eclectic

Drumul magnoliilor din București

Vă invit într-o plimbare de aproximativ o oră și jumătate de câteva ore pe câteva străzi din București unde puteți admira atât arhitectură deosebită cât și superbe magnolii, simbolul gingășiei, al demnității, nobleții și perseverenței. Denumirea de “magnolie” provine de la numele botanistului francez Pierre Magnol, în lume viețuind peste 210 specii diferite. Șă știți că unii copaci pot ajunge până la 25 metri înălțime cu un diametru al coroanei de 12 metri, iar durata lor de viață poate depăși un secol. Așa că vă invit în această plimbare să descoperiți venerabile doamne înțelepte și parfumate. 

Magnoliile de triumf

Punctul de pornire este la Arcul de Triumf, unde 2 magnolii tinerele îmbrățișează minunatul monument ridicat între 1921-1922 după planurile arh. Petre Antonescu, în onoarea participării României în Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe latura aceasta a monumentului au fost sculptate de Mac Constantinescu și Constantin Baraschi, și sunt simbolurile victoriei. Dacă vă apropiați de Arc veți vedea următorul mesaj: “După secole de suferințe crestinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane se îndeplini dreptatea și pentru poporul român prin sabia regelui Ferdinand cu ajutorul întregei națiuni și gândul reginei Maria.”

Să știți că acesta este al treilea Arc de Triumf din București, deoarece au mai fost construite monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență și împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Indiciu: dacă vă apropiați cu grijă cu obiectivul de petalele magnoliilor (fără să le rupeți, vă rog mult) veți reuși să surprindeți și talia bisericii Cașin în depărtare.

 

Magnoliile Arcului de Triumf
Magnoliile Arcului de Triumf

MagnoliA de pe Str. Mahatma Ghandi nr. 8

Vă invit apoi să o luați ușor la pas pe Șoseaua Kiseleff, numit în 1847 în onoarea contelui-guvernator Pavel Kiseleff, care în timpul administraţiei ruseşti a introdus Regulamentele organice, practic prima Constituţie a României, şi a modernizat structurile administrative, economice şi politice în Principatele Române. Știți că pe Kiseleff aveau loc la sfârsitul secolului al XIX-lea celebrele “bătăi cu flori” imortalizate de pictorul Ştefan Luchian și descrise savuros de Simona Antonescu în cartea sa “Fotograful curții regale”? Cum ar arăta o “bătaie” cu petale de magnolie, în cazul nostru (doar vă rog să le culegeți de jos, și să nu le rupeți, că sunt tare fragile și trecătoare).

Încet încet, pe partea dreaptă veți descoperi o intersecție cu o străduță cu o rezonanță aparte, despre care se vorbește mult primăvara: Mahatma Ghandi. Strada face parte din parcelarea Boerescu Delavrancea, a doua parcelare realizată de primăria “Comunei Bucureșci” din punct de vedere cronologic. Deși planul parcelării datează din antebelic, Marele Război schimbă radical planurile, așa că avem de-a face cu elegante vile în stil neoromânesc, stil impus de autorități. Beneficiarii intraseră în posesia parcelelelor datorită Legii împroprietăririi din 1921 și își aduseseră aportul pe front. Dacă vreți să aflați mai multe despre această parcelare, vă invit să cumpărați revista ArhiTur nr. 5/2019 publicată de Editura Istoria Artei, care prezintă cercetările de arhivă ale Oanei Marinache. Puteți citi interviul pe care i l-am luat Oanei când am descoperit pasiunea ei pentru istorie și pentru cercetare aici.

Pe Strada Mahatma Ghandi la nr. 8 veți descoperi o casă îmbrăcată toată în magnolie, cu un medalion interesant pe fațadă care punctează anul 1932, posibil anul construcției. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra “parcului” (adică parcelării Boerescu-Delavrancea) aflăm că primul proprietar al parcelei a fost M. Roșeanu, apoi cel care a ridicat casa a fost Constantin Dimopol și mă întreb dacă nu cumva el a și plantat această magnolie. Se spune că aceasta ar fi cea mai mare magnolie din oraș, nu am verificat acest lucru, însă cu siguranță este una dintre cele mai fotografiate.

Magnolia din curtea unui laureat la Nobel

Rămânem în parcelarea Boerescu-Delavrancea, facem dreapta și pe Strada Barbu Ștefănescu Delvrancea (scriitor, și printre altele, primar al Bucureștilor) la nr. 61 veți descoperi încă o magnolie elegantă, de data asta în curtea unui medic vestit, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de alți 2 oameni de știință). Pun pariu că nu știați că am avut o astfel de personalitate, nu-i așa?

Da, în această casă a locuit chiar George Emil Palade (1912-2008), conform plăcuței memoriale montate pe fațadă. El s-a născut în România, la Iași, a locuit și aici în București, apoi a emigrat în SUA. A fost biolog, medic și om de știință american, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. 

Primul proprietar al parcelei a fost dr. N. Enăchescu, care în 1929 ridică o casă după planurile arhitectului I. Hanciu.

 

Pe strada Docenților

Facem 180 de grade și ne mai plimbăm puțin prin această parcelare, admirând case proiectate de arhitecții Achile Ghiaciu, Iancu Feldstein (actualul sediu al AFCN), Constantin Simionescu și mulți alții. Ajungem apoi pe Strada Docenților și vă invit la nr. 16, unde veți descoperi o magnolie care se joacă ghiduș cu un brad falnic. O să vă placă, vă garantez.

Proprietarul inițial al parcelei era Theodor Marinescu, în anii ’20 director general în Ministerul de Interne. Lotul a trecut la mai mulți proprietari, și apoi a intrat în posesia Alexandrei I. Vasilescu (soția inginerului Vasilescu), care ridică o casă în 1935 cu ajutorul arhitectului D. Munteanu.

Magnoliile de pe Strada barbu Delavrancea

Vă invit să reveniți apoi pe Strada Barbu Ștefănescu Delavrancea să vedeți alte câteva magnolii și case spectaculoase. Suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea, chiar dacă nu vă vine să credeți. Este o parcelare foarte întinsă, cu aprox. 61 de parcele împărțite în perioada 1919-1921. 

La nr. 41 veți vedea o casă proiectată de arhitectul I. Theodoru, conform plăcuței de arhitect. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra parcelării aflăm că primul proprietar al parcelei a fost N. Z. Popescu, iar casa a fost ridicată în 1929.

Îndreptați-vă privirea două case mai încolo, pe Ady Endre nr. 11. Veți vedea o casă ridicată în 1924. Arhitecții descoperiți de Oana în arhive sunt Ștefan Ciocârlan și Adrian Grosu (care, surpriză, a fost amendat că a construit 2 etaje peste planurile aprobate). Și da, suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea. Primul proprietar al parcelei a fost dr. Irimia Popescu, medic veterinar comunal (medicii veterinari au avut o contribuție esențială în Marele Război, au fost prezenți pe front pentru a îngriji caii cavaleriei).

Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11
Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11

Dacă nu ați obosit, vă invit să continuați pe Strada Barbu Delavrancea. Sunt multe case cu o arhitectură deosebită și cu povești și mai și. Dar vă invit să vă opriți puțin la nr. 11 la magnolia albă (cu irizații rozalii dacă vă uitați de aproape). Este chiar arbore ocrotit. Este vorba de o magnolie yulan (“magnolia denudata” dacă vă plac denumirile științifice), care provine din China și este floarea “oficială” a orasului Shanghai. Curtea care adăpostește această magnolie ascunde o casă de factură modernistă, construită cel mai probabil în anii ’30-’40.

Îmi propun să vă ghidez către Bulevardul Lascăr Catargiu, unde am descoperit câteva magnolii tinerele care stau alături de case proiectate de arhitecți faimoși și locuite de personalități cel puțin la fel de faimoase. Pentru aceasta, vă invit să traversați parcul Kiseleff inaugurat la 1847 și amenajat de talentatul peisagist vienez Wilhem Mayer, angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. În parc puteți să căutați ansamblul statuar realizat de sculptorul George Apostu, bustul lui Ovidiu sau cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar şi al tenorului Nicolae Leonard, supranumit prinţul Operetei. După ce ieșiți din parc, vă invit să mergeți alene pe lângă Școala nr. 11 Ion Heliade Rădulescu proiectată de arh. Giulio Magni, apoi pe lângă Muzeul Țăranului Român, construit între 1912-1941 după planurile arh. Nicolae Ghika-Budești în stil neo-românesc (stilul național). Vizavi veți admira Muzeul Național de Geologie proiectat tot în stil neo-românesc de arh. Victor Ștephănescu în 1906. Apoi ajungeți la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa construit între 1904 – 1908, traversați Piața Victoriei, admirând Palatul Guvernului înconjurat de forstiția galbeă proiectat de Duiliu Marcu în 1937 (bombardat și finalizat în 1952). 

Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern
Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern

Dacă vreți, puteți face un mic ocol pe Aleea Alexandru nr. 19 în Parcelarea Filipescu, unde găsiți o magnolie venerabilă. Și vă invit apoi să reveniți pe Lascăr Catargiu.

Tinerele Magnolii de pe bătrânul Bulevard Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu este un bulevard cu istorie. Pe vremuri se numea Bulevardul Colțea și ducea, ghiciți, chiar până la Turnul Colței! El a fost trasat în anii 1890 în timpul primarilor Nicolae Filipescu și Constantin Robescu pentru a ușura traficul pe Calea Victoriei. A devenit în timp una dintre cele mai elegante artere din capitală. Să știți că Strada Biserica Amzei a purtat numele omului politic inițial, deoarece acolo locuise Lascăr Catargiu. Așa că în 1899, după decesul său, strada pe care a locuit îi ia numele în semn de onoare. Însă segmentul dintre Piața Victoriei și Piața Romană se redenumește “Lascăr Catargiu” în 1907, când se amplasează statuia lui Lascăr Catargiu în Piața Romană. Da, inițial acolo i-a fost locul, apoi în perioada comunistă a fost “azvârlită” la Combinatul Fondului Plastic, și reamplasată în 2010 pe bulevardul omonim. Din păcate, statuia a suferit unele pierderi, și anumite elemente au fost refăcute în zilele noastre de sculptorul Ioan Bolborea.

Dar să revenim la magnolii și la casele pe care ele le înfrumusețează.

Pe Lascăr Catargiu nr. 54 vedem două magnolii delicate care vor acoperi în timp fațada casei proiectate de arh. Duiliu Marcu în 1916 pentru inginerul Constantin M. Vasilescu (1870-1944), specialist în beton armat. Interesant este că deși era colaborator al lui August Schmiedigen și al lui G.M. Cantacuzino, nu a lucrat cu aceștia la ridicarea propriului său imobil. Astăzi clădirea adăpostește Aeroclubul Român.

Dacă continuăm drept înainte, la numărul 46 vom vedea o magnolie firavă ce se îmbină perfect cu ornamentele eclectice în ghirlande ale arhitecturii casei prof. dr. Nicolae Gheorghiu. Prof. Gheorghiu (1867-1958) și soția sa, Sofia Ioanid au locuit în această casă proiectată de arh. Thoma Dobrescu între 1911-1912, și au ridicat de asemenea o casă “geamănă” cu ea la nr. 44. O casă cu mai puțin noroc, deoarece încă nu a căpătat o nouă viață, și nu are nici magnolie…

Ne apropiem de final. Dacă mergem agale tot înainte, la nr. 40 vom vedea profilul unei magnolii ce se distinge elegant de cărămida aparentă a casei dr. Anton Dobrovici proiectată de arh. Duiliu Marcu (da, tot el!) în 1922. Toate casele de pe bulevard sunt de poveste, iar magnoliile le dau pata de culoare de aprilie.

În loc de încheiere

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în această plimbare în peisajul urbano-floral al capitalei. Desigur că mai sunt sute de magnolii în oraș, dintre care aș aminti superbele din cartierul Cotroceni (printre care puteți petrece chiar o zi întreagă fără să vă plictisiți), cele din zona Grădina Icoanei, cele din Dorobanți! O magnolie vestită se află în Parcul Ioanid, una în Parcul Circului, alta pe Dragoș Vodă (la nr. 25, mai precis, în curtea unei grădinițe). Se spune că este originară din China și că a fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și că despre ea ar fi scris poetul Julio Cortázar.

Așa că vă invit cu drag să călătoriți în fiecare primăvară pe urmele poeziei petalelor de magnolie și să îmi scrieți dacă le descoperiți. Cu drag, Ana.

Surse

Tururi ghidate alături de Asociația Istoria Artei și Oana Marinache

Cercetările de arhivă ale Oanei Marinache publicate în revista culturală ArhiTur nr.1/2019 (Lascăr Catargiu) și nr.5/2019 (Parcelarea Boerescu-Delavrancea)

https://ampt.ro/ro/monument/arcul-de-triumf-2

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Un-copac-pe-saptamana-magnolia-yulan-de-pe-Barbu-Delavrancea-art0394435917/ 

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/soseaua-kiseleff-bucuresti-centenar-primaria-capitalei-224030.html

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 4 comments

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905. 

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent). 

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte. 

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti
Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti - Sursa: https://visitromanati.wordpress.com/tag/nicolae-titulescu/

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882. 

Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulesc
Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae
1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat. 

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp. 

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

 

Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900
Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer
Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum:  Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 1 comment