București

Interviu cu Laurențiu Cuțaru, fondatorul proiectului Țara cu Balauri

Nu e nicio surpriză că în țara noastră se află nenumărate locuri pe cât de pitorești, pe atât de puțin cunoscute publicului larg. Laurențiu Cuțaru este unul dintre cei care și-a propus să le descopere pe cele mai interesante dintre ele, și-a făcut blogul Țara cu Balauri și a creat o comunitate de aprox. 4.000 de oameni pasionați ca el, cu care împărtășește imagini inedite și istoria acestor locuri. Ei bine, vă imaginați că nu am stat pe gânduri când am văzut ce frumuseți descoperă, așa că trebuia să îl cunosc mai bine și să îi iau un interviu. În cele ce urmează, domnișoarelor, doamnelor, domnilor și balaurilor, vă prezint pe nimeni altul decât fondatorul proiectului “Țara cu Balauri”!

Cum a început pasiunea ta pentru istorie pentru dave, castre romane și fortificații?

Încă din perioada liceului am devenit foarte curios în a-mi cunoaște trecutul din punct de vedere cultural, să înțeleg ce fel de evenimente istorice au clădit această țară, care sunt civilizațiile ce au dăinuit pe aceste meleaguri. Citeam foarte mult, urmăream fel și fel de documentare, dar nu m-am gândit că pot așterne aceste lucruri și în mediul online. Astfel că, fiind și o persoană căreia îi place să fie tot timpul pe teren, să înțeleagă istoria de la firul ierbii, am început să fac nenumărate drumuri prin țară vizitând, cu precădere, dave, castre romane, cetăți și fortificații medievale etc. Așa că într-o zi, în urmă cu 2,5 ani mai exact, primind mai multe imbolduri de la cei apropiați, am creat acest blog la care țin foarte mult și care îmi aduce multă liniște interioară.

Pe blogul meu, pe lângă fortificațiile din România, veți mai găsi și case memoriale, conace de poveste, curți medievale, monumente istorice sau edificii istorico-religioase. Toate acestea vin ca o extensie la numărul de dave, castre romane și cetății pe care îl veți descoperi pe https://taracubalauri.com/.

De ce ai numit blogul și comunitatea Țara cu balauri?

Din două motive: 

1) Sunt pasionat de mitologia românească, de folclorul și basmele de pe aceste meleaguri. Aici regăsim balaurul, o creatură fabuloasă care dă și numele blog-ului meu. 

2) Când eram copil, prietenii mă strigau uneori ‘’Laur Balaur’’.

Care este obiectivul tău în călătoriile de explorare și cercetare?

 

Încerc să găsesc locații cât mai izolate, cât mai uitate de lume și unde nu poți ajunge cu ușurință tocmai pentru a le face puțină lumină în mediul online.

Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda
Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda

Cum îți alegi destinațiile?

În funcție de zonă. Spre exemplu, dacă vreau să văd cetăți greco-romane, merg în Dobrogea. Dacă vreau să descopăr cule, merg în Oltenia și tot așa.

Îți planifici călătoriile în funcție de locurile despre care vrei să scrii sau te duci unde vezi cu ochii și te lași surprins de ceea ce găsești pe drum?

Le planific de cele mai multe ori, dar îmi place și să descopăr locuri noi pe traseul meu despre care nu știam.

Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat?

 

Mi-aș dori să documentez toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea. Practic, vreau să pun bazele unui e-book unde veți găsi fotografii cu aceste locații, localizare dar și un minim de informații.

Cum obții finanțare pentru proiectele tale?

 

Din propriul buzunar. 

Cum ai început să documentezi, mai ales înainte să ai blogul?

 

Îmi creasem, deja, un folder unde salvasem o bună parte din fotografiile pe care le-am făcut în timp ce mă plimbam prin țară. Din punct de vedere al informațiilor istorice, nu prea mă documentasem în detaliu, dar apoi ușor dar sigur am început să citesc cât mai multe cărți, articole online, enciclopedii etc.

Cum îmbini meseria ta de manager de proiect cu pasiunea ta pentru istorie?

Meseria de Project Manager m-a învățat să fiu și mai organizat decât eram, astfel că acest lucru mă ajută foarte mult atunci când plec pe teren să caut locații istorice pentru că trebuie să-mi calculez bugetul, combustibilul cu care alimentez mașina, locurile unde opresc pentru a servi masa sau atunci când mă odihnesc.

Informațiile disponibile pe internet despre anumite locuri alese de tine sunt destul de puține, vagi, uneori inexacte și contradictorii. Cum te asiguri că informația pe care o transmiți este corectă, cum ajungi la sâmburele de adevăr?

De obicei, în online cel puțin, prima sursă pe care o verific este Institutul Național al Patrimoniului (http://www.cimec.ro/) . Apoi mai verific și în Repertoriul Arheologic Naţional (RAN) după care mă rezum la diferite cărți și articole unde încerc să compar informația obținută.

Ai vreo întâmplare inedită din expedițiile tale despre care poți povesti?

În timp ce încercam să descopăr castrul roman Arrubium (Măcin, Tulcea), concentrat fiind în a filma, am avut niște contre cu o gașca de câini care păreau cam hotărâți să mă alerge. Aici este filmarea: https://www.facebook.com/111629176377252/videos/4215406821851286

Care este locul tău preferat din România descoperit în ultimii ani?

Sarmizegetusa Regia. Știu, este cunoscută publicului larg, însă am vizitat nenumărate locații istorice din țara asta, dar cu greu se apropie de Cetatea Sacră. E ceva fain acolo!

Ce cărți ai recomanda despre cetați și fortificații?

La prima strigare, “Cetăți, castele și alte fortificații din România“, de Radu Oltean.

Laurențiu Cuțaru
Laurențiu Cuțaru

Laurențiu Cuțaru, zis și Laur Balaur, demonstrează că prin pasiune se poate realiza o muncă absolut fantastică de documentare și popularizare a patrimoniului cultural și istoric al României. Pentru alții sunt basme (cu sau fără balauri), dar Laurențiu se duce pe teren, inventariază, fotografiază, filmează din dronă și scrie o poveste faină care ajunge astfel la noi toți. Mi-ar plăcea tare mult să își atingă obiectivul de a realiza un ebook despre toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea.

Fotografiile sunt din colecția lui Laurențiu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu muzicianul Răzvan Popovici, fondatorul festivalului SoNoRo

În fiecare an aștept cu inima la gură lansarea programului festivalului SoNoRo și a turneului SoNoRo Conac ca să văd ce locuri deosebite vor “deschide” prin muzică, ce conace vor răsuna pe acorduri de Bach, ce personalități muzicale ne vor delecta auzul. Și aproape în fiecare an reușeam să ajung la cel puțin un concert marca SoNoRo, festival care a ajuns după părerea mea un regal muzical, un Eveniment cu “E” mare în tabloul muzical de la noi din țară. Un proiect ambițios al lui Răzvan Popovici ajuns fenomen național! Iar anul acesta am marea plăcere de a fi partener media al SoNoRo, iar ocazia de a-l cunoaște personal și de a-i lua un interviu lui Răzvan Popovici mi s-a părut de neratat! Vă las în ceea ce urmează să vă delectați cu poveștile sale, și vă recomand să vă luați un pahar de vin și să puneți pe fundal acorduri de muzică clasică.

Razvan Popovici
Razvan Popovici

Te-ai născut într-o familie de muzicieni, în București, orașul pe care eu îl iubesc foarte mult. Care este prima ta amintire cu Bucureștii, daca închizi ochii și te gândești?

Am foarte multe amintiri din București, deoarece m-am născut în centrul orașului, vis-a-vis de liceul George Enescu, în Piața Sfinții Voievozi, de unde în copilărie mergeam zilnic cu bunicul și cu sora mea fie în parcul Kiseleff, fie în parcul Herăstrau. Apoi, la finalul săptămânii, unul dintre noi era fie la bunicii din partea tatălui, în Piața Lahovary, în clădirea aceea din spatele spitalului de oftalmologie, o clădire foarte “spooky”, care arată ca în familia Adams, fie în Floreasca la străbunicii mei. Așadar, cam acesta era triunghiul care construia Bucureștiul în care am crescut eu, iar ceea ce mi-a rămas în minte din copilărie sunt toate casele splendide care la începutul anilor ’80 erau pe locurile unde acum sunt blocurile din Piața Victoriei.

Da, vechiul București, urmele lui… Și pentru că te tragi dintr-o familie de muzicieni, și tatăl și mama ta cântau la câte un instrument, cum a fost să crești pe acorduri muzicale?

 

A fost foarte bine, am crescut cu muzica acasă, apoi în fiecare săptămână mergeam la concerte la Ateneu sau la Sala Radio, a fost foarte util pentru a avea un mod natural de a interfera cu muzica.

Și cum și-au dat seama părinții tăi că ai ureche muzicală?

 

Ureche muzicală aveam amândoi, și eu și sora mea, pentru că atunci când eram mici ne-au testat.

Răzvan Popovici la violă
Răzvan Popovici la violă

Cum se testează urechea muzicală? Știu că la Andrei, soțul meu, și-au dat seama deoarece reproducea prin casă melodiile pe care tatăl lui le cânta la vioară.

Prin joacă. Pentru ritm te pun să aplauzi, pentru ureche să repeți un cântecel. 

Deci nu are legatură cu faptul ca tatăl tău cânta la violă?

Nu, are legatură mai degrabă cu faptul că nu studiam deloc la vioară și, într-adevăr, întrucât tatăl meu era printre cei mai buni profesori de violă din Liceul George Enescu, decizia a fost destul de ușor de luat. Apoi am fost la grupa de preșcolari la Liceul Enescu, unde părinții noștri erau profesori și, încet încet, am intrat pe acest făgaș. Sora mea a fost dintotdeauna pe drumul muzicii, însă la mine a fost mai cu meandre, pentru că nu prea mă interesa așa tare. De fapt, eu m-am decis să fac muzică abia la vârsta de 17 ani, când am emigrat la Salzburg și am avut un profesor foarte bun care m-a motivat. Am început cu pianul, apoi am trecut pe vioară la 8 ani. Totuși, pentru aceste două instrumente era o concurență foarte mare, așa că ne-am gândit să trec la alt instrument. La 13 ani am ajuns să cânt la violă, iar sora mea cânta la harpă.

Ai studiat cu tatăl tau? Cum a fost?

 

Da, am studiat. A fost… problematic. E greu în familie. Deși el era foarte bine intenționat și îmi voia binele, eu mereu comentam, analizam, deliberam și aveam diverse alte opinii. De exemplu, când studiezi cu un profesor și acesta îți spune că este fals, nu dezbati că poate este “fălsuț”, nu merge, e fals sau curat, fălsuț nu există.

Aceste povești mă duc cu gândul la poveștile Lianei Șerbescu, mătușa mea și fiica marei pianistă Silvia Șerbescu. Sub numele Silviei Șerbescu s-a organizat și un Concurs de interpretare muzicală, la care soțul meu, Andrei, a fost premiat cu locul I de 2 ori și îmi amintesc cât de surprins a fost când a descoperit ca suntem rude, văzându-i piatra funerară alături de bunicii mei. Fiica ei, Liana Șerbescu, a emigrat în anii ’70 și ne-am reîntâlnit de curând, când mi-a povestit că la început nu a avut-o pe mama ei, Silvia Șerbescu, drept profesoară, ci pe o elevă a mamei ei. Eu trăiam cu impresia că este mai ușor să urmezi calea muzicii, că ai totul la îndemână crescând într-o familie de muzicieni, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Da, așa este. Ai mei chiar erau pedagogi, însă mă uit la colegi de-ai mei din multe țări, ai căror părinți sunt foarte faimoși, cum ar fi Mischa Maisky, Alfred Brendel sau David Oistrakh. Am fost coleg mulți ani la rând cu Adrian Brendel, care a avut turnee împreună cu tatăl său, Alfred Brendel, iar critica internațională se orienta asupra faptului că Adrian nu este la același nivel cu Alfred. Ceea ce este normal, pentru că este alt muzician, altă maturitate muzicală.

Da, chiar am remarcat ce ai spus tu într-un interviu, că artistul este ca un vin, pe măsură ce trec anii acesta capătă maturitate și devine din ce în ce mai bun.

 

Chiar și Brâncuși a zis că la umbra marilor copaci nu crește nimic, așa că uneori onoarea de a crește lângă un muzician faimos poate deveni chiar o piedică, pentru că eclipsează tot. Din acest punct de vedere le sunt foarte recunoscător părinților noștri, deoarece nici nu ne-au obligat să facem muzică dar nici nu ne-au eclipsat cu personalitatea lor. 

Da, este admirabil. Voi la ce vârstă ați plecat la studii? 

Eu aveam 15 ani, iar sora mea, Miruna, 14.

Și, prima oară unde ați fost?

Prima dată a fost Germania, dar apoi am fost la Salzburg, Paris, la Frankfurt, am stat 5 ani la Londra, apoi la Berlin…

Ai observat metode diferite intre aceste școli și cu care ai rezonat cel mai bine?

Desigur, dar toate au fost bune. La Salzburg am avut un profesor care m-a motivat extraordinar, era o personalitate vulcanică și contactul cu el era electrizant. La Paris am avut alt profesor extrem de bine organizat, ceea ce pe mine m-a ajutat să mă pună pe un făgaș mai ordonat după ce am avut parte de libertate nelimitată de la profesorul din Salzburg. Apoi am ajuns la Freiburg unde am studiat cu un profesor foarte celebru de la care puteai sa copiezi văzând doar cum cânta. După aceea, tot la Freiburg am avut un profesor care și astăzi este mentorul meu și căruia și astăzi îi mai cânt. Un om care, din punct de vedere uman este foarte generos, iar în ceea ce privește metoda, știe să explice orice fără să separe tehnica de muzică. Acum, fiind și eu profesor, îmi dau seama cât de important este să studiezi cu studenții și muzical și tehnic, deoarece deseori se studiază doar tehnica și partea muzicală rămâne sub preș.

Mi-a rămas în minte ceea ce mi-ai spus despre profesorul tău din Freiburg, pe care l-ai menționat și într-un interviu din trecut, când ai spus că are 80 de ani și tu încă îi mai cânți din când în când. Mi s-a părut extraordinar, dar nu am înțeles exact cum procedați. Te duci la el la Freiburg, vine el aici?

Fie merg eu acolo, fie vine el aici, deoarece organizez regulat cursuri să lucreze cu bursierii SoNoRo, sau chiar pe Skype. Chiar ieri i-am cântat, învățasem o nouă Fantasie de Schumann și am avut nevoie de o a doua opinie. Iar acest lucru este foarte util, deoarece de multe ori te aduce cu picioarele pe pământ. La vârsta mea există marea tentație să crezi că tu știi mai bine, însă fiecare întâlnire cu el este un privilegiu și, chiar dacă eu am 46 ani, el are totuși 80 și sunt multe de învățat de la el. Cu el vorbesc mult despre muzică, frazări și alte subtilități. El a fost crucial pentru mine la Freiburg, apoi 15 ani am pierdut contractul.

Și cum ați reluat legătura?

Aveam un concert la Basel și vorbeam cu o prietenă care și ea a studiat cu el, moment în care ne-am gândit să îl chemăm la concert. Și a venit la concert, iar dupa exact 15 ani am reluat legătura.

Ce poveste frumoasă! Cred că asta le lipsește multor elevi astăzi, un mentor care să le arate o cale pe care să meargă, care să îi inspire. 

Din păcate așa este, unii ajung profesori din varii motive, fie financiare, fie de timp, fie că “așa s-a nimerit”. Eu însă consider că în calitate de profesor, trebuie să fii atât un model de artist, cât și un model de viață pentru elevii tăi. Ca profesor, elevilor le transmiți un stil de viață, ești legătura lor cu trecutul. Și aici când vin la mine studenții, văd cărți, albume, iar asta reprezintă o inspirație pentru ei. 

Ai concertat pe marile scene ale lumii, Köln, Munchen, Paris, New York la Carnegie Hall. Care este scena care ți-a rămas întipărită în minte și de ce?

Carnegie Hall. Nu o să uit niciodată când am ajuns în față și nu îmi venea să cred că este adevărat că sunt acolo. A doua oară a fost mai ok, iar acum sperăm sa ajungem a treia oară pe 2 Decembrie la concertul aniversar SoNoRo 15 ani.

Întotdeauna când cânți într-o astfel de sală de concert este un mix de trăiri, emoții, stres. Îmi voi aminti mereu când am cântat pentru prima oară în Konzerthaus și Muzikverein din Viena. Sau acum 2 ani, la Santory Hall în Tokyo. Sau la Bruxelles, la Bozar, în ziua lansării expoziției Brâncuși, a fost foarte foarte frumos. Apoi, nu voi uita niciodată când am cântat prima oară ca solist la Sala Radio, sau la Ateneu, sunt momente foarte frumoase. Țin minte, de asemenea, cât de atent asculta publicul când am cântat prima oară la Riga, un public fantastic. 

Sau concertele care au avut loc în acești 9 ani de conace în locuri de poveste, de exemplu când s-a inaugurat castelul de la Micloșoara, sau conacul de la Cotești al lui Mihai Ghyka. La Cotești, la fostul conac al lui Victor Slăvescu am cântat și în interior, și în curte. Și în față, și în spate, am repetat acolo. Noi suntem foarte buni prieteni, străbunica mea avea casă după colț și viță de vie, însă noi ne-am cunoscut mult mai târziu, la București.

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu in curtea bisericii
SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor in curtea bisericii - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Deci, în curând, o sa bem vinul SoNoRo!

Chiar am făcut în urmă cu 7-8 ani, s-au numit Vivace Alb și Cantabile Roșu. Le-am făcut cu Crama Oprișor. În fiecare an am încercat să facem ceva inedit, chiar într-un an am scos o ciocolată cu un chocolatier olandez sau belgian, nu mai țin minte. 

SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Care este clădirea ta preferată din București? 

Casa noastră! Glumesc, dar din punct de vedere afectiv asta este. Altfel, evident, Ateneul Român. Apoi sunt tot felul de case prin fiecare cartier, fie că vorbim de Cotroceni, Mântuleasa, fie că sunt Art Deco, brâncovenesc, etc.

Care este clădirea ta preferată din București? 

Am o mare pasiune pentru stilul arhitectural Art Deco modernist. Mereu am căutat un apartament într-un bloc modernist. Îmi place foarte mult Brauner, Marcel Iancu. Apoi îmi plac foarte mult clădirile brâncovenești și cele eclectice, care sunt extrem de frumoase.

Care este o personalitate din lumea muzicii care te-a marcat în afara de profesorul tău de la Freiburg?

Am avut extrem de multe întâlniri cu muzicieni extraordinari, cu care îmi face plăcere să împart scena și apoi chiar să devenim prieteni. De exemplu, Mihaela Martin și Frans Helmerson formează un cuplu de muzicieni extraordinari și oameni foarte generoși, iar aici se vede ce bine se îmbină generozitatea și talentul, o combinație fericită.

Cum găsești timp sa întreții aceste prietenii? Toată ziua călătorești?

Mai puțin când e pandemie. Practic, în fiecare săptămână ești într-un alt loc și concertezi cu diverși oameni, iar asta este foarte benefic ca muzician, ai ocazii să înveți foarte multe lucruri și se dezvoltă o rețea spectaculoasă de muzicieni din toată lumea. Este o rețea pe care am construit-o și prin SoNoRo, dar și eu ca muzician, de când sunt membru RARO.

Dar cum ai atâta timp, ziua ta are tot 24 ore?

Ziua are tot 24 ore, dar trebuie să fiu organizat. Căci și mie îmi place să petrec timpul cu soția mea, sau cu prietenii, e important. Soția mea nu este muzician, dar călătorește cu mine cu mare plăcere când nu este ocupată. 

 

Cum ți-a venit ideea să fondezi SoNoRo?

Am avut o intuiție, m-am gândit că România are nevoie de un festival de muzică de cameră. Iată că, 16 ani mai târziu, pregătim o ediție aniversară. La început toți erau cumva sceptici, nu mi-au dat nicio șansă, mi-au zis să fiu vigilent deoarece România nu are nevoie de muzică. Mă bucur că au greșit.

 

SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Ai spus cândva că românii sunt extrem de generoși și că vrei să dai ceva înapoi. În ce sens sunt generoși? Cu aplauzele?

Nu neapărat, sunt generoși cu prietenii, cu cei pe care îi cunosc, la asta mă refer. Aici, să fii invitat undeva reprezintă un cu totul alt concept de musafir față de ceea ce vedem în Vest. Te uiți cum curge vinul la o petrecere în București și cât este de drămuit la o petrecere în Zurich. Acesta este un mic exemplu, dar sunt multe exemple. Inclusiv cei care susțin și ajută sunt mult mai generoși față de alte părți, însă adevărații mecena lipsesc în România. 

 

Ați transformat foarte multe spații neconvenționale în locuri de concert, mai ales anul trecut cu pandemia ați adaptat extraordinar această slăbiciune transformând grădinile în note muzicale. În ce spațiu neconvențional nou ți-ai dori să aibă loc următoarele ediții?

Ar fi foarte frumos să facem un concert în Grădina Palatului Elisabeta. Mai sunt câteva reședințe private unde mi-ar plăcea sau alte locuri oficiale cu grădini. 

 

Cum se diferențiază pentru tine un concert în aer liber față de unul la interior? Evident că din punct de vedere acustic este o diferență, dar din punct de vedere al sentimentelor tale, dacă ar fi să alegi?

Desigur că prefer spațiul închis. Acolo poți să creezi magie, să pornești din liniște și să ajungi la liniște. Înainte de clinchetul primului sunet, liniștea este foarte importantă. Dacă publicul este agitat, aștepți până se face liniște. Doar muzica clasică pleacă din liniște și se încheie în liniște

Evident că un concert open air are o anumită poezie pe care nu poți să o ai în Ateneu, pentru că acolo începi cu liniște și termini cu liniște. Într-un concert open air mai faci un cvartet cu păsărelele, cu un cal care nechează, mai sunt niște cocoși care cotcodăcesc trei străzi mai încolo. Evident că, la interior, este altă treabă, pentru că muzica are nevoie de rezonanță și să ajungă intactă în interiorul sufletelor oamenilor.

 

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu
Poezia unui concert în aer liber - SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Mi s-a părut că la începutul pandemiei ați pus la dispoziția publicului o parte din concertele voastre online. Ați prins chiar momentul când oamenii nu aveau alternativă. Cum a reacționat publicul? S-a uitat? 

Cred că a ajutat, oamenii au fost foarte entuziasmați. Am concurat în online cu Metropolitan Opera din New York, dar nu contează. Cred că arta a ajutat populația lumii să supraviețuiască perioadei de carantină.

 

Da, și mai ales muzica. Au fost niște momente muzicale extrem de puternice. Dacă ar fi să îți rezumi activitatea de 15 ani în cadrul SoNoRo într-o propoziție, care ar fi aceea?

Never ending story. O poveste fără sfârșit.

 

E ca povestea lui Eliade, că tot suntem aici. Și ultima întrebare, ai spus la un moment dat că te ghidezi după o frază celebră a pianistului Daniel Barenboim, lucrurile imposibile sunt mai ușoare decât lucrurile grele. Care este următorul lucru imposibil pe care îl planifici?

Dacă anul trecut a fost imposibil, cred că anul ăsta este mai ușor decât imposibil. Cred că anul ăsta avem doar lucruri grele. Sunt atâtea semne de întrebare, din nou, așa că vom vedea de la proiect la proiect.

 

SoNoRoConac -Rezidența BRD Scena9 - PeAripileVantului
SoNoRo Conac -Rezidența BRD Scena9 - Pe Aripile Vantului

Interviul cu Răzvan Popovici mi-a confirmat încă o dată că puterea muzicii combinată cu puterea voinței sunt absolut transformatoare. Mi-aș dori tare mult ca fiecare copil care se simte atras de muzică să continue să studieze instrumentul favorit, să meargă pe acest drum, chiar dacă nu este unul facil. Dar cu siguranță este un drum plin de trăiri intense și împliniri, un drum care poate schimba multe vieți. Vă invit să participați la turneul SoNoRo Conac din acest an, deoarece echipa continuă seria lucrurilor “imposibile spre grele” și ne vor surprinde cu câteva locuri minunate pe care le (re)descoperă și în 2021. Vă voi povesti mai multe în articolul viitor!

Fotografiile sunt din colecția SoNoRo.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 2 comments

Casa Silviei Șerbescu din Sf. Constantin, o casă cândva binecuvântată

Există case care-ți oferă doar un adăpost în care să-ți poti duce existența mai confortabil sau nu, și nimic mai mult. Dar există și case binecuvântate care prin carisma lor devin ca un membru al familiei, case care nu neaparat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc! Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toată viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.” 

Așa a fost și cea de-a doua reședință a pianistei Silvia Șerbescu între anii 1932-1965, evocată de fiica sa, pianistă la rândul ei, Liana Șerbescu. Mai precis, este vorba de casa construită de Silvia Șerbescu împreuna cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu în 1932, pe str. Sf. Constantin la nr. 27, după ce s-a mutat din reședința sa din Strada Profesorilor, despre care am scris aici.

În această casă binecuvântată din Sf. Constantin a copilărit și Liana Șerbescu. Pentru a evoca această locuință interesantă și niște vremuri “muzicale” speciale, am avut onoarea să îi iau un interviu doamnei Liana Șerbescu pe parcursul a mai multe luni de conversații calde și plăcute. Liana Șerbescu este o Doamnă cu “D” mare, pe care am norocul să o am mătușă și are un dar aparte de povestitor, o voce caldă și plăcută, o răbdare și o înțelepeciune ce transpar din toată ființa ei. A trecut prin multe încercări ale vieții, dar și-a dedicat o mare parte din timpul său Muzicii. Vă las în ceea ce urmează firul povestirilor ei cu care m-a încântat și pe mine.

Casa copilăriei Lianei Șerbescu în 1983
#Aiciastat Silvia Șerbescu între 1932-1965

INTERVIU CU PIANISTA LIANA ȘERBESCU

Din preocupările dvs. și din interacțiunea dvs. online se observă că iubiți orașul în care v-ați născut. De asemenea ați păstrat o mulțime de fotografii de familie cu case frumoase din oraș. Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu orașul București?

 

Este adevărat că am iubit întotdeauna Bucureștiul, la început poate doar cu admirația inocentă pe care ți-o lasă primele impresii din copilărie a căror amprentă rămâne pe veci. Dar mai târziu, scurgerea anilor nu a facut decât să schimbe unghiul de privire, îmbogățit și el prin noi perspective, însă nicidecum micșorat față de atașamentul inițial.

M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu B-dul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost așadar la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar daca aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!

Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!

Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, “Ulița Copilăriei mele”, se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea Mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am vazut primele 3 spectacole din viața mea fiind încă foarte mică: ”Hänsel și Gretl” de Humperdinck și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: “Capra cu trei iezi” (1939) și “Alexandru Lapusneanu”, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția Reginei rele din filmul “Snow White” de Walt Disney din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940 clădirea a fost atât de avariată, incat peste ani au preferat sa o demoleze complet, iar teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței. 

Si pe strada Sf. Constantin ravagiile cutremurului au fost vizibile în mod dramatic. Casa noastră, zgâlțâită serios a rămas însă fermă, în timp ce vizavi de noi se vedeau casele vecinilor mutilate și cu balcoanele atârnând jalnic, ca “dinții florii soarelui” descrise de Topârceanu în Rapsodiile lui de Toamnă:

Floarea soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie,
C-or să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie….

Cu scurgerea anilor, orizontul meu a crescut și a cuprins spații noi, ca Bulevardul Regina Elisabeta care urca spre Cercul Militar – lumea cinematografelor, unde pe ecran se continua mirajul basmelor auzite de mine în primii ani de copilărie. Venind dinspre Cismigiu, primul dintre ele era Boulevard Palace, cu filme scurte și documentare. Urma un cinema mai impozant – Capitol -, apoi două mai modeste – Femina și Regal, toate evident cu “ieșirea prin Sărindar”, faimoasa recomandare pe care o auzeai la megafon la sfârșitul spectacolului… În continuare, un cinematograf elegant, Trianon, și ultimul, sub Cercul Militar, cinema ARPA, unde se dădeau doar filme de groază. Pe acest Broadway al cinefililor bucureșteni am putut vedea “Mica Prințesă” cu Shirley Temple, fetița minune care devenise idealul tuturor copiilor din anii 30, “Vrajitorul din Oz” cu Judith Garland și “Orașul de Aur”, primele filme Tehnicolore înainte de 1940, sau faimosul duo, Stan și Bran, marii mei favoriți.

Monumentele îndrăgite s-au înmulțit simțitor în anii care au urmat, și chiar și în prezent, pe măsură ce acumulez noi noțiuni de arhitectură, istorie generală și istoria artei, lista lor nu face decât să crească.

Dar amintiri din casa în care ați locuit?

Cele mai vechi amintiri din casa noastră se leagă de dormitorul părinților mei. Deși aveam o cameră a mea personală, pe când eram încă foarte mică, Mama ma aducea în dormitorul părintesc și apropia patuțul meu de latura ei de pat. Adormeam ținând-o de mână. Convenția era că așa va rămâne toată noaptea. Se întampla însă ca uneori să mă trezesc în timpul nopții și să constat că “am fost trădată”, că Mama și-a retras mâna dintre barele pătuțului meu și doarme liniștită în patul ei. Izbucneam în hohote de plâns, si această traumă din copilărie nu a pierdut din intensitate nici până acum!

A doua amintire e legată de sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe Mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu, decedată cu câteva luni înainte de naștere mea. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri.

Care este povestea casei din Str. Sf. Constantin?

Casa de pe Str. Sf. Constantin la nr. 27 a fost construită de Silvia Șerbescu, Mama mea, împreună cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu, tatăl meu, în 1932. Întorși de la Paris în 1926 unde fuseseră pentru un an la studii, Silvia aduce ca trofeu un “Premier Prix” și o “Diplôme de Concert” de la “ École Normale de Musique” din capitala Franței, iar Florian vine și el cu o diplomă de la “École Supérieure d’Électricité”. Tânăra pereche e încă nevoită să mai rămână în locuința părinților Silviei, în casa profesorului Gh. Chelaru din str. Profesori nr. 4, până își vor consolida puțin situația materială. După cățiva ani de mici economii realizate din salariile lui Florian, inginer la CFR, și cu ajutorul unor împrumuturi în familie și la “Societatea pentru Construcții de Locuințe Ieftine” din București, în 1931 cumpără un teren de 364 m.p. pe strada Sf. Constantin. Locația era ideală, strada fiind linistită, fara tramvaie sau circulație multă, și chiar în inima orașului, la câteva minute distanță de parcul Cișmigiu!

În anul 1932 începe construcția imobilului în stil Art Deco, probabil opera arhitectului aromân Arghir Culina. Casa fusese destinată sa fie o locuință familială cu două apartamente, la parter și etaj. Dar cum planul urbanistic al Municipiului Bucuresti cerea ca orice nouă clădire să aibă minimum două etaje, se construiește și o garsonieră la etajul II (formată dintr-o singura cameră cu dependințe la nivelul camerelor de serviciu, a podului comun folosit ca spălătorie) și a unei terase care ocupa o mare parte din acoperiș. Sotii Șerbescu se mută în acea garsoniera si inchireaza celelalte două apartamente compuse din câte cinci camere, ca sî mai poată plăti din datoriile ipotecare de la Bancă. Acolo se naște și fiica lor Liana, adică subsemnata! Odata cu venirea pe lume a acestui nou vlăstar al familiei era nevoie de spațiu mai mult. Silvia și Florian se coboara deci în apartamentul de cinci camere de la etajul I, și închiriază în continuare doar apartamentul de la parter, garsoniera cu terasa și două camere de la subsol, unde se mai aflau și alte dependinte (pivnițe, rezervorul pentru calorifer și un garaj).

Câțiva ani mai târziu, când chiriașii de la parter, familia Badan se repatriază în Elveția, soții Serbescu coboara încă un etaj fiindcă apartamentul de jos beneficia și de o gradină maricica în dosul casei, despărțită printr-un zid înalt de piatră de restul locuințelor dinspre stradă. Un fel de “secret garden” ideal pentru micuța Liana.

Acest cuib fericit, casa construită cu truda din munca proprie, avea sa se transforme însă în anii de după război într-un grav cap de acuzare în dosarul familiei Șerbescu: dovada ca au fost exploatatori, proprietari de o locuință cu chiriași! În 1948, Florian Serbescu este dat afara din funcția de Subdirector la Directia Tracțiunii din CFR, și rămâne doi ani fără slujbă. Din fericire, în toamna anului 1948 Silvia fusese numita profesoară la catedra de pian a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, încât în casă exista totuși un salariu. Dar în 1950 când are loc Nationalizarea Locuintelor si inginerul Șerbescu nu figureaza ca fiind ”in campul muncii”, este încadrat în categoria “exploatatorilor” și i se naționalizeaza tot imobilul, inclusiv apartamentul în care locuia.

Ani de zile, până la plecarea în Olanda, familia a trebuit să plăteasca chirie la Stat pentru apartamentul pe care îl ocupau În casa construită de ei înșiși! În anul 1964 în vară, după o ultimă recidivă a bolii care avea să o răpună la scurta vreme, Silvia încearcă marea cu degetul și inainteaza consecutiv trei cereri de desnaționalizare a apartamentului în care locuia, către Presedintele Marei Adunări Naționale a RPR si către Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, explicând ca naționalizarea din 1950 fusese în cazul nostru o eroare. E mișcător de vazut cum marea artista, conștientă că mai avea doar puțin de trăit după cea de-a treia operație de cancer, pentru a le lăsa ceva urmașilor încearcă să uzeze de prestigiul de care se bucura în calitate de Artistă Emerită și Laureată a Premiului de Stat, și cere o reparare parțială a nedreptății făcute în trecut. Pentru asta e dispusă să foloseacă și ”limbajul de lemn” al timpului când scrie: “Țin să mentionez că atât eu cât și soțul meu am ințeles sa ne facem o situatie prin munca, care a culminat sub actualul regim, cand in afara de activitatea din țară am fost trimisa in Republica Cehoslovaca și in Uniunea Sovietică pentru a concerta. In afara de acest imobil ce l-am realizat cu munca mea și a soțului meu, si care s-a nationalizat probabil din eroare, nu am mai posedat nici în București și nici in alt loc vreo proprietate imobiliară, funciară sau de alt gen. Luptăm hotărât pentru pace. Silvia Șerbescu”. Cererile rămân toate fără răspuns și după decesul pianistei din aprilie 1965.

Vă trageți dintr-o familie cu adânci rădăcini muzicale. Cum a fost să creșteți într-o astfel de familie?

Aveți amintiri, obiecte, povești rămase de la stră-bunicul dvs. care compunea muzică corală?

Printre strămoșii din partea Mamei s-au numărat mulți muzicieni, unii cu studii la  Conservator dar neprofesioniști, alții care și-au facut din muzică chiar o profesie, devenind profesori, dirijori de cor sau compozitori (în special de muzică liturgică sau patriotică). Cei mai importanți, cum am învățat la cursul de Istorie a Muzicii Românești ținut de prof. George Breazul pe când eram în anul IV la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” în anul 1954, au fost compozitorul Ghiță Ionescu (1838-1910) si ginerele lui, Ioan Bunescu (1852-1928), tatăl bunicii mele din partea Mamei – Eliza Bunescu Chelaru. 

Ghiță Ionescu era dirijor de cor, profesor de muzică la mai multe licee din capitala și compozitor de muzica liturgica. La 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de Regat, Gh. Ionescu a compus un imn – „Zece Mai” pentru care a fost decorat de regele Carol I personal. Printre alte lucrări importante ale lui Gh. Ionescu se numara si o Antologie Psaltica de Cântări Bisericești (1862) și o Culegere de Cântece de Stea (1906).

Ioan Bunescu, căsătorit cu Victorița, fiica lui Ghiță Ionescu, a fost dirijor de cor la mai multe biserici din Bucuresti, printre care și biserica Zlătari, unde a cântat în cor și tânărul George Georgescu, viitorul dirijor al Orchestrei Filarmonice din București. A fost și dirijorul Patriarhiei. A compus printre altele un Repertoriu Choral Religios, călduros recomandat în revista DOINA, nr. 25, din 15 Septembrie 1884, Foaie Musicală și Literară care „apare în toate duminicile, iar in timpul verei de două ori pe lună”. Iată cum își începea recenzistul recomandarea: „D-l I. Bunescu, dirigintele chorului Mitropoliei, a compus o leturghie pentru chor mixt, care va apărea în curand în Editura Gr. Luis. Aceasta composiție împlinește un mare gol în musica religioasă. Ea este de un mare interes tuturor persónelor care se ocupă de musică; în parte fórte mult profesorilor și învățătorilor…”.

 

La ce vârstă ați început să studiați pianul?

Contactul meu cu muzica s-a produs cu mult înainte de-a fi aflat ceva despre acești predecesori muzicali din familie, si anume direct prin Mama mea, Silvia. Necesitatea de-a face muzică după exemplul ei a devenit la fel de invadatoare și vitală ca aerul pe care-l respirăm, de care nu te mai poți lipsi din clipa în care l-ai inspirat pentru prima data!

 

Fiind o pianistă consacrată când m-am născut eu, invitată să cânte în fiecare stagiune cu Orchestra Filarmonicii și cu Orchestra Radiodifuziunii din București, Silvia nu simțea nevoia să-și proiecteze propriile frustrări asupra copilului și să-l oblige să renunțe la joacă pentru a face exerciții fastidioase la pian. Mi-amintesc perfect de momentul crucial, cand am rugat-o eu pe Mama să mă învețe și pe mine să cânt la pian. Nu a fost sub impresia vreunui strălucit concert al Silviei de la Ateneu, care se sfârșea cu ropote de aplauze, nici sub impresia Sonatei de Liszt auzită adeseori acasă… A fost într-o seară oarecare, când pentru a mă distra îmi cânta la pian o melodioara îndragită de mine  – „Es tanzt ein Bi-ba-Butzemann”, iar eu dansam prin casă. A fost momentul magic cand în mine s-a produs un click, momentul de revelație subită care m-a făcut s-o implor pe Mama sa-mi dea și mie lectii de pian!

 

Silvia nu avea timp pentru începători, așa că a apelat la eleva ei preferată de la Conservatorul Pro Arte, unde fusese numită profesoară la sfârșitul anilor ’30, Tony Fuhrmann, nascută Starek. Tony era o austriacă adorabilă pe care am iubit-o enorm. Vioaie, veselă, știa cum să mă ia, îmbinând lecțiile de pian cu lecturi din cărțile mele cu poze nemțești, sau învățăndu-mă scrierea gotică dintr-un vechi abecedar („eine Fibel”). 

Soțul lui Tony, Edy Stein, fusese elevul bunicului meu Gh. Chelaru la Liceul Gh. Lazar. Cita adeseori fraze pe care bunicul meu le repeta la lecții pe vremea când ii fusese elev. Nu l-am cunoscut însă pe Edy decât după 1945, cand s-a înapoiat probabil din vreun lagăr de concentrare. Despre aceste probleme nu se discuta în prezența mea, si cum în România evreii nu purtau la piept sau la manecă banderola galbenă, sau steaua discriminatorie impuse de naziști în timpul războiului, nici nu bănuiam ce grozavii se petreceau în alte locuri. Edy a convins-o pe Tony in 1946 sa părăsească imediat România, și amandoi s-au expatriat întâi la Paris, apoi la Chicago, unde au format un Duo de Pian „Van Parys”. Prietenia dintre noi s-a materializat printr-o corespondență uriașă și plină de nostalgie. I-am vizitat in 1970 la Chicago cu ocazia unui turneu in SUA. A fost o întâlnire extrem de emoționantă! Corespondența cu Edy a continuat în anii ’80 și după moartea lui Tony, apoi s-a oprit și ea brusc…  

Ați studiat pianul cu mulți profesori faimoși, printre care Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea, și chiar mama dvs., Silvia Serbescu. Cum ați perceput dumneavoastră experiența de a studia pianul cu mama dvs.?

 

Spre deosebire de credința împământenită că nu se pot da lecții în familie, în cazul meu relația mamă-fiică nu a deranjat cu nimic buna funcționare a relației maestru-discipol. Poate și fiindcă Silvia nu avea deloc o natură tiranică care să strivească inițiativele învățăcelului. Dimpotrivă, ea încerca să le stimuleze când nu contraveneau mesajului operei respective sau stilului de execuție al epocii în care au fost compuse. O altă trăsătură caracteristică pedagogiei Silviei Șerbescu: fără a crea false iluzii, ea încuraja enorm pe fiecare elev, reușind să obțină un potențial maxim de la fiecare prin încrederea pe care o trezea elevului în resursele proprii. Probabil că a mai existat un element favorabil care a ajutat la colaborarea noastră profesională în cei 5 ani de Conservator și în afara lor: nici eu nu am avut o natură rebelă, și asta nici măcar în anii de adolescență, iar încrederea pe care am avut-o în Pianista și Maestra Silvia Șerbescu a fost întotdeauna totală și absolută!

În casa în care v-ați născut, din strada Sf. Constantin, aveați două piane. Obișnuiați să faceți duete cu mama dvs.?

 

În anii războiului de care îmi amintesc foarte bine, inaintea vreunui concert simfonic Silvia canta la două piane cu eleva ei, Tony Fuhrman. Tony cânta reducția orchestrei la pianul doi. În primăvara anului 1944, cand au început bombardamentele în București și în alte locuri, Mama a vrut să salveze noua ei achiziție, un pian mare de concert marca Grotrian Steinweg, pe care reușise să-l cumpere după ani de zile de privațiuni. Pianul a fost ambalat împreună cu covoarele noastre persane cele mai frumoase pentru a fi expediate spre o destinație ferită de pericol din Gara de Nord. Acolo, în magazia gării l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944 unde a ars complet. Silvia nu a reușit să mai achiziționeze un alt pian de asemenea calitate, si a trebuit sa se multumeasca cu bătrânul ei Steinway din 1929, la care s-a mai adăugat un mic pian cu coada Förster, fabricat în Cehoslovacia. O pierdere pe care a regretat-o toată viața.

Nu am cântat în tinerețe cu Mama literatura pentru două piane, cu excepția ultimilor ei ani de viață. Cântatul la două piane avea doar un caracter utilitar, când vreuna dintre noi avea un concert simfonic și voia să se antreneze pentru cântatul în ansamblu. Atunci partea orchestrei se facea la pianul doi, fie de către Silvia fie de către mine. Nu am cântat deci literatura specifică compusă pentru Duo de pian. Ah, singura excepție a fost Concertul de Bach în Do Major, compus special pentru două instrumente cu claviatură și orchestră, pe care l-am executat atât la Ateneu, în concertul de Bach pentru unul sau mai multe piane, inițiat de dirijorul Const. Bugeanu în mai 1963, cât și în cadrul concertelor organizate de Conservatorul din București cu Orchestra Conservatorului în același an. Această ultimă execuție publică din 13 noiembrie 1963 a fost editată și pe CD-ul apărut la Electrecord în 2014 – Silvia și Liana Șerbescu în concert (EDC 1108/1109).

CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert
CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert

Care este o personalitate din lumea muzicii care v-a marcat?

 

Întâi a fost dirijorul George Georgescu, pe care-l vedeam în fiecare stagiune la Ateneu dirijând concertele Silviei. O amintire extrem de vie și acum, cu toate că face parte dintre amintirile mele cele mai vechi din copilărie, ma situează într-una din lojile de rangul I din stânga de la Ateneu, probabil loja Direcției Filarmonicii. Așteptam cu înfrigurare sfârșitul concertului Mamei, ca să pot fugi în camera artiștilor unde îi săream de gât lui George Georgescu, idolul meu! Mai târziu, integrala Simfoniilor de Beethoven și multe Poeme Simfonice de Richard Strauss au rămas repere de neuitat, care-mi revin în minte de câte ori reascult aceste opere. Georgescu avea o personalitate carismatică ce te cucerea din prima clipă când pășea pe scenă!

 

Mai târziu, în anii de studenție, o altă personalitate muzicală de geniu a preluat locul de favorit: Constantin Silvestri! Ne aflam în cea mai cruntă perioadă de teroare stalinistă: Georgescu fusese înlăturat de la Filarmonică și nu mai avea voie să dirijeze, Enescu părăsise România definitiv, iar repertoriul sălilor de concert era cenzurat de ideologii comuniști și redus la un numar mic de lucrări, majoritatea din muzica rusă și sovietică. De asemenea era interzisă orice muzică cu text religios sau carecter „mistic”. În acest context sumbru a apărut această noua stea de prim ordin: mă aflam în Anul I de Conservator, când la un concert dat în sala noastră de festivități l-am auzit pe profesorul, compozitorul și dirijorul Costi Silvestri, improvizând la pian după teme primite din public! Nu mai văzusem așa ceva… O altă amintire din aceeași perioadă sunt repetițiile cu public din ziua concertelor simfonice de la Ateneu, unde aveam acces gratuit în calitate de studenți. Silvestri reușise să înlăture multe tabuuri de repertoriu de pe atunci, si ne prezenta tot mai multe capodopere și din lumea oratoriilor, misselor și cantatelor de Bach, sau alți clasici. O revelație absolută nu numai ca repertoriu, ci și ca rafinament de interpretare care atingea adeseori Sublimul. 

 

Un alt muzician uriaș, acesta din galeria artiștilor străini, care m-a marcat în anii mei de formare, a fost pianistul Sviatoslav Richter, pentru care aș fi fost dispusă să-mi dau și viața…

George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955
George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955

Care a fost prima dumneavoastră experiență muzicală în fața unui public? 

Prima mea apariție publică în afara acelora din anii de școală a avut loc în 1956, într-un recital la Sala Studio (de la subsolul Ateneului), la care am cântat Fantezia în Do Major, op.17 de Schumann. Întâmplător la acel memorabil recital se afla în sală și Mihai Gavrilă, viitorul meu soț, dar nu atunci ne-am cunoscut.

Prima mea colaborare cu orchestra în schimb, cu Filarmonica „Oltenia” din Craiova din 1958, la care au venit și Silvia și alți prieteni din București, mi-a produs o impresie cu mult mai covârșitoare.

Îmi amintesc de asemenea că după debutul meu din 1959 pe scena Ateneului, cu Concertul de Robert Schumann, cand m-am îmbolnăvit de o formă gravă de „gripă spaniolă” ce bantuia pe atunci, eram atat de fericita încât ma gândeam că acum pot să mor, fiindcă mi-am realizat idealul de-a cânta cu orchestra pe scena Ateneului! Niciodata nu am mai avut senzatia unei „împliniri” atât de intense ca atunci!

Primul recital al Lianei Șerbescu la pian
Primul recital al Lianei Șerbescu la pian la sala Studio a Ateneului, în 1956

Ați avut turnee în numeroase țări, atât din fostul bloc comunist (fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta Iugoslavie, fostul URSS), cât și din așa-zisa ‚lume liberă’ (Franța, Germania, țările nordice, Italia, Marea Britanie, Spania, Olanda și SUA). Ce diferențe ați resimțit între cele două lumi muzicale?

În țările blocului din Răsărit condus de Uniunea Sovietică, viața de concert era dirijată de Stat, cu părțile ei bune sau mai puțin bune. De exemplu, concertele simfonice se țineau întotdeauna de două ori: concertul propriu-zis și un Concert Educativ pentru elevi, de obicei în aceeași zi dimineața. La acesta din urmă era foarte greu să-ți păstrezi concentrarea la instrument, fiindcă însoțitorii elevilor nu reușeau să le țină în frâu turbulența, iar aceștia se mișcau în raza vizuală a solistului și făceau gălăgie. Acest tip de concerte „nerentabile” nu există în Vest. Dar țelul urmărit de concertele educative de la noi, de-a forma un public nou și în rândul tineretului, era desigur unul pozitiv și de aceea merita efortul. În privința publicului „de seară” însă nu pot spune c-am remarcat deosebiri esențiale între lumea melomanilor din cele doua lumi.

Ați cântat pe marile scene ale lumii, cu orchestre precum Orchestre des Concerts Lamoureux, Filarmonica din Stockholm, Orchestra de Radio și TV din Zagreb, Orchestra Simfonică din Praga, Münchener Kammeroper Orchester. Ce amintiri pregnante aveți alături de orchestrele cu care ați cântat?

Liana Șerbescu
Liana Șerbescu și cele 2 piane

Voi pomeni despre două colaborări „de pomină”…

În anul 1971 am primit invitația să cânt cu orchestra simfonică din Konstanz-am-Bodensee concertul nr. 1 de Chopin. Mai avusesem câteva concerte în DDR, dar aceasta era prima mea apariție în Bundesrepublik, și de aceea foarte importantă pentru mine. Trebuie să spun că în anii regimului comunist, în RPR (mai târziu RSR) ca și în restul țărilor socialiste din jur, nu exista decât o singură Agenție de Stat de Impresariat Artistic – ARIA! Cu toate că încasau un procent cu mult mai mare din onorariile artiștilor care cântau în străinatate decât procentele obișnuite ale impresarilor particulari din Vest, ARIA era o instituție care avea ca scop real nu organizarea de turnee pentru artiștii români cum se pretindea, ci sabotarea invitațiilor pe care aceștia le primeau din afară prin relații proprii!

În prealabil trebuie spus că în socialism niciun cetățean nu poseda un pașaport personal, acesta se solicita la un for special înaintea unei deplasări în străinatate și se depunea imediat după întoarcerea din misiune.

Cum obținerea pașaportului putea să dureze un timp foarte îndelungat, sau să se refuze fără nicio explicatie, ARIA își asumase sarcina nobilă de-a fi intermediari în această operațiune și de-a „accelera” demersurile de obținere a pașaportului pentru artiștii lor, care aveau concerte cu dată fixă. În realitate însă, ARIA era o anexă a Ministerului Afacerilor Interne și a Securității, si de multe ori nu-ți dadeau pașaportul decât după ce data era expirată. După ce pierdeai concertul, te forța cu cinism să trimiți și o telegramă organizatorilor din Vest declarând ca ești bolnav, nu că nu ai primit pașaportul! Evident că după un asemenea incident nu mai erai invitat în orașul respectiv…

De fapt înaintea unei plecări în străinătate, un artist nu mai putea sta liniștit acasă să se pregatească de concert, ci trebuia să îi pândească pe coridoarele ARIEI pe funcționarii de-acolo, implorându-i să preseze ieșirea pașaportului la timp. Cumpărai din vreme un bilet de tren cu Wagon-Lits (n.r. vagon de dormit), sau unul de avion, ca să fii prezent eventual și la mai multe repetiții, apoi zilnic începeai să schimbi biletul la Oficiul de Voiaj, mulțumindu-te și cu o singură repetiție la rigoare. Riscul era și să nu mai poți găsi bilet de călătorie în condiții civilizate, fiindcă biletele la vagonul de dormit sau de avion erau și ele limitate… Iar la capătul călătoriei te aștepta o probă de mare concentrare, nu o vacanță.

Cunoșteam tertipul clasic – “nu v-a ieșit pașaportul”, dar spre surpriza mea, după schimbarea biletului de tren de două ori, mi se spune în preziua concertului de la Konstanz din 3 Aprilie 1971: “Consulatul German nu v-a dat viza”! Atunci am făcut ceva ce era total de neînchipuit într-un regim comunist: m-am dus singură seara la Ambasada Germană și am insistat să fiu primită de Consul în afara orelor de lucru, ca să nu ruinez concertul din Konstanz din ziua următoare. Probabil că actul meu disperat i-a impresionat pe cei de la Ambasadă, fiindcă mi-au pus viza pe pașaportul primit de la ARIA. A doua zi nu am mai găsit bilet de avion direct, ci a trebuit să zbor la Zürich, și de acolo să merg cu trenul pana la Konstanz. Alături de mine în avion ședea un barbat „zambitor”, care la un moment dat mi-a suflat: „dar știu că ați făcut ceva nepermis seara trecută”… Nu l-am mai văzut după aterizarea la Zürich, dar nu știu dacă nu cumva și-a continuat și el călătoria „întamplator” tot spre Konstanz… Concertul simfonic se ținea seara la orele 20:00. Înainte de spectacol s-a făcut o citire pe scenă cu Concertul pentru pian și orchestră de Chopin, apoi s-a trecut direct la atac.

O altă experiență de groază, de altfel și ultima înainte de plecarea mea definitivă din România, a fost prilejuită de o altă programare tot în Germania. Trebuia să cânt la München cu Münchener Kammeroper Orchester dificila lucrare „Cele 4 temperamente” de Hindemith. Fiind vorba de o lucrare contemporană care nu intra în repertoriul curent al orchestrei, fusesem rugată să vin cu câteva zile înainte de concert pentru a face mai multe repetiții. Ca de obicei, îmi cumpărasem bilet cu vagon de dormit din vreme, apoi îl schimbasem succesiv pentru ziua următoare… Concertul era programat pentru 26 octombrie 1974, la ora 18:00. Am primit pașaportul de la ARIA cu o zi înainte, la prânz. Nu mai exista decât o soluție: să iau imediat trenul spre München, cu schimbare de tren la Viena, fără vagon de dormit. Mi-amintesc de acea noapte, în care am șezut ghemuită într-un compartiment plin, și n-am închis ochii o clipă, fiindcă în afară de marea oboseală mă chinuia și grija că nu voi putea face față unei solicitări atât de mari.

De la gară m-am dus direct la sala de concert, unde s-au mai putut repeta câteva momente din lucrare, mi-am schimbat ținuta și am intrat pe scenă… În sală asista și un reputat și foarte temut critic muzical, cum am aflat mai târziu, Karl Schumann. Acesta a scris o recenzie foarte elogioasă despre concert, în Süddeutsche Zeitung din 26/27 Oct. 1974, care se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Pianista a dat în bis o piesă de bravură, «Bourrée-ul» compatriotului ei, George Enescu. Frenezia dificilelor acorduri corespundea virtuozității, ca și mândriei naționale a remarcabilei tinere pianiste”.

În decembrie 1974 ați emigrat. De ce ați plecat din țară? 

Plecarea definitivă din România a fost decizia soțului meu, din motive politice si profesionale. Cu toate ca și eu avusesem suficiente motive de nemulțumire, precum expropierea casei construite de părinții mei sau dificultatea de-a ieși din țară de câte ori aveam un concert în străinatate, eu nu voiam sa emigrez! Motivele cele mai importante pentru a fi contra unei plecari definitive erau că aveam o familie compusă din doi copii și un tată în vârstă pe care riscam să nu-i pot scoate ușor din România, și un post bun ca lector la Conservator

În special nu trebuie uitate condițiile în care se emigra în timpul acela… Când reușeai să treci granița și „uitai” să te mai întorci erai imediat declarat „trădător”, ți se confisca averea și nu mai puteai avea nici un contact cu cei rămași în țară, familie sau prieteni! Un risc așadar imens pentru acela care se încumeta să facă un asemenea pas. În cele din urma însă, tot existența copiilor m-a determinat să-l urmez pe Mihai, fiindcă viitorul lor in România lui Ceaușescu se prefigura ca foarte sumbru în vremea aceea. 

Și un argument de natură etică: am considerat că duplicitatea morală necesară supraviețuirii într-un regim totalitar duce la schizofrenie și deformeaza caracterul. Nu am vrut sa rămân obligată să-mi învăț copiii să mintă zilnic, dedublare funestă care produce multe traume.

Liana Șerbescu și copiii săi
Liana Șerbescu și copiii săi

După plecarea dumneavoastră, din nefericire toate înregistrările v-au fost șterse din fonoteca radio și a Televiziunii Române. Astăzi se mai găsesc de vânzare anumite discuri ale dumneavoastră în România: Silvia si Liana Serbescu in Concert, Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Serbescu, Pagini muzicale din cariera pianistei Liana Serbescu, Liana Serbescu – Beethoven, Vieru, Zoltán. Ați mai păstrat și alte bucăți? Ați reușit să luați cu dvs. anumite înregistrări?

În afara de înregistrările mai vechi din România reeditate între anii 2013-2019 de Electrecord, am mai făcut și alte discuri în Occident:

1. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.I – Das Jahr (World premiere CD recording), CPO Recordings, Osnabrück, 1986.

2. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.II – Sonaten (World premiere CD recording), Lieder, CPO Recordings, Osnabrück, 1987.

3. Clara Wieck-Schumann, 7 Variationen über ein Thema von Robert Schumann, op. 20; – Romanze h-moll, Konzert für Klavier und Orchester in a moll, op. 7, Clara Schumann Orchestra, Elke Mascha Blankenburg, conductor, Deutsche Bundesbank, Frankfurt – Deutschlandfunk, Köln, 1990.

4. Ethel Smyth, Complete Piano Works, (CD I and II), CPO Recordings, Osnabrück, 1995.

5. George Enescu, Muzică de camera de George Enescu în Olanda (cu Michel François la vioară și György Schiffer la violoncel), inregistrari facute de Radio Hilversum si reeditate de Electrecord (EDC 1091), România, 2013.

Ce diferențe notabile ați observat între muzicienii români și cei din Olanda?

Am ajuns în Olanda în alta fază a vieții mele, adică dupa ce împlinisem deja 40 de ani. Era greu să mai pot face o comparație valabilă cu experiențele mele de tinerețe și cu lumea colegilor mei din România. Dar probabil că și aici în Olanda, cei care vor să-și dedice viața muzicii și să devină „profesioniști” sunt animați de aceleași speranțe, idealuri și iluzii ca și în România. O diferență mare însă între cele două lumi este ca „tentațiile” lumii vestice sunt cu mult mai mari decât erau în Romania în tinerețea mea. Începând cu lecțiile de tenis, de călărit, călătorii în jurul lumii, etc. si până la achiziționarea de tot felul de aparate tehnice inexistente în trecut, toate îi fac pe tinerii de aici să caute cât mai multe job-uri pentru a câștiga bani, și asta în detrimentul orelor cand s-ar putea ocupa de studiul pasiunilor lor individuale. In România anilor ’50, în afară de lectură sau sport nu existau multe alte ispite externe… Însa muzicienii instrumentiști sau cantăreți care ajung în top, indiferent de țară, trebuie să se conformeze acum aceluiași regim riguros de antrenament zilnic și pornit de timpuriu, fiindcă altfel nu mai pot face față concurenței imense actuale!

Dacă ar fi să rezumați activitatea dumneavoastră didactică de 22 de ani în Olanda într-o propoziție, care ar fi aceea?

Robert Schumann a rezumat condiția esențială de realizare a unei opere de artă: „Fara entuziasm nu se poate realiza nimic bun in arta” („Ohne Enthusiasmus wird nichts Rechtes in der Kunst zuwege gebracht.”) Am scris aceasta fraza pe un panou, pe care l-am atârnat în camera mea de la Brabants Conservatorium, și am încercat să pun în practică recomandarea lui Schumann în fiecare oră de curs. Deci raspunsul meu la întrebare ar putea fi, că am încercat să cultiv în primul rând ENTUZIASMUL și dragostea elevilor mei pentru muzica de calitate,  ajutându-i să-și însușească și mijloacele tehnice necesare pentru o buna execuție. Iar dacă acest țel nu a fost întotdeauna atins, sper că au învățat de la mine măcar pronunția corectă a numelui de Bartók, cu accentul pe prima silabă (ca toate cuvintele din limba maghiară), nu pe ultima silabă cum se pronunță aici în Olanda!…

După 1989 ați reînceput să cântați în țară. Știu că ați fost întâmpinată călduros, chiar compozitorul Csiky Boldizsár v-a urat bun sosit ‚acasă’ după 18 ani de absență. Ați avut mai multe concerte în țară ulterior?

Începând din primavara 1993 am avut anual concerte în România. Cel mai des am cântat Concertul pentru pian și orchestra de Clara Schumann, compus de compozitoare la vârsta de 14-15 ani și necunosct în România, dar și alte concerte, ca Chopin sau Stravinski. În anii 2000-2001 am prezentat în toată țara un program de recitaluri cu muzica de compozitoare, cu scurte explicații despre autoare și piesele executate, intitulat „La Musique des Femmes”, extrem de călduros primite de public și de presă. Din motive de sanatate nu am putut continua acest proiect.

Cu ce ocazie l-ați cunoscut pe Sergiu Celibidache?

Liana Șerbescu și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967
Liana Șerbescu, Mihai Gavrilă (soțul ei) și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967

L-am cunoscut pe Celibidache în anul 1967, la Veneția. Soțul meu, Mihai Gavrilă lucra la Centrul de Fizică Atomică din Trieste deja de o jumătate de an, iar eu rămăsesem în țară. Mi s-a permis să-mi vizitez soțul deoarece mai aveam un copil care rămânea „zălog” în România. Întâmplător, gazda lui Mihai, Traian Sofonea, îl cunoștea pe Celibidache și a propus să ne faca cunoștință cu Maestrul cand se va afla la Veneția pentru un concert la „Teatro la Fenice” de acolo.

Am petrecut câteva zile de neuitat. Celibidache era foarte generos și amator să-și ajute conaționalii, dacă se convingea că nu sunt trimiși din partea Securității… Prima întrebare a fost dacă nu avem nevoie de bani… știind în ce condiții mizere se călătorea atunci când veneai din România, fiindcă „leul” românesc nu putea fi schimbat la niciun curs, și era interzis să ai valută străină. Diminețile le petreceam în sala de repetiție, apoi Maestrul ne lua cu el pentru prânz la cate o „trattorie” și ne „trata” în plina accepțiune a cuvântului cu tot felul de specialități italienești! Era de o erudiție fenomenală, și în domeniile cele mai diferite, pornind de la matematică, fizică, filozofie și ajungând până la ezoterie. Îl pasionau discuțiile cu Mihai, căruia îi punea tot felul de întrebări de specialitate. Cum proiectase pentru anul care urma un curs de Fenomenologie la Praga, la care invitase mai mulți muzicieni din România, mi-a propus să mă invite și pe mine pe spezele lui pentru o săptămână, ceea ce am acceptat cu entuziasm. Din păcate acest proiect atât de frumos nu s-a putut materializa, fiindcă Ministerul Culturii din București nu mi-a permis să accept bursa lui Celibidache, cu toate ca Cehoslovacia era o țară din blocul de Răsărit.

Programul Sergiu Celibidache Veneția 1967
Programul cu dedicația lui Sergiu Celibidache pentru Liana Șerbescu - Veneția 1967

Abia după douăzeci si ceva de ani, când eram deja stabilită în Amsterdam, am reușit să asist la un asemenea curs, la care Celibidache aplica în muzica principiile Fenomenologiei lui Husserl, filozof din sec. XX. În iarna lui 1991, fiind la Tilburg observ printre afișele agățate pe peretele unui coridor anunțul referitor la cursul de Fenomenologie pe care-l va ține Celibidache la Universitatea din Mainz, în cadrul seminariilor organizate acolo de Academia de Muzică. Cum se nimerea să fie în vacanța noastră de Carnaval (Brabantul e o provincie catolică, unde se serbează Carnavalul înainte de intrarea în Postul Mare), m-am înscris pentru a participa la Seminarii. Întâlnirea cu Maestrul a fost foarte placută. Nu se schimbase mult, în afară de faptul că avea acum dificultăți cu umblatul. Spre surprinderea celorlalți cursanți, a acceptat sa facem mai multe fotografii impreună, care mi-au rămas o amintire extrem de prețioasă. Celibidache era înconjurat de o serie de „fani” care-l urmau peste tot când avea vreun seminar dedicat Fenomenologiei, indiferent în ce oraș.

Am ramas în corespondență multă vreme cu o doamnă din München, o admiratoare pasionată a lui, care-mi trimitea articole de ziar, fotografii, recenzii, tot ce aparea în legatură cu Maestrul.

La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991
La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991

V-ați gândit vreodată să vă reîntoarceți?

Când te stabilești în altă țară, mai ales când acest lucru nu se întamplă în fragedă tinerețe, ai dificultăți tot mai mari de adaptare la noile „coduri”, la obiceiuri și mentalități diferite de acelea cu care erai obișnuit acasă. Singurul gând care m-a susținut în momentele de cumpănă a fost acela că la bătrânețe voi putea beneficia de condiții de viață mai civilizate decât în România, datorită sistemului superior de Asistență Socială din Țările de Jos. Ori acum a sosit momentul să beneficiez și eu de aceste drepturi, scump plătite de-a lungul anilor.

Cum a fost experiența de a patrona concursul de muzică care poartă numele mamei dvs.?

În anul 1998, aflându-mă la București cu ocazia unor concerte, și fiind Președinta Comisiei de Pian la Concursul „Jeunesse Musicale”, am avut plăcerea să aflu și de existența Concursului de Interpretare care purta numele Silviei Șerbescu. Această frumoasă inițiativă a fost luată de Școlile de Muzică din capitală la începutul anilor ’90, și cuprindea  sectii si pentru alte instrumente, nu numai pian, contribuind la formarea carierei multor tineri talentați din România. Adeseori găsesc acest Concurs Silvia Șerbescu mentionat și pe Internet în biografiile artistilor. Am fost evident foarte mișcată să prezidez acest eveniment la sectia de pian in 1998, si sa reintalnesc fosti prieteni in componenta juriului. Din pacate, la un moment dat concursul Silvia Șerbescu a dispărut, si la întrebarea mea – cum aș putea sponsoriza reînființarea Concursului, nu mi s-a mai răspuns. Probabil ca profesorii de pian foști elevi ai Silviei, sau alții care-și mai aminteau de ea, s-au pensionat și ei sau au disparut de tot, încât nu mai avea cine să se ocupe de problemă.

M-am bucurat însă că printre laureații Concursului de la sectia Vioara din 1997 și 1998, s-a numărat și viitorul tău soț, Andrei Rubeli!  Aș fi fericită să pot resuscita și sponsoriza Concursul Silvia Șerbescu din nou, pentru a-l readuce la prestigiul anilor ’90, dar de la distanță dificultățile sunt aproape insurmontabile.

Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997
Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997

Cum ați decis să vă dedicați cercetării și propagării muzicii compozitoarelor? 

Aceasta întrebare e foarte amplă și suscita multe explicatii care depasesc cu mult cadrul discutiei noastre despre… case! Voi încerca totuși să mă rezum la câteva aspecte.

Ca orice copil, dar nu numai atunci, ci practic toată viața, mi-am pus adeseori „întrebarea-cheie” spre cunoastere: „de ce”? În anii de studenție, colegii mei de la sectia de compozitie isi bateau joc de femeile compozitoare care incepusera sa apara. Pe mine ma intriga in special faptul ca in diverse alte domenii ca literatura, poezie, pictura,  chiar si in stiinta, existau nume de femei care se afirmasera si in trecut, dar in compozitie – niciuna! (cel putina asa credeam pe atunci…) 

Anul 1975, cand am plecat definitiv din patrie, s-a intamplat sa fie si anul decretat de ONU –  ANUL INTERNAȚIONAL AL FEMEII! Aflându-mă în Suedia, mi-a venit ideia sa propun unei organizatii  culturalo-educative, „Asociatia Bisericilor Libere”(„Frikyrkliga Studieförbundet”) sa facem niste programe cu muzica de femei. Eu cantasem deja piese de compozitoare din lagarul socialist. Pentru ca sa pot adauga in program si compozitoare suedeze, m-am dus la Biblioteca Radiodifuziunii din Stockholm sa fac cercetari. In cartoteca lor am dat peste o sumedenie de compozitoare nu numai din contemporaneitate, ci si din secole anterioare. Asta mi-a deschis gustul sa continui cautarile si in alte tari, la alte arhive (în comerțul obișnuit nu se găsea evident nimic!), până când am adunat suficient material, selecționat de mine de altfel dupa criterii extrem de critice, încât sa justifice o angajare sustinută într-un asemenea proiect. Promovarea muzicii compozitoarelor, in special ale acelora din trecut, s-a concretizat prin concerte, conferinte, concerte-lectie, înregistrari la Radio sau pe disc, publicații, editări de note, etc. etc. 

Dar cum spuneam, tema aceasta e cu mult prea complexa pentru a fi tratata in spatiul de-aici – „Aici a stat”…  adica pe fundamentul unei singure case, oricat de plină de amintiri ar fi, și oricât de multi locatari de exceptie au locuit-o…

Soarta nu este dreaptă cu toți. Din păcate, doamna Liana Șerbescu a fost lovită de nedreptatea legislației românești atunci când a încercat să își recupereze prin procese lungi și tergiversate, cuibul fericit al copilăriei și tinereții sale, casa construită cu trudă de părinții săi. Unica urmașă și moștenitoare a lui Florian și a Silviei Șerbescu, stabilită ulterior în Olanda, a reluat după circa 30 de ani demersurile începute de mama sa în 1964 pentru redobândirea casei construite de părinți. Tentativa ei însă a fost sortită eșecului, iar minunata casă Art Deco proiectată cel mai probabil de arh. Arghir Culina zace neîngrijită, în uitare și tristețe.

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, 0 comments

Despre medicul Stelian Ivașcu, primul chirurg care a reuşit operaţii de mare anvergură

Într-un imobil modernist de pe strada Ion Brezoianu nr. 53 a locuit un profesor al multor generaţii de medici specializaţi în chirurgie toracică, și anume Stelian Ivaşcu (1925-2008). Chirurg de renume, Stelian Ivaşcu a fost primul doctor care a reuşit operaţii de mare anvergură, având o activitate bogată atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind un luptător înnăscut. La 28 de ani devenea medic primar “magna cum laude”. A fost medic chirurg la Sanatoriul din Geoagiu, apoi directorul sanatoriului din Brad, și cel mai tânăr director de sanatoriu republican din România – Sanatoriului T.B.C. din Moroieni. La Sanatoriul T.B.C. din Balotești a realizat în 1969 împreună cu echipa sa primul autotransplant de plămân. Ulterior, la Brad, profesorul Stelian Ivaşcu a reuşit primul autotransplant pulmonar prin reimplant lobar în terapia unor forme particulare ale cancerului bronhopulmonar. Pe vremea comunismului, preşedintele Nicolae Ceauşescu a avut încredere doar în Stelian Ivaşcu pentru a o opera pe fiica sa, Zoe.

Doamna Sabina Ivașcu, fiica sa, de profesie specialist în arte vizuale și publicist, a avut amabilitatea de a-mi furniza informații legate de viația dumnealui dar și câteva imagini inedite cu interioarele apartamentului său din Brezoianu, pe care vă invit să le admirați mai jos.

Stelian Ivaşcu s-a născut în Sibişelul Vechi-Orăștie, judeţul Hunedoara, la 30 aprilie 1925. Cursurile elementare le-a urmat la şcoala primară din Sântămăria-Orlea-Haţeg, în anii 1932-1936, având ca dascăli chiar pe parinţii săi. În anul 1936 s-a înscris la Liceul “Aurel Vlaicu” din Orăştie, terminând studiile liceale în 1944. Încă din timpul liceului, îndeosebi în ultimele clase de liceu manifesta o atracţie deosebită pentru ştiinţele exacte şi biologie, lucrând în laboratoarele liceului sub îndrumarea profesorilor Andronescu, Samoilă Ciumaş, Zaharia Stanciu si I. S. Pitaru.

După terminarea liceului a urmat facultatea de medicină din Cluj. Din primii ani ai facultăţii s-a dovedit a fi un student cu reale aptitudini pentru specialitatea chirurgiei. Este meritul prof. Dr. Ioan Danicico, şeful Clinici Chirurgicale din Cluj din acea vreme, de a fi pus în valoare aceste aptitudini, încadrându-l ca extern apoi ca intern în clinică şi îndrumându-i primii paşi în această specialitate.

Astfel doctorul Stelian Ivaşcu a devenit la 28 de ani (în 1953) cel mai tânar medic primar chirurg şi director de spital din România. A fost medic primar director – şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Brad, medic primar director şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Moroeni, medic primar Chirurgie Toracică – şef de secţie – director al Spitalului T.B.C Baloteşti din 21.12.1964 – 28.02.1978, după care a ctitorit Spitalul Sf.Ioan din Bucureşti şi a condus Direcţia Sanitară a capitalei timp de 12 ani.

După stagiile iniţiale de pregătire realizate sub îndrumarea profesorilor Cornel Cărpinişan la Spitalul Filaret şi Voinea Marinescu la Spitalul Fundeni, şi-a continuat pregătirea în domeniul chirurgiei cardiovasculare cu profesorii Charles Dubost, la Spitalul Broussais din Paris, William Paton Cleland, la Brompton Hospital Londra, şi Logan la Royal Infirmary Edinborough. Întors în ţară, a conceput, alături de profesorul Ioan Pop de Popa, modalităţile practice de unificare a activităţii din cele două domenii.

Este iniţiatorul şi promotorul unor tehnici speciale în această spinoasă ramură a chirurgiei toracice, în terapia unor forme mai rare de cancer pulmonar – realizat în premieră mondială în anul 1969. A aplicat metode ce au devenit ulterior subiect de studiu şi elaborare a unor lucrări, monografii şi filme documentare ştiinţifice, prezentate sau publicate atat pe plan intern cat şi internaţional.

Doctorul  Stelian Ivascu a efectuat 27000 de interventii operatorii și a elaborat 255 de lucrări știiințifice. Dr. Stelian Ivașcu (1925 – 2008), este cel ce a realizat în calitate de medic primar director, împreună cu echipa sa, în 1966, la Baloteşti, heterotransplantul renal – în premieră naţională – iar în 1969 în premiera mondială autotransplantul pulmonar. A ocupat funcția de director al Direcției Sanitare București timp de 12 ani.

De-a lungul celor 50 de ani de activitate prolifică i s-au decernat numeroase distincţii. Post mortem i s-a conferit şi titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Imagini cu doctorul de la operațiile sale se pot găsi aici: https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant.

Stând de vorbă cu Anca Bălăceanu pe care am avut amabilitatea să o cunosc, am aflat un fapt inedit: aici s-a născut și a copilărit ea, dar de acest bloc se leagă și o personalitate întunecată a istoriei noastre recente: aici a locuit și Alexandru Vişinescu, primul torţionar comunist din România condamnat pentru că i-a supus pe detinuţii politic la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană şi medicamente. 

Surse

https://glasul-hd.ro/stelian-ivascu-doctorul-care-a-operat-o-pe-zoe-ceausescu-a-fost-comemorat-la-brad/

https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant

 

Posted by Ana in București, Case, Contemporane, Istorisiri, 0 comments

Vila Mavrodin proiectată de arhitectul Petre Antonescu

Astăzi comemorăm 56 de ani de la trecerea arhitectului Petre Antonescu în neființă, așa că vă invit într-o vizită virtuală într-una dintre casele proiectate de el în 1904: vila Mavrodin, care astăzi găzduiește Institutul Cultural Maghiar. Am fost onorată să primesc invitația Institutului de a descoperi toate cotloanele acestei case-monument. Îi mulțumesc în special Annei-Maria Bănică pentru amabilitatea și răbdarea cu care mi-a arătat surprizele și farmecul pe care îl are de oferit această casă elegantă și primitoare.

Despre arhitectul petre Antonescu

Petre Antonescu
Fotografia lui Petre Antonescu din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf

Petre Antonescu a fost un arhitect remarcabil, cu o contribuție definitorie în afirmarea existenţei unei arhitecturi româneşti, alături de înaintaşul său, Ion Mincu. El face parte din a doua generație de adepți ai stilului național, alături de Cristofi Cerchez, Statie Ciortan și Paul Smărăndescu. În articolul său despre personalitatea lui Antonescu, arhitecta dr. Sidonia Teodorescu spunea despre el că a dominat activitatea arhitecturală din România în prima jumătate a secolului XX.

S-a născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu-Sărat. A absolvit liceul la București, a început să studieze Dreptul, dar a fost atât de atras de pasiunea pentru arhitectură încât a părăsit studiile de drept și a plecat la Paris, unde a obținut în 1899 diploma de arhitect la École des Beaux-Arts, unde a și obținut numeroase medalii și proiecte. Un aspect inedit este că a ajuns chiar să proiecteze Palatul Facultăţii de Drept, pe bd. Mihail Kogălniceanu nr. 24 între anii 1933-1936.

Întors în țară a devenit profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unde timp de 38 de ani, a predat cursul de Istoria Arhitecturii, iar între 1931–1938 a fost rectorul Școlii de Arhitectură. S-a implicat în conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, legându‑şi numele de numeroase şantiere de restaurare din epoca interbelică. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice, punând bazele tradiţiei știinţifice de restaurare, alături de alți mari arhitecți ai vremii. A lucrat ca arhitect-șef și inspector general la Ministerul Lucrărilor Publice.

Portret Petre Antonescu
Portret Petre Antonescu - Sursa: http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

A fost de trei ori preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români ( în 1912, între 1919-1924 și între 1946-1949), apoi a fost și preşedintele Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi între 1926-1932. A fost numit membru al Academiei Române în 1945 (era membru onorific încă din 1936), iar din anul 1927 a devenit membru corespondent al Secţiei de Arhitectură al Academiei “San Luca” din Roma. A fost apropiat al familiei Brătianu, astfel încât a proiectat atât Așezămintele Brătianu din București (Str. Biserica Amzei nr. 5-7) ce au nevoie urgentă de consolidare și punere în valoare, dar și Vila Florica, din Ștefănești, Argeș. În ultima parte a vieții a locuit într-un imobil de apartamente din Intrarea Victor Eftimiu nr. 9 proiectat de colegul său arhitect State Baloșin în 1933:

El a fost primul arhitect care a aplicat stilul național la scară monumentală, și a jonglat cu mare talent între cele două stiluri predominante: stilul beaux-arts deprins la Paris și stilul național (sau neoromânesc). De fapt, pentru a face trecerea de la academismul francez la stilul național, Antonescu a desfășurat o muncă grea și migăloasă de documentare a resurselor arhitecturii din Țările Române ale Evului Mediu.

Dintre numeroasele sale opere din Bucureşti amintesc: Palatul Primăriei Capitalei (inițial Ministerul Lucrărilor Publice), Banca Marmorosch‑Blank din Strada Doamnei, Aşezămintele Brătianu, casa Oprea Soare, Casa de Cultură a Studenţilor, Palatul Kretzulescu, Palatul Societăţii Politehnica (azi sediul AGIR), Vila Geblescu din str. Polonă nr. 8, casa Oromolu din Piața Victoriei și bineînțeles, Arcul de Triumf de la Şosea. Printrele operele sale reprezentative din țară se numără Palatul Administrativ din Craiova, Catedrala din Galaţi (unde a colaborat cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul și Hotelul “Palace” din Sinaia, Palatul de Justiţie din Botoșani sau Palatul de Justiție din Buzău.

Stilul național sau neoromânesc

Stilul național a apărut pe fondul mai multor fenomene diferite, fără legătură între ele, care au generat în Europa un curent ce a pus accentul pe identitatea națională (sau chiar locală), exprimat și prin intermediul arhitecturii. Nevoia unui stil de arhitectură identitar a cuprins la finalul secolului al XIX-lea întregul continent, atât datorită curentelor naționaliste ce căpătau din ce în ce mai multă amploare, cât și datorită teoriei adaptării arhitecturii la spațiul geografic, climatic și istoric în care era construită. Susținătorii acestei idei considerau că arhitectura trebuia să aparțină “organic” locului în care era construită.

Stilul național în spațiul geografic și geopolitic al Vechiului Regat a apărut de asemenea din dorința de a cristaliza identitatea națională. Doi factori favorizanți au fost interesul tot mai mare al scriitorilor pentru literatura populară și atracția doamnelor din elită pentru portul popular, ambele creând un mediu propice investigării rădăcinilor și tradițiilor autohtone. Expoziția Generală Română din 1906 a fost momentul cheie în care a fost evidentă declarația de asumare a stilului național la nivelul autorităților și a personalităților vremii. Stilul național a fost ulterior denumit neoromânesc, și este destul de complex, având atât o filieră de inspirație din casele tradiționale și din decorația bisericilor și a mânăstirilor, una orientală, balcanică, dar și una bizantină. Sumarizând elementele distinctive dominante, aș menționa compoziția fațadelor și ornamentele realizate în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală, care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară.

Majoritatea statelor europene, și în special statele mici sau apărute recent, și-au creat stiluri naționale specifice la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ce este interesant este că un profesor de la École des Beaux-Arts a avut un rol important în difuzarea acestor idei, și anume Julien Guadet. El a fost profesorul lui Ion Mincu și al lui Petre Antonescu (dar și al lui Garnier, autorul faimoasei opere de la Paris), și deși a fost un promotor al ideilor teoretice ale stilului Beaux-Arts, a subliniat importanța patrimoniului arhitectural regional. Numeroșii săi elevi, întorși în țările de origine influențați de discursul regionalist, devin atenți la formele arhitecturale locale.

Petre Antonescu a reinventat constant stilul național, căutând surse de inspirație diverse. Chiar el declara în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963 pasiunea pentru cercetarea domeniului vast al motivelor naționale pe care le-a reinterpretat în stilul de arhitectură național:

 

Şi pe măsură ce se împlineau căutările mele, care mă făceau să cred uneori că mă aflam în faţa unor adevărate descoperiri, creştea şi tezaurul imaginilor de zidiri cu înfăţişări şi cuprins nou, pe care le păstram şi pe care încercam a le organiza în mintea mea cu firească nerăbdare. Un gând de lămurire şi un plan de sinteză se contura astfel tot mai precis în mintea mea – începeam a gândi arhitectura pe româneşte.

Vila C.A. Mavrodin din București

Imagine de arhiva cu vila Mavrodin
Imagine de arhiva din Cabinetul de Stampe al Academiei Române cu vila Mavrodin din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018

Vila C.A. Mavrodin din str. Gina Patrichi nr. 8 (fostă Orlando) proiectată în 1904 a fost “o primă încercare de arhitectură românească” pentru o locuinţă orăşenească, așa cum spunea însuși Petre Antonescu în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963. Friza de sub streaşină este executată în frescă. El a descris planul vilei astfel: “Dispoziţia planului este concepută pe aceeaşi idee a grupării simetrice a tuturor camerelor principale împrejurul unei piese centrale, de forma unui octogon regulat, având funcţia de hol deschis direct spre încăperile de recepţie şi camerele de locuit”, idee ce se va relua la casa Oprea Soare (care astăzi găzduiește un restaurant). În vila Mavrodin se află astăzi Institutul Cultural Maghiar. 

Câteva simboluri prezente în această bijuterie neoromânească sunt funia împletită, ferestrele de inspirație brâncovenească, ancadramentul ușii în arc cu cinci lobi. La exterior fațada este excelent conservată, se păstrează tâmplăria originală a ușii și a ferestrelor, anexa din spate ce găzduia garajul și un element decorativ al fostului havuz: doi lei prin care curgea apa. Interiorul este de asemenea bine păstrat, amenajat cu mult bun gust. Se remarcă scara din marmură ce face legătura cu “piano nobile”, stucaturile, simbolul funiei împletite și al bumbilor care se repetă, scara interioară din lemn masiv, iar piesa de rezistență este luminatorul din salonul central și tavanul pictat. În fostul salon de bal astăzi sunt organizate evenimente, concerte, lansări de carte. La parter exista și o seră spațioasă și câteva camere care astăzi găzduiesc birouri și săli expoziționale.

Bucătăria și spălătoria se aflau la demisol, alături de o cameră tehnică foarte bine dotată pentru acele vremuri. Soba este piesa centrală din bucătărie. Încă se păstrează scara de serviciu cu feroneria și mâna curentă originală. Este interesant că există și un lift pentru alimente care ducea platourile calde cu mâncare direct în salonul de luat masa. O bibliotecă vastă este astăzi găzduită la demisol, și poate fi consultată oricând. 

La etaj se aflau pe vremuri camerele de locuit, inclusiv camera copiilor și a doicii care îngrijea copiii. Astăzi în aceste camere bine utilate sunt găzduiți colaboratorii Institutului cultural al Ungariei și se află și câteva birouri. Fiecare încăpere este diferită, cu un univers propriu. Vă invit să vă uitați la caruselurile de mai jos, în care am încercat să surprind eleganța acestei reședințe neoromânești de început de secol XX.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)”, București articol publicat în 2015 la https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_7_04.pdf

Câlția, Simion, cursul dedicat “Stilurilor naționale” în cadrul cursului de Patrimoniu arhitectural urban (Masterul de “Patrimoniu și resurse culturale” în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București)

Nemțeanu, Ruxandra, “Particularități și stereotipii în arhitectura rezidențială” în numărul 6/2015 al Revistei Arhitectura: http://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala

Marinache, Oana, “Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri”, Editura Istoria Artei, București, 2018

Marinache, Oana et al, “Detaliul neoromânesc”, Editura Intaglio, București, 2020

http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

https://e-zeppelin.ro/sase-case-in-fotografie-arhitecturi-de-petre-antonescu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, 0 comments

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 1 comment

Drumul magnoliilor din București

Vă invit într-o plimbare de aproximativ o oră și jumătate de câteva ore pe câteva străzi din București unde puteți admira atât arhitectură deosebită cât și superbe magnolii, simbolul gingășiei, al demnității, nobleții și perseverenței. Denumirea de “magnolie” provine de la numele botanistului francez Pierre Magnol, în lume viețuind peste 210 specii diferite. Șă știți că unii copaci pot ajunge până la 25 metri înălțime cu un diametru al coroanei de 12 metri, iar durata lor de viață poate depăși un secol. Așa că vă invit în această plimbare să descoperiți venerabile doamne înțelepte și parfumate. 

Magnoliile de triumf

Punctul de pornire este la Arcul de Triumf, unde 2 magnolii tinerele îmbrățișează minunatul monument ridicat între 1921-1922 după planurile arh. Petre Antonescu, în onoarea participării României în Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe latura aceasta a monumentului au fost sculptate de Mac Constantinescu și Constantin Baraschi, și sunt simbolurile victoriei. Dacă vă apropiați de Arc veți vedea următorul mesaj: “După secole de suferințe crestinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane se îndeplini dreptatea și pentru poporul român prin sabia regelui Ferdinand cu ajutorul întregei națiuni și gândul reginei Maria.”

Să știți că acesta este al treilea Arc de Triumf din București, deoarece au mai fost construite monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență și împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Indiciu: dacă vă apropiați cu grijă cu obiectivul de petalele magnoliilor (fără să le rupeți, vă rog mult) veți reuși să surprindeți și talia bisericii Cașin în depărtare.

 

Magnoliile Arcului de Triumf
Magnoliile Arcului de Triumf

MagnoliA de pe Str. Mahatma Ghandi nr. 8

Vă invit apoi să o luați ușor la pas pe Șoseaua Kiseleff, numit în 1847 în onoarea contelui-guvernator Pavel Kiseleff, care în timpul administraţiei ruseşti a introdus Regulamentele organice, practic prima Constituţie a României, şi a modernizat structurile administrative, economice şi politice în Principatele Române. Știți că pe Kiseleff aveau loc la sfârsitul secolului al XIX-lea celebrele “bătăi cu flori” imortalizate de pictorul Ştefan Luchian și descrise savuros de Simona Antonescu în cartea sa “Fotograful curții regale”? Cum ar arăta o “bătaie” cu petale de magnolie, în cazul nostru (doar vă rog să le culegeți de jos, și să nu le rupeți, că sunt tare fragile și trecătoare).

Încet încet, pe partea dreaptă veți descoperi o intersecție cu o străduță cu o rezonanță aparte, despre care se vorbește mult primăvara: Mahatma Ghandi. Strada face parte din parcelarea Boerescu Delavrancea, a doua parcelare realizată de primăria “Comunei Bucureșci” din punct de vedere cronologic. Deși planul parcelării datează din antebelic, Marele Război schimbă radical planurile, așa că avem de-a face cu elegante vile în stil neoromânesc, stil impus de autorități. Beneficiarii intraseră în posesia parcelelelor datorită Legii împroprietăririi din 1921 și își aduseseră aportul pe front. Dacă vreți să aflați mai multe despre această parcelare, vă invit să cumpărați revista ArhiTur nr. 5/2019 publicată de Editura Istoria Artei, care prezintă cercetările de arhivă ale Oanei Marinache. Puteți citi interviul pe care i l-am luat Oanei când am descoperit pasiunea ei pentru istorie și pentru cercetare aici.

Pe Strada Mahatma Ghandi la nr. 8 veți descoperi o casă îmbrăcată toată în magnolie, cu un medalion interesant pe fațadă care punctează anul 1932, posibil anul construcției. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra “parcului” (adică parcelării Boerescu-Delavrancea) aflăm că primul proprietar al parcelei a fost M. Roșeanu, apoi cel care a ridicat casa a fost Constantin Dimopol și mă întreb dacă nu cumva el a și plantat această magnolie. Se spune că aceasta ar fi cea mai mare magnolie din oraș, nu am verificat acest lucru, însă cu siguranță este una dintre cele mai fotografiate.

Magnolia din curtea unui laureat la Nobel

Rămânem în parcelarea Boerescu-Delavrancea, facem dreapta și pe Strada Barbu Ștefănescu Delvrancea (scriitor, și printre altele, primar al Bucureștilor) la nr. 61 veți descoperi încă o magnolie elegantă, de data asta în curtea unui medic vestit, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de alți 2 oameni de știință). Pun pariu că nu știați că am avut o astfel de personalitate, nu-i așa?

Da, în această casă a locuit chiar George Emil Palade (1912-2008), conform plăcuței memoriale montate pe fațadă. El s-a născut în România, la Iași, a locuit și aici în București, apoi a emigrat în SUA. A fost biolog, medic și om de știință american, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. 

Primul proprietar al parcelei a fost dr. N. Enăchescu, care în 1929 ridică o casă după planurile arhitectului I. Hanciu.

 

Pe strada Docenților

Facem 180 de grade și ne mai plimbăm puțin prin această parcelare, admirând case proiectate de arhitecții Achile Ghiaciu, Iancu Feldstein (actualul sediu al AFCN), Constantin Simionescu și mulți alții. Ajungem apoi pe Strada Docenților și vă invit la nr. 16, unde veți descoperi o magnolie care se joacă ghiduș cu un brad falnic. O să vă placă, vă garantez.

Proprietarul inițial al parcelei era Theodor Marinescu, în anii ’20 director general în Ministerul de Interne. Lotul a trecut la mai mulți proprietari, și apoi a intrat în posesia Alexandrei I. Vasilescu (soția inginerului Vasilescu), care ridică o casă în 1935 cu ajutorul arhitectului D. Munteanu.

Magnoliile de pe Strada barbu Delavrancea

Vă invit să reveniți apoi pe Strada Barbu Ștefănescu Delavrancea să vedeți alte câteva magnolii și case spectaculoase. Suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea, chiar dacă nu vă vine să credeți. Este o parcelare foarte întinsă, cu aprox. 61 de parcele împărțite în perioada 1919-1921. 

La nr. 41 veți vedea o casă proiectată de arhitectul I. Theodoru, conform plăcuței de arhitect. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra parcelării aflăm că primul proprietar al parcelei a fost N. Z. Popescu, iar casa a fost ridicată în 1929.

Îndreptați-vă privirea două case mai încolo, pe Ady Endre nr. 11. Veți vedea o casă ridicată în 1924. Arhitecții descoperiți de Oana în arhive sunt Ștefan Ciocârlan și Adrian Grosu (care, surpriză, a fost amendat că a construit 2 etaje peste planurile aprobate). Și da, suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea. Primul proprietar al parcelei a fost dr. Irimia Popescu, medic veterinar comunal (medicii veterinari au avut o contribuție esențială în Marele Război, au fost prezenți pe front pentru a îngriji caii cavaleriei).

Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11
Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11

Dacă nu ați obosit, vă invit să continuați pe Strada Barbu Delavrancea. Sunt multe case cu o arhitectură deosebită și cu povești și mai și. Dar vă invit să vă opriți puțin la nr. 11 la magnolia albă (cu irizații rozalii dacă vă uitați de aproape). Este chiar arbore ocrotit. Este vorba de o magnolie yulan (“magnolia denudata” dacă vă plac denumirile științifice), care provine din China și este floarea “oficială” a orasului Shanghai. Curtea care adăpostește această magnolie ascunde o casă de factură modernistă, construită cel mai probabil în anii ’30-’40.

Îmi propun să vă ghidez către Bulevardul Lascăr Catargiu, unde am descoperit câteva magnolii tinerele care stau alături de case proiectate de arhitecți faimoși și locuite de personalități cel puțin la fel de faimoase. Pentru aceasta, vă invit să traversați parcul Kiseleff inaugurat la 1847 și amenajat de talentatul peisagist vienez Wilhem Mayer, angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. În parc puteți să căutați ansamblul statuar realizat de sculptorul George Apostu, bustul lui Ovidiu sau cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar şi al tenorului Nicolae Leonard, supranumit prinţul Operetei. După ce ieșiți din parc, vă invit să mergeți alene pe lângă Școala nr. 11 Ion Heliade Rădulescu proiectată de arh. Giulio Magni, apoi pe lângă Muzeul Țăranului Român, construit între 1912-1941 după planurile arh. Nicolae Ghika-Budești în stil neo-românesc (stilul național). Vizavi veți admira Muzeul Național de Geologie proiectat tot în stil neo-românesc de arh. Victor Ștephănescu în 1906. Apoi ajungeți la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa construit între 1904 – 1908, traversați Piața Victoriei, admirând Palatul Guvernului înconjurat de forstiția galbeă proiectat de Duiliu Marcu în 1937 (bombardat și finalizat în 1952). 

Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern
Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern

Dacă vreți, puteți face un mic ocol pe Aleea Alexandru nr. 19 în Parcelarea Filipescu, unde găsiți o magnolie venerabilă. Și vă invit apoi să reveniți pe Lascăr Catargiu.

Tinerele Magnolii de pe bătrânul Bulevard Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu este un bulevard cu istorie. Pe vremuri se numea Bulevardul Colțea și ducea, ghiciți, chiar până la Turnul Colței! El a fost trasat în anii 1890 în timpul primarilor Nicolae Filipescu și Constantin Robescu pentru a ușura traficul pe Calea Victoriei. A devenit în timp una dintre cele mai elegante artere din capitală. Să știți că Strada Biserica Amzei a purtat numele omului politic inițial, deoarece acolo locuise Lascăr Catargiu. Așa că în 1899, după decesul său, strada pe care a locuit îi ia numele în semn de onoare. Însă segmentul dintre Piața Victoriei și Piața Romană se redenumește “Lascăr Catargiu” în 1907, când se amplasează statuia lui Lascăr Catargiu în Piața Romană. Da, inițial acolo i-a fost locul, apoi în perioada comunistă a fost “azvârlită” la Combinatul Fondului Plastic, și reamplasată în 2010 pe bulevardul omonim. Din păcate, statuia a suferit unele pierderi, și anumite elemente au fost refăcute în zilele noastre de sculptorul Ioan Bolborea.

Dar să revenim la magnolii și la casele pe care ele le înfrumusețează.

Pe Lascăr Catargiu nr. 54 vedem două magnolii delicate care vor acoperi în timp fațada casei proiectate de arh. Duiliu Marcu în 1916 pentru inginerul Constantin M. Vasilescu (1870-1944), specialist în beton armat. Interesant este că deși era colaborator al lui August Schmiedigen și al lui G.M. Cantacuzino, nu a lucrat cu aceștia la ridicarea propriului său imobil. Astăzi clădirea adăpostește Aeroclubul Român.

Dacă continuăm drept înainte, la numărul 46 vom vedea o magnolie firavă ce se îmbină perfect cu ornamentele eclectice în ghirlande ale arhitecturii casei prof. dr. Nicolae Gheorghiu. Prof. Gheorghiu (1867-1958) și soția sa, Sofia Ioanid au locuit în această casă proiectată de arh. Thoma Dobrescu între 1911-1912, și au ridicat de asemenea o casă “geamănă” cu ea la nr. 44. O casă cu mai puțin noroc, deoarece încă nu a căpătat o nouă viață, și nu are nici magnolie…

Ne apropiem de final. Dacă mergem agale tot înainte, la nr. 40 vom vedea profilul unei magnolii ce se distinge elegant de cărămida aparentă a casei dr. Anton Dobrovici proiectată de arh. Duiliu Marcu (da, tot el!) în 1922. Toate casele de pe bulevard sunt de poveste, iar magnoliile le dau pata de culoare de aprilie.

În loc de încheiere

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în această plimbare în peisajul urbano-floral al capitalei. Desigur că mai sunt sute de magnolii în oraș, dintre care aș aminti superbele din cartierul Cotroceni (printre care puteți petrece chiar o zi întreagă fără să vă plictisiți), cele din zona Grădina Icoanei, cele din Dorobanți! O magnolie vestită se află în Parcul Ioanid, una în Parcul Circului, alta pe Dragoș Vodă (la nr. 25, mai precis, în curtea unei grădinițe). Se spune că este originară din China și că a fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și că despre ea ar fi scris poetul Julio Cortázar.

Așa că vă invit cu drag să călătoriți în fiecare primăvară pe urmele poeziei petalelor de magnolie și să îmi scrieți dacă le descoperiți. Cu drag, Ana.

Surse

Tururi ghidate alături de Asociația Istoria Artei și Oana Marinache

Cercetările de arhivă ale Oanei Marinache publicate în revista culturală ArhiTur nr.1/2019 (Lascăr Catargiu) și nr.5/2019 (Parcelarea Boerescu-Delavrancea)

https://ampt.ro/ro/monument/arcul-de-triumf-2

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Un-copac-pe-saptamana-magnolia-yulan-de-pe-Barbu-Delavrancea-art0394435917/ 

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/soseaua-kiseleff-bucuresti-centenar-primaria-capitalei-224030.html

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 4 comments

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905. 

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent). 

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte. 

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti
Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti - Sursa: https://visitromanati.wordpress.com/tag/nicolae-titulescu/

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882. 

Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulesc
Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae
1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat. 

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp. 

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

 

Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900
Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer
Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum:  Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 1 comment

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane. 

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte. 

Maria Poștea
Maria Poștea

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat? 

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. 

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

 

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

 

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică
Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Serigrafie pentru disertație
Serigrafie pentru disertație

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

 

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Detaliul neoromânesc
Detaliul neoromânesc

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

 

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Expoziția Restituiri
Expoziția Restituiri

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

 

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Subiectul preferat al Mariei este apa
Subiectul preferat al Mariei este apa

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an. 

Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino
Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Maria și Bogdan în acțiune
Maria și Bogdan în acțiune

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară. 

Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale. 

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments