Case

Despre medicul Stelian Ivașcu, primul chirurg care a reuşit operaţii de mare anvergură

Într-un imobil modernist de pe strada Ion Brezoianu nr. 53 a locuit un profesor al multor generaţii de medici specializaţi în chirurgie toracică, și anume Stelian Ivaşcu (1925-2008). Chirurg de renume, Stelian Ivaşcu a fost primul doctor care a reuşit operaţii de mare anvergură, având o activitate bogată atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind un luptător înnăscut. La 28 de ani devenea medic primar “magna cum laude”. A fost medic chirurg la Sanatoriul din Geoagiu, apoi directorul sanatoriului din Brad, și cel mai tânăr director de sanatoriu republican din România – Sanatoriului T.B.C. din Moroieni. La Sanatoriul T.B.C. din Balotești a realizat în 1969 împreună cu echipa sa primul autotransplant de plămân. Ulterior, la Brad, profesorul Stelian Ivaşcu a reuşit primul autotransplant pulmonar prin reimplant lobar în terapia unor forme particulare ale cancerului bronhopulmonar. Pe vremea comunismului, preşedintele Nicolae Ceauşescu a avut încredere doar în Stelian Ivaşcu pentru a o opera pe fiica sa, Zoe.

Doamna Sabina Ivașcu, fiica sa, de profesie specialist în arte vizuale și publicist, a avut amabilitatea de a-mi furniza informații legate de viația dumnealui dar și câteva imagini inedite cu interioarele apartamentului său din Brezoianu, pe care vă invit să le admirați mai jos.

Stelian Ivaşcu s-a născut în Sibişelul Vechi-Orăștie, judeţul Hunedoara, la 30 aprilie 1925. Cursurile elementare le-a urmat la şcoala primară din Sântămăria-Orlea-Haţeg, în anii 1932-1936, având ca dascăli chiar pe parinţii săi. În anul 1936 s-a înscris la Liceul “Aurel Vlaicu” din Orăştie, terminând studiile liceale în 1944. Încă din timpul liceului, îndeosebi în ultimele clase de liceu manifesta o atracţie deosebită pentru ştiinţele exacte şi biologie, lucrând în laboratoarele liceului sub îndrumarea profesorilor Andronescu, Samoilă Ciumaş, Zaharia Stanciu si I. S. Pitaru.

După terminarea liceului a urmat facultatea de medicină din Cluj. Din primii ani ai facultăţii s-a dovedit a fi un student cu reale aptitudini pentru specialitatea chirurgiei. Este meritul prof. Dr. Ioan Danicico, şeful Clinici Chirurgicale din Cluj din acea vreme, de a fi pus în valoare aceste aptitudini, încadrându-l ca extern apoi ca intern în clinică şi îndrumându-i primii paşi în această specialitate.

Astfel doctorul Stelian Ivaşcu a devenit la 28 de ani (în 1953) cel mai tânar medic primar chirurg şi director de spital din România. A fost medic primar director – şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Brad, medic primar director şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Moroeni, medic primar Chirurgie Toracică – şef de secţie – director al Spitalului T.B.C Baloteşti din 21.12.1964 – 28.02.1978, după care a ctitorit Spitalul Sf.Ioan din Bucureşti şi a condus Direcţia Sanitară a capitalei timp de 12 ani.

După stagiile iniţiale de pregătire realizate sub îndrumarea profesorilor Cornel Cărpinişan la Spitalul Filaret şi Voinea Marinescu la Spitalul Fundeni, şi-a continuat pregătirea în domeniul chirurgiei cardiovasculare cu profesorii Charles Dubost, la Spitalul Broussais din Paris, William Paton Cleland, la Brompton Hospital Londra, şi Logan la Royal Infirmary Edinborough. Întors în ţară, a conceput, alături de profesorul Ioan Pop de Popa, modalităţile practice de unificare a activităţii din cele două domenii.

Este iniţiatorul şi promotorul unor tehnici speciale în această spinoasă ramură a chirurgiei toracice, în terapia unor forme mai rare de cancer pulmonar – realizat în premieră mondială în anul 1969. A aplicat metode ce au devenit ulterior subiect de studiu şi elaborare a unor lucrări, monografii şi filme documentare ştiinţifice, prezentate sau publicate atat pe plan intern cat şi internaţional.

Doctorul  Stelian Ivascu a efectuat 27000 de interventii operatorii și a elaborat 255 de lucrări știiințifice. Dr. Stelian Ivașcu (1925 – 2008), este cel ce a realizat în calitate de medic primar director, împreună cu echipa sa, în 1966, la Baloteşti, heterotransplantul renal – în premieră naţională – iar în 1969 în premiera mondială autotransplantul pulmonar. A ocupat funcția de director al Direcției Sanitare București timp de 12 ani.

De-a lungul celor 50 de ani de activitate prolifică i s-au decernat numeroase distincţii. Post mortem i s-a conferit şi titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Imagini cu doctorul de la operațiile sale se pot găsi aici: https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant.

Stând de vorbă cu Anca Bălăceanu pe care am avut amabilitatea să o cunosc, am aflat un fapt inedit: aici s-a născut și a copilărit ea, dar de acest bloc se leagă și o personalitate întunecată a istoriei noastre recente: aici a locuit și Alexandru Vişinescu, primul torţionar comunist din România condamnat pentru că i-a supus pe detinuţii politic la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană şi medicamente. 

Surse

https://glasul-hd.ro/stelian-ivascu-doctorul-care-a-operat-o-pe-zoe-ceausescu-a-fost-comemorat-la-brad/

https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant

 

Posted by Ana in București, Case, contemporane, Istorisiri, 0 comments

Vila Mavrodin proiectată de arhitectul Petre Antonescu

Astăzi comemorăm 56 de ani de la trecerea arhitectului Petre Antonescu în neființă, așa că vă invit într-o vizită virtuală într-una dintre casele proiectate de el în 1904: vila Mavrodin, care astăzi găzduiește Institutul Cultural Maghiar. Am fost onorată să primesc invitația Institutului de a descoperi toate cotloanele acestei case-monument. Îi mulțumesc în special Annei-Maria Bănică pentru amabilitatea și răbdarea cu care mi-a arătat surprizele și farmecul pe care îl are de oferit această casă elegantă și primitoare.

Despre arhitectul petre Antonescu

Petre Antonescu
Fotografia lui Petre Antonescu din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf

Petre Antonescu a fost un arhitect remarcabil, cu o contribuție definitorie în afirmarea existenţei unei arhitecturi româneşti, alături de înaintaşul său, Ion Mincu. El face parte din a doua generație de adepți ai stilului național, alături de Cristofi Cerchez, Statie Ciortan și Paul Smărăndescu. În articolul său despre personalitatea lui Antonescu, arhitecta dr. Sidonia Teodorescu spunea despre el că a dominat activitatea arhitecturală din România în prima jumătate a secolului XX.

S-a născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu-Sărat. A absolvit liceul la București, a început să studieze Dreptul, dar a fost atât de atras de pasiunea pentru arhitectură încât a părăsit studiile de drept și a plecat la Paris, unde a obținut în 1899 diploma de arhitect la École des Beaux-Arts, unde a și obținut numeroase medalii și proiecte. Un aspect inedit este că a ajuns chiar să proiecteze Palatul Facultăţii de Drept, pe bd. Mihail Kogălniceanu nr. 24 între anii 1933-1936.

Întors în țară a devenit profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unde timp de 38 de ani, a predat cursul de Istoria Arhitecturii, iar între 1931–1938 a fost rectorul Școlii de Arhitectură. S-a implicat în conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, legându‑şi numele de numeroase şantiere de restaurare din epoca interbelică. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice, punând bazele tradiţiei știinţifice de restaurare, alături de alți mari arhitecți ai vremii. A lucrat ca arhitect-șef și inspector general la Ministerul Lucrărilor Publice.

Portret Petre Antonescu
Portret Petre Antonescu - Sursa: http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

A fost de trei ori preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români ( în 1912, între 1919-1924 și între 1946-1949), apoi a fost și preşedintele Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi între 1926-1932. A fost numit membru al Academiei Române în 1945 (era membru onorific încă din 1936), iar din anul 1927 a devenit membru corespondent al Secţiei de Arhitectură al Academiei “San Luca” din Roma. A fost apropiat al familiei Brătianu, astfel încât a proiectat atât Așezămintele Brătianu din București (Str. Biserica Amzei nr. 5-7) ce au nevoie urgentă de consolidare și punere în valoare, dar și Vila Florica, din Ștefănești, Argeș. În ultima parte a vieții a locuit într-un imobil de apartamente din Intrarea Victor Eftimiu nr. 9 proiectat de colegul său arhitect State Baloșin în 1933:

El a fost primul arhitect care a aplicat stilul național la scară monumentală, și a jonglat cu mare talent între cele două stiluri predominante: stilul beaux-arts deprins la Paris și stilul național (sau neoromânesc). De fapt, pentru a face trecerea de la academismul francez la stilul național, Antonescu a desfășurat o muncă grea și migăloasă de documentare a resurselor arhitecturii din Țările Române ale Evului Mediu.

Dintre numeroasele sale opere din Bucureşti amintesc: Palatul Primăriei Capitalei (inițial Ministerul Lucrărilor Publice), Banca Marmorosch‑Blank din Strada Doamnei, Aşezămintele Brătianu, casa Oprea Soare, Casa de Cultură a Studenţilor, Palatul Kretzulescu, Palatul Societăţii Politehnica (azi sediul AGIR), Vila Geblescu din str. Polonă nr. 8, casa Oromolu din Piața Victoriei și bineînțeles, Arcul de Triumf de la Şosea. Printrele operele sale reprezentative din țară se numără Palatul Administrativ din Craiova, Catedrala din Galaţi (unde a colaborat cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul și Hotelul “Palace” din Sinaia, Palatul de Justiţie din Botoșani sau Palatul de Justiție din Buzău.

Stilul național sau neoromânesc

Stilul național a apărut pe fondul mai multor fenomene diferite, fără legătură între ele, care au generat în Europa un curent ce a pus accentul pe identitatea națională (sau chiar locală), exprimat și prin intermediul arhitecturii. Nevoia unui stil de arhitectură identitar a cuprins la finalul secolului al XIX-lea întregul continent, atât datorită curentelor naționaliste ce căpătau din ce în ce mai multă amploare, cât și datorită teoriei adaptării arhitecturii la spațiul geografic, climatic și istoric în care era construită. Susținătorii acestei idei considerau că arhitectura trebuia să aparțină “organic” locului în care era construită.

Stilul național în spațiul geografic și geopolitic al Vechiului Regat a apărut de asemenea din dorința de a cristaliza identitatea națională. Doi factori favorizanți au fost interesul tot mai mare al scriitorilor pentru literatura populară și atracția doamnelor din elită pentru portul popular, ambele creând un mediu propice investigării rădăcinilor și tradițiilor autohtone. Expoziția Generală Română din 1906 a fost momentul cheie în care a fost evidentă declarația de asumare a stilului național la nivelul autorităților și a personalităților vremii. Stilul național a fost ulterior denumit neoromânesc, și este destul de complex, având atât o filieră de inspirație din casele tradiționale și din decorația bisericilor și a mânăstirilor, una orientală, balcanică, dar și una bizantină. Sumarizând elementele distinctive dominante, aș menționa compoziția fațadelor și ornamentele realizate în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală, care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară.

Majoritatea statelor europene, și în special statele mici sau apărute recent, și-au creat stiluri naționale specifice la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ce este interesant este că un profesor de la École des Beaux-Arts a avut un rol important în difuzarea acestor idei, și anume Julien Guadet. El a fost profesorul lui Ion Mincu și al lui Petre Antonescu (dar și al lui Garnier, autorul faimoasei opere de la Paris), și deși a fost un promotor al ideilor teoretice ale stilului Beaux-Arts, a subliniat importanța patrimoniului arhitectural regional. Numeroșii săi elevi, întorși în țările de origine influențați de discursul regionalist, devin atenți la formele arhitecturale locale.

Petre Antonescu a reinventat constant stilul național, căutând surse de inspirație diverse. Chiar el declara în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963 pasiunea pentru cercetarea domeniului vast al motivelor naționale pe care le-a reinterpretat în stilul de arhitectură național:

 

Şi pe măsură ce se împlineau căutările mele, care mă făceau să cred uneori că mă aflam în faţa unor adevărate descoperiri, creştea şi tezaurul imaginilor de zidiri cu înfăţişări şi cuprins nou, pe care le păstram şi pe care încercam a le organiza în mintea mea cu firească nerăbdare. Un gând de lămurire şi un plan de sinteză se contura astfel tot mai precis în mintea mea – începeam a gândi arhitectura pe româneşte.

Vila C.A. Mavrodin din București

Imagine de arhiva cu vila Mavrodin
Imagine de arhiva din Cabinetul de Stampe al Academiei Române cu vila Mavrodin din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018

Vila C.A. Mavrodin din str. Gina Patrichi nr. 8 (fostă Orlando) proiectată în 1904 a fost “o primă încercare de arhitectură românească” pentru o locuinţă orăşenească, așa cum spunea însuși Petre Antonescu în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963. Friza de sub streaşină este executată în frescă. El a descris planul vilei astfel: “Dispoziţia planului este concepută pe aceeaşi idee a grupării simetrice a tuturor camerelor principale împrejurul unei piese centrale, de forma unui octogon regulat, având funcţia de hol deschis direct spre încăperile de recepţie şi camerele de locuit”, idee ce se va relua la casa Oprea Soare (care astăzi găzduiește un restaurant). În vila Mavrodin se află astăzi Institutul Cultural Maghiar. 

Câteva simboluri prezente în această bijuterie neoromânească sunt funia împletită, ferestrele de inspirație brâncovenească, ancadramentul ușii în arc cu cinci lobi. La exterior fațada este excelent conservată, se păstrează tâmplăria originală a ușii și a ferestrelor, anexa din spate ce găzduia garajul și un element decorativ al fostului havuz: doi lei prin care curgea apa. Interiorul este de asemenea bine păstrat, amenajat cu mult bun gust. Se remarcă scara din marmură ce face legătura cu “piano nobile”, stucaturile, simbolul funiei împletite și al bumbilor care se repetă, scara interioară din lemn masiv, iar piesa de rezistență este luminatorul din salonul central și tavanul pictat. În fostul salon de bal astăzi sunt organizate evenimente, concerte, lansări de carte. La parter exista și o seră spațioasă și câteva camere care astăzi găzduiesc birouri și săli expoziționale.

Bucătăria și spălătoria se aflau la demisol, alături de o cameră tehnică foarte bine dotată pentru acele vremuri. Soba este piesa centrală din bucătărie. Încă se păstrează scara de serviciu cu feroneria și mâna curentă originală. Este interesant că există și un lift pentru alimente care ducea platourile calde cu mâncare direct în salonul de luat masa. O bibliotecă vastă este astăzi găzduită la demisol, și poate fi consultată oricând. 

La etaj se aflau pe vremuri camerele de locuit, inclusiv camera copiilor și a doicii care îngrijea copiii. Astăzi în aceste camere bine utilate sunt găzduiți colaboratorii Institutului cultural al Ungariei și se află și câteva birouri. Fiecare încăpere este diferită, cu un univers propriu. Vă invit să vă uitați la caruselurile de mai jos, în care am încercat să surprind eleganța acestei reședințe neoromânești de început de secol XX.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)”, București articol publicat în 2015 la https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_7_04.pdf

Câlția, Simion, cursul dedicat “Stilurilor naționale” în cadrul cursului de Patrimoniu arhitectural urban (Masterul de “Patrimoniu și resurse culturale” în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București)

Nemțeanu, Ruxandra, “Particularități și stereotipii în arhitectura rezidențială” în numărul 6/2015 al Revistei Arhitectura: http://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala

Marinache, Oana, “Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri”, Editura Istoria Artei, București, 2018

Marinache, Oana et al, “Detaliul neoromânesc”, Editura Intaglio, București, 2020

http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

https://e-zeppelin.ro/sase-case-in-fotografie-arhitecturi-de-petre-antonescu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, 0 comments

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

Drumul magnoliilor din București

Vă invit într-o plimbare de aproximativ o oră și jumătate de câteva ore pe câteva străzi din București unde puteți admira atât arhitectură deosebită cât și superbe magnolii, simbolul gingășiei, al demnității, nobleții și perseverenței. Denumirea de “magnolie” provine de la numele botanistului francez Pierre Magnol, în lume viețuind peste 210 specii diferite. Șă știți că unii copaci pot ajunge până la 25 metri înălțime cu un diametru al coroanei de 12 metri, iar durata lor de viață poate depăși un secol. Așa că vă invit în această plimbare să descoperiți venerabile doamne înțelepte și parfumate. 

Magnoliile de triumf

Punctul de pornire este la Arcul de Triumf, unde 2 magnolii tinerele îmbrățișează minunatul monument ridicat între 1921-1922 după planurile arh. Petre Antonescu, în onoarea participării României în Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe latura aceasta a monumentului au fost sculptate de Mac Constantinescu și Constantin Baraschi, și sunt simbolurile victoriei. Dacă vă apropiați de Arc veți vedea următorul mesaj: “După secole de suferințe crestinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane se îndeplini dreptatea și pentru poporul român prin sabia regelui Ferdinand cu ajutorul întregei națiuni și gândul reginei Maria.”

Să știți că acesta este al treilea Arc de Triumf din București, deoarece au mai fost construite monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență și împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Indiciu: dacă vă apropiați cu grijă cu obiectivul de petalele magnoliilor (fără să le rupeți, vă rog mult) veți reuși să surprindeți și talia bisericii Cașin în depărtare.

 

Magnoliile Arcului de Triumf
Magnoliile Arcului de Triumf

MagnoliA de pe Str. Mahatma Ghandi nr. 8

Vă invit apoi să o luați ușor la pas pe Șoseaua Kiseleff, numit în 1847 în onoarea contelui-guvernator Pavel Kiseleff, care în timpul administraţiei ruseşti a introdus Regulamentele organice, practic prima Constituţie a României, şi a modernizat structurile administrative, economice şi politice în Principatele Române. Știți că pe Kiseleff aveau loc la sfârsitul secolului al XIX-lea celebrele “bătăi cu flori” imortalizate de pictorul Ştefan Luchian și descrise savuros de Simona Antonescu în cartea sa “Fotograful curții regale”? Cum ar arăta o “bătaie” cu petale de magnolie, în cazul nostru (doar vă rog să le culegeți de jos, și să nu le rupeți, că sunt tare fragile și trecătoare).

Încet încet, pe partea dreaptă veți descoperi o intersecție cu o străduță cu o rezonanță aparte, despre care se vorbește mult primăvara: Mahatma Ghandi. Strada face parte din parcelarea Boerescu Delavrancea, a doua parcelare realizată de primăria “Comunei Bucureșci” din punct de vedere cronologic. Deși planul parcelării datează din antebelic, Marele Război schimbă radical planurile, așa că avem de-a face cu elegante vile în stil neoromânesc, stil impus de autorități. Beneficiarii intraseră în posesia parcelelelor datorită Legii împroprietăririi din 1921 și își aduseseră aportul pe front. Dacă vreți să aflați mai multe despre această parcelare, vă invit să cumpărați revista ArhiTur nr. 5/2019 publicată de Editura Istoria Artei, care prezintă cercetările de arhivă ale Oanei Marinache. Puteți citi interviul pe care i l-am luat Oanei când am descoperit pasiunea ei pentru istorie și pentru cercetare aici.

Pe Strada Mahatma Ghandi la nr. 8 veți descoperi o casă îmbrăcată toată în magnolie, cu un medalion interesant pe fațadă care punctează anul 1932, posibil anul construcției. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra “parcului” (adică parcelării Boerescu-Delavrancea) aflăm că primul proprietar al parcelei a fost M. Roșeanu, apoi cel care a ridicat casa a fost Constantin Dimopol și mă întreb dacă nu cumva el a și plantat această magnolie. Se spune că aceasta ar fi cea mai mare magnolie din oraș, nu am verificat acest lucru, însă cu siguranță este una dintre cele mai fotografiate.

Magnolia din curtea unui laureat la Nobel

Rămânem în parcelarea Boerescu-Delavrancea, facem dreapta și pe Strada Barbu Ștefănescu Delvrancea (scriitor, și printre altele, primar al Bucureștilor) la nr. 61 veți descoperi încă o magnolie elegantă, de data asta în curtea unui medic vestit, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de alți 2 oameni de știință). Pun pariu că nu știați că am avut o astfel de personalitate, nu-i așa?

Da, în această casă a locuit chiar George Emil Palade (1912-2008), conform plăcuței memoriale montate pe fațadă. El s-a născut în România, la Iași, a locuit și aici în București, apoi a emigrat în SUA. A fost biolog, medic și om de știință american, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. 

Primul proprietar al parcelei a fost dr. N. Enăchescu, care în 1929 ridică o casă după planurile arhitectului I. Hanciu.

 

Pe strada Docenților

Facem 180 de grade și ne mai plimbăm puțin prin această parcelare, admirând case proiectate de arhitecții Achile Ghiaciu, Iancu Feldstein (actualul sediu al AFCN), Constantin Simionescu și mulți alții. Ajungem apoi pe Strada Docenților și vă invit la nr. 16, unde veți descoperi o magnolie care se joacă ghiduș cu un brad falnic. O să vă placă, vă garantez.

Proprietarul inițial al parcelei era Theodor Marinescu, în anii ’20 director general în Ministerul de Interne. Lotul a trecut la mai mulți proprietari, și apoi a intrat în posesia Alexandrei I. Vasilescu (soția inginerului Vasilescu), care ridică o casă în 1935 cu ajutorul arhitectului D. Munteanu.

Magnoliile de pe Strada barbu Delavrancea

Vă invit să reveniți apoi pe Strada Barbu Ștefănescu Delavrancea să vedeți alte câteva magnolii și case spectaculoase. Suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea, chiar dacă nu vă vine să credeți. Este o parcelare foarte întinsă, cu aprox. 61 de parcele împărțite în perioada 1919-1921. 

La nr. 41 veți vedea o casă proiectată de arhitectul I. Theodoru, conform plăcuței de arhitect. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra parcelării aflăm că primul proprietar al parcelei a fost N. Z. Popescu, iar casa a fost ridicată în 1929.

Îndreptați-vă privirea două case mai încolo, pe Ady Endre nr. 11. Veți vedea o casă ridicată în 1924. Arhitecții descoperiți de Oana în arhive sunt Ștefan Ciocârlan și Adrian Grosu (care, surpriză, a fost amendat că a construit 2 etaje peste planurile aprobate). Și da, suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea. Primul proprietar al parcelei a fost dr. Irimia Popescu, medic veterinar comunal (medicii veterinari au avut o contribuție esențială în Marele Război, au fost prezenți pe front pentru a îngriji caii cavaleriei).

Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11
Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11

Dacă nu ați obosit, vă invit să continuați pe Strada Barbu Delavrancea. Sunt multe case cu o arhitectură deosebită și cu povești și mai și. Dar vă invit să vă opriți puțin la nr. 11 la magnolia albă (cu irizații rozalii dacă vă uitați de aproape). Este chiar arbore ocrotit. Este vorba de o magnolie yulan (“magnolia denudata” dacă vă plac denumirile științifice), care provine din China și este floarea “oficială” a orasului Shanghai. Curtea care adăpostește această magnolie ascunde o casă de factură modernistă, construită cel mai probabil în anii ’30-’40.

Îmi propun să vă ghidez către Bulevardul Lascăr Catargiu, unde am descoperit câteva magnolii tinerele care stau alături de case proiectate de arhitecți faimoși și locuite de personalități cel puțin la fel de faimoase. Pentru aceasta, vă invit să traversați parcul Kiseleff inaugurat la 1847 și amenajat de talentatul peisagist vienez Wilhem Mayer, angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. În parc puteți să căutați ansamblul statuar realizat de sculptorul George Apostu, bustul lui Ovidiu sau cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar şi al tenorului Nicolae Leonard, supranumit prinţul Operetei. După ce ieșiți din parc, vă invit să mergeți alene pe lângă Școala nr. 11 Ion Heliade Rădulescu proiectată de arh. Giulio Magni, apoi pe lângă Muzeul Țăranului Român, construit între 1912-1941 după planurile arh. Nicolae Ghika-Budești în stil neo-românesc (stilul național). Vizavi veți admira Muzeul Național de Geologie proiectat tot în stil neo-românesc de arh. Victor Ștephănescu în 1906. Apoi ajungeți la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa construit între 1904 – 1908, traversați Piața Victoriei, admirând Palatul Guvernului înconjurat de forstiția galbeă proiectat de Duiliu Marcu în 1937 (bombardat și finalizat în 1952). 

Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern
Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern

Dacă vreți, puteți face un mic ocol pe Aleea Alexandru nr. 19 în Parcelarea Filipescu, unde găsiți o magnolie venerabilă. Și vă invit apoi să reveniți pe Lascăr Catargiu.

Tinerele Magnolii de pe bătrânul Bulevard Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu este un bulevard cu istorie. Pe vremuri se numea Bulevardul Colțea și ducea, ghiciți, chiar până la Turnul Colței! El a fost trasat în anii 1890 în timpul primarilor Nicolae Filipescu și Constantin Robescu pentru a ușura traficul pe Calea Victoriei. A devenit în timp una dintre cele mai elegante artere din capitală. Să știți că Strada Biserica Amzei a purtat numele omului politic inițial, deoarece acolo locuise Lascăr Catargiu. Așa că în 1899, după decesul său, strada pe care a locuit îi ia numele în semn de onoare. Însă segmentul dintre Piața Victoriei și Piața Romană se redenumește “Lascăr Catargiu” în 1907, când se amplasează statuia lui Lascăr Catargiu în Piața Romană. Da, inițial acolo i-a fost locul, apoi în perioada comunistă a fost “azvârlită” la Combinatul Fondului Plastic, și reamplasată în 2010 pe bulevardul omonim. Din păcate, statuia a suferit unele pierderi, și anumite elemente au fost refăcute în zilele noastre de sculptorul Ioan Bolborea.

Dar să revenim la magnolii și la casele pe care ele le înfrumusețează.

Pe Lascăr Catargiu nr. 54 vedem două magnolii delicate care vor acoperi în timp fațada casei proiectate de arh. Duiliu Marcu în 1916 pentru inginerul Constantin M. Vasilescu (1870-1944), specialist în beton armat. Interesant este că deși era colaborator al lui August Schmiedigen și al lui G.M. Cantacuzino, nu a lucrat cu aceștia la ridicarea propriului său imobil. Astăzi clădirea adăpostește Aeroclubul Român.

Dacă continuăm drept înainte, la numărul 46 vom vedea o magnolie firavă ce se îmbină perfect cu ornamentele eclectice în ghirlande ale arhitecturii casei prof. dr. Nicolae Gheorghiu. Prof. Gheorghiu (1867-1958) și soția sa, Sofia Ioanid au locuit în această casă proiectată de arh. Thoma Dobrescu între 1911-1912, și au ridicat de asemenea o casă “geamănă” cu ea la nr. 44. O casă cu mai puțin noroc, deoarece încă nu a căpătat o nouă viață, și nu are nici magnolie…

Ne apropiem de final. Dacă mergem agale tot înainte, la nr. 40 vom vedea profilul unei magnolii ce se distinge elegant de cărămida aparentă a casei dr. Anton Dobrovici proiectată de arh. Duiliu Marcu (da, tot el!) în 1922. Toate casele de pe bulevard sunt de poveste, iar magnoliile le dau pata de culoare de aprilie.

În loc de încheiere

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în această plimbare în peisajul urbano-floral al capitalei. Desigur că mai sunt sute de magnolii în oraș, dintre care aș aminti superbele din cartierul Cotroceni (printre care puteți petrece chiar o zi întreagă fără să vă plictisiți), cele din zona Grădina Icoanei, cele din Dorobanți! O magnolie vestită se află în Parcul Ioanid, una în Parcul Circului, alta pe Dragoș Vodă (la nr. 25, mai precis, în curtea unei grădinițe). Se spune că este originară din China și că a fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și că despre ea ar fi scris poetul Julio Cortázar.

Așa că vă invit cu drag să călătoriți în fiecare primăvară pe urmele poeziei petalelor de magnolie și să îmi scrieți dacă le descoperiți. Cu drag, Ana.

Surse

Tururi ghidate alături de Asociația Istoria Artei și Oana Marinache

Cercetările de arhivă ale Oanei Marinache publicate în revista culturală ArhiTur nr.1/2019 (Lascăr Catargiu) și nr.5/2019 (Parcelarea Boerescu-Delavrancea)

https://ampt.ro/ro/monument/arcul-de-triumf-2

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Un-copac-pe-saptamana-magnolia-yulan-de-pe-Barbu-Delavrancea-art0394435917/ 

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/soseaua-kiseleff-bucuresti-centenar-primaria-capitalei-224030.html

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 4 comments

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905. 

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent). 

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte. 

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti
Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti - Sursa: https://visitromanati.wordpress.com/tag/nicolae-titulescu/

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882. 

Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulesc
Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae
1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat. 

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Gherla: 730 de ani de la atestarea documentară

Gherla a fost atestată documentar pe 6 ianuarie 1291, când a fost menționată “Gerlahida” (adică “Podul Gerla”, “hid” însemnând pod). Atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se întăresc anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. În secolele următoare satul Gherla are o existenţă obscură. Intră pe rând în posesia familiei Szántói Laczk (donată de regele Sigismund), apoi donată în 1467 Episcopiei de Oradea. În 1525, asezarea era controlată de episcopul Perenyi Ferencz. 

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a așezării o cetate regală (cunoscută astăzi sub denumirea de cetatea Martinuzzi). La 1580, cetatea a intrat în posesia lui Sigismund Báthory, iar la 1599 – pentru scurtă vreme – sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, după moartea căruia ajunge în mâinile lui Gheorghe Basta. Acesta a transformat cetatea în cazarmă pentru unitățile germane în 1601. În timpul răscoalei „curuţilor” din 1703 cetatea a fost puternic afectată. A rămas în paragină până la 1785 (imediat după răscoala lui Horea) când a fost transformată în închisoare: „Carcer magni Principatus Transilvanie”. A ajuns să fie în epocă cea mai modernă închisoare din Imperiu dar îşi dobândeşte treptat o faimă înspăimântătoare.

Este interesant că la Gherla a fost şi reşedinţa unui castru roman, dar acesta nu a avut o influenţă majoră asupra dezvoltării construcțiilor sale. De abia în secolul al XVII-lea colonizarea armenească duce la transformarea radicală a așezării. Primii armeni se aşează în jurul cetăţii Gherlei cu permisiunea Principelui Transilvaniei Mihai Apafi (1661-1690) în anul 1682.

Prin pacea de la Karlowitz din 1699 Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, iar armenii se stabilesc mai întâi în jurul cetăţii Gherlei în satul românesc, zonă care mai târziu se va numi Candia (sau Kandia, precum ciocolata). Prin nenumăratele privilegii pe care le obţin încep extinderea. Cele mai vechi case care se păstrează în Candia sunt din secolul al XVIII-lea. În aceste case se observă influenţa stilului baroc chiar dacă ele sunt deosebit de modeste şi cu aspect rural.

 

Planul lui Hammer de la 1750 Gherla
Planul lui Hammer de la 1750 Gherla, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Modul prin care armenii au intrat în posesia teritoriului viitorului oraş este o particularitate unică în Transilvania. Domeniul cetăţii devenise proprietatea fiscului imperial, iar comunitatea armeană din Gherla arendează în 1696 domeniul cetăţii. Comunitatea armenească cumpără parte a fostului domeniu pentru suma de 12.000 florini, acesta devenind teritoriul oraşului. Teritoriul este împărţit în parcele de câte 100 florini şi distribuit în acest fel fiecărei familii. Pentru achitarea datoriei pentru teren se înfiinţează funcţia de “taxæ collector”. Comunitatea armenilor din Gherla îşi formase o casă a oraşului (“casa auxiliară”), care se ocupa de problemele financiare legate de proprietatea asupra terenului localităţii şi de construcţiile ce se edifică în interesul comunităţii. Casa oraşului se împrumuta numai de la cetăţenii cu teren şi casă în interiorul oraşului. „Casa oraşului” face mai întâi un contract de „zălogire” pe 90 de ani cu fiscul imperial în anul 1736. Astfel oraşul începe să fie construit în forma lui actuală, conform unui plan prestabilit, în primul sfert al secolului al XVIII-lea.

Plan Gherla 1890
Plan Gherla pe la 1890. Judecătoria Gherla, Cărţi Funciare, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Elemente baroce

Pentru cum s-a dezvoltat oraşul de la începuturile sale se pot face doar deducţii, întrucât nu există planul iniţial şi nici planuri cu etape intermediare de dezvoltare. Cel mai important element pe care vreau să îl aduc în discuție astăzi este caracteristica puternic barocă a acestui oraș, care s-a menținut până astăzi.

Stilul baroc pătrunde în Transilvania ca o consecinţă a încorporării principatului în imperiul austriac. Făcându-şi apariţia cu aproximativ un secol mai târziu decât în Europa occidentală, Barocul are două forme de manifestare: mai întâi, ca formă de artă oficială, și ulterior ca formă generalizată la toate nivelurile de construcţii, prin acceptarea noului gust. Barocul pe scară largă este mai degrabă un „baroc provincial” sau un „baroc rustic”, manifestat primordial la nivelul decoraţiilor. Vă arăt mai jos câteva fațade cu decorații baroce, și chiar un interior al unei farmacii cu bolta tipic barocă:

Comunitatea armeană din Gherla, fiind prosperă şi aşezată pe un teren liber, atrage în mod inevitabil meşteri constructori. Printre armenii emigraţi din Moldova începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea nu sunt menţionaţi astfel de meşteri. Majoritatea meşterilor constructori provin din Bohemia şi Austria. Un posibil factor favorizant la pătrunderea meşterilor din imperiu în Gherla a fost prezenţa penitenciarului înfiinţat în 1785. Se cunoaşte un singur artist închis în faimoasa închisoare care a executat lucrări în Gherla: la mănăstirea franciscană două altare laterale sunt executate de un sculptor Italian ce-şi ispăşea pedeapsa. 

Chiar în apropiere de Gherla au apărut la vremea aceea două șantiere ce se vor transforma în două bijuterii arhitectonice baroce: Răscruci și Bonţida. Încet-încet stilul baroc pătrunde generalizat în Gherla. De exemplu, piaţa centrală este puternic marcată amprenta barocului. În timp, la Gherla calitatea arhitecturii ajunge să fie reflectată de nivelul economic, căci devenise un oraș armean foarte prosper. Decorațiile baroce încep să devină din ce în ce mai complexe, și reflectă statutul social al comanditarului.

Releveele create de o echipă de arhitecți în 1972 în cadrul unui studiu de sistematizare pentru punerea în valoare a monumentelor de arhitectură sunt extrem de edificatoare pentru stilul arhitectural deosebit al caselor din Gherla. Îi mulțumesc domnului arhitect Claudiu Salanta pentru că mi le-a pus la dispoziție. De exemplu, mai jos vă arăt releveul și planul unei case din Piața Libertății (sau Piața Centrală din acuarela de mai sus, unde se află și Catedrala Armeano-Catolică):

Printre decorațiile baroce se remarcă stucaturile, bolțile, vrejurile întortocheate, ornamentele la ancadramentele ferestrelor, uşilor şi porţilor. La frontoane de asemenea se observă din prezenţa barocului: formele sunt curbate, decorate cu motive vegetale sau antropomorfe, iar uneori cu motivul plasei cu noduri. Apar și sculpturi, mai ales la biserici, nișe cu statui, porți decorate cu atlanți, urne, basoreliefuri. Unele nișe sunt astăzi goale, dar stau mărturie pentru simbolurile ce înfrumusețau cândva casele respective. În oraș se regăsește o bogăție de elemente decorative baroce care s-au păstrat și merită cercetate. Mai jos vă arăt o casă care m-a impresionat datorită ancadramentelor deosebite dar și datorită nișei goale (adresa Str. Mihai Viteazul nr. 12): 

Catedrala Armeano-Catolică

Catedrala Armeano-Catolică din Gherla a fost construită între 1748-1800 și sfințită în 1804. Are o celebră pictură în ulei „Coborârea lui Iisus de pe Cruce” realizată în atelierul lui Rubens. Aceasta a fost dăruită armenilor de către Francisc al II-lea ca recunoștință în urma susținerii financiare pe care comunitatea armeană din Gherla a oferit-o pentru vistieria statului (care se cam golise după războaiele împotriva lui Napoleon).

Catedrala are hramurile Sf. Treime și Sfântul Grigore Luminătorul: apostolul armenilor. Construcția este grandioasă, un edificiu monumental realizat în stilul baroc transilvan, cu o turlă principală încadrată de două turle secundare. Inițial era înconjurată de un gard pe care se aflau statuile Sf. Apostoli Petru și Pavel în mărime naturală, precum și statuile celorlalți apostoli. Aceste statui se află azi în interiorul bisericii. Biserica are un altar principal și patru altare secundare: altarul dedicat Fecioarei Maria, altarul dedicat Sf. Grigorie Luminătorul, altarul dedicat Sf. Iosif, altarul dedicat Sf. Ioan de Nepomuk, toate decorate cu picturi și statui specifice stilului baroc. Catedrala este și astăzi considerată una dintre cele mai mari biserici armenești din Europa!

Gherla are o multitudine de lăcașe de cult: reformate, catolice, ortodoxe. Mai jos vă las și două fotografii a două biserici ortodoxe din Gherla:

Casa parohială Armeano-catolică

La casa parohială armeano-catolică (Str. Ștefan cel Mare nr. 5) se observă o particularitate a arhitecturii baroce: în coronamentul arcului de la poartă se află o urnă aşezată pe o bază circulară, care de data aceasta nu este goală. Nişa din fronton erau prevăzute pentru a adăposti statuia sfântului protector al familiei. Ele erau mai multe, dar din păcate, fiind din lemn şi uşor detaşabile, nu s-au păstrat toate. În plus, casa parohială are decorații baroce la ancadramentele ferestrelor.

Casa Karatsony

Casa Karatsony (Str. Mihai Viteazu, nr. 6) este cel mai valoros exemplu de locuinţă barocă din Gherla. Străbunii familiei Karatsonyi au purtat numele armenesc Şnorkhian. Acest nume a fost transformat în latinescul Gratianus, iar mai târziu, în Moldova, în românescul Crăciun, respectiv Crăciunian. Cu acest nume au venit în Transilvania și figurează în actele orașului Gherla. În fața în documente apare scris indicativul armenesc „Chodsa”, adică „cel bogat”. Dupa 1779, numele apare sub forma maghiară, Karatsonyi.

 

Mai precis, Crăciun Grațian, născut în 1655 în Moldova, a venit împreuna cu părinții săi, încă de copil, la Bistrița. A avut 4 copii: Kristof, Lukacs, Jakab și Miklos. Prin căsătoria lui Miklos cu Mihaly Maria, familia se divide pe doua mari ramuri. Kristof a avut patru copii, pe Deodat (Bogdan), Simon, Jakab și Katalin. Dintre cei mutați la Gherla, familia a dat trei primari orașului: pe Bogdan, Kristof și Miklos. Dintre ei, Bogdan a fost reales de mai multe ori. Karatsonyi Emanuel senior a fost întemeietorul „Fundației Karatsonyi” din Gherla, destinată finanțării construirii și întreținerii Azilului de bătrani.

 

În casă a funcționat între 1859-1930 Seminarul Teologic Greco-Catolic, apoi Şcoală profesională, iar din 1978 a devenit muzeul oraşului. Este de notat că în anul 1918, în timpul slujirii episcopului Iuliu Hossu, clădirea a fost cumpărată de Episcopia de Gherla. În plus, aici s-a constituit la 5 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Gherla.

Deși casa datează din secolul al XVIII-lea, faţada are o compoziţie de tip clasic, ceea ce duce la o datare a acesteia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar decorația ancadramentelor este de tip baroc. Sunt remarcabile chenarele de la ferestre: dublă acoladă cu inflexiune şi cu motive decorative vegetale şi heraldice. În fronton se află o nişă simplă, astăzi fără nicio decoraţie. În nişă trebuie să fi fost cândva sfântul protector al familiei. Chenarul porţii este semicircular, iar de o parte şi de alta a porţii se află doi atlanţi ce susţin două cuburi rotite la 45 de grade. Atlanţii sunt aşezaţi pe un piedestal înalt, iar nivelul artistic al sculpturilor este remarcabil. Din stilul de constructie se observă că ancadramentele şi atlanţii au fost lucrate de meşteri diferiţi.

Din 1993 reintră în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice Unite, dar funcţionează în continuare ca muzeu. Astăzi casa adăposește Muzeul de Istorie și se poate vizita.

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit mult și intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești (precum Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Flueraș – Vicepresedinte al Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea din Gherla în 1953), au umplut celulele și beciurile teribilei închisori. Inițiativa construirii unui memorial și a unei Mânăstiri care să incorporeze memorialul a fost a reprezentanților bisericii (IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului). 

Am întrebat comunitatea #Aiciastat la ce se gândește când aude despre Gherla. Majoritatea a răspuns: penitenciar. Este clar ca despre închisoarea de la Gherla știe și despre suferințele oamenilor care au fost încarcerați acolo se cunosc multe lucruri. Cuvântul “gherla” astăzi înseamnă “închisoare” vine chiar de la numele localității, și nu invers. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că pe Dealul Cărămidăriei – fostă groapă de gunoi a orașului – numită și Puțul sec, sub pământ, în gropi anonime, au fost îngropați oamenii morți în penitenciar. Deși încă trupurile nu au fost deshumate (conform informațiilor din 2018 de pe site-ul https://cluj.com/), Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a ridicat acolo, simbolic, câteva rânduri de cruci. 

În anul 1946, potrivit unor date istorice, dintre 175 de deținuți aflați la Gherla, 100 erau condamnați pentru fapte contra securităţii statului. Afluxul de „politici” către Gherla a crescut masiv după 1948, când 600 dintre cei 703 deţinuţi erau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Erau ţărani, muncitori, studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi, dar şi membri ai fostelor partide din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1.600 deţinuţi, dintre care aproape 1.200 erau condamnați pentru delicte de opinie. În memorialistica apărută după 1990, Gherla este evocată din pricina bestialității gardienilor care îndeplineau ordinele de exterminare primite de la comandanți.

În volumul intitulat chiar „Gherla”, Paul Goma scrie, printre altele, 40 de pagini despre cum a încasat, înainte de eliberare, o bătaie soră cu moartea:

 

Cu fața la perete, mă! Te întorci cu fața spre cel mai apropiat perete, zid, gard, stâlp, îți pui mâinile la ceafă, încleștate, cu coatele mult împinse înainte, alcătuind un fel de ochelari de cal. […]

Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simțite, apoi dureroase − apoi insuportabile. Mi-a venit inima la loc: fusese ceva trecător. Apoi a mai venit una care mi-a împrăștiat amorțeala până în ceafă, în umeri, până în vârfurile degetelor: o amorțeală dureroasă. Și din nou panica: dar dacă, de astă dată?…

Gardianul care l-a bătut pe Goma era unul dintre torționarii notorii de la Gherla: Constantin Istrate, de profesie învățător. Avea să fie decorat cu medalia „Meritul Militar” în 1955, iar apoi, în 1958, i s-a conferit „Medalia pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”. 

Aceasta este doar una dintre poveștile ororilor și ale nedreptăților întâmplate acolo. Vă recomand să vă uitați la filmul “Între chin și amin” de Toma Enache, care vă va cutremura dar din care puteți afla multe. Acest film a fost difuzat și în cadrul Zilelor Memorialului Gherla anul trecut. Zilele Memorialului Gherla se marchează în fiecare an în jurul datei de 9 martie, ce simbolizează Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, hram al mănăstirii memoriale.

 

Detalii Tehnice

Un alt film interesant de urmărit ar fi “Armenopolis, suflet armenesc”: un film documentar românesc din 2014. Este regizat de Florin Kevorkian și Izabela Bostan Kevorkian și a avut premiera la 10 octombrie 2014. Filmul este produs de Campion Film în colaborarea cu Uniunea Armenilor din România.

Arhiva de istorie orală a fenomenului concentraționar românesc se află la Memorialul Gherla împreună cu o bibliotecă, și sunt deschisă cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10:00-16:00, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.

Muzeul de Istorie aflat în Casa Karatsony se poate vizita de luni până vineri între 17:00-15:00, str. Mihai Viteazul nr. 6.

Surse bibliografice și documentare:

– Pop, Virgil, “Armenopolis. Oraș baroc”, Editura Accent, 2012, Cluj-Napoca

– Arhiva personală a domnului arhitect Claudiu Salanta

– https://pressone.ro/

– https://cluj.com/

– https://clujtourism.ro/

– http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/

– http://www.primaria-gherla.ro/go/institutii/muzeul

– https://www.gherlainfo.ro/

– https://memorialulgherla.ro/

 

Posted by Ana in Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp. 

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

 

Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900
Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer
Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum:  Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Vila Golescu – un monument istoric viu

Un monument istoric unde te poți caza, poți citi, poți lua ceaiul sau poți studia: vila Golescu este un monument istoric viu, ce trăiește în ton cu vremurile actuale.

Aici a stat Vasile Golescu, membru al vechii familii Golescu (ce are origini încă din secolul al XV-lea) și inginer silvicultor absolvent în 1897 al École des Eaux et Forêts de Nancy (Școala de Ape și Păduri) din Franța. El a intrat în posesia unui teren în pantă cu o pădure naturală extrem de bogată și a transformat terenul printr-o terasare inovativă pentru acea vreme, construind vila și parcul cu 3 terase care încă rezistă. Din pădurea naturală care era aici odată încă se păstrează o porțiune în spatele vilei. Vasile Golescu a plantat numeroase specii de plante și arbori care din fericire au supraviețuit războaielor mondiale și epocii comuniste: magnolie, gingko biloba, salcâm japonez, arbore lalea sau castan comestibil.

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Vila a fost construită în mijlocul parcului dendrologic în stil neo-românesc în 1910. Vasile Golescu a denumit vila Ștefan Golescu, după fiul său, care din păcate a murit în Primul Război Mondial. Arhitectul care a proiectat această bijuterie este Constantin N. Simionescu. Ancadramentele ferestrelor sunt realizate din piatră de Albești, iar foișorul și arcadele sunt tipice arhitecturii neo-românești. Ancadramentele sunt decorate cu „frânghia împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura bisericilor medievale românești. Vila este flancată de o anexă asemănătoare unei cule oltenești, care astăzi găzduiește studenții care vin pentru diverse școli de vară.

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Ultimele descendente ale acestei ramuri a familiei Golescu, surorile gemene Irina și Viorica Golescu, au putut locui la conac în perioada comunistă, izolate într-o singură cameră având în casă alți chiriași. Deși au trăit în niște condiții de sărăcie lucie, au avut inspirația de a ascunde majoritatea lucrurilor valoroase ale familiei în pod, printr-o scară secretă, ceea ce a permis recuperarea ulterioară a acestor obiecte valoroase de patrimoniu. Ele nu au avut moștenitori, așa că au donat conacul către Fundația ProPatrimonio, cu scopul salvării ansamblului, astfel încât generațiile viitoare să înțeleagă mai bine istoria României. 

Fundația ProPatrimonio (cu ajutorul donatorilor) s-a ocupat de renovarea și restaurarea conacului, a domeniului, a parcului dendrologic, a mobilierului și a obiectelor personale ale familiei Golescu. Pentru refacerea parcului au fost folosite chiar notițele creatorului său numite: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”, păstrate de cele două domnișoare Golescu. În plus, una dintre reușitele Fundației a fost de integrare a conacului în viața comunității și în circuitul turistic cultural. Astfel, conacul Golescu din Câmpulung Muscel a căpătat o a doua viață, una foarte valoroasă în momentul în care ne aflăm: găzduiește artiști care contribuie la conservarea și întreținerea permanentă a conacului, găzduiește concerte, ateliere, întâlniri și conferințe culturale și nu numai, organizează vizite ghidate pentru turiști, organizează școli de vară și multe multe altele.

Interiorul Vilei Golescu

În interior se află o scară monumentală din lemn masiv, obiecte originale de mobilier în stil Biedermeier sau Art Nouveau, tablouri deosebite, portrete ale apropiaților familiei, litografii, cărți rare care au făcut parte chiar din colecția lui Vasile Golescu. Cărțile au fost inventariate și pot fi citite, studiate, admirate. Printre surprizele care merită descoperite chiar în conac se află lampa cu abajurul pictat de una dintre surori, dulapul cu ferecături din alamă, operele de artă recente create de artiștii care au stat cazați aici, scaunele cu piele de Cordoba și bineînțeles, impresionanta colecție de cărți originale (unele dintre ele tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu).

Cazare la Conacul Golescu

Noi am petrecut 5 zile minunate la Vila Golescu, unde ne-a gătit Maria din Câmpulung, iar domnul Nica (zis și Taiu’), administratorul locului, ne-a plimbat prin fiecare ungher al parcului dendrologic și în fiecare cotlon al casei, încântandu-ne cu povestiri despre istoria familiei și a domeniului. Ne-a acompaniat în parcul povestindu-ne despre fiecare copac în parte, ne-a făcut un tur extins al casei și al secretelor, a stat cu noi târziu în noapte, ba chiar ne-a făcut și focul în sobă (deși era iulie, pe vârful dealului unde se înalță conacul, seara se lăsa un frig plăcut). El ne-a arătat că în parc se află chiar un leagăn care a fost folosit la filmările pentru Octav care au fost realizate aici. Am fi petrecut zile în șir stând de vorbă cu el, ascultându-i poveștile, citind cărțile din biblioteca istorică a familiei Golescu sau pur și simplu respirând un aer proaspăt de „istorie vivantă”, căci da, locul este încărcat de energia minunată a oamenilor care îl îngrijesc și îl îmbogățesc constant.

Dacă vreți să petreceți câteva zile de poveste vă puteți caza aici prin Experience Transylvania, iar dacă sunteți membrii donatori ProPatrimonio puteți beneficia de un preț preferențial. Parcul și vila sunt un exemplu de educație și promovare a bunelor practici în conservarea și restaurarea patrimoniului, condițiile de cazare sunt minunate (în timpul pandemiei se cazează o singură familie în vilă: un conac doar pentru voi!), iar momentele petrecute aici cu siguranță vor fi de neuitate. Vă încurajez chiar să deveniți membri sau voluntari pentru a susține o fundație care a dovedit an de an că se implică în proiecte de restaurare și valorificare a patrimoniului din țara noastră.

Detalii Tehnice

Adresa: Soldat Golescu 3, Câmpulung-Muscel. Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2015, cod LMI AG-II-m-B-13530.

Tel. Taiu’: 0731.878.832 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am fost cazați la Conacul Golescu în iulie 2020. Programul de vizitare este variabil, și dacă aveți noroc să îl găsiți pe Taiu’ s-ar putea să vă deschidă conacul la orice oră. La finalul vizitei puteți face o donație pentru acest loc minunat, care este întreținut cu har an de an.

Echipa de restaurare a fost formată din:

  • Responsabil: Caroline d’Assay (președinte ProPatrimonio, restaurator de pictură și obiecte de artă)
  • Vilă și canton: arh. Matei Lykiardopol (†2003), arh. Alexandra Chiliman, arh. Adrian Coșa
  • Parc: arh. Alexandra Chiliman, peisagist Clément Briandet, peisagist Nicolas Triboi, grădinar peisagist Clément Guigues (Compagnon du Devoir et du Tour de France)
  • Restaurare mobilier și obiecte decorative: Aurel Puchianu, arh. Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay
  • Inventariere mobilier și bibliotecă: Matei și Victoria Lykiardopol, Nicolas Triboi, Andreea Săvescu, arh. Alexandra Shafir
  • Inventar mobilier: Caroline d’Assay, Roxana Triboi, arh. Anca Coșa
  • Inventariere arhive: Andreea Săvescu, Félix Mioulet, Alexandra Shafir

Surse:  

https://artsandculture.google.com/exhibit/vila-golescu-fundatia-pro-patrimonio/wRYuSm4b?hl=ro

https://www.propatrimonio.org/index.php/home/golescu-2/

Posted by Ana in Case, Case memoriale, Istorisiri, 0 comments

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane. 

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte. 

Maria Poștea
Maria Poștea

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat? 

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. 

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

 

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

 

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică
Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Serigrafie pentru disertație
Serigrafie pentru disertație

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

 

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Detaliul neoromânesc
Detaliul neoromânesc

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

 

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Expoziția Restituiri
Expoziția Restituiri

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

 

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Subiectul preferat al Mariei este apa
Subiectul preferat al Mariei este apa

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an. 

Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino
Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Maria și Bogdan în acțiune
Maria și Bogdan în acțiune

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară. 

Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale. 

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu. 

Lucian Vasile
Lucian Vasile în timpul unui tur istoric despre Ploiești - fotografie din arhiva personală a lui Lucian

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton. 

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian
Casa Căsătoriilor sau casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian, de unde se pare că ar fi început povestea Republicii Ploiești

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam. 

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Școala Secundară de Fete Ploiești - dispărută
Școala Secundară de Fete Ploiești dispărută la bombardamentele din '44, dar ne folosim imaginația să ne închipuim cum ar fi arătat ea cândva pe străzile Ploieștilor

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Școala primară unde a studiat Caragiale
Școala primară din Ploiești unde a studiat Caragiale

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist
Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

 

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

 

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe

Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești
Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești - când am ajuns în fața bisericii Lucian ne-a prezentat și imaginea de epocă, anii '40

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Strada Golești din Ploiești
Casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești; sursa: https://republicaploiesti.net/

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești. Astăzi este depozit pentru Arhive apartinand Muzeului Judetean pentru Istorie si Arheologie Prahova

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Casa evreului Papp din Ploiești
Casa evreului Papp din Ploiești

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Clădirile Stănoiu-Herjescu
Clădirile Stănoiu-Herjescu; Sursa: http://republicaploiesti.net/2009/08/cladirile-stanoiu-herjenescu.html

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942
Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastreÎi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

Posted by Ana in Case, Dialoguri, Muzee, Ploiești, 4 comments