Aici a stat

Apr

2020

Casa copilăriei pianistei Silvia Șerbescu

#Aiciastat Silvia Șerbescu (1903-1965), prima noastră pianistă de renume internațional formată la școala pianistică românească și profesoară la Conservatorul din București. Pe Silvia Șerbescu o comemorăm astăzi: pe 22 aprilie se împlinesc 55 de ani de la trecerea sa în neființă. Silvia Șerbescu a fost, printre altele, solistă a Filarmonicii din București, a concertat pe marile scene ale lumii și a avut recitaluri de sonate alături de George Enescu, care i-a scris ca dedicație pe programul de sală din 29 decembrie 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A primit chiar de la Regele Mihai în 1943 decoraţia cu medalia Meritul Cultural pentru Artă. Bustul ei, sculptat de Gheorghe D. Anghel, se află în sala principală a Universității Naționale de Muzică din București.

Casa copilăriei Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu s-a născut în această casă, pe strada Profesorilor nr. 4. Tatăl ei, Gheorghe Chelaru, era profesor de latină, greacă și română la Liceul Gheorghe Lazăr din București. El a fost chiar preceptor al principelui Nicolae și al principesei Maria, doi dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. Mama ei, Eliza Bunescu, era fiica lui Ioan Bunescu și nepoata lui Gheorghe Ionescu, ambii compozitori de muzică corală şi dirijori ai corului Patriarhiei Române. Numele el de fată a fost Chelaru și a devenit Șerbescu prin căsătoria cu inginerul Florian Șerbescu.

Ce mă leagă de Silvia Șerbescu este chiar Ioan Bunescu: el a fost bunicul ei, și stră-stră-bunicul meu. Locuiesc la câteva numere distanță de casa Silviei Șerbescu, și din păcate văd cum căsuța decade încet-încet, fiind rând pe rând martora unor vremuri frumoase, a unor vremuri încărcate și a unor vremuri pline de ignoranță. Toate și-au lăsat amprenta asupra ei, fără drept de apel. În curtea casei mele încă se află porțile cu inițialele I.B. care țin vie amintirea acestei familii. Ioan Bunescu a avut 4 fete și un băiat, și familiile și urmașii lor au locuit în parcela aceasta, până când istoria și-a spus cuvântul.

Viața și studiile Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu a studiat atât în București cât și la Paris. În București a studiat la Academia Regală de Muzică (astăzi transformată în Universitatea Națională de Muzică din București), având-o ca profesoară de pian pe faimoasa Constanța Erbiceanu. În același timp a studiat și a obținut licența în matematică la Universitatea din București. Atrasă mai mult de latura muzicală, a continuat la Paris, la École Normale de musique, cu Lazare Lévy și Alfred Cortot, obținând o „licence de concert” cu distincție.

Un alt fapt inedit care leagă familiile noastre este legat de concursurile de interpretare muzicală la care participa și la care lua premii la vioară Andrei, soțul meu, pe când studia la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 4. Concursurile respective se chemau pe vremea aceea „Silvia Șerbescu”, în onoarea marii noastre pianiste.

Mai jos puteți vedea o înregistrare a Silviei Șerbescu, un album apărut la Editura Casa Radio, 2004, în colecția „Maestro”.

Arta pianistică a Silviei Şerbescu a fost elogiată în sute de articole de presă din ţară şi din străinătate. A dat concerte și recitaluri în numeroase țări: Finlanda, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, Suedia, Turcia, colaborând cu dirijori renumiți. Dintre cei români i-aș menționa pe George Georgescu, Ionel Perlea și Constantin Silvestri. În anii 1955–1957 a fost solistă a Filarmonicii „George Enescu” din București, cu care a concertat în Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Un punct culminant al artei interpretative a Silviei Serbescu îl reprezintă recitalurile din 1962 cu ocazia centenarului nașterii lui Debussy, interpretând impecabil cele 24 de Preludii ale compozitorului. În ceea ce privește munca ei de pedagog, pentru calitățile ei muzicale și umane, Iosif Sava a numit-o „unul dintre cei mai iubiți profesori”. Din păcate, numai câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care se regăsește și înregistrarea unui concert împreună cu fiica ei, Liana Șerbescu: Bach și Respighi, Electrecord, București, 2014 (EDC 1108-1109). Am acest CD, pe care îl ascult cu mare drag dând volumul tare astfel încât să ajungă notele și la căsuța învecinată, cu soartă tristă, de la nr. 4.

Detalii

Fotografiile de epocă sunt din arhiva personală a Lianei Șerbescu.

Adrese: Pe Strada Profesorilor nr. 4 s-a născut și a copilărit, și pe Strada Sf. Constantin nr. 27 și-a petrecut restul vieții. Aici s-a născut și fiica ei, Liana Șerbescu, pianistă la rândul ei, eleva mamei sale, profesoară, muzicolog, o propagatoare a muzicii compozitoarelor. Despre ea, mai multe povești, într-un episod viitor.

Surse: Liana Șerbescu; Monografia ‘Silvia Șerbescu – prima noastră pianistă’ semnată de Lavinia Coman (una dintre elevele Silviei Șerbescu la Conservator); Articol din Revista MUZICA Nr. 3 – 4 / 2015 „Rememorare Silvia Şerbescu 50 de ani de posteritate” de Lavinia Coman

Apr

2020

Pasiune pentru arhitecți și cercetare științifică – interviu cu Oana Marinache

Oana Marinache este istoric de artă, președintele Asociației Istoria Artei, Membru al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici. Oana a absolvit Universitatea Națională de Arte și a fost bursieră a Academiei Române și este un excelent cercetător ştiinţific, cu foarte multe proiecte la activ. Eu am cunoscut-o la începuturile proiectului meu #Aiciastat, într-un tur ghidat prin București, chiar pe urmele arhitecților la Cimitirul Bellu. M-au marcat poveștile spuse de Oana și detaliile extrem de amănunțite pe care ni le prezenta despre personalitățile pe urmele cărora am călătorit în timp.

Datorită ei, m-am îndrăgostit iremediabil de poveștile bijuteriilor arhitecturale din București, pe care ea le documentează cu neobosită muncă în Arhivele Naționale sau Arhiva Primăriei Municipiului București. Ea este cea care mi-a și deschis apetitul pentru cercetarea în arhive și urmărirea inventarelor, a fișelor, a fotografiilor din fototecă. Pentru că reprezintă o inspirație pentru mine, i-am luat un interviu pentru a afla povestea din spatele tururilor din București pe care ea le organizează cu atâta drag. Și nici că se putea mai potrivit acest interviu cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Monumentelor și Siturilor, astăzi, pe 18 aprilie.

Cum ai început să ții tururi ghidate?

Înainte de a fonda Asociația, eram încă la facultate și făceam ateliere cu copiii, la care participau și părinții . Ideea mea inițială a fost de a completa atelierele, de a ieși din sala de atelier și de a organiza plimbări prin oraș cu părinții și cu copiii: în timp ce părinților le prezentam detalii mai tehnice despre clădiri, pe copii îmi propusesem să îi captivez cu animale fantastice, ordinele arhitecturii clasice. Dar mi-am dat seama că era greu de pus în practică, deoarece nivelul de răbdare al copiiilor este complet diferit față de al adulților. La primul astfel de tur de pe Calea Victoriei țin minte că am ajuns în dreptul Hotelului Grand Hotel de Boulevard, care are niște grifoni minunați, însă copiii nu au rezistat prea mult. Așa că m-am decis să separ cele două tipuri de public, păstrând tururile pentru adulți, în alt limbaj comparativ cu cel folosit la ateliere. La început am observat că tururile nu prezentau interes, dar în timp apetitul publicului a crescut, și astăzi avem persoane care vin constant alături de noi.

Cum ai ajuns să fondezi asociația?

La facultate am avut un curs Managementul proiectelor culturale, unde am fost încurajați să dezvoltăm un proiect. În primă instanță am propus atelierele pentru copii, pe care le-am oferit în fosta UNAGaleria și în cadrul librăriilor Cărturești. Când am văzut cât interes și câtă susținere am avut, inclusiv de la Cărturești, am vrut să dau o formă juridică întregii activități. Deși proiectul început în cadrul facultății era gândit pentru un semestru, eu am extins ideea acestui proiect, punând bazele Asociației Istoriei Artei. Și noi am ales cod CAEN de domeniul culturii, toate activitățile sunt subsumate acestei idei: trebuie să educi mai întâi publicul, ca apoi oamenii să sprijine și să protejeze patrimoniul. Am început cu istoria artei, dar la nivelul anilor 2011-2012 am observat că nevoia de cercetare era îndreptată mai mult spre zona de arhitectură. Ba chiar am reușit să obțin finanțare pe proiecte arhitecturale. Astfel că nevoia concretă a publicului mi-a schimbat ușor direcția, ajungând să mă specializez pe istoria arhitecturii. Pe termen lung mi-ar plăcea să revin la cursuri de istoria artei sau istoria civilizațiilor pentru copii. Deși sunt multe grădinițe și școli care oferă aceste cursuri, eu consider că mai este loc pe piața culturală.

Când spui ‘noi’, la cine te referi mai exact?

Am fondat Asociația cu Raluca Tănăsescu, istoric și prietenă din școala generală, și cu o mătușă, care este cadru didactic, care s-a implicat în atelierele pentru copii. Raluca Tănăsescu este proprietara unui imobil de arh. Ernest Doneaud și datorită ei am ajuns să scriu și monografia lui Doneaud.

Și cum ai început primul proiect de cercetare arhitecturală al Asociației?

Tot din facultate am început. Am avut un seminar de Istoria Arhitecturii coordonat de arh. Alexandru Beldiman și Cristina Woinaroski și am avut ca temă să realizăm o cercetare, o descriere a unui imobil de arhitectul Cristofi Cerchez. Și atunci mi-am dat seama ce mult îmi place să petrec timp în Arhive. Am reușit să intru în contact chiar cu nepoata arhitectului, doamna Simona Condurățeanu. Când mi-a văzut entuziasmul, m-a sprijinit mult cu cercetarea mea, mi-a oferit acces la albumul de familie, mi-a făcut multe sugestii legate de imobile despre care se credea că au fost proiectate de Cerchez.

Ce am observat în aproape 10 ani de cercetare este că, din păcate, arhitecții nu lasă în urmă o listă organizată cu imobilele pe care le-au proiectat (spre deosebire de Paul Smărăndescu, care ne-a lăsat o documentație extrem de bogată). Așa că munca de cercetare devine dificilă dar și foarte valoroasă din perspectiva descoperirii chiar a unor informații surprinzătoare despre lucrările lor. În cele din urmă, în cazul lui Cerchez, toate demersurile s-au concretizat în a scrie o carte, sprijinită de doamna Condurățeanu, iar pe parte editorialistică am fost sprijinită de Editura Art Conservation Support și Uniunea Arhitecților din România.

Ai înființat Asociația în 2011. Când ai câștigat primul tău concurs?

Primul nostru concurs câștigat la Ordinul Arhitecților din România a fost chiar cu acest proiect cultural dedicat arhitectului Cristofi Cerchez, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui.

Și acest lucru a deschis drumul următoarelor proiecte?

Da. An de an am continuat cu monografiile unor arhitecți sau cu unele proiecte culturale dedicate unor personalități ale arhitecturii românești.

Cum găsești voluntari care să te ajute în munca de cercetare?

Am început prin a pune anunțuri pentru a căuta persoane voluntare pentru proiecte, care să participe împreună cu mine. Am avut câțiva voluntari, studenți de la arhitectură, foarte entuziaști la început, dar din păcate au renunțat pe drum. Munca de cercetare presupune mult timp dedicat în cadrul arhivelor, cu multă răbdare, dorință de a căuta, chiar ceva pasiune și multă perseverență. Răspunsurile pe care le cauți nu vin deloc ușor, poveștile le afli în timp. La arhive nu descoperi comorile imediat, trebuie să intuiești și să legi firele documentelor între ele. În orice caz, mai apoi, datorită proiectului Cristofi Cerchez, i-am cunoscut pe cei cu care lucrez și acum: istoricul Alina Havreliuc și graficianul Cristian Gache. Alina a preluat atelierele pentru copii, și Cristi a conceput broșurile informative și restul monografiilor de arhitecți.

Mai ții legătura cu profesorii de la facultate?

Da, chiar doamna Ioana Beldiman mi-a fost coordonatoarea lucrării de licență și am ținut foarte mult timp legătura cu dânsa. Am avut doamne profesoare care mă sfătuiau, au avut rolul de consilier științific, mi-au corectat lucrările, m-au sprijinit.

Tu ai început cu ASE-ul, mai matematic. Ce te-a determinat să dai la Istoria Artei?

Ultimul meu loc de muncă în domeniul economic a fost chiar pe general Budișteanu colț cu Berthelot, unde se află și Facultatea de Istoria Artei. Și când vedeam facultatea de la fereastă am considerat că este un semn și că merită încercat. Am văzut o reclamă cu o școală de vară care prezenta ce prespunea să fii student la Istoria Artei. Admiterea a fost în toamnă și… asta a fost.

Eu mi-am dorit să urmez istoria artei imediat după liceu. Am făcut 8 ani în bilingv la Liceul “George Coșbuc”, prima generație după revoluție (gimnaziu și liceu). Chiar dacă am urmat un profil real, am avut foarte multe materii care mi-au deschis apetitul pentru artă, cultură și civilizație britanică, americană, am studiat despre pictorii pre-rafaeliți. Dar la vremea aceea erau foarte puține locuri la istoria artei, ceea ce însemna o șansă minimă pentru cineva care ar fi venit din afara sistemului, din afara Liceului Tonitza.

Să înțeleg că dragostea ta pentru Istoria Artei s-a consolidat în liceul Coșbuc?

Da, absolut. Mai apoi, când am avut șansa să călătoresc și să văd multe lucruri frumoase, am trăit nostalgia: ah, de-am putea face și noi atâtea progrese în domeniul artei. La facultate te puteai specializa în istoria artei românești sau puteai continua cu cercetarea. Doamna Beldiman m-a trimis spre arhive, mi-a îndreptat pașii spre fondurile de arhivă dedicate familiei Știrbey pentru lucrarea de licență și apoi spre familia Bibescu pentru doctorat.

Ce este foarte interesant, lucrarea ta de licență chiar s-a transformat într-o carte. Care au fost împrejurările?

Da, mai bine zis, chiar în două volume. În 2013 a apărut “Reședințele Știrbey din Bucuresti și Buftea. Arhitectura si decoratia interioară“. Și pentru că strânsesem foarte mult material, cu sprijinul editurii ACS, am publicat în 2014 și al doilea volum ‘Știrbey: reședințe, moșii, ctitorii’. Am urmărit aceste familii din perspectiva modului de viață, a direcției pentru occidentalizare, patronajului artistic, urmărind elitele noastre care pendulează între Orient și Occident. Am avut șansa ca lucrările mele să fie publicate imediat și apreciate chiar și prin premii importante.

Practic ai reușit să devii o personalitate în domeniul Istoriei Artei imediat după terminarea facultății. Cum ai ajuns să te îndrepți și către aria jurnalistică, scriind în Adevărul?

Ideea mea, pe măsură ce lucram la cercetarea științifică, a fost să împărtășesc cunoștințele unui public mai larg. Chiar dacă aveam un public de nișă, nu zeci de mii de oameni, comparativ cu alte arte. Participam din proprie inițiativă la conferințe și simpozioane muzeale, dacă tema mea de cercetare se încadra tematicii lor, fie marcând o comemorare, fie o aniversare, fie un moment istoric. Și mi-am dorit ca informațiile să nu rămână doar la mine în calculator. Și încercam să aduc lucruri noi. Astfel am început să primesc invitații la Muzeul Municipiului București sau la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. A fost interesant deoarece inițiam dezbateri. De exemplu, am combătut ideea că Bucureștiul este Micul Paris, deoarece ca pondere arhitecții francezi nu sunt predominanți în spațiul nostru. Cei mai numeroși au fost arhitecții de origine prusacă, austriacă, italiană, și abia apoi franceză.

Publicarea în Adevărul a venit ca urmare a unei recomandări, am avut mai multe întâlniri și mi s-a propus această colaborare. Mi-aș dori să scriu o dată pe lună, însă timpul nu îmi permite. La finalul unui proiect sau la finalul anului publicăm rezultatele studiului într-un articol, din dorința de a împărtăși publicului larg. Aceste lucruri pot genera discuții și pot duce chiar la alte teme de cercetare.

Tu de fapt ești un cercetător profesionist?

Talentul meu cred că este de a intui teme de cercetare, de a aduce la lumină subiecte necunoscute. Îmi bazez povestea pe fapte istorice. Dar îmi doresc ca pe viitor să îmi dezvolt și aptitudinea de povestitor. Am trăit și o bucurie când am avut persoane la tururi care mi-au spus că vin cu mai mult drag și preferă să mă asculte la evenimentele organizate de mine decât să citească o carte.

Evenimentele, tururile, conferințele organizate de tine se desfășoară oarecum în regim de ‘serial’ cu mai multe ‘episoade’?

Da, într-adevăr. Pentru că este foarte multă informație și pentru că nu mai vreau să organizez tururi sau conferințe de 4 ore, a trebuit să sparg evenimentele în mai multe bucăți, în așa-zise episoade.

Care ar fi recomandarea ta pentru o persoană nouă care se alătură tururilor tale în mijlocul unui ,serial’?

Pentru cineva care ni se alătură într-un episod mai avansat, este posibil ca informația să fie mai greu de înțeles și asimilat. Partea bună este că în zilele noastre avem o ofertă vastă de tururi și evenimente culturale care educă publicul și informația culturală circulă. Sfatul meu ar fi ca persoanele respective să se documenteze puțin din literatura de specialitate, pentru a nu fi pierdut în multitudinea de informații pe care noi o oferim la evenimentele noastre. În ultima vreme, pentru a răspunde publicului nostru cu o anumită vechime, am făcut cercetări pe anumite străzi, pe anumite parcelări, în anumite cartiere. Am lăsat la o parte traseele individuale, și ne-am îndreptat spre trasee mai închegate care ne permit să ne facem o idee despre cum evoluează diferite zone din orașul nostru.

Deci tu încerci să găsești pe anumite străzi cine a locuit la un anumit număr și cine a fost arhitectul?

Da, aceasta a fost ideea mea, deoarece din păcate aceste informații nu se cunosc îndeajuns de bine. În plus, încerc să aflu proprietarul inițial și anul construcției, sau o anumită etapă istorică, și piesa cea mai valoroasă în acest “puzzle” este numele arhitectului. Uneori avem noroc și aflăm și antrepriza, constructorul. Asta înseamnă din punctul meu de vedere inventariere. Din păcate nu putem reface șirul complet al proprietarilor pentru marea majoritate a imobilelor, dar fiecare informație găsită este valoroasă.

Care ar fi turul tău preferat? Dintre cele organizate până acum din București?

Una dintre surprize pentru mine a fost zona Gramont-Suter, cu mult potențial. Din păcate nu cred că se pune problema de reconversie, sau de a mai salva ceva din acel patrimoniu industrial superb, dar traseele sunt deosebite. Parcul Carol este una dintre temele de suflet. Am avut în 2016 o expoziție cu tema Expoziției Generale din 1906, la 110 de ani, aducând în atenția publicului pavilioanele și construcțiile de altădată. Am avut chiar 80 de persoane participante la unul dintre tururi. Întâmplarea face că pentru unele tururi pentru care am petrecut foarte mult cercetând și de care m-am atașat mult, nu a fost neapărat publicul foarte interesat. Deci am învățat cu timpul să mențin un echilibru între ceea ce își dorește publicul și cercetarea pe care o întreprind, astfel încât informația să nu fie ermetică. Un alt tur cu un real succes a fost cel organizat în cimitirul Bellu.

Care ar fi tururile care au trezit un interes limitat, în ciuda cercetării intense, și de ce crezi că a fost așa?

De exemplu, zona străzilor Romulus, Sf. Ștefan, Plantelor, Calea Călărașilor. Pentru mine a fost surprinzător că nu au fost doritori în toamna lui 2019, dar este posibil să fi fost o perioadă plină cu evenimente alternative. În zona respectivă este un loc de suflet pentru mine: casa bancherului Panait Ionescu, deși astăzi este cunoscută mai degrabă cu numele celui de-al doilea proprietar: Cămărășescu. Pe colțul proprietății este acum poziționat bustul arhitectului Paul Smărăndescu, o lucrare de Virgil Scripcariu. În contrast, turul din această iarnă pe 15 ianuarie pe urmele lui Paul Smărăndescu, organizat cu ocazia Zilei Culturii a fost un real succes, desi nu m-aș fi așteptat, dat fiind frigul și multitudinea de evenimente organizate în ziua respectivă.

Daca ar fi să recomanzi niște cărți pentru documentarea unui viitor student la Istoria Artei, ce titluri ai alege?

Aș recomanda volumele de memorialistică ale elitelor noastre din cadrul colecției Editurii Vremea, coordonată de doamna Victoria Dragu Dimitriu. Amintirile unor personaje care au avut șansa prin educație sau prin familia din care proveneau să intre în contact cu oameni deosebiți și să ne povestească nouă despre viața de altă dată. Informațiile sunt legate de anumite zone ale orașului, și atunci devin palpabile, reale. Foarte multe familii au destine destul de tragice, și aceste evenimente au lăsat o amprentă profundă asupra caselor pe care le-au locuit sau asupra colecțiilor deținute. De asemenea, aș recomada cărțile științifice publicate de Editura Simetria.

Pentru cineva care și-ar dori să se specializeze în arhitectură, ce recomadări ai?

Ideea pe care mi-o doresc foarte mult să o punem în practică în curând este aceea a unor cursuri stilistice pe baza monumentelor istorice din București, pentru ca la sfârșitul cursului să mergem într-un tur dedicat, să exemplificăm pe teren. Tema ar fi “Istoria stilurilor arhitecturale bucureștene”. Cred că în 2011, când am început, publicul nu era pregătit pentru atât de multe detalii. Participanții la tururile recente mă întreabă adesea cum putem încadra stilistic un imobil pe baza decorației, de ce este acesta neo-românesc, de ce este eclectic… Acest parcurs este trasat și de cartea ‘Detaliul Neoromânesc’ al Editurii Intaglio, care cred că ar fi foarte utilă unei persoane doritoare de a înțelege acest stil. Ce mi-aș dori pe viitor este să extindem publicația și spre stilul eclectic-francez sau spre zona modernist Art Deco, pentru a acoperi evoluția mai multor stiluri arhitecturale bucureștene.

Care sunt personalitățile tale istorice favorite, despre care îți place sau ți-a plăacut să cercetezi?

Domnitorul Barbu Știrbei. Mi se pare incredibil cum un om cu un mandat limitat de domnie regulamentară de 7 ani a fost capabil să schimbe atât de mult în Țara Românească. Este printre primele personalități care studiază în străinătate, care vine cu niște idei inovatoare și care dorește până la urmă să schimbe societatea românească. Putea rămâne liniștit în palatele sale, bucurându-se de privilegiile vieții pe care o avea. Dar a fost un om care a reușit să se impună în diverse arii într-un timp limitat. Mă mai impresionează arhitecții străini care au venit la noi în sec. XIX-începutul sec. XX când Bucureștiul era doar o adunătură de sate și zone agricole. Practic ei călătoreau mii de kilometri spre est, o călătorie grea pe vremea aceea (pentru unii putea părea până la capătul pământului), și veneau aici să schimbe fața orașului. Din păcate, anii comunismului au schimbat radical rolul elitelor și rolul creatorilor de frumos, astfel încât mai știm prea puțin despre rolul acestor temerari.

Dintre arhitecți mi-e greu să selectez un preferat, având în vedere că i-am prezentat pe mai mulți în monografii (Louis Blanc, Ernest Doneaud, Edmond Van Sannen-Algi, Carol Benisch, Paul Gottereau, Gaetan Burelly), i-am cercetat intens, începând cu toamna anului 2009 – anul în care am pășit pentru prima dată în arhive și de atunci nu le-am mai părăsit!

De exemplu, în 2013-2014 am început, alături de Alina Havreliuc și Raluca Tănăsescu, cercetarea lui Paul Smărăndescu la Biblioteca națională. Fondul său cel mai important este păstrat la Colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale. Mergeam cel puțin o dată pe săptămână la cercetare și nu știam niciodată ce va conține dosarul, ce ni se va aduce. Fiecare dosar făcea parte din ‘arhiva Paul Smărăndescu’ și putea conține fie sute de pagini și documente, fie doar un proiect de arhitectură. Așa am construit o radiografie destul de importantă a acestei arhive, am creat opisul, pe care l-am pus la dispoziție în 2018 și celorlalți cercetători. Asta a fost seva: am reușit să cream această listă clară și apoi să identificăm în 2019 clădirile lui pe teren.

De fapt, mă bucur de fiecare proprietar pe care îl identific, de fiecare architect pe care îl urmăresc. Un alt exemplu fascinant îl constituie elvețianul Louis Pierre Blanc, care a reușit într-o viață foarte scurtă, de nici 43 de ani, să ne lase un patrimoniu privat fastuos și instituții publice impunătoare. Și în plan personal a avut multe pierderi, apoi a contractat o boală grea, tuberculoză osoasă, cel mai posibil pe șantiere, în condiții improprii de lucru. Fiecare destin al acestor creatori este impresionant, de aceea suntem datori să îi aducem în atenția publicului.

Dintre etapele unui proiect în derulare: apariția ideii, cercetarea, etapa de punere în ordine, prezentarea către public, care este cea care îți place cel mai mult?

Etapa preferată este cercetarea din arhive, fără dubiu. Printre documente, acte vechi. Dar mai este și cercetarea de teren care îmi face mare plăcere. Dar o etapă esențială, fără de care nu putem funcționa, este găsirea unei surse de finanțare. Chiar dacă avem dorința și pista creionată pentru a spune o poveste, avem nevoie de fonduri pentru a funcționa, pentru a edita materiale, pentru a publica online sau a tipări, fiind parte din acest sector cultural independent, nu este deloc ușor.

Ce întâmplare inedită ai de la tururile tale?

Lumea află din ce în ce mai mult despre ceea ce facem noi ca Asociație și uneori vin cu noi în tururi și rude, nepoți ale unor personalități din domeniul arhitecturii și ingineriei. Uneori nu doresc să își divulge identitatea, alteori ne susțin necondiționat. Am avut șansa incredibilă ca proprietarii actuali sau moștenitorii celor de altădată să ne fi deschis proprietățile lor, ne-au arătat imobilele restaurate și ne-au împărtășit din istoriile de familie, au fost întâlniri deosebite, mai ales în ultimele luni ale lui 2019.

Te-ai gândit vreodată să transformi una dintre expozițiile tale într-o expoziție permanentă care să devină parte integrantă într-unul dintre muzeele din București? Sunt o multitudine de materiale create de voi, ce putem face ca să nu le pierdem?

Am avut mai multe expoziții: cea dedicată Arhivei de arhitectură 1830-1860, cea despre Parcul Carol, apoi cele despre istoria palatelor brâncovenești sau cea spectaculoasă a Marthei Bibescu. Ideea noastră a fost ca după fiecare expoziție, panourile respective să fie donate instituțiilor publice care ne-au găzduit, unde se și potriveau mai bine ca tematică. Povestea spusă de noi rămâne și în cărți, de aceea încercăm atât de mult să realizăm publicații atractive și documentate.

Într-adevăr, am putea contribui, în cazul în care s-ar materializa o idee mai veche a Ordinului Arhitecților din România, de a fonda un Muzeu al arhitecturii, cred că materialele noastre ar prezenta interes. Muzeul arhitecturii ar fi o inițiativă deosebită și prin varietatea arhitecturală prezentă în spațiul românesc: atâția arhitecți străini au contribuit la patrimoniul nostru, atâția români au studiat în afară și au fost influențați de alte culturi. Ar trebui astfel unite eforturile unor asociații sau inițiative civice, ar trebui urmărit și ce interes există în spațiul public pentru apariția unui astfel de muzeu.

Oana este persoana care mi-a arătat cu adevărat ce înseamnă ambiția de a cerceta informații necunoscute, de a descoperi piste noi. Ea m-a inspirat în să îmi găsesc surse variate în căutarea informației, pentru a-mi atinge ținta. Publicațiile ei premiate, proiectele câștigate în cadrul concursurilor culturale dovedesc valoarea ridicată a cercetărilor ei. Discuția cu Oana arată cât de important este să fii pasionat de ceea ce faci, astfel încât să lași în urma ta lucruri de valoare.

Fotografiile au fost preluate de pe site-ul Asociației Istoria Artei.

Apr

2020

Abația Cisterciană Cârța

Astăzi, 18 aprilie, în prag de Paște ortodox, este Ziua Internațională a monumentelor și a siturilor, stabilită prin decizie UNESCO an de an, începând cu 1982. Tema acestui an, în contextul dificil actual, este de Valori comune, patrimoniu comun, responsabilitate împărtăşită. Am decis să marchez ziua aceasta printr-un monument istoric unic în România, un loc aflat astăzi între sacru și laic, construit prin relații trans-frontaliere valabile chiar și în secolul al XIII-lea, cu Banatul din România de azi și cu Pontigny din Franța. Astfel…

#Aiciastat Abația Cisterciană Cârța, unica mănăstire cisterciană din țară, fondată în sec. al XIII-lea de un grup de călugări cistercieni veniţi de la mănăstirea Igriş. Igriș a fost prima mănăstire cisterciană de pe teritoriul (actual al) țării noastre, fondată în anul 1179 de călugări veniți de la abația-mamă din Pontigny. În timp, Igriș a dispărut după invaziile tătare. Interesant este că la Igriș s-au pus și bazele primei biblioteci, de pe teritoriul țării noastre, bogată în manuscrise. Deci practic, din abație în abație, Cârța se înrudește și cu Pontigny.

Ordinul cistercienilor

Ordinul cistercienilor este un ordin catolic fondat în 1098 în orașul francez Citeux din Burgundia de către abatele Robert de Molesme (Citeux în latină se traduce în Cistercium). Cistercienii duceau o viaţă austeră, munceau intens, cu pauze la 3 ore pentru rugăciune, nu mâncau carne, nu își încălzeau locuințele, se îmbrăcau numai cu haine produse de ei și vorbeau între ei doar strictul necesar. Preceptul după care se ghidau era ‘Ora et labora‘ (‘Roagă-te și muncește‘).

Istoria Abației de la Cârța

La Cârța au fost mai multe faze de construcție, întrerupte de invazia tătară din 1241, după cum arată cercetările arheologice, astfel încât astăzi ansamblul îmbină stilul romanic cu goticul timpuriu. Călugării veniți aici au primit mlaștini și păduri de la regele maghiar pe malul stâng al Oltului, în apropiere de localitatea Cârța de astăzi. Au asanat mlaștinile și au început să practice agricultura și piscicultura, astfel încât să poată trăi din rezultatele propriei munci. Inițial, au ridicat o construcţie simplă din lemn. După câţiva ani, au adus maiştri pietrari din Franţa care au ridicat o construcţie gotică, care a servit drept inspiraţie pentru arhitectura viitoarelor biserici fortificate din Transilvania.

Spre deosebire de Abația Igriș, mănăstirea cisterciană de la Cârța a reușit să se refacă după marea invazie a tătarilor din 1241. Se pare că pentru a se apăra mai bine împotriva inamicilor şi-au construit două grote în apropierea mănăstirii unde se ascundeau. Legendele spun că aceştia ar fi săpat chiar şi un tunel ce pornea de sub altarul bisericii şi care ducea până la râul Olt.

Abația a fost desființată prin decizia regelui Matei Corvin la data de 27 februarie 1474. Este posibil ca Matei Corvin să fi desfiinţat abaţia deoarece localnicii din împrejurimi se plângeau că aceasta ar fi cauza atacurilor necontenite ale inamicilor. O altă teorie este că, în timp, călugării au devenit atrași de viața materială și luxoasă, lucru care a displăcut regelui maghiar. Chiar se spune că unii dintre călugări au adus la Cârţa soiuri de viţă nobilă din Burgundia și foloseau vinul pentru a avea putere la muncile lor.

Arhitectura Ansamblului Abației Cârța

În ciuda trecerii timpului și a distrugerilor suferite, monumentul şi-a păstrat arhitectura impunătoare. Fațada vestică a bisericii fostei mănăstiri are o fereastră polilobată, o rozetă, tipică pentru construcţiile cisterciene. Când am vizitat locul acesta special, în iarna lui 2017, am intrat printr-un portal gotic, călătorind în timp. În interiorul ruinelor mănăstirii am văzut cimitirul de soldaţi germani căzuţi la Porumbacu în septembrie 1916. Mormintele au fost mutate în 1928 aici pentru a fi protejate. În curtea bisericii, în același an, zidarul Rudolf Binder a ridicat în onoarea celor căzuți statuia lui Roland, erou germanic din secolul al VIII-lea, simbol al libertăţii şi dreptăţii căzut în război cu necredincioşii. După ce am trecut de cimitir, ne-a luat ochii exteriorul bisericii evanghelice care este decorat cu ferestre şi rozete tipice stilului gotic. Încă se văd contraforții masivi din piatră de nisip. Ruinele bibliotecii (‘reflectorium’) şi a dormitoarelor se află în partea dreaptă a bisericii. Ele sunt interesante din punct de vedere arhitectonic deoarece îmbină stilul romanic, prin coloanele încadrate de arcade în semicerc, cu gotic (tipic fiind arcul frânt). Impresia pe care ne-a făcut-o atmosfera întregului ansamblu este că pare rupt din ‘Numele trandafirului’ de Umberto Eco (cu toate că în poveste este vorba de o mănăstire benedictină din nordul Italiei).

În interiorul bisericii am văzut altarul baroc cu Sf. Petru şi Sf. Pavel și o orgă mecanică barocă care datează în jurul anului 1777. Cheia de boltă este ornată cu chipul Fecioarei Maria, care era ocrotitoarea cistercienilor. Astăzi biserica este frecventată de comunitatea evanghelică din localitatea Cârţa. Este interesant că abația Cârța își trage originea numelui de la cuvântul ‘Kerz‘, care în germană înseamnă ‘lumânare’.

Detalii Tehnice

Adresa: Biserica Evanghelică Cârța, Str. Principală nr. 110, Cârța, jud. Sibiu. Ansamblul arhitectonic figurează pe lista monumentelor istorice din 2010, cod LMI SB-II-a-A-12348.

Tel.: 0752.055.997 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am vizitat Abația în februarie 2017, și ne-a deschis poarta preotul Misch, care oferă ghidaj în română și în germană. De obicei cheia se găsește la Info-Kiosk. Abația a fost renovată în 2013 cu fonduri UE. Programul de vizitare este de luni până sâmbătă între 09:00 – 18:00 și duminica între 11:00 – 18:00. Biletul pentru vizitare este de 5 lei pentru adulți și 2,5 lei pentru elevi, studenţi și pensionari.

Surse: Articol ‘O genealogie cisterciană enigmatică: Pontigny mama – Igriș fiica – Cârța nepoata‘ de Șerban Turcuș, apărut în Historica Cluj

Sibiu-turism

Radio România Internațional

Pliant turistic Abația Cârța

Pliant turistic detalii Kerz

Apr

2020

De vorbă cu un pasionat de București

Am stat la povești cu Alex, unul dintre personajele cheie care mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște orașul în profunzimea lui. Alex este un povestitor, prototipul individului pasionat de orașul în care s-a născut, care sapă adânc după informații cu o aviditate pe care rar o întâlnești. Deși nu are profesie de istoric, și-a făcut din cunoașterea istoriei propriului oraș un crez, o pasiune, pe care o practică intens în timpul liber. Citind prima carte despre București, Alex s-a lăsat mânat de curiozitatea care a crescut prin tehnica bulgărelui de zăpadă: cu cât se rostogolea la vale mai mult, cu atât căpăta proporții.

Nu m-am întâlnit de foarte multe ori cu Alex, dar de fiecare dată când am făcut-o am plecat mai încărcată și mai bogată spiritual. Aș vrea să îl păstrez ca un personaj misterios, lăsând pentru mai târziu, în alt articol, divulgarea identității lui exacte.

Cum a început pasiunea ta pentru istoria Bucureștiului?

Sunt bucureștean născut în Spitalul Brâncovenesc, mult regretat astăzi, o bijuterie dispărută din Bucureștiul vechi. Când eram mic, în jurul vârstei de 4-5 ani, bunicul meu care locuia în zona Lizeanu mă ducea des la plimbare prin centrul orasului. Am în minte o imagine plastică a relației mele cu orașul: în plimbările noastre mă atrăgeau grilajele de fier forjat care acopereau pământul din jurul copacilor plantați de-a lungul bulevardelor largi. Aveau o anumită eleganță, care s-a pierdut astăzi. Și așa am avut primul contact cu Bucureștiul vechi. Apoi, când am mai crescut, în anii facultății, am descoperit cartea „București, orașul mahalalelor” a lui Adrian Majuru, actualmente directorul Muzeului Municipiului București. Această carte mi-a trezit apetitul, dar în același timp mi-a adâncit misterul orașului. Mă întrebam „Cam pe unde venea mahalaua asta?” Și mi s-a creat o nouă nevoie de a cunoaște mult mai exact orașul, evoluția sa vie, cum s-a extins, până unde și de ce, să găsesc referințe biografice și hărți. Acest lucru m-a determinat să cumpăr din ce în ce mai multe cărți, până am ajuns să umplu 2 biblioteci. Așa că am reușit ca în 20 de ani să pot așeza pe hârtie istoria milimetrică a orașului și a mahalalelor sale.

Pare o documentare serioasă. Cum ai procedat?

M-a interesat să aflu când a apărut din punct de vedere istoric fiecare zonă din oraș. Mă atrag și casele vechi și am vrut să aflu când au fost construite. Mă intriga mai ales faptul că prieteni de-ai tatălui meu, reprezentanții unei alte generații, reușeau să ghicească, ochiometric, anul de construcție în funcție de arhitectura unei case.

Observ o abordare oarecum matematică, exactă. Arată cumva o afiliere și pe zona asta?

Așa este, am vrut să înțeleg biologic, istoric, matematic orașul. Am început sintetizând informații din surse diferite pentru a realiza o documentarea de ansamblu. Pentru asta a trebuit să iau contact cu stilurile arhitectonice. Cu timpul, am reușit să datez cu o oarecare marjă de eroare casele din oraș, raportându-mă la stilul arhitectonic.

Ai cercetat aceste lucruri dintr-o ambiție personală, pentru tine însuți?

Da, inițial am făcut-o pentru mine, apoi a apărut dorința de a povesti și celorlalți din jurul meu. Există un procent mic de oameni interesați de istoria orașului, raportat la populația totală, dar totuși acești oameni există și sunt dornici să afle, să asculte poveștile Bucureștiului.

Care a fost de fapt obiectivul tău primordial în cercetarea ta?

Pe scurt, îmblânzirea unui oraș sălbatic și necunoscut.

Care sunt fețele orașului București pentru tine?

Eu consider că sunt 2 fețe ale orașului: una este cea vizibilă, dată de clădirile, bulevardele, luminile, copacii care îl individualizează. A doua față a Bucureștiului este dată de poveștile lui, care pot răsări din orice obiect, orice casă. Fiecare nume de stradă, fiecare stație de autobuz are o poveste, pe care o poți afla chiar întâmplător,fie de la radio, fie de la un vecin de pe stradă, fie dintr-o carte. Poți fi surprins chiar și atunci când descoperi povestea legată de numele străzii pe care locuiești. Apoi, pe lângă informațiile tehnice ale unei clădiri, când a fost construită și ce arhitect a proiectat-o, este povestea celor care au locuit acolo. Orașul poartă amprentele personalităților marcante din ultimii 150 de ani care au locuit sau au ajuns într-o anumită împrejurare în București. Fiecare om de cultură important pentru istoria artistică a României, fiecare dintre conducătorii politici din ultimii 150 de ani, fiecare om de știință important a locuit la un moment dat într-o casă, pe o stradă în București… Și despre aceste episoade nu există întotdeauna documentare. Dar pentru mine e clar că istoria ultimilor 150 de ani a fost scrisă la București de oamenii care fie s-au născut aici, fie doar au poposit aici temporar. Mie îmi place să lipesc momente istorice și culturale pe clădiri, pe fațade, pe străzi, îmi place să fac această conexiune.

Înțeleg că ai atât o muncă de cercetare, cât și o muncă de teren. Ai încercat să intri în aceste case cu poveste?

Câteodată da, atâta timp cât găsesc persoane deschise care să îmi ofere informații. Dar asta nu se întamplă întotdeauna. Se întâmplă să dai peste instituții care nu te primesc cu căldură, de oameni care sunt deranjați de faptul ca le pozezi casa și uneori e de înțeles. Dar străzile te așteaptă pentru a le cutreiera și casele care le împodobesc pot fi admirate și din stradă.

Și cum documentezi ceea ce afli? Scrii, ai un jurnal?

Da, scriu destul de mult. Am câteva sute de pagini scrise până la momentul actual. Descompun pe zone istoria orașului. Strada rămâne pentru mine unitatea elementară și încerc să mă apropii de istoria cât mai multor străzi.

În cercetarea ta bănuiesc că ai găsit, nu de puține ori, informații contradictorii. Cum ai procedat în aceste cazuri pentru a ajunge la sâmburele de adevăr?

Am mers pe mâna informațiilor cât mai recente și a instituțiilor cât mai respectabile ca surse. Recent am descoperit câteva informații și pe site-ul unui muzeu care intrau în contradicție cu un studiu arheologic recent. Normal că studiul arheologic primează. Dar în general spațiul virtual generează erori și aici mă refer la site-uri, blog-uri, postări Facebook.

Ai reușit să găsești și informații de nișă pe internet?

Internetul are aceste două tăișuri: pe de o parte există o multitudine de informații exacte, documente, articole în format pdf, cărți întregi, site-uri instituționale. Există mai multe bloguri foarte interesante și foarte bine documentate: Rezistenta Urbana, Historia, Bucurestiivechisinoi. Pe de altă parte însă, există platforme frumos ornate, bloguri pline de poze vechi pe care se perpetuează în buclă aceleași informații eronate, din păcate devenite populare.

Nu crezi ca este misiunea noastră să rupem acest lanț al slăbiciunilor, să devoalăm aceste mituri?

Absolut. De exemplu, din categoria „informațiilor eronate cu poză frumoasă” am găsit tot felul de povești: că Hotelul Intercontinental ar fi fost cea mai înaltă clădire din București, că ar fi fost construit pe bile ca să reziste la cutremure, Calea Victoriei cel mai lung bulevard din București și tot așa… Trebuie sa știm că Intercontinentalul este și a fost într-adevar cel mai înalt hotel de cinci stele din România, dar Casa Scânteii (Casa Presei de astăzi) a fost întotdeauna o clădire mai înaltă decât hotelul, fiind construită cu mulți ani înainte. Cel mai lung bulevard din București este Splaiul Unirii care depășește practic mai mult de trei ori lungimea Căii Victoriei. Am fost și eu victima unor informații populare, mai ales în ceea ce privește arhitecții unor case (pe baza unor piste de pe internet). Până la urmă, poți verifica, cu răbdare, informațiile pe care le cauți. Cărțile au index alfabetic, index de nume și poți da „search” în carte prin indexul respectiv.

Ai menționat biblioteca ta adunată după 20 de ani de cercetări. Dacă ar fi să recomanzi unui învățăcel, unui ucenic în formare în istoria Bucureștiului, care ar fi cele trei cărți de temelie pe care le-ai recomanda?

În ultimii 20 de ani au apărut multe cărți despre istoria Bucureștiului, a fost o adevărată explozie. Din păcate multe dintre ele sunt doar un colaj de fotografii, cu informații preluate din altele, și din altele, și din altele; fără acuratețe și cu mică valoare documentară, cel mai probabil frumoase ca albume foto. Dacă ar fi să recomand o carte cu adevărat valoroasă, aș începe cu Dimitrie Papazoglu, un pasionat de București care nu a fost istoric de meserie. El a fost în principal ofițer și cartograf. La vârsta de 80 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru secolul XIX când a trăit, el a scris „Istoria Fondărei Orașului București”. Este prima carte,de care știu eu, dedicată istoriei Bucureștiului, scrisă în 1891. El a fost pasionat toată viața de istoria orașului și chiar încropise un mic muzeu de istorie, cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin vechi. Există și o anecdotă legată de colecția lui: Papazoglu aștepta în anticamera lui Cuza să fie primit în audiență de domnitor. În fața lui era în așteptare un boier cu care Papazoglu intră în vorbă. Papazoglu, volubil, îi spune boierului că vrea să îi ceară lui Cuza PANA cu care acesta a semnat decretul de împroprietărire a țăranilor. Boierul îi spune cu superioritate lui Papazoglu că el știe unde se află gâsca din care a fost luată pana respectivă. Papazoglu îl întreabă cu mare interes: „Și, deci unde zici mata că se află gâsca aia?” Se pare că o anumită doză de naivitate ne ajută pe fiecare dintre noi să ne conservam curiozitatea și dorința de a merge înainte.

A doua carte pe care aș menționa-o este „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi” scrisă de Gheorghe Crutzescu în 1943. Crutzescu, diplomat atașat la Ambasada României la Stockholm, practic a scris o singura carte în timpul vieții sale, carte care reprezintă probabil cea mai frumoasă monografie a Căii Victoriei. Este o carte scrisă cu drag, dincolo de bagajul documentar remarcabil de care dă dovadă.

A treia carte ar fi o carte mai recentă, publicată în 2009 „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară” de Radu Oltean, un grafician foarte talentat și pasionat de istoria orașului (pont pentru doritori: din ce știu, se mai poate găsi la Anticariatul de la parterul sediului Arcub pe strada Batiștei). Blogul lui Radu Oltean (Art-historia) este de asemenea foarte valoros.

Cum ai încercat să îți pui amprenta asupra Bucureștiului, cum ai încercat să schimbi ceva?

E mult spus ca am încercat să-mi pun amprenta. Am o poveste legata de Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu. Observasem că din expoziția permanentă a muzeului lipsea un obiect, carnetul de bal. Din punctul meu de vedere, carnetul de bal ar trebui să fie un obiect de referință în cadrul expoziției permanente, deoarece Palatul Suțu a fost un loc faimos pentru baluri sale. Așa că le-am sugerat celor din personalul administrativ să includă un astfel de carnet de bal și în expoziția lor permanentă. Știam că au asemenea carnete de bal pentru că fuseseră expuse de-a lungul timpului în expozițiile temporare. Nu știu dacă m-au ascultat pe mine, sau chiar era un lucru pe agenda lor, cert e că peste un timp m-am bucurat sa găsesc un carnet de bal expus în cadrul colecției permanente.

În plus, aș vrea să pun în aplicare dorința lui Crutzescu legată de identificarea locuinței lui Ulysse de Marsillac. Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez stabilit la București, pe Calea Victoriei, la mijlocul secolului al XIX-lea. A devenit mare iubitor de București și a scris „Guide du Voyageur a Bucarest” în 1877. Cruțescu și-ar fi dorit ca autoritățile să marcheze casa în care a locuit Ulysse de Marsillac, dar acest lucru nu s-a întâmplat din 1943 până astăzi. Mi-ar plăcea să marchez eu locul acela, dar despre asta, vom vorbi în detaliu în viitor.

De unde ai talentul oratoric?

Mi se trage din primii ani de educație, parinții mei au fost amândoi foarte buni povestitori. Dar cele mai frumoase povestiri mi le împărtășea bunicul meu în plimbările noastre prin București. El a fost moldovean și poate de la el mi se trage harul de povestitor.

Ce întâmplări inedite despre București îți vin in minte?

Bunicul îmi amintește de Petre Ispirescu, tipograf de profesie, fără studii, dar care simțea nevoia sa scrie. El a fost culegător de povești și a scris o carte de basme, folosindu-se de informațiile pe care le-a auzit în copilarie în frizeria tatălui său. În frizerie se deapănă cele mai de suflet povești: din poveste în poveste a ajuns la capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un alt detaliu interesant este acela că Petre Ispirescu a fost un autentic bucureștean, nu a cules povești și legende decât din auzite. Având o familie numeroasă, a muncit toată viața la tipografia primită ca zestre de la soția sa, neavând timp de calatorii. Nu a părăsit Bucureștiul decât o singură dată, când s-a dus la Ploiești la o nuntă.

Meseria lui Ispirescu de tipograf mă duce cu gândul la Carol I, care în prima săptămână după sosirea sa ca principe la București a instaurat revista presei: primul exemplar al tuturor edițiilor ziarelor de pe teritoriul țării noastre trebuia să ajungă pe masa regelui. Al doilea lucru care m-a impresionat la primele gesturi ale lui Carol la sosirea lui în București: a ales o guvernantă britanică să îl învețe limba română. De ce britanică? Pai guvernanta nu știa germană. Nici Carol nu știa limba engleză, ceea ce l-a forțat să învețe limba română într-un ritm accelerat.

Care este Bucureștiul tău preferat?

Bucureștiul de vară timpurie, de iunie dinainte de Sânziene. Când verdele încă se păstrează crud, când se lasă noaptea peste verdeața proaspătă, când iluminatul stradal nocturn învăluie cu căldura umbrele caselor, copacilor și vegetației, iar luminile și umbrele îi conferă o textură magică.

Minunată imagine. Și totuși, dacă ar fi să alegi și un loc preferat din București?

La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, în curtea Bisericii Radu Ceauș, există un pâlc de salcâmi și acest loc descoperit total întâmplător are pentru mine o încărcătură deosebită. Acești salcâmi îmi amintesc de grădina bunicilor din zona Lizeanu. Aveau în curte 4 salcâmi uriași. Acum salcâmii și grădina nu mai există. O construcție nouă cu 3 etaje le-a luat locul. Pentru mine salcâmul este copacul simbol al Bucureștiului datorită copilăriei mele, deși, statistic vorbind, oțetarul este preponderent în oraș. Crengile întortocheate ale salcâmului îl fac să arate total diferit de ceilalți copaci. Salcâmii aștia din curtea bisericii se află în spatele casei lui Ion Cămărășescu, proiectată de Paul Smărăndescu.

Ce alte pasiuni mai ai, în afară de București și istoria Bucureștiului?

Filmul artistic. Indiferent de gen, dar să fie de foarte bună calitate.

Un film pe care l-ai recomanda?

Citizen Kane, ca film vechi. Un film nou bun ar fi Never look away, din 2018.

Înțeleg că Bucureștiul este și rămâne marea ta dragoste. Care ar fi orașul care te atrage din țară cel mai mult după București?

Cu siguranță acesta este Brașovul, am avut o mătușă care locuia în apropierea orașului. Și Brașovul are multe povești nespuse, cu o istorie foarte încărcată din punct de vedere cultural. Conviețuirea confesiunilor religioase diferite a creat un oraș spectaculos. Modul în care s-au adaptat românii de-a lungul vremurilor să locuiască într-un oraș medieval este foarte interesant, și acest lucru îi conferă un farmec extraordinar.

Cum ai gândi tu popularizarea subiectului patrimoniului către mai mulți oameni?

Primul lucru la care mă gândesc este să creez niște contacte cu mai multe institute de profil care se ocupă, într-o formă sau alta, de patrimoniul bucureștean. Sunt mai multe, nu numai Institutul Național al Patrimoniului, care ar putea, prin colaborare cu societatea civilă, să sprijine și să aducă modificări legislative care să stopeze procesele de vandalizare a patrimoniului cultural. Cadrul legislativ existent la ora actuală nu este suficient. Orice alt demers în afară de cel legislativ nu ar avea același impact. Și societatea civilă ar putea să se organizeze pentru a redacta anumite proiecte de modificare legislativă care să protejeze patrimoniul cultural vechi al orașului și să normeze construcțiile noi. Este firesc ca aceste construcții să apară într-un oraș in transformare, dar nu să le obstrucționeze pe cele vechi, ci să existe o anumită armonie.

Un exemplu pentru o inițiativă simplă, Bucureștiul astăzi nu este complet numerotat stradal. Sunt chiar anumite străzi pe care casele nu au nici macar o plăcuță cu număr. Ajungem să ne rătăcim în propriul oraș. Lipsa numelor străzilor sau a numerelor caselor arată dispreț pentru oraș. Și aici văd o rezolvare din punct de vedere legislativ. În plus, eu aș propune dublarea numărului de monumente istorice din București, avem o multitudine de clădiri de patrimoniu care trebuie respectate ca atare. Ar trebui să avem mai multe proiecte pentru a beneficia de fondurile europene nerambursabile, iar instituțiile din domeniu ar trebui să creeze departamente coerente care să se ocupe de redactarea acestor proiecte. Fondurile europene reprezintă șansa caselor de patrimoniu, care ar putea fi astfel reabilitate.

Mi-a plăcut tare mult discuția cu Alex, și mi-am dat seama că oricare dintre noi ar putea fi Alex dacă am adresa întrebările potrivite orașului în care ne-am născut. Fotografiile din articol sunt din colecția lui personală, și arată talentul lui de fotograf. Așa că am apreciat cel mai mult îmbinarea de înzestrări: perseverența pentru a ajunge la miezul informației, fotografia și, cel mai important, harul de a povesti.

Apr

2020

Cele mai frumoase 10 biblioteci din România

#Aiciastat cartea, biblioteca, cunoașterea. Nu pot vorbi despre patrimoniu, fără să vorbesc despre cărți, aliatele noastre în perioada aceasta de auto-izolare generată de pandemie, de distanțare și de întoarcere la sine. Așa că aș vrea să scriu despre cele mai frumoase 10 biblioteci din România, biblioteci care m-au impresionat, fără să creez o listă exhaustivă. Cu siguranță mai sunt multe de văzut de acum înainte, și abia aștept să le descopăr. Fiecare loc m-a marcat din perspectiva stării sufletești de la momentul vizitării lui, și nu vreau să fac un clasament. Ideea acestui articol mi-a venit dintr-o discuție de suflet cu Emilia Chebac, al cărei club de carte minunat îl frecventez. Emilia citește cu o aviditate extraordinară, trăiește cărțile cu intensitate maximă, și poate să convingă prin cuvinte dibace orice cititor de puterea unui roman, unei colecții de povestiri sau a unui jurnal de calitate. Și prin întrebările pe care mi le-a adresat a răscolit nevoia de a săpa și de a scoate la lumină bibliotecile care mi-au rămas în minte de-a lungul timpului.

1. Biblioteca Universității Tehnice ‘Gheorghe Asachi’ din Iași

Universitatea tehnică Gheorghe Asachi din Iași a fost proiectată de către arhitectul elvețian Louis Blanc, fiind o clădire impunătoare construită în 1860 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Biblioteca a început prin schițele lui Petru Poni, care era profesor de chimie la Universitatea din Iași. Blanc a preferat să se abată de la sugestiile lui Petru Poni, inundând sala de lumină, și cu siguranță i-a ieșit o frumusețe. Printr-o minune a scăpat biblioteca în timpul bombardamentele sovietice asupra Iașiului din Al Doilea Război Mondial. Astăzi are în jur de 500.000 de volume. Biblioteca este deschisă studenților și vizitatorilor curioși de luni până vineri, între 8:00-14:00, și se organizează de asemenea tururi ghidate. Fotografie din decembrie 2018, o vizită memorabilă cu ocazia Centenarului.

2. Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-MInovici'

Dumitru Furnică-Minovici a fost un colecționar pătimaș, și și-a construit această casă în stil Tudor special pentru a-și adăposti colecția. El a adus biblioteca din lemn de nuc masiv cu coloane corintice lucrate de mână tocmai din castelul Weilburg de lângă Viena. Se pare că provine din secolul al XVIII-lea, iar salonul a fost special conceput ca să încapă biblioteca în el. Biblioteca aceasta deține aproximativ 2000 de volume valoroase legate în piele, iar scaunele din salon sunt tapisate în manufactura Aubusson. Muzeul a ajuns în proprietatea Academiei Române fiind donat de fondatori, la sugestia lui Petru Groza, pentru a nu fi rechiziționat și devastat. Aici s-au filmat numeroase emisiuni culturale, printre care ‘Înapoi la argument’, a lui Horia Roman Patapievici. Fotografie făcută în februarie 2019.

3. Biblioteca de la Cincșor

Biblioteca aceasta este un loc special amenajat în casa parohială a bisericii fortificate din Cincșor, renovată și transformată într-o minunată casă de oaspeți, care îmbie la relaxare. Pe lângă bibliotecă, m-a impresionat aici și orga adusă la Cincșor de către Samuel Matz Birthalm și datată din anul 1805, fiind una dintre cele mai faimoase orgi din Transilvania. Casa parohială se pare că a fost construită înainte de 1600 și după restaurare a ajuns o adevărată bijuterie arhitectonică, cu fresce de renaștere transilvăneană. Carmen Schuster este cea care a învestit suflet în restaurarea întregului ansamblu, ea având origini săsești. S-a născut la Cincșor, e emigrat în Germania în anii ’80, și s-a întors în 2000. Am depănat multe povești împreună cu ea și cu soțul ei Michael, pasionat de istorie, în minunata bibliotecă, în fața șemineului, în februarie 2017.

4. Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare este parte din Fundația Universitară Regele Carol I, proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Din păcate, în timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și astfel au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare, manuscrise (ale lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade). După 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și repopularea bibliotecii. Biblioteca este deschisă doctoranzilor și cercetătorilor, dar se poate vizita cu ocazia tururilor ghidate. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei.

5. Biblioteca din cadrul Muzeului 'George și Maria Severeanu'

George Severeanu, pe lângă meseria de doctor radiolog pe care o practica la rang de excelență, a avut de asemenea pasiunea de a colecționa obiecte valoroase. Biblioteca din cadrul Muzeului George și Maria Severeanu, în spatele biroului ornat cu piele de Cordoba, este unul dintre numeroasele obiecte de colecție pe care le-am descoperit în pitorescul muzeu de pe strada Henri Coandă. Severeanu a fost în special pasionat de numismatică și cărți. El a fost și primul director al Bibliotecii Municipale Bucureşti (și chiar primul donator). Fotografie făcută în cadrul unui tur ghidat în noiembrie 2018 cu Cronicari digitali.

6. Biblioteca Regelui Ferdinand de la Cotroceni

Biblioteca etajată din cadrul cabinetului de lucru al Regelui Ferdinand de la Cotroceni este sculptată din lemn de ulm, în stilul neorenașterii franceze (dulăpioarele sunt decorate cu motive specifice: cu mascheroni, blazoane, ghirlande florale, lire). Galeria etajată este mărginită de o balustradă frumoasă traforată. Biblioteca și astăzi conține foarte multe cărți care i-au aparținut Regelui Ferdinand, mai ales cărți de botanică (pasiunea lui). I.G. Duca a scris în volumul „Amintiri politice” că Ferdinand se ocupa de botanică „cu patima unui savant și priceperea unui specialist”.

7. Biblioteca din Casa Memorială Ion Minulescu

Biblioteca intimă din biroul lui Minulescu mi-a atras atenția când am ajuns de Noaptea Muzeelor în mai 2019 la Casa Memorială Ion Minulescu și Claudia Millian, un apartament șic din Blocul Profesorilor din Cotroceni. Poveștile muzeologului Adrian David ne-au cucerit: știe povestea fiecărui lucrușor din muzeu. Apartamentul a fost achiziționat de familia Minulescu în 1934. În timpul comunismului Minulescu a organizat aici un fel de pseudo-muzeu, cu program doar duminica, astfel încât să se asigure că își va păstra neatins apartamentul. În 1991, Mioara Laurenția Minulescu, fiica lui, artist plastic, a lăsat apartamentul și patrimoniul aflat în el, prin testament, Muzeului Național al Literaturii Române. Colecția este foarte bogată și conține documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii inedite și multe tablouri și sculpturi. Printre semnatarii operelor de artă aflate aici se numără chiar prieteni cu poetul, Alexandru Ciucurencu, Margareta Sterian, Henri Catargi, Iosif Iser, Victor Brauner, Camil Ressu, Cecilia Cuțescu Storck, M. H. Maxy, sau Oscar Han.

8. Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare (cel mai nou și mai modern dintre cele 3 corpuri), cu tavan vitrat și grădină interioară este accesibil publicului pe bază de legitimație de acces. Aici mi-am petrecut multe ore frumoase printre cărți și documente vechi în perioada facultății, fascinată de liniștea și lumina care inundă din plin etajele. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei.

9. Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române

Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române din cadrul Vilei Bosianu are însemne masonice și este plină cu 11.000 de volume de astronomie. Despre bibliotecă și povestea Vilei Bosianu am mai scris aici. Fotografie făcută în iulie 2019, cu ocazia unui tur ghidat organizat de Cronicari digitali.

10. Biblioteca digitală din Casa memorială Anton Pann

Biblioteca digitală din cadrul Casei memoriale Anton Pann m-a cucerit datorită conceptului inedit. Casa memorială a fost inaugurată acum un an jumătate, și este organizată în prima și singura casă unde Anton Pann a locuit fără chirie. El a cumpărat casa și curtea la 20 februarie 1848, în proximitatea Bisericii Sfântul Stelian-Lucaci, în a cărei strană a cântat Anton Pann. Casa avea o curte largă unde el și-a amenajat tipografia. Aici a scris el ‘Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea’. Muzeul are instalații interactive și animații (portretizarea Năzdrăvăniilor lui Nastratin Hogea este savuroasă), conținând inclusiv o arhivă de sunete, partituri și piese muzicale compuse de Anton Pann. Fotografie făcută în mai 2019.

Apr

2020

Vila Bosianu și legătura sa cu Unirea Principatelor

#Aiciastat (sau se pare că ar fi stat*) Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) în ajunul zilei de 24 ianuarie, în vila lui Constantin Bosianu (1815-1882). Vila face parte astăzi din ansamblul Observatorului Astronomic Bosianu, lângă Parcul Carol. Bosianu a fost un susținător fervent al lui Cuza și al Unirii Principatelor Române. Cu ocazia găzduirii lui Cuza în mare secret, pentru a preveni vreun atentat la viața acestuia, Bosianu s-a asigurat că vila era extrem de bine păzită, garantându-i siguranța domnitorului. Așa că arnăuții vegheau în turnul de observație dar și în jurul vilei, iar obloanelor au fost întărite cu drugi de fier la ferestre.

Despre Constantin Bosianu

Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat dreptul la Anvers și literele la Paris (la Sorbona), devenind ulterior primul decan al Facultății de Drept din București, premier al României, director al Eforiei Școalelor (pe vremea domnitorului Barbu Știrbei, chiar înainte de Cuza) și membru al Academiei Române. A ocupat diverse funcții înalte, fiind retribuit de Cuza pentru susținerea de care a dat dovadă.

Despre Vila Bosianu

Casa a fost construită în stil neogotic între anii 1853 și 1859 (pe terenul plin de vii și livezi, când încă Parcul Carol nu exista). Un amănunt interesant este că pe Dealul Filaretului viile sunt cele care au dat numele actualei artere: Șoseaua Viilor. În timp, viile s-au împuținat până au dispărut de tot din cauza filoxerei, când terenurile au început să fie parcelate și vândute ca loturi individuale. Proiectul vilei Bosianu a fost făcut de arhitectul Luigi Lipizer (cel care a proiectat și Casa Librecht-Filipescu – Casa Universitarilor). Un detaliu arhitectural similar cu Casa Universitarilor este și turnul cu creneluri. Vila a devenit reședința Consiliului de miniștri pe durata guvernului Bosianu, când a fost creată și biblioteca. Ea astăzi deține 11.000 de volume de astronomie, fiind sediul bibliotecii Institutului Astronomic al Academiei Române. În 1871, aici Bosianu a pus baza revistei legislative românești „Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească, ce apare lunar și astăzi.

Vila ascunde și diverse simboluri masonice și unioniste. La uşi se află trei gemuleţe cu roşu, galben şi albastru, culorile tricolorului care erau folosite încă de pe vremea lui Tudor Vladmirescu, și pregăteau Unirea de la 24 ianuarie 1859 (ca însemne unioniste). În plus, ușile mai au detalii în formă de Steaua lui David, iar camerele sunt octogonale. Scara din piatră de la intrare are o zonă mai înaltă pe treapta de jos, pentru a permite doamnelor să urce mai ușor în trăsură și domnilor să se urce mai ușor pe cal. Vila este clasată ca monument istoric, în lista publicată la 1 Octombrie 2010, sub codul B‑II‑m‑A–18518, cu denumirea improprie de Observatorul Astronomic „Bosianu”, fiind datat 1908, pe baza unei „Fișe de inventariere a Monumentelor Istorice” din iunie 1964.**

Unirea Principatelor

În această casă se țineau întrunirile secrete care pregăteau Unirea Principatelor, întâlniri care au culminat cu adăpostirea lui Cuza înainte de a fi ales domn și în Țara Românească. Bosianu a contribuit și direct la alegerea lui Cuza. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui ca domnitor al Țării Românești.

După înscăunarea lui Cuza, Bosianu a avut o activitate unionistă intensă, fiind secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești (în 1857) și vicepreședinte al Comitetului Central al Unirii. Astfel, el a putut să își aducă contribuția la modernizarea statului român prin mai multe legi, printre care legea organizării judecătoreşti, legea privind regularizarea şi canalizarea Dâmboviţei pentru prevenirea inundaţiilor, legea rurală sau legea instrucţiunii publice.

Vila Bosianu după secolul XX

După moartea lui Bosianu, prin diferite circumstanțe, clădirea a ajuns în patrimoniul Institutului Meteorologic. Chiar a fost sediul acestuia până la construirea pavilioanelor dedicate (despre care voi scrie un alt articol). Personalitățile implicate de-a lungul timpului în istoria vilei au fost: Ion Câmpineanu, fost guvernator al BNR, Ștefan Hepites, meteorolog și fizician, membru corespondent al Academiei Române și Nicolae Coculescu, cunoscut astronom și fondator al Observatorului Astronomic din București (care a și locuit aici).

Vila a suferit pagube la cutremurele din 1940 și 1977. Deși a fost restaurată de arhitectul Octav Dimitriu în 1992, are nevoie de o nouă restaurare, deoarece se degradează încet-încet. Astăzi se poate vizita în cadrul tururilor ghidate gratuite pe care astronomii și membrii institutului le oferă, pe bază de programare prealabilă, grupurilor de vizitatori (care trebuie să fie de cel puțin 2 persoane).

VIla Soare

Ștefan Hepites (1851-1922), este cel care a contribuit la fondarea astronomiei ca știință în România. El a inaugurat Vila Soare în stil neogotic pentru birourile Institutului Meteorologic, în prezența lui P.P. Carp, care era ministrul Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor la vremea respectivă. Din păcate, turnul în care se aflau instrumentele a fost distrus la cutremurul din 1940. Vila Soare a servit drept locuință pentru o parte din directorii Observatorului Astronomic. În 1999 clădirea a fost restaurată.

Un fapt interesant este că Hepites este cel care a stabilit ora căilor ferate ca oră oficială pe tot teritoriul României, înființând în 1892 primul serviciu al orei.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate la început de martie 2020 și iulie 2019 (vara nu se poate vedea fațada dinspre parcul Carol datorită vegetației abundente, dar unghiul este deosebit de frumos).

Adresa: Strada Cuțitul de Argint nr. 5 (accesul se face dinspre stradă, nu dinspre Parcul Carol)

Surse: Articol din Revista Descoperă și tur ghidat în iulie 2019 cu Cronicari digitali și cu istoricul Sorin Marin, documentarist în cadrul Institutului Astronomic

*Conform Magdei Stavinschi (care a activat timp de 15 ani ca director al Institutului Astronomic al Academiei Române, între 1990 și 2005), într-un interviu acordat Revistei Descoperă, există legende dar nu și documente oficiale care să ateste șederea lui Cuza la vila Bosianu.

**Menționat în articolul „Casa Bosianu în patrimoniul Institutului Astronomic al Academiei Române” de Magda Stavinschi

Apr

2020

La povești cu urmașii lui Haszmann Pál

#Aiciastat colecția de obiecte etnografice extraordinar de pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor.

Conacul GYula Damokos și muzeul etnografic

La origine, de fapt aici a locuit Gyula Damokos, în acest conac și ale sale dependințe care se întind pe un domeniu de aproximativ 2 hectare. Istoria domeniului începe în secolul XVII, dar ultimele modificări la conac au avut loc în 1831, oferindu-i o înfăţişare neoclasicistă. Conacul a avut mult de suferit după naționalizare, dar în 1973 autoritățile au decis să găzduiască aici un muzeu etnografic în aer liber, pe baza colecției de case tradiționale a Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe și a colecției de obiecte pe care le-a adunat Hasmann Pál-tatăl. Muzeul nou-înființat a fost denumit astfel în onoarea colecționarului iubitor de frumos și de tradiții.

Pasiunea lui Haszmann Pál

Într-o zi de iunie din 2018 am ajuns și noi în Cernat unde ne-am bucurat să putem sta de vorbă cu frații gemeni care își dedică sufletul muzeului Haszmann Pál. Fix la intrare l-am gasit pe Haszmann Pál-fiul (Peter). Chiar atunci repara o poartă secuiască foarte veche. Ne-a spus că cel mai mult îi face plăcere să lucreze la porţile secuieşti pe care i le aduc sătenii la reparat, deși s-au păstrat foarte puține în forma lor originară. Procesul tradițional de reparare este unul anevoios și migălos și foarte puțini se mai pricep în zilele noastre.

Domul Pál-fiul ne-a făcut turul ansamblului, ne-a plimbat printre motoare, tractoare, radiouri vechi și sobe de fontă deosebit de decorate, ne-a arătat și “atelierul de lucru”, care era organizat în aer liber.

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Domnul Haszmann Pál-fiul este specialist în agricultură, dar cu timpul a devenit specialist în istorie, și astăzi este administratorul muzeului. A fondat Universitatea Populară din Cernat care funcționează în regim de școală de vară, din aprilie până în octombrie, adunând copii și tineri interesați să petreacă o vacanță în aer liber, printre obiecte vechi și cu suflet învățând meșteșuguri tradiționale. Ne-a spus că se pregătește ca în curând să primească copiii de prin țară care se înscriu. Din păcate nu mai sunt meșteri care să dețină secretele acestor meșteșuguri. Dar el speră ca în atelierele pe care le organizează să fie copii care să deprindă îndeletnicirile și să le ducă mai departe.

“Noi încercăm să transmitem mai departe această dragoste și să menținem vii mânuirea lemnului și a fierului. Copiii care vin la noi să învețe meșteșuguri tradiționale au unde să doarmă, le pregătim de mâncare, se simt bine la noi.”

Domnul Pál-fiul ne-a plimbat pe urmele sacrului: am văzut împreună stâlpii funerari din lemn sculptat tipic secuiești. Apoi ne-a arătat pietrele funerare care reflectă imaginea originară a cimitirelor secuieşti din zonă. Muzeul are o colecție impresionantă de stupi tradiționali de albine pe care generații întregi le-au îngrijit cu sfințenie după ciclul amotimpurilor. Încet-încet ne-am îndreptat pașii la locul de odihnă umbrit de sub teiul bătrân dintr-o specie protejată: teiul cu frunză mare.

Apoi ni l-a prezentat și pe fratele lui geamăn: Jóspeh-István. Am stat de vorbă cu cei doi despre tatăl lor, despre perenitatea tradițiilor, despre frumusețea țării noastre, despre turiștii care le calcă pragul, toate într-o notă extrem de veselă. Deși la momentul respectiv aveau peste 73 de ani, erau plini de energie și dornici să ducă povestea începută de tatăl lor mai departe pentru generațiile următoare.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în iunie 2018. Conacul este monument istoric cu codul CV-II-a-A-13169.

Adresa: Strada Muzeului, nr. 332, Cernatul de Jos, Cod poștal: 527070, Telefon: 0267/367.566; 0267/367.612.

Program: 10:00 – 18:00 (dar vă spun un secret: dacă ajungeți puțin mai târziu, gazdele vă vor primi cu mare drag); prețul biletului când am vizitat noi era de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru studenți și elevi.

Website: http://www.sznm.ro

E-mail: hpmuzeum@yahoo.com

Mar

2020

Domeniul Știrbey de la Buftea

#Aiciastat prințul Barbu Alexandru Știrbey (1872-1946) împreună cu soția sa, prințesa Nadeja Bibescu Știrbey (1876-1955). Barbu Știrbey a fost un om politic marcant în perioada ante și interbelică și chiar descendent al Brâncovenilor prin bunica sa. În 1913, a fost numit de Carol I administrator al Domeniilor Coroanei Regale, timp în care s-a împrietenit cu Ferdinand, prinț moștenitor la acea vreme. Devenit rege, Ferdinand l-a numit consilier personal pe Știrbey, și din acest rol, ‘Prințul Alb’ (cum i se spunea) a avut un rol considerabil atât în politica internă cât și în politica externă. Se spune că și între Regina Maria (care venea adeseori la Palatul de la Buftea și chiar s-a mutat aici în timpul Primului Război Mondial pentru a se proteja) și Știrbey a fost o relație strânsă.

Istoria domeniului Știrbey: Palatul și casa mică

Istoria domeniului de la Buftea este mai veche: bunicul lui Barbu Știrbey, și anume Barbu Dimitrie Știrbei (domnitorul Țării Românești între 1849-1856), se pare că avea o casă de vânătoare pe acest teren. Aceasta este astăzi Casa Mică, aflată de-a lungul aleii principale a parcului, la intrarea pe domeniu, o căsuță de formă dreptunghiulară cu pivniță, parter și pod. Nu se cunoaște arhitectul. Casa mică a suferit modificări de-a lungul timpului, care i-au schimbat foarte mult înfățișarea. Aici s-a retras familia Știrbey în 1916 la venirea familiei regale la Buftea, la intrarea României în Război, cedându-le lor locul de onoare în Palat. Acest lucru este menționat de Prințesa Nadeja în memoriile sale.

“Ce zi am avut astăzi, a trebuit să golim marea noastră casă, după 21 de ani în care am locuit aici, de atâtea obiecte de toate felurile, a fost o nebunie, aproape că nici nu am avut timp să mă emoționez. […] mi se părea când luam și mobilele că pereții ridicau din sprâncene de nemulțumire văzând cum îi dezgolim […]. Către seară a sosit familia regală, toți copiii, apoi regina, plină de curaj și fermecătoare ca întotdeauna. […] căsuța noastră este așa de drăgălașă, așa de veselă încât am putea fi așa de fericiți aici dacă motivul din care locuim aici nu ar fi atât de neplăcut.”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din 14-15 august 1916 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1918-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

Palatul Știrbey a fost construit de tatăl lui Barbu Știrbey, Alexandru Barbu Știrbei (acesta fiind cel care a schimbat numele de familie în ‘Știrbey’, după moda timpului), între 1863-1864: cei doi ani sunt inscripționați pe două fațade, împreună cu inițialele A.B.S. și blazonul familiei. Inspirația pentru construcția palatului vine de la o vilă elvețiană, iar aerul romantic al palatului este dat de combinația de stiluri arhitecturale: neogotic și Rundbogenstil.

Domeniul Știrbey a fost frecventat de personalități de vază ale vieții politice și culturale românești, dintre care se remarcă Ioan Slavici. El a fost profesorul copiilor lui Alexandru Știrbey. Aflăm acest lucru de la Eliza Știrbey, devenită Brătianu prin căsătoria cu Ionel Brătianu. Ea povestește în memoriile sale de influența benefică a lui Slavici asupra educației sale. În plus, domeniul a fost vizitat de Vasile Alecsandri, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, generalul Ion Argetoianu sau Carol Davila.

Din păcate foarte multe informații care apar pe internet legate de Palatul de la Buftea sunt false, conform studiilor istoricului de artă dr. Oana Marinache. Domnitorul Barbu Știrbey nu a fost cel care a început palatul, și nici stilul palatului nu a fost Tudor. Proiectul palatului este atribuit în mod eronat lui Joseph Hartl, și de asemenea supervizarea lucrărilor nu a fost făcută de Michel Sanjouand, care murise în 1838. Arhitectul a rămas pentru moment necunoscut.

Mai jos am selectat câteva imagini de arhivă cu Barbu și Nadeja Știrbey, palatul și moara veche (una dintre sursele de auto-finanțare ale domeniului), casa mică, imagini preluate din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

Barbu Știrbey a modernizat constant domeniul de la Buftea, înființând o pepinieră de viță americană, o lăptărie și o fabrică de pansamente. El a aplicat modelul de industrializare aplicat de tatăl său, Alexandru Știrbey, care a fost la rândul său fondatorul unei mori și a unei fabrici de conserve. Moara din fotografia de arhivă a fost bombardată în timpul Primului Război Mondial.

Prințesa Nadeja Știrbey

Prințesa Nadeja Bibescu Știrbey a fost sora lui George-Valentin Bibescu și astfel cumnata Marthei Bibescu. Nadeja s-a născut în 1876 la Loschwitz, Saxonia, fiind fiica contesei Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, cea care a avut și o influență covârșitoare asupra Marthei Bibescu. Fire sensibilă și boemă, prefera să își petreacă timpul la Buftea, nu la palatul din București (pe Calea Victoriei, astăzi părăsit). Prințesa se ocupa de întreținerea domeniului, unde cultiva diferite plante și flori, călărea, picta, broda, făcea fotografii (există numeroase albume fotografice în arhive ale căror autoare este ea), scria poezii, cânta la pian și vioară. A scris atât poezii cât și memorii pe timpul Primului Război Mondial. A avut chiar unele poezii traduse de poetul (și doctorul) Vasile Voiculescu, istoricul Nicolae Iorga și poetul George Topîrceanu. În memoriile sale prezintă cu afecțiune palatul și clipele calde petrecute aici alături de familie, în special alături de cele 4 fiice ale sale.

Nadeja a fost la rândul ei apropiată de Regina Maria, dovadă fiind faptul că în 1916, când România a intrat în Război, Regina Maria s-a adăpostit aici, până la refugiul de la Iași, unde au plecat împreună, căci Bucureștiul fusese ocupat de armata germană. În 1917, Palatul a fost rechiziționat și aici și-a stabilit locuința Mareșalul Mackensen. Aici a fost negociată pacea cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea), semnată la 5/18 martie 1918, prin care România pierdea (temporar) Dobrogea și versanții Carpaților. În perioada bătăliilor lucrează ca infirmieră și se implică mult alături de Regină. Trăiește fiecare clipă de luptă la intensitate maximă. După refugierea la Iași, revenirea la Buftea i-a provocat o nespusă fericire deși a fost conștientă că viața după război nu avea cum să mai fie la fel.

“Am trăit, în sfârșit, un moment sublim pentru noi, când ne-am întors la Buftea neatinsă, mulțumesc lui Dumnezeu și mulțumită mai ales devotamentului admirabil al curajoase Josefina. Mi se părea că visez punând fiecare obiect la locul lui, apoi când totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea atât de dragi, mă scăldam în bucuria de a fi acasă, bucuria de a mă fi întors acasă cu toți ai mei, veselia reânnoită în fiecare zi de a fi, de a respira parfumul florilor mele, de a-mi privi bibelourile, de a-mi primi prietenii în draga mea casă, era prea frumos, atât mi-am dorit să văd cum vine primăvara la Buftea, deja ghioceii și brândușele își arată clopoțeii albi și potirele aurii și iată că mă întreb cu groază, ce ne va aduce primăvara?”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din data de 12 februarie 1919 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919‘, apărută la Editura Istoria Artei.

Prințul Știrbey și soarta conacului după 1945

După terminarea războiului, Barbu Știrbey a continuat să aibă un rol important în politica țării până în 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea (aparent datorită rolului său puternic în politică, dar și datorită relației sale cu Regina Maria). În ‘45, partidele politice istorice și Regele Mihai au sperat să formeze guvernul sub conducerea lui, însă pe 2 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova, astfel că Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru.

Palatul a fost expropriat în ’46 și apoi a intrat în proprietatea guvernului și a Comitetului Central al PCR în ’53. În acea perioadă, palatul a fost ocupat de o parte a Institutului de geriatrie ‘Ana Aslan’, fiind și depozit de vinuri și loc de petrecere pentru Nicu Ceaușescu. Palatul a avut de suferit mai ales după anii ’90. Se pare că din vechiul palat, transformat azi în restaurant, singurul element originar este scara monumentală din lemn. Palatul este încadrat ca monument istoric cu codul IF-II-a-A-15257.

Capela Sfânta Treime

Parcul domeniului este foarte vast și ascunde (în capătul unei alei cu pini) Capela Sfânta Treime, pictată pe interior într-un stil similar stilului lui Tăttărescu (informația care circulă pe internet, conform căreia pictura este chiar a lui, este falsă). Din pictura originară s-a păstrat doar Fecioara Maria cu Pruncul pe pereții altarului. Capela a fost realizată între anii 1871-1890 după proiectul unui arhitect austriac de origine daneză, baronul Theophil von Hansen. Drept dovadă stă o monografie austriacă din 1893 unde Hansen se numără printre autori, care include o gravură a capela Ştirbey de la Buftea; plus 15 planşe cu detalii ale capelei Buftea, semnate de Hansen în arhiva Academiei de Artă de la Viena, descoperite de Oana Marinache în cercetările din 2013. Capela este reprezentativă pentru stilul romantic, combinând materiale, texturi și culori provenind din arhitectura bizantină și neoclasică. Ea este similară ca stil cu capela Dumitru Filişanu din Filiaşi, care a fost proiectată tot de Hansen.

Capela Știrbey era locul preferat al Reginei Maria din domeniul de la Buftea; și Martha Bibescu venea aici să se roage. Aici sunt înmormântați domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei, prințul Alexandru B. Știrbey, prințul Barbu A. Știrbey și alți membri ai familiei. Din păcate se pare că aceste morminte ar fi fost răvășite în 2002. O informație falsă care circulă pe internet este că aici ar fi fost înmormântat fiul Reginei Maria, Mircea, care a murit la 4 ani de febra tifoidă. Acest lucru nu a fost validat de cercetările istorice.

Capela și aleea cu pini care duce către ea a fost folosită la filmări (inclusiv de Studiourile Buftea), fiind vizitată de actori precum Jean Marais, Belmondo, Roger Moore sau Nicole Kidman. În 1992, regizorul Francis Ford Coppola a filmat în capelă câteva scene din filmul “Dracula”. În vremurile noastre, capela poate găzdui ceremonii religioase (căsătorie și botez) în interior și în fața capelei. Capela este monument istoric cu codul LMI: IF-II-m-A-15257.02.

Turnul cu apă

Dacă continuăm pe aleea parcului, ajungem de asemenea la Turnul cu Apă (denumit și Castelul cu Apă), proiectat de Anghel Saligny în 1920 pentru a asigura alimentarea cu apă a domeniului Știrbey și a fabricilor adiacente, a fabricii de conserve, de vată și a morii. Turnul are o formă octogonală și este construit pe schelet de beton armat. Are o arhitectură industrial-utilitară impunătoare, cu aer clasicizant. La ultimul etaj este instalată o tiroliană care este folosită în timpul festivalului SummerWell.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în februarie 2020.

Sursa informațiilor: tur ghidat la domeniul Știrbey organizat de Oana Marinache pe 2 februarie 2020; într-o vizită de o zi la domeniul Știrbey de la Buftea se pot vizita palatul, capela, turnul de apă și cabana de vânătoare.

Sursă fotografii de arhivă și citate: cartea de memorii ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Știrbey 1916-1919’, apăruta la Editura Istoria Artei în 2015, ediția a II-a.

Casa copilăriei Silviei Șerbescu

Viața și studiile Silviei Șerbescu

Detalii

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Ordinul cistercienilor

Istoria Abației de la Cârța

Arhitectura Ansamblului Abației Cârța

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

1. Biblioteca Universității Tehnice ‘Gheorghe Asachi’ din Iași

2. Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-MInovici'

3. Biblioteca de la Cincșor

4. Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

5. Biblioteca din cadrul Muzeului 'George și Maria Severeanu'

6. Biblioteca Regelui Ferdinand de la Cotroceni

7. Biblioteca din Casa Memorială Ion Minulescu

8. Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

9. Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române

10. Biblioteca digitală din Casa memorială Anton Pann

Share this:

Like this:

Despre Constantin Bosianu

Despre Vila Bosianu

Unirea Principatelor

Vila Bosianu după secolul XX

VIla Soare

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Conacul GYula Damokos și muzeul etnografic

Pasiunea lui Haszmann Pál

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Istoria domeniului Știrbey: Palatul și casa mică

Prințesa Nadeja Știrbey

Prințul Știrbey și soarta conacului după 1945

Capela Sfânta Treime

Turnul cu apă

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Caută

Articole recente

Aiciastat pe Instagram

aiciastat