Case

Vânătoare de comori arhitecturale #Aiciastat la OTOTO Dorobanți în cadrul Romanian Design Week 2024

Asociația culturală “Aici a stat” vă invită alături de OTOTO Dorobanți în cadrul Romanian Design Week la o vânătoare de comori arhitecturale prin cartierul Dorobanți, un triunghi urbanistic cu arhitectură și povești extrem de interesante, pe 26 mai 2024. Vânătoarea de comori va începe la ora 16:30 la OTOTO Dorobanți (Calea Dorobanți 239) unde vă vom aștepta cu atmosferă de vacanță, muzică și energie bună. Veți primi indicii și o hartă și veți porni la explorat acest fragment de oraș interesant: un triunghi din cartierul Dorobanți, timp de o oră. După explorare vă așteptăm înapoi la OTOTO să validăm descoperirile voastre.  Primele echipe care ajung înapoi la punctul de întâlnire cu toate indiciile descoperite vor primi premii de la OTOTO. 

Vânătoarea de comori se poate desfășura individual sau pe echipe de până la 5 persoane. Prin această vânătoare de comori veți descoperi câte ceva din istoria cartierului Dorobanți, cine a locuit acolo, căror stiluri arhitecturale aparțin clădirile pe care le vedeți și alte surprize. Cu această ocazie veți reuși să priviți cu alți ochi clădirile și elementele arhitecturale pe lângă care treceți. La vânătoarea de comori permitem accesul a 30 de persoane care se pot înscrie atât individual cât și pe echipe.

Participarea la vânătoarea de comori arhitecturale se face în baza achitării a 100 lei/ persoană ca donație în contul Asociației culturale Aici A Stat, IBAN: RO65INGB0000999911589980, ING Bank. Copiii până în 12 ani pot participa alături de părinții lor în mod gratuit.

Prin participarea la acest eveniment sunteți de acord cu procesarea informațiilor cu caracter personal, conform GDPR. La eveniment se va înregistra material audio-video cu participanții la vânătoarea de comori.

Pentru a participa vă puteți înscrie prin formularul de înscriere, disponibil mai jos, iar participarea vă va fi validată prin email.

După completarea formularului de înscriere, prin email vi se va transmite confirmarea la participare.

Partenerii noștri în proiect sunt OTOTO, Romanian Design Week.

Evenimentul poate suferi modificări în funcție de progniza meteo. Vom publica orice modificări intervenite pe parcurs. Vă mulțumim!

Posted by Ana in București, Case, Case memoriale, Evenimente

Reptilianul a lansat o campanie de crowdfunding pentru cumpărarea și restaurarea unui conac din jud. Ialomița

Este vorba despre un mic conac fermecător situat lângă Urziceni, în apropierea Bucureștilor, ascuns undeva sub dealurile Buzăului, pe vechiul drum către Marea Neagră. Cu o istorie care se întinde până în 1928 și o arhitectură neoromânească bine păstrată, această casă cu tavan înalt, pereți masivi și o curte generoasă reprezintă una dintre cele mai vechi proprietăți din sat. A aparținut profesorului de matematică din sat care și-a construit casa după planurile sale, integrând în construcție principii matematice. În perioada comunistă, a fost transformată într-o clădire de poștă, pierzându-și din farmecul său rezidențial. După retrocedare, conacul și-a recăpătat statutul rezidențial și a fost achiziționat de un pasionat colecționar de artă și antichități. Acesta a îngrijit casa cu atenție, folosind-o ca loc de vacanță și păstrând fiecare element identitar găsit în interior.

În urma discuțiilor cu actualul proprietar, fotojurnalistul Alex Iacob (cunoscut drept Reptilianul) a hotărât să creeze o campanie de crowdfunding pentru a strânge suma de bani necesară achiziționării și ulterior reamenajării conacului cu scopul de a o transforma într-o casă primitoare, de a oferi și altora sentimentul inegalabil al intimității și liniștii acestui spațiu rural situat în vecinătatea unui râu și a unei păduri cu arbori seculari, parte dintr-o rezervație naturală protejată. 

După restaurarea minuțioasă a conacului, aici vor avea loc evenimente culturale, seri de cinema sub cerul înstelat, concerte de muzică live, ateliere de artă și grădinărit, și multe altele. De asemenea, inițiativa are un potențialul uriaș de dezvoltare rurală și locuire sustenabilă, crearea de locuri de muncă și sprivinirea economiei și turismului regional.

Campania de crowdfunding durează până la finalul lunii ianuarie, timp în care este absolut necesar să se atingă pragul minim de 40.000 de euro pentru a reuși să fie puse în practică aceste idei. Fiecare contribuție la realizarea acestui vis va fi considerată de fapt o rezervare anticipată în acest conac tradițional cu grădină și cerdac, care merită să strălucească din nou.

Alex Iacob ne invită să ne alăturăm proiectului, contribuția noastră nu este numai o investiție, ci și o invitație de a face parte din poveste, de a crea amintiri de durată și de a deveni un martor activ al salvării patrimoniului României rurale.

 

Campania noastra de crowdfunding continuă. Am primit recent o donație generoasă, dar încă nu am atins pragul final. Dacă reușim să atingem pragul campaniei de crowdfunding vom putea deschide casa si gradina pentru activități culturale și artistice sub umbrela asociației pe care tocmai am inființat-o. Ne dorim ca în cadrul evenimentelor să implicam oameni de la oraș si de la sat.

Alex Iacob, fotojurnalist

Fiecare contribuție aduce o schimbare reală în eforturile de a conserva și revitaliza patrimoniul rural românesc. Obiectivul este de a păstra o parte esențială din istoria și cultura noastră. Fiecare poate alege cum dorești să contribuie la această cauză nobilă:

  • Contribuție de până la 500 de euro: Primiți o revistă în ediție limitată, plină cu imagini captivante, texte inspirate și interviuri exclusiviste despre micul conac și satul în care se află. Această revistă vă va permite să vă apropiați mai mult de povestea locurilor. De asemenea, veți avea acces exclusiv la evenimentele viitoare.
  • Contribuție de 500 euro: Rezervare anticipată la conac pentru 3 nopți, unde veți experimenta farmecul și liniștea acestui loc unic. De asemenea, veți avea acces exclusiv la evenimentele viitoare.

  • Contribuție de 1000 euro: Rezervare anticipată la conac pentru 6 nopți (o săptămână), pentru o experiență mai îndelungată și relaxantă, și acces exclusiv la evenimentele viitoare.

  • Contribuție de 2000 euro: Rezervare anticipată la conac pentru 12 nopți sau 2 săptămâni, pentru a vă bucura pe deplin de viața la țară și frumusețea locului, și acces exclusiv la toate evenimentele viitoare.

Posted by Ana in Case, Contemporane, 0 comments

#Aiciastat la Bazar de Cotroceni în mai 2022, parte din RDW Design Go!

Header Vanatoare comori Cotroceni

Asociația culturală “Aici a stat” vă invită în cadrul Bazar de Cotroceni la o vânătoare de comori arhitecturale prin cartierul istoric cu arhitectură și povești extrem de interesante, parte din Romanian Design Week Design Go!

📆Vânătoarea de comori se poate desfășura individual sau pe echipe de până la 6 persoane în următoarele zile și intervale orare:

► sâmbătă 21 mai între 🕙 17:00-18:00 (Grupă completă! Vă mulțumim!)

► duminică 22 mai între 🕙 12:00-13:00 (Grupă completă! Vă mulțumim!)

► duminică 22 mai între 🕙 17:00-18:00 (Grupă completă! Vă mulțumim!)

🔎 Prin aceste vânători de comori veți descoperi câte ceva din istoria cartierului Cotroceni, cine a locuit acolo, căror stiluri arhitecturale aparțin clădirile pe care le vedeți. Cu această ocazie veți reuși să priviți cu alți ochi clădirile pe lângă care treceți

📷Fiecare vânătoare de comori va avea și premii oferite de partenerul nostru Igloo: prima echipă care ajunge înapoi la punctul de întâlnire cu toate indiciile descoperite va primi un premiu constând în publicații Igloo.

📣Pentru fiecare vânătoare de comori permitem accesul a 30 de persoane care se pot înscrie atât individual cât și pe echipe. Pentru a participa la oricare dintre evenimente vă puteți înscrie prin formularul de înscriere, disponibil mai jos, iar participarea vă va fi validată prin email.

După completarea formularului de înscriere, prin email vi se va transmite confirmarea la participare sau o sugestie pentru reprogramare în caz că intervalul orar respectiv este complet. Veți primi prin email de asemenea și punctul de întâlnire la care ne vom întâlni unde veți primi informațiile cu indiciile și harta pentru explorarea urbană.

Tariful vânătorii de comori este de 40 lei/ persoană, iar copiii până în 12 ani au gratuitate.

Partenerii noștri în proiect sunt InCotroceniCronicari digitaliIglooBazar de Cotroceni și Romanian Design Week Design Go!

Evenimentul poate suferi modificări în funcție de progniza meteo. Vom publica orice modificări intervenite pe parcurs. Vă rugăm urmăriți pagina de Facebook a evenimentului. Vă mulțumim!

Posted by Ana in București, Case, Case memoriale, Evenimente

Despre medicul Stelian Ivașcu, primul chirurg care a reuşit operaţii de mare anvergură

Într-un imobil modernist de pe strada Ion Brezoianu nr. 53 a locuit un profesor al multor generaţii de medici specializaţi în chirurgie toracică, și anume Stelian Ivaşcu (1925-2008). Chirurg de renume, Stelian Ivaşcu a fost primul doctor care a reuşit operaţii de mare anvergură, având o activitate bogată atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind un luptător înnăscut. La 28 de ani devenea medic primar “magna cum laude”. A fost medic chirurg la Sanatoriul din Geoagiu, apoi directorul sanatoriului din Brad, și cel mai tânăr director de sanatoriu republican din România – Sanatoriului T.B.C. din Moroieni. La Sanatoriul T.B.C. din Balotești a realizat în 1969 împreună cu echipa sa primul autotransplant de plămân. Ulterior, la Brad, profesorul Stelian Ivaşcu a reuşit primul autotransplant pulmonar prin reimplant lobar în terapia unor forme particulare ale cancerului bronhopulmonar. Pe vremea comunismului, preşedintele Nicolae Ceauşescu a avut încredere doar în Stelian Ivaşcu pentru a o opera pe fiica sa, Zoe.

Doamna Sabina Ivașcu, fiica sa, de profesie specialist în arte vizuale și publicist, a avut amabilitatea de a-mi furniza informații legate de viația dumnealui dar și câteva imagini inedite cu interioarele apartamentului său din Brezoianu, pe care vă invit să le admirați mai jos.

Stelian Ivaşcu s-a născut în Sibişelul Vechi-Orăștie, judeţul Hunedoara, la 30 aprilie 1925. Cursurile elementare le-a urmat la şcoala primară din Sântămăria-Orlea-Haţeg, în anii 1932-1936, având ca dascăli chiar pe parinţii săi. În anul 1936 s-a înscris la Liceul “Aurel Vlaicu” din Orăştie, terminând studiile liceale în 1944. Încă din timpul liceului, îndeosebi în ultimele clase de liceu manifesta o atracţie deosebită pentru ştiinţele exacte şi biologie, lucrând în laboratoarele liceului sub îndrumarea profesorilor Andronescu, Samoilă Ciumaş, Zaharia Stanciu si I. S. Pitaru.

După terminarea liceului a urmat facultatea de medicină din Cluj. Din primii ani ai facultăţii s-a dovedit a fi un student cu reale aptitudini pentru specialitatea chirurgiei. Este meritul prof. Dr. Ioan Danicico, şeful Clinici Chirurgicale din Cluj din acea vreme, de a fi pus în valoare aceste aptitudini, încadrându-l ca extern apoi ca intern în clinică şi îndrumându-i primii paşi în această specialitate.

Astfel doctorul Stelian Ivaşcu a devenit la 28 de ani (în 1953) cel mai tânar medic primar chirurg şi director de spital din România. A fost medic primar director – şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Brad, medic primar director şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Moroeni, medic primar Chirurgie Toracică – şef de secţie – director al Spitalului T.B.C Baloteşti din 21.12.1964 – 28.02.1978, după care a ctitorit Spitalul Sf.Ioan din Bucureşti şi a condus Direcţia Sanitară a capitalei timp de 12 ani.

După stagiile iniţiale de pregătire realizate sub îndrumarea profesorilor Cornel Cărpinişan la Spitalul Filaret şi Voinea Marinescu la Spitalul Fundeni, şi-a continuat pregătirea în domeniul chirurgiei cardiovasculare cu profesorii Charles Dubost, la Spitalul Broussais din Paris, William Paton Cleland, la Brompton Hospital Londra, şi Logan la Royal Infirmary Edinborough. Întors în ţară, a conceput, alături de profesorul Ioan Pop de Popa, modalităţile practice de unificare a activităţii din cele două domenii.

Este iniţiatorul şi promotorul unor tehnici speciale în această spinoasă ramură a chirurgiei toracice, în terapia unor forme mai rare de cancer pulmonar – realizat în premieră mondială în anul 1969. A aplicat metode ce au devenit ulterior subiect de studiu şi elaborare a unor lucrări, monografii şi filme documentare ştiinţifice, prezentate sau publicate atat pe plan intern cat şi internaţional.

Doctorul  Stelian Ivascu a efectuat 27000 de interventii operatorii și a elaborat 255 de lucrări știiințifice. Dr. Stelian Ivașcu (1925 – 2008), este cel ce a realizat în calitate de medic primar director, împreună cu echipa sa, în 1966, la Baloteşti, heterotransplantul renal – în premieră naţională – iar în 1969 în premiera mondială autotransplantul pulmonar. A ocupat funcția de director al Direcției Sanitare București timp de 12 ani.

De-a lungul celor 50 de ani de activitate prolifică i s-au decernat numeroase distincţii. Post mortem i s-a conferit şi titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Imagini cu doctorul de la operațiile sale se pot găsi aici: https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant.

Stând de vorbă cu Anca Bălăceanu pe care am avut amabilitatea să o cunosc, am aflat un fapt inedit: aici s-a născut și a copilărit ea, dar de acest bloc se leagă și o personalitate întunecată a istoriei noastre recente: aici a locuit și Alexandru Vişinescu, primul torţionar comunist din România condamnat pentru că i-a supus pe detinuţii politic la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană şi medicamente. 

Surse

https://glasul-hd.ro/stelian-ivascu-doctorul-care-a-operat-o-pe-zoe-ceausescu-a-fost-comemorat-la-brad/

https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant

 

Posted by Ana in București, Case, Contemporane, Istorisiri, 0 comments

Vila Mavrodin proiectată de arhitectul Petre Antonescu

Astăzi comemorăm 56 de ani de la trecerea arhitectului Petre Antonescu în neființă, așa că vă invit într-o vizită virtuală într-una dintre casele proiectate de el în 1904: vila Mavrodin, care astăzi găzduiește Institutul Cultural Maghiar. Am fost onorată să primesc invitația Institutului de a descoperi toate cotloanele acestei case-monument. Îi mulțumesc în special Annei-Maria Bănică pentru amabilitatea și răbdarea cu care mi-a arătat surprizele și farmecul pe care îl are de oferit această casă elegantă și primitoare.

Despre arhitectul petre Antonescu

Petre Antonescu
Fotografia lui Petre Antonescu din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf

Petre Antonescu a fost un arhitect remarcabil, cu o contribuție definitorie în afirmarea existenţei unei arhitecturi româneşti, alături de înaintaşul său, Ion Mincu. El face parte din a doua generație de adepți ai stilului național, alături de Cristofi Cerchez, Statie Ciortan și Paul Smărăndescu. În articolul său despre personalitatea lui Antonescu, arhitecta dr. Sidonia Teodorescu spunea despre el că a dominat activitatea arhitecturală din România în prima jumătate a secolului XX.

S-a născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu-Sărat. A absolvit liceul la București, a început să studieze Dreptul, dar a fost atât de atras de pasiunea pentru arhitectură încât a părăsit studiile de drept și a plecat la Paris, unde a obținut în 1899 diploma de arhitect la École des Beaux-Arts, unde a și obținut numeroase medalii și proiecte. Un aspect inedit este că a ajuns chiar să proiecteze Palatul Facultăţii de Drept, pe bd. Mihail Kogălniceanu nr. 24 între anii 1933-1936.

Întors în țară a devenit profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unde timp de 38 de ani, a predat cursul de Istoria Arhitecturii, iar între 1931–1938 a fost rectorul Școlii de Arhitectură. S-a implicat în conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, legându‑şi numele de numeroase şantiere de restaurare din epoca interbelică. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice, punând bazele tradiţiei știinţifice de restaurare, alături de alți mari arhitecți ai vremii. A lucrat ca arhitect-șef și inspector general la Ministerul Lucrărilor Publice.

Portret Petre Antonescu
Portret Petre Antonescu - Sursa: http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

A fost de trei ori preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români ( în 1912, între 1919-1924 și între 1946-1949), apoi a fost și preşedintele Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi între 1926-1932. A fost numit membru al Academiei Române în 1945 (era membru onorific încă din 1936), iar din anul 1927 a devenit membru corespondent al Secţiei de Arhitectură al Academiei “San Luca” din Roma. A fost apropiat al familiei Brătianu, astfel încât a proiectat atât Așezămintele Brătianu din București (Str. Biserica Amzei nr. 5-7) ce au nevoie urgentă de consolidare și punere în valoare, dar și Vila Florica, din Ștefănești, Argeș. În ultima parte a vieții a locuit într-un imobil de apartamente din Intrarea Victor Eftimiu nr. 9 proiectat de colegul său arhitect State Baloșin în 1933:

El a fost primul arhitect care a aplicat stilul național la scară monumentală, și a jonglat cu mare talent între cele două stiluri predominante: stilul beaux-arts deprins la Paris și stilul național (sau neoromânesc). De fapt, pentru a face trecerea de la academismul francez la stilul național, Antonescu a desfășurat o muncă grea și migăloasă de documentare a resurselor arhitecturii din Țările Române ale Evului Mediu.

Dintre numeroasele sale opere din Bucureşti amintesc: Palatul Primăriei Capitalei (inițial Ministerul Lucrărilor Publice), Banca Marmorosch‑Blank din Strada Doamnei, Aşezămintele Brătianu, casa Oprea Soare, Casa de Cultură a Studenţilor, Palatul Kretzulescu, Palatul Societăţii Politehnica (azi sediul AGIR), Vila Geblescu din str. Polonă nr. 8, casa Oromolu din Piața Victoriei și bineînțeles, Arcul de Triumf de la Şosea. Printrele operele sale reprezentative din țară se numără Palatul Administrativ din Craiova, Catedrala din Galaţi (unde a colaborat cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul și Hotelul “Palace” din Sinaia, Palatul de Justiţie din Botoșani sau Palatul de Justiție din Buzău.

Stilul național sau neoromânesc

Stilul național a apărut pe fondul mai multor fenomene diferite, fără legătură între ele, care au generat în Europa un curent ce a pus accentul pe identitatea națională (sau chiar locală), exprimat și prin intermediul arhitecturii. Nevoia unui stil de arhitectură identitar a cuprins la finalul secolului al XIX-lea întregul continent, atât datorită curentelor naționaliste ce căpătau din ce în ce mai multă amploare, cât și datorită teoriei adaptării arhitecturii la spațiul geografic, climatic și istoric în care era construită. Susținătorii acestei idei considerau că arhitectura trebuia să aparțină “organic” locului în care era construită.

Stilul național în spațiul geografic și geopolitic al Vechiului Regat a apărut de asemenea din dorința de a cristaliza identitatea națională. Doi factori favorizanți au fost interesul tot mai mare al scriitorilor pentru literatura populară și atracția doamnelor din elită pentru portul popular, ambele creând un mediu propice investigării rădăcinilor și tradițiilor autohtone. Expoziția Generală Română din 1906 a fost momentul cheie în care a fost evidentă declarația de asumare a stilului național la nivelul autorităților și a personalităților vremii. Stilul național a fost ulterior denumit neoromânesc, și este destul de complex, având atât o filieră de inspirație din casele tradiționale și din decorația bisericilor și a mânăstirilor, una orientală, balcanică, dar și una bizantină. Sumarizând elementele distinctive dominante, aș menționa compoziția fațadelor și ornamentele realizate în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală, care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară.

Majoritatea statelor europene, și în special statele mici sau apărute recent, și-au creat stiluri naționale specifice la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ce este interesant este că un profesor de la École des Beaux-Arts a avut un rol important în difuzarea acestor idei, și anume Julien Guadet. El a fost profesorul lui Ion Mincu și al lui Petre Antonescu (dar și al lui Garnier, autorul faimoasei opere de la Paris), și deși a fost un promotor al ideilor teoretice ale stilului Beaux-Arts, a subliniat importanța patrimoniului arhitectural regional. Numeroșii săi elevi, întorși în țările de origine influențați de discursul regionalist, devin atenți la formele arhitecturale locale.

Petre Antonescu a reinventat constant stilul național, căutând surse de inspirație diverse. Chiar el declara în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963 pasiunea pentru cercetarea domeniului vast al motivelor naționale pe care le-a reinterpretat în stilul de arhitectură național:

 

Şi pe măsură ce se împlineau căutările mele, care mă făceau să cred uneori că mă aflam în faţa unor adevărate descoperiri, creştea şi tezaurul imaginilor de zidiri cu înfăţişări şi cuprins nou, pe care le păstram şi pe care încercam a le organiza în mintea mea cu firească nerăbdare. Un gând de lămurire şi un plan de sinteză se contura astfel tot mai precis în mintea mea – începeam a gândi arhitectura pe româneşte.

Vila C.A. Mavrodin din București

Imagine de arhiva cu vila Mavrodin
Imagine de arhiva din Cabinetul de Stampe al Academiei Române cu vila Mavrodin din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018

Vila C.A. Mavrodin din str. Gina Patrichi nr. 8 (fostă Orlando) proiectată în 1904 a fost “o primă încercare de arhitectură românească” pentru o locuinţă orăşenească, așa cum spunea însuși Petre Antonescu în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963. Friza de sub streaşină este executată în frescă. El a descris planul vilei astfel: “Dispoziţia planului este concepută pe aceeaşi idee a grupării simetrice a tuturor camerelor principale împrejurul unei piese centrale, de forma unui octogon regulat, având funcţia de hol deschis direct spre încăperile de recepţie şi camerele de locuit”, idee ce se va relua la casa Oprea Soare (care astăzi găzduiește un restaurant). În vila Mavrodin se află astăzi Institutul Cultural Maghiar. 

Câteva simboluri prezente în această bijuterie neoromânească sunt funia împletită, ferestrele de inspirație brâncovenească, ancadramentul ușii în arc cu cinci lobi. La exterior fațada este excelent conservată, se păstrează tâmplăria originală a ușii și a ferestrelor, anexa din spate ce găzduia garajul și un element decorativ al fostului havuz: doi lei prin care curgea apa. Interiorul este de asemenea bine păstrat, amenajat cu mult bun gust. Se remarcă scara din marmură ce face legătura cu “piano nobile”, stucaturile, simbolul funiei împletite și al bumbilor care se repetă, scara interioară din lemn masiv, iar piesa de rezistență este luminatorul din salonul central și tavanul pictat. În fostul salon de bal astăzi sunt organizate evenimente, concerte, lansări de carte. La parter exista și o seră spațioasă și câteva camere care astăzi găzduiesc birouri și săli expoziționale.

Bucătăria și spălătoria se aflau la demisol, alături de o cameră tehnică foarte bine dotată pentru acele vremuri. Soba este piesa centrală din bucătărie. Încă se păstrează scara de serviciu cu feroneria și mâna curentă originală. Este interesant că există și un lift pentru alimente care ducea platourile calde cu mâncare direct în salonul de luat masa. O bibliotecă vastă este astăzi găzduită la demisol, și poate fi consultată oricând. 

La etaj se aflau pe vremuri camerele de locuit, inclusiv camera copiilor și a doicii care îngrijea copiii. Astăzi în aceste camere bine utilate sunt găzduiți colaboratorii Institutului cultural al Ungariei și se află și câteva birouri. Fiecare încăpere este diferită, cu un univers propriu. Vă invit să vă uitați la caruselurile de mai jos, în care am încercat să surprind eleganța acestei reședințe neoromânești de început de secol XX.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)”, București articol publicat în 2015 la https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_7_04.pdf

Câlția, Simion, cursul dedicat “Stilurilor naționale” în cadrul cursului de Patrimoniu arhitectural urban (Masterul de “Patrimoniu și resurse culturale” în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București)

Nemțeanu, Ruxandra, “Particularități și stereotipii în arhitectura rezidențială” în numărul 6/2015 al Revistei Arhitectura: http://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala

Marinache, Oana, “Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri”, Editura Istoria Artei, București, 2018

Marinache, Oana et al, “Detaliul neoromânesc”, Editura Intaglio, București, 2020

http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

https://e-zeppelin.ro/sase-case-in-fotografie-arhitecturi-de-petre-antonescu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, 0 comments

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 1 comment

Drumul magnoliilor din București

Vă invit într-o plimbare de aproximativ o oră și jumătate de câteva ore pe câteva străzi din București unde puteți admira atât arhitectură deosebită cât și superbe magnolii, simbolul gingășiei, al demnității, nobleții și perseverenței. Denumirea de “magnolie” provine de la numele botanistului francez Pierre Magnol, în lume viețuind peste 210 specii diferite. Șă știți că unii copaci pot ajunge până la 25 metri înălțime cu un diametru al coroanei de 12 metri, iar durata lor de viață poate depăși un secol. Așa că vă invit în această plimbare să descoperiți venerabile doamne înțelepte și parfumate. 

Magnoliile de triumf

Punctul de pornire este la Arcul de Triumf, unde 2 magnolii tinerele îmbrățișează minunatul monument ridicat între 1921-1922 după planurile arh. Petre Antonescu, în onoarea participării României în Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe latura aceasta a monumentului au fost sculptate de Mac Constantinescu și Constantin Baraschi, și sunt simbolurile victoriei. Dacă vă apropiați de Arc veți vedea următorul mesaj: “După secole de suferințe crestinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane se îndeplini dreptatea și pentru poporul român prin sabia regelui Ferdinand cu ajutorul întregei națiuni și gândul reginei Maria.”

Să știți că acesta este al treilea Arc de Triumf din București, deoarece au mai fost construite monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență și împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Indiciu: dacă vă apropiați cu grijă cu obiectivul de petalele magnoliilor (fără să le rupeți, vă rog mult) veți reuși să surprindeți și talia bisericii Cașin în depărtare.

 

Magnoliile Arcului de Triumf
Magnoliile Arcului de Triumf

MagnoliA de pe Str. Mahatma Ghandi nr. 8

Vă invit apoi să o luați ușor la pas pe Șoseaua Kiseleff, numit în 1847 în onoarea contelui-guvernator Pavel Kiseleff, care în timpul administraţiei ruseşti a introdus Regulamentele organice, practic prima Constituţie a României, şi a modernizat structurile administrative, economice şi politice în Principatele Române. Știți că pe Kiseleff aveau loc la sfârsitul secolului al XIX-lea celebrele “bătăi cu flori” imortalizate de pictorul Ştefan Luchian și descrise savuros de Simona Antonescu în cartea sa “Fotograful curții regale”? Cum ar arăta o “bătaie” cu petale de magnolie, în cazul nostru (doar vă rog să le culegeți de jos, și să nu le rupeți, că sunt tare fragile și trecătoare).

Încet încet, pe partea dreaptă veți descoperi o intersecție cu o străduță cu o rezonanță aparte, despre care se vorbește mult primăvara: Mahatma Ghandi. Strada face parte din parcelarea Boerescu Delavrancea, a doua parcelare realizată de primăria “Comunei Bucureșci” din punct de vedere cronologic. Deși planul parcelării datează din antebelic, Marele Război schimbă radical planurile, așa că avem de-a face cu elegante vile în stil neoromânesc, stil impus de autorități. Beneficiarii intraseră în posesia parcelelelor datorită Legii împroprietăririi din 1921 și își aduseseră aportul pe front. Dacă vreți să aflați mai multe despre această parcelare, vă invit să cumpărați revista ArhiTur nr. 5/2019 publicată de Editura Istoria Artei, care prezintă cercetările de arhivă ale Oanei Marinache. Puteți citi interviul pe care i l-am luat Oanei când am descoperit pasiunea ei pentru istorie și pentru cercetare aici.

Pe Strada Mahatma Ghandi la nr. 8 veți descoperi o casă îmbrăcată toată în magnolie, cu un medalion interesant pe fațadă care punctează anul 1932, posibil anul construcției. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra “parcului” (adică parcelării Boerescu-Delavrancea) aflăm că primul proprietar al parcelei a fost M. Roșeanu, apoi cel care a ridicat casa a fost Constantin Dimopol și mă întreb dacă nu cumva el a și plantat această magnolie. Se spune că aceasta ar fi cea mai mare magnolie din oraș, nu am verificat acest lucru, însă cu siguranță este una dintre cele mai fotografiate.

Magnolia din curtea unui laureat la Nobel

Rămânem în parcelarea Boerescu-Delavrancea, facem dreapta și pe Strada Barbu Ștefănescu Delvrancea (scriitor, și printre altele, primar al Bucureștilor) la nr. 61 veți descoperi încă o magnolie elegantă, de data asta în curtea unui medic vestit, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de alți 2 oameni de știință). Pun pariu că nu știați că am avut o astfel de personalitate, nu-i așa?

Da, în această casă a locuit chiar George Emil Palade (1912-2008), conform plăcuței memoriale montate pe fațadă. El s-a născut în România, la Iași, a locuit și aici în București, apoi a emigrat în SUA. A fost biolog, medic și om de știință american, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. 

Primul proprietar al parcelei a fost dr. N. Enăchescu, care în 1929 ridică o casă după planurile arhitectului I. Hanciu.

 

Pe strada Docenților

Facem 180 de grade și ne mai plimbăm puțin prin această parcelare, admirând case proiectate de arhitecții Achile Ghiaciu, Iancu Feldstein (actualul sediu al AFCN), Constantin Simionescu și mulți alții. Ajungem apoi pe Strada Docenților și vă invit la nr. 16, unde veți descoperi o magnolie care se joacă ghiduș cu un brad falnic. O să vă placă, vă garantez.

Proprietarul inițial al parcelei era Theodor Marinescu, în anii ’20 director general în Ministerul de Interne. Lotul a trecut la mai mulți proprietari, și apoi a intrat în posesia Alexandrei I. Vasilescu (soția inginerului Vasilescu), care ridică o casă în 1935 cu ajutorul arhitectului D. Munteanu.

Magnoliile de pe Strada barbu Delavrancea

Vă invit să reveniți apoi pe Strada Barbu Ștefănescu Delavrancea să vedeți alte câteva magnolii și case spectaculoase. Suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea, chiar dacă nu vă vine să credeți. Este o parcelare foarte întinsă, cu aprox. 61 de parcele împărțite în perioada 1919-1921. 

La nr. 41 veți vedea o casă proiectată de arhitectul I. Theodoru, conform plăcuței de arhitect. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra parcelării aflăm că primul proprietar al parcelei a fost N. Z. Popescu, iar casa a fost ridicată în 1929.

Îndreptați-vă privirea două case mai încolo, pe Ady Endre nr. 11. Veți vedea o casă ridicată în 1924. Arhitecții descoperiți de Oana în arhive sunt Ștefan Ciocârlan și Adrian Grosu (care, surpriză, a fost amendat că a construit 2 etaje peste planurile aprobate). Și da, suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea. Primul proprietar al parcelei a fost dr. Irimia Popescu, medic veterinar comunal (medicii veterinari au avut o contribuție esențială în Marele Război, au fost prezenți pe front pentru a îngriji caii cavaleriei).

Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11
Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11

Dacă nu ați obosit, vă invit să continuați pe Strada Barbu Delavrancea. Sunt multe case cu o arhitectură deosebită și cu povești și mai și. Dar vă invit să vă opriți puțin la nr. 11 la magnolia albă (cu irizații rozalii dacă vă uitați de aproape). Este chiar arbore ocrotit. Este vorba de o magnolie yulan (“magnolia denudata” dacă vă plac denumirile științifice), care provine din China și este floarea “oficială” a orasului Shanghai. Curtea care adăpostește această magnolie ascunde o casă de factură modernistă, construită cel mai probabil în anii ’30-’40.

Îmi propun să vă ghidez către Bulevardul Lascăr Catargiu, unde am descoperit câteva magnolii tinerele care stau alături de case proiectate de arhitecți faimoși și locuite de personalități cel puțin la fel de faimoase. Pentru aceasta, vă invit să traversați parcul Kiseleff inaugurat la 1847 și amenajat de talentatul peisagist vienez Wilhem Mayer, angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. În parc puteți să căutați ansamblul statuar realizat de sculptorul George Apostu, bustul lui Ovidiu sau cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar şi al tenorului Nicolae Leonard, supranumit prinţul Operetei. După ce ieșiți din parc, vă invit să mergeți alene pe lângă Școala nr. 11 Ion Heliade Rădulescu proiectată de arh. Giulio Magni, apoi pe lângă Muzeul Țăranului Român, construit între 1912-1941 după planurile arh. Nicolae Ghika-Budești în stil neo-românesc (stilul național). Vizavi veți admira Muzeul Național de Geologie proiectat tot în stil neo-românesc de arh. Victor Ștephănescu în 1906. Apoi ajungeți la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa construit între 1904 – 1908, traversați Piața Victoriei, admirând Palatul Guvernului înconjurat de forstiția galbeă proiectat de Duiliu Marcu în 1937 (bombardat și finalizat în 1952). 

Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern
Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern

Dacă vreți, puteți face un mic ocol pe Aleea Alexandru nr. 19 în Parcelarea Filipescu, unde găsiți o magnolie venerabilă. Și vă invit apoi să reveniți pe Lascăr Catargiu.

Tinerele Magnolii de pe bătrânul Bulevard Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu este un bulevard cu istorie. Pe vremuri se numea Bulevardul Colțea și ducea, ghiciți, chiar până la Turnul Colței! El a fost trasat în anii 1890 în timpul primarilor Nicolae Filipescu și Constantin Robescu pentru a ușura traficul pe Calea Victoriei. A devenit în timp una dintre cele mai elegante artere din capitală. Să știți că Strada Biserica Amzei a purtat numele omului politic inițial, deoarece acolo locuise Lascăr Catargiu. Așa că în 1899, după decesul său, strada pe care a locuit îi ia numele în semn de onoare. Însă segmentul dintre Piața Victoriei și Piața Romană se redenumește “Lascăr Catargiu” în 1907, când se amplasează statuia lui Lascăr Catargiu în Piața Romană. Da, inițial acolo i-a fost locul, apoi în perioada comunistă a fost “azvârlită” la Combinatul Fondului Plastic, și reamplasată în 2010 pe bulevardul omonim. Din păcate, statuia a suferit unele pierderi, și anumite elemente au fost refăcute în zilele noastre de sculptorul Ioan Bolborea.

Dar să revenim la magnolii și la casele pe care ele le înfrumusețează.

Pe Lascăr Catargiu nr. 54 vedem două magnolii delicate care vor acoperi în timp fațada casei proiectate de arh. Duiliu Marcu în 1916 pentru inginerul Constantin M. Vasilescu (1870-1944), specialist în beton armat. Interesant este că deși era colaborator al lui August Schmiedigen și al lui G.M. Cantacuzino, nu a lucrat cu aceștia la ridicarea propriului său imobil. Astăzi clădirea adăpostește Aeroclubul Român.

Dacă continuăm drept înainte, la numărul 46 vom vedea o magnolie firavă ce se îmbină perfect cu ornamentele eclectice în ghirlande ale arhitecturii casei prof. dr. Nicolae Gheorghiu. Prof. Gheorghiu (1867-1958) și soția sa, Sofia Ioanid au locuit în această casă proiectată de arh. Thoma Dobrescu între 1911-1912, și au ridicat de asemenea o casă “geamănă” cu ea la nr. 44. O casă cu mai puțin noroc, deoarece încă nu a căpătat o nouă viață, și nu are nici magnolie…

Ne apropiem de final. Dacă mergem agale tot înainte, la nr. 40 vom vedea profilul unei magnolii ce se distinge elegant de cărămida aparentă a casei dr. Anton Dobrovici proiectată de arh. Duiliu Marcu (da, tot el!) în 1922. Toate casele de pe bulevard sunt de poveste, iar magnoliile le dau pata de culoare de aprilie.

În loc de încheiere

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în această plimbare în peisajul urbano-floral al capitalei. Desigur că mai sunt sute de magnolii în oraș, dintre care aș aminti superbele din cartierul Cotroceni (printre care puteți petrece chiar o zi întreagă fără să vă plictisiți), cele din zona Grădina Icoanei, cele din Dorobanți! O magnolie vestită se află în Parcul Ioanid, una în Parcul Circului, alta pe Dragoș Vodă (la nr. 25, mai precis, în curtea unei grădinițe). Se spune că este originară din China și că a fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și că despre ea ar fi scris poetul Julio Cortázar.

Așa că vă invit cu drag să călătoriți în fiecare primăvară pe urmele poeziei petalelor de magnolie și să îmi scrieți dacă le descoperiți. Cu drag, Ana.

Surse

Tururi ghidate alături de Asociația Istoria Artei și Oana Marinache

Cercetările de arhivă ale Oanei Marinache publicate în revista culturală ArhiTur nr.1/2019 (Lascăr Catargiu) și nr.5/2019 (Parcelarea Boerescu-Delavrancea)

https://ampt.ro/ro/monument/arcul-de-triumf-2

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Un-copac-pe-saptamana-magnolia-yulan-de-pe-Barbu-Delavrancea-art0394435917/ 

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/soseaua-kiseleff-bucuresti-centenar-primaria-capitalei-224030.html

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 4 comments

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905. 

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent). 

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte. 

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti
Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti - Sursa: https://visitromanati.wordpress.com/tag/nicolae-titulescu/

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882. 

Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulesc
Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae
1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat. 

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Gherla: 730 de ani de la atestarea documentară

Gherla a fost atestată documentar pe 6 ianuarie 1291, când a fost menționată “Gerlahida” (adică “Podul Gerla”, “hid” însemnând pod). Atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se întăresc anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. În secolele următoare satul Gherla are o existenţă obscură. Intră pe rând în posesia familiei Szántói Laczk (donată de regele Sigismund), apoi donată în 1467 Episcopiei de Oradea. În 1525, asezarea era controlată de episcopul Perenyi Ferencz. 

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a așezării o cetate regală (cunoscută astăzi sub denumirea de cetatea Martinuzzi). La 1580, cetatea a intrat în posesia lui Sigismund Báthory, iar la 1599 – pentru scurtă vreme – sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, după moartea căruia ajunge în mâinile lui Gheorghe Basta. Acesta a transformat cetatea în cazarmă pentru unitățile germane în 1601. În timpul răscoalei „curuţilor” din 1703 cetatea a fost puternic afectată. A rămas în paragină până la 1785 (imediat după răscoala lui Horea) când a fost transformată în închisoare: „Carcer magni Principatus Transilvanie”. A ajuns să fie în epocă cea mai modernă închisoare din Imperiu dar îşi dobândeşte treptat o faimă înspăimântătoare.

Este interesant că la Gherla a fost şi reşedinţa unui castru roman, dar acesta nu a avut o influenţă majoră asupra dezvoltării construcțiilor sale. De abia în secolul al XVII-lea colonizarea armenească duce la transformarea radicală a așezării. Primii armeni se aşează în jurul cetăţii Gherlei cu permisiunea Principelui Transilvaniei Mihai Apafi (1661-1690) în anul 1682.

Prin pacea de la Karlowitz din 1699 Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, iar armenii se stabilesc mai întâi în jurul cetăţii Gherlei în satul românesc, zonă care mai târziu se va numi Candia (sau Kandia, precum ciocolata). Prin nenumăratele privilegii pe care le obţin încep extinderea. Cele mai vechi case care se păstrează în Candia sunt din secolul al XVIII-lea. În aceste case se observă influenţa stilului baroc chiar dacă ele sunt deosebit de modeste şi cu aspect rural.

 

Planul lui Hammer de la 1750 Gherla
Planul lui Hammer de la 1750 Gherla, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Modul prin care armenii au intrat în posesia teritoriului viitorului oraş este o particularitate unică în Transilvania. Domeniul cetăţii devenise proprietatea fiscului imperial, iar comunitatea armeană din Gherla arendează în 1696 domeniul cetăţii. Comunitatea armenească cumpără parte a fostului domeniu pentru suma de 12.000 florini, acesta devenind teritoriul oraşului. Teritoriul este împărţit în parcele de câte 100 florini şi distribuit în acest fel fiecărei familii. Pentru achitarea datoriei pentru teren se înfiinţează funcţia de “taxæ collector”. Comunitatea armenilor din Gherla îşi formase o casă a oraşului (“casa auxiliară”), care se ocupa de problemele financiare legate de proprietatea asupra terenului localităţii şi de construcţiile ce se edifică în interesul comunităţii. Casa oraşului se împrumuta numai de la cetăţenii cu teren şi casă în interiorul oraşului. „Casa oraşului” face mai întâi un contract de „zălogire” pe 90 de ani cu fiscul imperial în anul 1736. Astfel oraşul începe să fie construit în forma lui actuală, conform unui plan prestabilit, în primul sfert al secolului al XVIII-lea.

Plan Gherla 1890
Plan Gherla pe la 1890. Judecătoria Gherla, Cărţi Funciare, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Elemente baroce

Pentru cum s-a dezvoltat oraşul de la începuturile sale se pot face doar deducţii, întrucât nu există planul iniţial şi nici planuri cu etape intermediare de dezvoltare. Cel mai important element pe care vreau să îl aduc în discuție astăzi este caracteristica puternic barocă a acestui oraș, care s-a menținut până astăzi.

Stilul baroc pătrunde în Transilvania ca o consecinţă a încorporării principatului în imperiul austriac. Făcându-şi apariţia cu aproximativ un secol mai târziu decât în Europa occidentală, Barocul are două forme de manifestare: mai întâi, ca formă de artă oficială, și ulterior ca formă generalizată la toate nivelurile de construcţii, prin acceptarea noului gust. Barocul pe scară largă este mai degrabă un „baroc provincial” sau un „baroc rustic”, manifestat primordial la nivelul decoraţiilor. Vă arăt mai jos câteva fațade cu decorații baroce, și chiar un interior al unei farmacii cu bolta tipic barocă:

Comunitatea armeană din Gherla, fiind prosperă şi aşezată pe un teren liber, atrage în mod inevitabil meşteri constructori. Printre armenii emigraţi din Moldova începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea nu sunt menţionaţi astfel de meşteri. Majoritatea meşterilor constructori provin din Bohemia şi Austria. Un posibil factor favorizant la pătrunderea meşterilor din imperiu în Gherla a fost prezenţa penitenciarului înfiinţat în 1785. Se cunoaşte un singur artist închis în faimoasa închisoare care a executat lucrări în Gherla: la mănăstirea franciscană două altare laterale sunt executate de un sculptor Italian ce-şi ispăşea pedeapsa. 

Chiar în apropiere de Gherla au apărut la vremea aceea două șantiere ce se vor transforma în două bijuterii arhitectonice baroce: Răscruci și Bonţida. Încet-încet stilul baroc pătrunde generalizat în Gherla. De exemplu, piaţa centrală este puternic marcată amprenta barocului. În timp, la Gherla calitatea arhitecturii ajunge să fie reflectată de nivelul economic, căci devenise un oraș armean foarte prosper. Decorațiile baroce încep să devină din ce în ce mai complexe, și reflectă statutul social al comanditarului.

Releveele create de o echipă de arhitecți în 1972 în cadrul unui studiu de sistematizare pentru punerea în valoare a monumentelor de arhitectură sunt extrem de edificatoare pentru stilul arhitectural deosebit al caselor din Gherla. Îi mulțumesc domnului arhitect Claudiu Salanta pentru că mi le-a pus la dispoziție. De exemplu, mai jos vă arăt releveul și planul unei case din Piața Libertății (sau Piața Centrală din acuarela de mai sus, unde se află și Catedrala Armeano-Catolică):

Printre decorațiile baroce se remarcă stucaturile, bolțile, vrejurile întortocheate, ornamentele la ancadramentele ferestrelor, uşilor şi porţilor. La frontoane de asemenea se observă din prezenţa barocului: formele sunt curbate, decorate cu motive vegetale sau antropomorfe, iar uneori cu motivul plasei cu noduri. Apar și sculpturi, mai ales la biserici, nișe cu statui, porți decorate cu atlanți, urne, basoreliefuri. Unele nișe sunt astăzi goale, dar stau mărturie pentru simbolurile ce înfrumusețau cândva casele respective. În oraș se regăsește o bogăție de elemente decorative baroce care s-au păstrat și merită cercetate. Mai jos vă arăt o casă care m-a impresionat datorită ancadramentelor deosebite dar și datorită nișei goale (adresa Str. Mihai Viteazul nr. 12): 

Catedrala Armeano-Catolică

Catedrala Armeano-Catolică din Gherla a fost construită între 1748-1800 și sfințită în 1804. Are o celebră pictură în ulei „Coborârea lui Iisus de pe Cruce” realizată în atelierul lui Rubens. Aceasta a fost dăruită armenilor de către Francisc al II-lea ca recunoștință în urma susținerii financiare pe care comunitatea armeană din Gherla a oferit-o pentru vistieria statului (care se cam golise după războaiele împotriva lui Napoleon).

Catedrala are hramurile Sf. Treime și Sfântul Grigore Luminătorul: apostolul armenilor. Construcția este grandioasă, un edificiu monumental realizat în stilul baroc transilvan, cu o turlă principală încadrată de două turle secundare. Inițial era înconjurată de un gard pe care se aflau statuile Sf. Apostoli Petru și Pavel în mărime naturală, precum și statuile celorlalți apostoli. Aceste statui se află azi în interiorul bisericii. Biserica are un altar principal și patru altare secundare: altarul dedicat Fecioarei Maria, altarul dedicat Sf. Grigorie Luminătorul, altarul dedicat Sf. Iosif, altarul dedicat Sf. Ioan de Nepomuk, toate decorate cu picturi și statui specifice stilului baroc. Catedrala este și astăzi considerată una dintre cele mai mari biserici armenești din Europa!

Gherla are o multitudine de lăcașe de cult: reformate, catolice, ortodoxe. Mai jos vă las și două fotografii a două biserici ortodoxe din Gherla:

Casa parohială Armeano-catolică

La casa parohială armeano-catolică (Str. Ștefan cel Mare nr. 5) se observă o particularitate a arhitecturii baroce: în coronamentul arcului de la poartă se află o urnă aşezată pe o bază circulară, care de data aceasta nu este goală. Nişa din fronton erau prevăzute pentru a adăposti statuia sfântului protector al familiei. Ele erau mai multe, dar din păcate, fiind din lemn şi uşor detaşabile, nu s-au păstrat toate. În plus, casa parohială are decorații baroce la ancadramentele ferestrelor.

Casa Karatsony

Casa Karatsony (Str. Mihai Viteazu, nr. 6) este cel mai valoros exemplu de locuinţă barocă din Gherla. Străbunii familiei Karatsonyi au purtat numele armenesc Şnorkhian. Acest nume a fost transformat în latinescul Gratianus, iar mai târziu, în Moldova, în românescul Crăciun, respectiv Crăciunian. Cu acest nume au venit în Transilvania și figurează în actele orașului Gherla. În fața în documente apare scris indicativul armenesc „Chodsa”, adică „cel bogat”. Dupa 1779, numele apare sub forma maghiară, Karatsonyi.

 

Mai precis, Crăciun Grațian, născut în 1655 în Moldova, a venit împreuna cu părinții săi, încă de copil, la Bistrița. A avut 4 copii: Kristof, Lukacs, Jakab și Miklos. Prin căsătoria lui Miklos cu Mihaly Maria, familia se divide pe doua mari ramuri. Kristof a avut patru copii, pe Deodat (Bogdan), Simon, Jakab și Katalin. Dintre cei mutați la Gherla, familia a dat trei primari orașului: pe Bogdan, Kristof și Miklos. Dintre ei, Bogdan a fost reales de mai multe ori. Karatsonyi Emanuel senior a fost întemeietorul „Fundației Karatsonyi” din Gherla, destinată finanțării construirii și întreținerii Azilului de bătrani.

 

În casă a funcționat între 1859-1930 Seminarul Teologic Greco-Catolic, apoi Şcoală profesională, iar din 1978 a devenit muzeul oraşului. Este de notat că în anul 1918, în timpul slujirii episcopului Iuliu Hossu, clădirea a fost cumpărată de Episcopia de Gherla. În plus, aici s-a constituit la 5 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Gherla.

Deși casa datează din secolul al XVIII-lea, faţada are o compoziţie de tip clasic, ceea ce duce la o datare a acesteia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar decorația ancadramentelor este de tip baroc. Sunt remarcabile chenarele de la ferestre: dublă acoladă cu inflexiune şi cu motive decorative vegetale şi heraldice. În fronton se află o nişă simplă, astăzi fără nicio decoraţie. În nişă trebuie să fi fost cândva sfântul protector al familiei. Chenarul porţii este semicircular, iar de o parte şi de alta a porţii se află doi atlanţi ce susţin două cuburi rotite la 45 de grade. Atlanţii sunt aşezaţi pe un piedestal înalt, iar nivelul artistic al sculpturilor este remarcabil. Din stilul de constructie se observă că ancadramentele şi atlanţii au fost lucrate de meşteri diferiţi.

Din 1993 reintră în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice Unite, dar funcţionează în continuare ca muzeu. Astăzi casa adăposește Muzeul de Istorie și se poate vizita.

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit mult și intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești (precum Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Flueraș – Vicepresedinte al Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea din Gherla în 1953), au umplut celulele și beciurile teribilei închisori. Inițiativa construirii unui memorial și a unei Mânăstiri care să incorporeze memorialul a fost a reprezentanților bisericii (IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului). 

Am întrebat comunitatea #Aiciastat la ce se gândește când aude despre Gherla. Majoritatea a răspuns: penitenciar. Este clar ca despre închisoarea de la Gherla știe și despre suferințele oamenilor care au fost încarcerați acolo se cunosc multe lucruri. Cuvântul “gherla” astăzi înseamnă “închisoare” vine chiar de la numele localității, și nu invers. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că pe Dealul Cărămidăriei – fostă groapă de gunoi a orașului – numită și Puțul sec, sub pământ, în gropi anonime, au fost îngropați oamenii morți în penitenciar. Deși încă trupurile nu au fost deshumate (conform informațiilor din 2018 de pe site-ul https://cluj.com/), Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a ridicat acolo, simbolic, câteva rânduri de cruci. 

În anul 1946, potrivit unor date istorice, dintre 175 de deținuți aflați la Gherla, 100 erau condamnați pentru fapte contra securităţii statului. Afluxul de „politici” către Gherla a crescut masiv după 1948, când 600 dintre cei 703 deţinuţi erau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Erau ţărani, muncitori, studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi, dar şi membri ai fostelor partide din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1.600 deţinuţi, dintre care aproape 1.200 erau condamnați pentru delicte de opinie. În memorialistica apărută după 1990, Gherla este evocată din pricina bestialității gardienilor care îndeplineau ordinele de exterminare primite de la comandanți.

În volumul intitulat chiar „Gherla”, Paul Goma scrie, printre altele, 40 de pagini despre cum a încasat, înainte de eliberare, o bătaie soră cu moartea:

 

Cu fața la perete, mă! Te întorci cu fața spre cel mai apropiat perete, zid, gard, stâlp, îți pui mâinile la ceafă, încleștate, cu coatele mult împinse înainte, alcătuind un fel de ochelari de cal. […]

Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simțite, apoi dureroase − apoi insuportabile. Mi-a venit inima la loc: fusese ceva trecător. Apoi a mai venit una care mi-a împrăștiat amorțeala până în ceafă, în umeri, până în vârfurile degetelor: o amorțeală dureroasă. Și din nou panica: dar dacă, de astă dată?…

Gardianul care l-a bătut pe Goma era unul dintre torționarii notorii de la Gherla: Constantin Istrate, de profesie învățător. Avea să fie decorat cu medalia „Meritul Militar” în 1955, iar apoi, în 1958, i s-a conferit „Medalia pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”. 

Aceasta este doar una dintre poveștile ororilor și ale nedreptăților întâmplate acolo. Vă recomand să vă uitați la filmul “Între chin și amin” de Toma Enache, care vă va cutremura dar din care puteți afla multe. Acest film a fost difuzat și în cadrul Zilelor Memorialului Gherla anul trecut. Zilele Memorialului Gherla se marchează în fiecare an în jurul datei de 9 martie, ce simbolizează Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, hram al mănăstirii memoriale.

 

Detalii Tehnice

Un alt film interesant de urmărit ar fi “Armenopolis, suflet armenesc”: un film documentar românesc din 2014. Este regizat de Florin Kevorkian și Izabela Bostan Kevorkian și a avut premiera la 10 octombrie 2014. Filmul este produs de Campion Film în colaborarea cu Uniunea Armenilor din România.

Arhiva de istorie orală a fenomenului concentraționar românesc se află la Memorialul Gherla împreună cu o bibliotecă, și sunt deschisă cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10:00-16:00, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.

Muzeul de Istorie aflat în Casa Karatsony se poate vizita de luni până vineri între 17:00-15:00, str. Mihai Viteazul nr. 6.

Surse bibliografice și documentare:

– Pop, Virgil, “Armenopolis. Oraș baroc”, Editura Accent, 2012, Cluj-Napoca

– Arhiva personală a domnului arhitect Claudiu Salanta

– https://pressone.ro/

– https://cluj.com/

– https://clujtourism.ro/

– http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/

– http://www.primaria-gherla.ro/go/institutii/muzeul

– https://www.gherlainfo.ro/

– https://memorialulgherla.ro/

 

Posted by Ana in Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp. 

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

 

Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900
Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer
Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum:  Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 1 comment