice, dintre care peste o sută de morminte în care au fost îngropaţi, cel mai probabil, cei care locuiau în cetatea genoveză. A fost găsită și o aşezare neolitică ce aparţine Culturii Gumelniţa (din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.) și o aşezare din prima Epocă a Fierului.

Este interesant că în lacul Babadag încă se mai găseşte anghila (peşte asemănător șarpelui), iar lacul Razim este unul dintre cele mai mari din ţară, făcând parte din complexul lagunar Razim-Sinoe.

Chiar în Enisala se mai poate vizita o gospodărie țărănească conservată “in situ” specifică nordului Dobrogei din zona lacului Razim, de la începutul secolului XX. Ansamblul cuprinde o casă lipovenească cu chiler, tindă centrală și două camere și anexe tipice: bucătăria și cuptorul de vară, grajdul pentru animale, porumbarul, șoproanele, fântâna. Anexele gospodărești au fost reconstituite și găzduiesc colecții de unelte agricole, căruțe pictate tipic dobrogene, unelte pescărești, scule și produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit, obiecte pentru industria casnică textilă. reconstituire a unei gospodării tradiţionale de la începutul secolului XX. Totul este foarte bine restaurat și inspiră o atmosferă romantică, de calm și puritate.

Casa tradițională dobrogeană - vedere de la uliță

Colecția de mijloace de transport tradiționale

6. Cetatea Capidava (Topalu)

Ruinele "restaurate" de la Capidava și-au pierdut farmecul

Ruine la Capidava și un punct de observație

Un cal paște liniștit printre ruinele de la Capidava

Capidava (sau “Cetatea de la cotitură”) a fost importantă în sistemul defensiv roman făcând parte din limes-ul dunărean, seria de castre şi fortificaţii ridicate de împăratul Traian la începutul secolului al II-lea. Datorită importanţei strategice a locului aflat pe un masiv stâncos pe malul Dunării, aici a fost instalată o staţiune militară și un centru civil de detaşamentele din Legiunea a V-a Macedonica şi Legiunea a XI-a Claudia. În 1924 arheologul Grigore Florescu inițiază primele săpături arheologice, trimis de Vasile Pârvan, desi cu câțiva ani în urmă fraţii Ghenciu din Brăila au distrus semnificativ cetatea prin exploatarea masivului stâncos.

În cadrul proiectului Frontierele Imperiului Roman, UNESCO a elaborat un plan de revitalizare a monumentelor antice din acea perioadă și a alocat fonduri semnificative pentru acest demers. În România avem cea mai lungă porțiune din vechiul limes roman, 1.500 de km. Capidava a obținut 16 milionae de euro fonduri europene pentru reconsolidarea zidurilor, a turnurilor, a vestigiilor, în vederea repunerii lor în circuitul touristic. Dar din păcate în urma restaurării incorecte, Capidava nu mai corespunde criteriilor de autenticitate și integritate definite de UNESCO pentru înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial. Deși nu era nimic marcat am reușit să intuim ruinele zidului de incintă, poarta cetăţii străjuită de un turn și traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În interiorul cetăţii se pot vedea ruinele mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete private, prevăzută cu portice, cărări de acces şi canale de scurgere. Se mai pot distinge vag printre ruinele prost restaurate, acoperite cu ciment modern, o bazilică și instalaţia portuară, iar în afara cetății mai există terme romane şi o necropolă.

La Topalu se găsește și Muzeul de Artă “Dinu și Sevasta Vintilă”, casa natală a medicului colecționar Gheorghe VIntilă, care deține una dintre cele mai valoroase colecţii de artă plastică românească: picture de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Steriadi, Ressu, Iser, Ciucurencu şi lucrări ale unor sculptori precum Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea sau Ion Jalea. Gheorghe Vintilă a fost prieten cu Oscar Han și așa a intrat în contact cu artiștii epocii, inclusiv cu membrii grupului celor 4 (artiștii de la Balcic), și și-a donat colecția statului român, cu condiția să se instituie un muzeu care să poarte numele părinților săi.

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

La Halmyris a fost o puternică cetate romană şi romano-bizantină, sediu al unor unităţi militare şi staţie a flotei dunărene Classis Flavia Moesica. Aici au fost descoperite monumente de arhitectură militară, civilă şi religioasă, între acestea fiind bazilica episcopală cu cripta primilor martiri dobrogeni – Epictet şi Astion.

Cetatea romană şi romano-bizantină Halmyris a fost întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din secolele VI-I î.Hr. pe malul golfului antic Halmyris al Marii Negre. A cunoscut mai multe etape evolutive: fortificaţie romană de pământ (sec. I), castru de piatră și sediu al unor unităţi ale legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis până a devenit sediul staţiei flotei militare romane Classis Flavia Moesica în secolul II-III). Inscriptiile descoperite în cadrul fortificațiilor mentionează un Vicus Classicorum – “satul corabierilor”, probabil aşezarea întemeiată de veteranii flotei stabiliţi la Halmyris după îndeplinirea stagiului militar. În secolul IV cetatea s-a dezvoltat devenind unul din cele 15 oraşe importante ale provinciei Scythia Minor, în timpul domniei împaratului Constantin cel Mare, aici ridicându-se o basilica episcopală. Fortificaţia romană a funcționat până în primul sfert al secolului VII.

Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi parțial restaurate sunt Poarta de Nord, termele, Poarta de Vest și bazilica paleocreştină. În 2001 a fost descoperită sub altarul bazilicii o criptă care adăpostea rămăşitele sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290, în timpul domniei împaratului Diocleţian.

Ruinele sunt în prezent recondiţionate: o parte a Porţii de Nord, precum şi o parte a pereţilor au fost refăcute, se lucrează la cripta Basilicii, se pot vizita termele şi zonele administrative. Noi am vizitat și micul muzeu aflat la intrarea în cetate unde am aflat și povestea fortificațiilor. Până anul trecut aici a funcționat o școală de vară cu studenți americani care cercetează ruinele, pe baza unor burse finanțate de Gretchen Gould Memorial și de George and Shirley Lowinger Memorial. În 2017 a fost fondat un ONG în SUA, Bridging Frontiers Inc, care asigură finanțare proiectului.

De la Murighiol se poate face o expediție în Delta Dunării, cu barca (debarcaderul este foarte aproape de Halmyris). Este o experiență absolut superbă, pe care o recomandăm cu toată căldura. Delta Dunării este parte din patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind rezervație a biosferei și parc național.

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

Cetatea este situată pe malul Dunării, în punctul “Pontonul Vechi” sau “Eski Kale” (în lb. turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării. “Noviodunum” este un nume de proveniență celtică (“dunum” înseamnă în limba celtă “așezare fortificată”). În apropiere exista și o așezare dacică numită “Genucla”. În 514 î.Hr., Darius cel Mare a dus în zonă o bătălie decisivă împotriva Sciților. Orașul se afla de asemenea în calea drumurilor comerciale grecești. Mai târziu, orașul a fost baza flotei romane a Dunării de Jos numită “Clasis Flavia Moesica”. În 369 d.Hr., a fost încheiat, în dreptul acestei cetăți, pe un vas aflat pe Dunăre, un tratat de pace între Imperiul Roman și vizigoții conduși de Athanaric, în prezența împăratului Flavius Valens. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre, până în 602 d.Hr., când a fost pierdută în fața avarilor.

Există dovezi că la sfârșitul secolului al XIII-lea, Isaccea ar fi fost capitala statului tătar noghaid. Hanul Noghay, unul dintre cei mai buni comandanți ai Hoardei de Aur, “făcătorul de hani” cum este cunoscut, s-a hotărât să-și facă propriul stat. A trecut Dunărea pe la vadul Isaccei, ultimul vad de trecere a Dunării înainte de Tulcea, cu circa 40.000 de războinici. Și-a stabilit capitala la Isaccea și a bătut propria monedă, care avea pe o parte o inscripție coranică, în alfabet arab, semn al apartenenței lui Noghay la Islam. Hoarda de Aur adoptase oficial Islamul ca religie de stat la 1257, în timpul lui Berke-Han.

Apoi a fost sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, ulterior Vlad Țepeș a ajuns aici în 1462 în timpul campaniilor împotriva Imperiului Otoman, iar în 1484 a ajuns teritoriu turcesc, otomanii construind aici un fort pentru apărare. A fost arsă de câteva ori în secolul XVII, în timpul Războiului Ruso-Turc. După Războiul de Independență al României împotriva Imperiului Otoman, a devenit parte din noul stat român.

Între Enisala și Isaccea, lângă Tulcea, se găsește și Satul pescăresc tradițional organizat ca o mini deltă. Se regăsesc case specifice fiecărui sat pescăresc din Delta Dunării, mori de vânt, o bisericuță, amenajate ca pe cele trei brațe ale Dunării. Noi am prins apusul deasupra mini-deltei sălbatice de la baza Dealului Bididia.

9. Cetatea Tomis (Constanța)

Cetatea Tomis a fost înființată în prima jumătate a secolului VI î.Hr. de coloniștii greci din Milet (similar cu cetatea Histria), care au gasit în bazinul Mării Negre (Pontus Euxinus) un loc propice comerțului și schimbului de mărfuri cu geto-dacii. Începând cu secolul I î.Hr., teritoriul dintre Dunăre si Pontus Euxinus a intrat sub Imperiul Roman.

Sub stăpânirea romană au fost construite la Tomis o serie de edificii publice, străzi, terme, piețe publice și clădiri grandioase, care au dus la dezvoltarea orașului, inclusiv cultele și arta. De asemenea, au apărut numeroase ateliere mesteșugăresti care prelucrau marmura, sticla și ceramica. Au fost sculptate basoreliefuri, statui, statuete din teracota, ornamente arhitecturale. Apa potabilă necesară cetatii era asigurata de apeducte subterane săpate în calcar și în pământ. In anul 601 cetatea Tomis a fost invadată și pustiită de avari. Pe locul fostului oraș viața s-a ruralizat. Stăpânirea bizantina în regiunea Dobrogei a fost restabilită de abia în anul 971, când împăratul Ioan Tzimiskes a desființat țaratul bulgar. În secolele VIII – XII (în perioada bizantină), orașul a purtat numele Constantia sau Constantiana.

Vestigii din orașul antic Tomis se află disparate pe toată suprafața orașului Constanța de astăzi, fiind incorporate în țesutul urban. Chiar în ianuarie 2020 s-au descoperit vestigii în timpul săpăturilor pentru fundația unui bloc de 4 etaje pe Bulevadrul Tomis, lângă Lupoaică. Din păcate aceste “resturi” au fost aruncate pe un câmp la marginea Constanței (unde au fost găsite zeci de dune de pământ pline cu piese de ceramică din perioada elenistică și romană, dintre secolele III î.Hr. și VI d.Hr., sute de fragmente amorfe, sticle unguentarium, candele și urcioare, ba chiar și un femur uman) și situația ruinelor este incertă astăzi. Astfel se pare că întreaga peninsulă este ocupată, imediat sub stratul orașului modern, de o multitudine de monumente. Straturile de cultură materială antice se succed în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului (Hallstatt).

Până în prezent, cercetările au identificat în peninsulă acropola orașului antic, agora, cartierul atelierelor, necropola elenistică deasupra căreia se află zidul nou al epocii romane și necropolele romane și bizantine, numeroase străzi, canalizări, temple și locuințe. Edificiul roman cu mozaic este unul dintre cele mai importante vestigii din portul antic Tomis, și am mai scris despre el aici. Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Edificiul cuprindea mai multe terase/ nivele și făcea legătura între nivelul orașului și cel al portului antic. Mozaicul era probabil acoperit în Antichitate de o boltă sprijinită de stâlpi. Dedesubt se găsea construcția portuară cu arcade deschise înspre mare, acoperite de un placaj de marmură. Coloanele arcadelor erau decorate cu frumoase capiteluri decorate cu frunze de acantă și cu figuri zoomorfe sau antropomorfe. Și mai jos am dat peste o surpriză: al treilea nivel al încăperilor-magazii are 11 încăperi cu tavan boltit. La acest nivel se află o serie de încăperi care au servit drept ateliere. Am descoperit aici mărfuri și utilaje de pe corăbii, găsite chiar în magaziile edificiului, dar și ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe și multe altele.

Mai există un segment vizibil și amenajat tip necropolă din vechiul Tomis, în apropierea Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Vestigiile vechii cetăți Tomis pot fi admirate la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Aici se află piese deosebite, cum ar fi statuia de marmură a șarpelui Glycon, Statuia lui Pontos, zeu al Mării Negre, sau statuia de marmura a zeiței Fortuna, considerată protectoarea cetatii Tomis.

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pietrele din care a fost construit zidul fortificației Callatis s-au folosit la construcția moscheii „Esmahan Sultan”. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman. Moscheea „Esmahan Sultan” din Mangalia este cel mai vechi lăcaș de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Este înconjurată de cimitirul mahomedan ce conține morminte vechi de peste 300 de ani.

Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, întemeind așezarea Acervatis sau Cerbatis. Pe locul fostei așezari trace, grecii acostați aici vor construi cetatea numită Callatis, faimoasă pentru prosperitatea sa și pentru faimoșii cărturari care au locuit aici. Pozitia geografica avantajoasă, ieșirea la mare și la lacul de apă dulce (actualul lac Mangalia), terenurile fertile, poziția militară avantajoasă i-a convins pe greci să construiască o așezare. Cultura cerealelor și comerțul maritim au fost două dintre sursele care au asigurat dezvoltarea cetății. Callatis astfel a devenit singura colonie dorică de pe țărmul Pontului Euxin.

Unii cetățeni ai Callatisului au fost mercenari din Egipt, și aici s-a găsit unicul papirus din Romania. Mormântul cu papirus a fost descoperit în 1959, fiind datat în secolul IV î.Hr. Exista o controversa legată de acest document, care imediat dupa descoperire a disparut fara urma. Arheologii se temeau de ceea ce s-ar putea întâmpla cu papirusul, odată scos la lumină, de aceea au invitat un specialist rus să se ocupe de prelevarea acestuia și de descifrarea lui, însă îndată ce documentul a luat contact cu lumina, s-a fărâmițat. Totuși savantul a luat papirusul cu el în Rusia, declarând că vrea să îl refacă în laborator și să îl descifreze, însă i s-a pierdut urma. Unii cercetători au încercat să afle ce s-a întâmplat cu papirusul pe cale diplomatică și guvernamentală, însă apelurile lor au ramas fără răspuns. Dar surpriză, un arheolog român a identificat într-o carte de istorie din Rusia un fragment despre papirusul de la Mangalia, în care se menționa că acesta a fost salvat, însă nu a fost descifrat în totalitate.

Callatis a suferit asedii puternice, inclusiv o dominație macedoneană care a durat 5 ani, din 313 până în 308 î.Hr. După moartea regelui cuceritor Lisimah, după anul 281 î.Hr. orașul s-a refăcut repede. Perioada romană a adus și mai multă prosperitate orașului, au fost construite noi edificii, a fost creat primul episcopat și s-au reluat schimburile comerciale.

În acea perioadă, geograful antic Demetrios din Callatis a elaborat o lucrare despre Asia și Europa, cuprinsă în 20 de cărți. Portul l-a inspirat și pe dramaturgul Istros din Callatis în scrierea unei cărți despre tragedie. Un alt erudit originar din Callatis este Satyros, care a trait in Egipt, unde a scris o carte din care s-a mai pastrat un fragment, “Viata lui Euripide”. Istoricul Diogene Laertiu vorbeste in scrierile sale despre filozoful Heraclid (170-146 î.Hr.), originar din Callatis, care a trăit in Egipt, la curtea regelui Ptolomeu.

Primele monezi batute aici dateaza din jurul anului 300 î.Hr., erau confectionate din argint si aveau reprezentate pe o parte capul lui Heracles, iar pe cealalta, simbolurile orasului: o tolbă, un arc, o măciuca și spice de grâu. Mai târziu, au apărut monedele din bronz, care reproduceau imaginile zeilor Dionysos, Apollon, Athena, Hermes, Demetra, iar pe revers prescurtarea numelui cetății, Kala sau Kalla.

Invazia avarilor către sfârșitul secolului V a pus capăt definitiv uneia dintre cele mai frumoase si prospere cetați ale Pontului Euxin. Puternica cetate a devenit o simpla așezare portuară, care si-a păstrat pentru multa vreme aspectul părăsit.

La Mangalia se pot vedea ultimele ruine ale orașului antic Callatis la subsolul și în holul Hotelului New Belvedere, fost President (noi încă nu am ajuns acolo). Restul cetății se află astăzi pe jumătate în Marea Neagră.

Pe post de încheiere

În 2016 am mai ajuns și la cetatea romano-bizantină Carsium (Hârșova) despre care merită să scriu câteva cuvinte, deși nu am reușit să o fotografiez. Cetatea s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, înca din a doua jumătate a secolului I. În timpul războaielor dacice, în anul 103 p. Chr., împăratul Traian a întărit fortificaţia cu ziduri din piatră. Cel mai probabil, toponimul Carsium are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Se pare că unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia a fost Ala (Gallorum) Flaviana. Cetatea a fost aparată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul fortificaţiei antice. Construcţiile vizibile astăzi sunt de origine medievală, dar este posibil ca unele incinte să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi integrate în fortificaţia medievală. În secolul X cetatea a fost reconstruită de bizantini şi mai târziu, de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea a fost stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova (Hârșova de astăzi). Din ruinele cetăţii astăzi se mai văd câteva ziduri impunătoare, dar vrem să revenim pentru a fotografia mai bine zona, în special stânca pe care se află ruinele.

În viitor mai vrem să mergem în viitor la Troesmis, la Dinogetia, Aegyssus în Tulcea, la Sacidava în Dunăreni, la Ulmetum, la Ibida, la Niculițel, unde se găsește o criptă paleocreştină și o bazilică, dar și Muzeele de Arheologie din Mangalia și Constanța. Pentru moment ne bucurăm de expoziția virtuală a Institutului Național de Patrimoniu, aflată aici: https://zilelearheologiei.patrimoniu.ro/

Surse:

– “Note de istorie tomitană”, Radu Vulpe, Revista Pontica nr. 2 din 1969
– “Începuturile cercetării arheologice la Capidava. Documente inedite”, Ioan Carol Opriș, Revista Pontica nr. 51 din 2018
– http://www.halmyris.org/
– https://adevarul.ro/locale/calarasi/foto-orase-disparute-romania-cetatea-vicina-taramul-poveste-dunare-aparat-secole-monstrul-samca-samodiva-1_552f82c9cfbe376e352b2d1f/index.html
– https://adevarul.ro/locale/constanta/cetatile-antice-ascunse-dobrogei-afla-sacidava-ibida-halmyris-1_58d274c35ab6550cb892ebde/index.html
– https://www.icemtl.ro/cetatea-medievala-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-zidurilor-de-la-enisala-ultima-cetate-genoveza-care-pazeste-canalele-de-legatura-dintre-lacul-babadag-si-razim
– https://www.icemtl.ro/muzeul-de-etnografie-si-arta-populara/muzeul-satului-nord-dobrogean-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/top-10-cetati-din-dobrogea
– https://www.descopera.ro/descopera-in-romania/2621989-callatis-povestea-unei-cetati

Biografia lui Nicolae Titulescu

Casa Titulescu din București

Moșia Titulești

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Surse

Like this:

Like this:

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Elemente baroce

Catedrala Armeano-Catolică

Casa parohială Armeano-catolică

Casa Karatsony

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Detalii Tehnice

Like this:

Voluntar pentru Asociația Istoria Artei

Voluntar pentru ARCEN

Implicare în activitățile Ambulanței pentru Monumente: recital de vioară la Cula Cioabă Chintescu

Acțiuni de combatere a distrugerii patrimoniului

Takeover Cronicari Digitali pentru „Case cu poveste" din Cotroceni

Takeover Cronicari Digitali pentru patrimoniul cultural al județului Maramureș

Recitaluri de vioară la Casa Costa-Foru

Recital de vioară la Reconstituirea Războiului de Independență la Calafat

Am povestit în direct la emisiunea Eroul Zilei despre #Aiciastat cu Nadina Câmpean

Înscrierea la masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București

Participare la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali

Prezentări culturale pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești

Premiul Cronicarului Digital al anului în cadrul competiției naționale Cronicari Digitali 2020, pentru toată activitatea de promovare a patrimoniului

Premiul special Wiki Loves Monuments pentru fotografia unui monument funerar: Capela Știrbey de la Buftea

Premiu acordat de Kaufland în cadrul competiției Heritage Instawalk: Zilele Europene ale Patrimoniului: Monumentul funerar al Capelei Filișanilor

Premiul special în cadrul competiției foto Cronicari Digitali Heritage Instawalk “Rendez-vous aux jardins”: Căsuță lacustră din Muzeul Astra de la Sibiu

Nominalizare pentru concursul Heritage Instawalk “Patrimoniu recent” Cronicari Digitali cu fotografia Romexpo la apus

Ladaniva, Zdob și Zdub, Baba Zula, Taraf de Caliu și mulți alții vin la Balkanik Festival #13, între 28 și 30 august, în Parcul Tei din București

Festivalul SoNoRo Musikland, la ediția a VIII-a, o sărbătoare a muzicii și a patrimoniului cultural saxon

ELITE ART GALLERY la MoBU 2026 | 3-7 Iunie | ROMEXPO

Vânătoare de comori cu Ana Rubeli pe la Foișor alături de Contemporia și Mauverien

Like this:

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Demontarea unui mit

Palatul Spayer în istoria recentă

Detalii Tehnice

Like this:

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Ștefan Marincu și familia sa

Palatul Marincu în istoria recentă

Detalii Tehnice

Like this:

Like this:

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Interiorul Vilei Golescu

Cazare la Conacul Golescu

Detalii Tehnice

Like this:

Like this:

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

2. Cetatea Histria

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

6. Cetatea Capidava (Topalu)

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

9. Cetatea Tomis (Constanța)

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pe post de încheiere

Like this:

Caută

Articole recente

Aiciastat pe Instagram

aiciastat