(P) Dacă nu te rătăcești în căutarea viitoarei autrostrăzi ce leagă Bucureștii de Moldova, e foarte posibil ca înainte să ajungi la Bacău să nimerești la Cucuieți. Nu la Cucuieții din Deal, nici la cei din vale (nu de alta, dar cucuieții din vale nu există, ar fi complet contraintuitiv să faci un cucui într-o depresiune, trebuie musai să fie o zonă mai înaltă, să ai cu ce să te fălești).
Aici mi-am dat seama că cea mai importantă întrebare pentru oamenii locului este dacă ai sau n-ai o vacă. Am auzit de atât de multe ori întrebarea aceasta, încât mi-am dat seama că trebuie să fac și eu cumva rost de o vacă, măcar una mică, de jucărie, să pot să le aduc copiilor mei o amintire din Cucuieți. Ce-i drept, vacă nu am găsit, dar am găsit câteva cărticele în format simpatic cu povestirile nemuritoare ale lui Creangă: „Capra cu trei iezi” (pică la fix într-o explorare a cucuieților), „Fata babei și fata moșneagului”, „Punguța cu doi bani”, „Soacra cu trei nurori” (pe asta le-o dau când or fi puțin mai mari). Și am luat aceste cărți tocmai de la Muzeul Răzeșilor Găzari din Prăjești, de pe lângă Cucuieți, din mâinile redactorului lor, Constantin Parascan, scriitorul care a păstorit pentru mulți ani de zile bojdeuca lui Creangă, acolo unde au fost scrise aceste povestiri. Și am ajuns să îl cunosc pe Constantin Parascan datorită prietenilor de la ING Bank care m-au luat cu ei într-o explorare cu cardul de credit ING Bank cu chef de cutreierat. Și dacă vrei să explorezi serios, te duci până hăt, departe, nu așa, colea. Așa că această explorare a mers dincolo de suprafață, dincolo de fațadele gospodăriilor tradiționale și a intrat în profunzimea lucrurilor. Tocmai pentru a vedea că putem plăti cu cardul de credit cu chef de cutreierat cam peste tot, pentru a descoperi locuri și experiențe noi. Șă știți și voi, pentru când veți pleca în cutreierat, cardul se deschide gratuit, direct din Home’Bank, poate fi folosit pe loc, peste tot în lume, are 0 costuri de emitere și livrare și oferă 3 rate fără dobândă la cumpărături de peste 500 lei.
Cu alte cuvinte, iată cum ne-am făcut noi amintiri memorabile fără griji. Așa am descoperit, printre altele, atelierul pictorului Dumitru Macovei la Moinești. Am aflat detalii despre viața unui răzeș găzar (adică sătean care deține pământ, pe vorba locului mai bine zis „poduri, pământuri și fâneață”, și care se ocupa cu transportul păcurii prin țară: păcura fiind din belșug pe aici, pe lângă Cucuieți). Am mers cu căruța, am fost la un punct gastronomic local, am frământat un pic, mai bine zis mângâiat, aluatul poale-n brâu. Am mâncat bunătăți. Am urcat pe deal până la o sondă, și am descoperit acel sunet liniștitor repetitiv al brațelor sale de fier care scurmă pământul și care îmi amintesc de copilărie.
Am descoperit povestea de dragoste dintre Maruca Cantacuzino și George Enescu, tocmai la Tescani, la conacul familiei boiereşti Rosetti-Tescanu. Conacul este astăzi muzeu și monument istoric, a fost construit în 1880 într-un parc dendrologic lângă o alee de plopi unde ateriza Bâzu Cantacuzino când venea acasă la familia mamei lui. Aici, la Tescani, Enescu a terminat capodopera sa lirică, Oedip, pe care a dedicat-o Marucăi, iar astăzi au loc tabere de sculptură, expoziții de artă, concerte, întâlniri cu artiști. După ce am văzut în vechea capelă (transformată în spațiu expozițional inedit, cu îngeri-cântăreți pe pereți) expoziția pictorului Dumitru Macovei, am avut surpriza să ajungem acasă la el și să îi descoperim atelierul chiar în aceeași seară, când se așternea crepusculul peste grădina sa flori. Dumitru Macovei și soția sa au creat la Moinești un univers fantastic într-o căsuță ce i-a aparținut familiei doamnei Macovei: picturi, obiecte de colecție, pânzeturi, covoare vechi protejate de levănțică în lupta cu moliile, obiecte de anticariat, flori, plante, pomi fructiferi. Căsuța este printre puținele care a supraviețuit sistematizării comuniste și este martora a peste 150 de ani de istorie a localității. Ei sunt pasionați de tot ceea ce este vechi și are valoare și sunt înconjurați de frumos. Și aici, la domnul Macovei în atelier, mai precis pe zidul exterior al căsuței supraviețuitoare, am descoperit o vacă. O vacă supra-realistă, albastră într-un univers Belle Epoque parizian care îi amintește pictorului de un moment din copilărie, când tatăl său a fost nevoit să ducă vaca în târg în timpul regimului comunist, să scape de ea, pentru a nu mai fi obligați să dea contribuție la colectivizare. Nimeni nu a luat vaca (albă, frumoasă, dar cam slabă, din amintirile domnului Macovei) așa că au lăsat-o acolo, în târg. Pentru că am conștientizat valoarea vacii pentru gospodărie, pentru bunăstare, acest episod reiterează ideea privării de libertate, de individualitate din perioada comunistă, atât prin ochii triști ai vacii abandonate în târg, cât și prin albastrul vacii supra-realiste așternute de domnul Macovei pe pânza ca un colaj al timpurilor și valorilor.
Am descoperit gospodării tradiționale și multe case restaurate exemplar. Am ascultat povești de-ale locului direct de la sursă: oameni cu suflet, adevărate tezaure umane vii care au împărtășit cu noi vorbe culese din bătrâni. Am învățat să dansăm și acum mă simt pregătită de Festivalul Nedeea din Pădurăreni, unde vin ansambluri folclorice din tot județul. Am aflat unde jucau copiii oină, dar numai până pe la 13-14 ani, că apoi se „domnișoreau” și nu le mai ardea de jucat. Când am degustat bunătățile locului, printre care de departe se califică în finală poalele-n brâu, am aflat de la gospodine că „în ceaunul dintr-o gospodărie tradițională se află toată istoria culinară a acelei familii”. Am cunoscut un doctor al satului Măgirești care are 600 de oi și l-am cunoscut și pe cioban din mâinile căruia am degustat 5 tipuri diferite de brânză. Am aflat despre moașa satului Cucuieți, Bălănel Anica, vestită peste dealuri și văi. A îngrijit sute de copii, avea grijă de lăuză 40 de zile, scălda copilul și dădea verdictul asupra sănătății copilului cu înțelepciune, verdict pe care îl aștepta îngrijorată orice mamă care năștea acasă: „cum e copilul?”, „păi cum să fie, e ca toată lumea”. Își punea în pod căte o pietricică pentru fiecare copil pe care l-a moșit, așa știa să le țină numărul.
Satul Cucuieți din comuna Solonț este renumit pentru bogatele sale zăcăminte de petrol şi gaze naturale (la fel cum este toată zona Moineștilor ce încă trepidează pe ritmul sondelor ce extrag petrol neîncetat), precum şi pentru izvoarele sale sărate, a căror apă prezintă reale virtuţi curative. Sătenii vorbesc despre o legendă: cum că pe-aici ar fi trecut voievodul Ştefan cel Mare care ar fi utilizat păcura ce se extrăgea din satul Cucuieţi pentru nevoile oştirii sale. De asemenea, se spune din bătrâni că Ştefan cel Mare folosea apa din fântânile sărate de aici, slatine cum le numesc ei, a căror apă avea bune proprietăţi şi în conservarea alimentelor. Am cunoscut-o pe Elena Creangă care ne-a spus o mare parte dintre aceste povești îmbrăcată în port popular și cu opinci și șosete de lână. Profesoară și directoarea de școală timp de multe zeci de ani, ne-a dus să ne arate slatina din care gospodinele extrăgeau saramura pentru brânză și pentru gogonele. Le-am cunoscut pe Savin Ana și Anamaria Sava, vecine cu familia Parascan pe care o respectă mult. Ele au locuit aici toată viața și erau tare mirate că am venit tocmai de la București (mirare pe care mi-au reiterat-o mulți săteni în călătoria noastră).
În călătoria noastră, am urcat simbolic mai multe trepte. Dar unele aveau ceva cu adevărat special: pe ele stăteau scrise păcatele omului, păcate de care ne descotoroseam pe măsură ce urcam treaptă după treaptă, tocmai sus până la Biserica Sfinții Voievozi din Solonț. Această biserică vopsită în albastru grecesc răvășitor a fost mutată din deal în secolul al XVIII-lea după ce călugării greci care fondaseră mânăstirea au plecat înapoi acasă. Oamenii au vrut să aibă biserica mai aproape de vale și au adus-o aici, unde am găsit-o și noi, lemn cu lemn, icoană cu icoană. În capul scărilor ne aștepta capra Angelica, cu rude tocmai din Franța, alături de trei doamne care ne-au încântat cu povești dar ne-au și amintit greutățile vieții. Biserica Sfinții Voievozi ce datează de la 1786 și pe fațada de la miazăzi două sculpturi populare în lemn, un berbec și un lup, spun un basm despre lupta dintre bine și rău.
Un moment care mi-a rămas pe retină dar și în memoria urechii interne a fost cel în care scriitorul Constantin Parascan (pe care tatăl lui îl alinta „poezar” căci îi plăceau poeziile) a tras buhaiul cu borș alături de primarul satului. Constantin Parascan nu îl onorează doar pe Creangă, în cinstea căruia și-a făcut doctoratul și a scris și câteva cărți, dar își respectă mult familia, mai presus pe bunicul său, tâmplar talentat care a realizat pe la 1900 mare parte din mobilierul din casa familiei care va deveni muzeu, astăzi fiind în curs de restaurare. Avea doi ani când a pierit bunicul său și doar un an și un pic când a murit mama sa (se pare că ar fi fost otrăvită cu argint viu). Dar „greutățile îl întăresc pe om” iar el era dintr-o „familie din neam”, așa că a răzbit în viață. De asemenea, domnul Parascan îl admiră pe Florin Piersic pe care l-a invitat la deschiderea muzeului Răzeșilor Găzari pe terenul de lângă casa familei, proiect la care a visat o viață întreagă.
După ce am urmat firul Tazlăului Sărat, am traversat Valea Trotușului (care mai în glumă, mai în serios, poate fi asemănată cu Valea Loarei) și am descoperit chiar un castel: castelul Ghica din Dofteana. Pășești mai cu încredere în curtea castelului dacă ai ING Credit Card cu chef de cutreierat în buzunar, așa că nu am ezitat să pășim în universul său elegant. Castelul construit la sfârșitul secolului al XIX-lea în stil romantic, inițial destinat să servească drept castel de vânătoare, a avut o poveste tristă după naționalizare, când a adăpostit un orfelinat pentru copii cu deficiențe (soartă pe care o împărtășește cu multe alte bijuterii arhitecturale din țară, naționalizate și transformate în spitale, orfelinate sau instituții mai mult sau mai puțin de groază). Nu degeaba au și fost filmate aici două filme de Hollywood, cu reprezentări mai mult sau mai puțin artistice, după cum ne mărturisește ghidul nostru. În schimb sunt neștirbite valorile arhitecturale, istorice și memorial-simbolice ale întregului ansamblu.
Călătoria aceasta alături de ING mi-a arătat încă o dată ce iese din mâna omului atunci când are răbdare: fie să aștepte să se usuce lemnul în stivă înainte de a construi cu el (trebuie lăsat la uscat timp de un an pentru fiecare centimentru al lățimii sale), să pregătească amestecul de bălegar de cal cu argilă pentru a face liantul care dă caselor tradiționale acea structura ancestrală, fie să își facă ucenicia încă de copil, să facă chisăliță din cireșe amare culese de pe deal, să repare cizmele unui întreg sat așa cum făcea cizmarul Nicolae Pruteanu. Am descoperit cu uimire ce minunății de case sunt adunate în satele Cucuieților (de Solonț sau de Dofteana) de pe vremea când gospodarii își cunoșteau simțul proporțiilor, când își iubeau livezile și dealurile, când încă puneau cărămizi la fundația matricei culturale comune.
Material realizat de Ana Rubeli pentru ING Bank
