Statuia închinată Monicăi Lovinescu (1923–2008) și lui Virgil Ierunca (1920–2006), cele mai importante voci ale exilului românesc, operă a sculptorului Virgil Scripcariu, monument de for public inițiat de Fundația Humanitas, a fost dezvelit astăzi, 17 decembrie, în prezența comanditarului, a oficialităților și a publicului iubitor de patrimoniu și de frumos, fiind donat orașului București cu prilejul Anului Centenar Monica Lovinescu.
Duminică, 17 decembrie, ora 12.30, a avut loc ceremonia de dezvelire a grupului statuar Lovinescu–Ierunca. Evenimentul a avut loc în Cotroceni, la intersecția dintre străzile dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu. Anul acesta se marchează 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, centenar care a fost marcat prin multiple evenimente inițiate sau sprijinite de Fundația Humanitas și care își atinge apogeul prin publicarea monografiei-album scrise pe baza documentației impresionante “Monica Lovinescu, o voce, o viață un destin” de Cristina Cioabă, și prin acest monument de for public, grupul statuar Lovinescu-Ierunca, închinat orașului. Astăzi se împlinesc și 34 de ani de la începerea revoluției anticomuniste la Timișoara, așa că data aleasă pentru dezvelirea statuii are o dublă însemnătate (chiar dacă prima dată aleasă pentru eveniment, 19 noiembrie, când se împlineau chiar 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, nu a putut fi onorată din cauza lipsei de profesionalism a unuia dintre furnizorii de materiale de construcție, mai precis andezitul din care ar fi trebuit să fie realizat soclul). La ceremonie au vorbit Gabriel Liiceanu, inițiator al Anului Centenar Monica Lovinescu și președinte al Fundației Humanitas, istoricul de artă Ioana Beldiman și sculptorul Virgil Scripcariu, dar și primarul general, Nicușor Dan, și ministrul culturii, Raluca Turcanu.
Adrian Dinu Rachieru, profesor universitar, critic literar, eseist și prozator scria că: ‘pentru faimosul cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, ascultat cu emoție la Europa liberă (1962-1992), exilul a însemnat „o lungă ucenicie în doi”, purtând – prin legătură destinală – „o osândă” împreună: adică, înfruntarea unui sistem totalitar, ca „încăierare cotidiană”. Deosebiți, dar complementari, cei doi au sigilat o epocă, fiind „un cuplu indiscernabil”. Dacă Monica Lovinescu, mitizată, devenise, cu vocea-i inconfundabilă, o instituție, Virgil Ierunca, secondând-o, a acceptat un rol de fundal, slujind aceeași cauză.‘ Fix acest lucru este astăzi transmis prin vocea puternică a sculpturii lui Virgil Scripcariu. O voce în bronz și oțel inoxidabil, o voce triumfătoare. Triumful asupra harpiilor este evident: copacul Securități cu ele sale păsări feroce care te pot ataca oricând și de oriunde, stă la distanță, a(s)muțit de forța binelui. Mantia care învăluiește duetul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca strălucește ca firul de borangic, în bătaia soarelui, așa cum ne-a decriptat istoricul de artă Ioana Beldiman la ceremonia de dezvelire a statuii. Mantia din oțel a fost realizată cu bătăi de toporișcă, metaforă pentru multiplele lovituri de ordin fizic și psihologic pe care le-au suferit cei doi. Astfel că simbolul loviturii devine și simbolul supraviețuirii și al puterii de dincolo de cortina de fier, prin vocea Monicăi Lovinescu și susținerea și demnitatea lui Virgil Ierunca.
Timp de 30 de ani, milioane de români care au ascultat-o pe Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă au putut să înţeleagă ce face comunismul din ei, au putut să aibă repere, au putut să îşi păstreze speranţele, să ştie încă ce înseamnă a rosti adevărul, fără cenzură. Monica Lovinescu, critic literar şi eseist, a fost una dintre personalităţile centrale ale exilului românesc, una dintre vocile cele mai cunoscute ale criticii literare româneşti, prin intermediul postului anticomunist Radio Europa Liberă. Încă din perioada tinereţii ea a publicat pagini literare și cronică dramatică în importante reviste culturale ale vremii. În anul 1947, a obţinut o bursă a statului francez şi a plecat la Paris, cu ultimul tren al democrației dinaintea așternerii Cortinei de Fier. De atunci a început exilul său, departe de mama sa, soția criticului Eugen Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, arestată de comuniști la vârsta de 71 de ani. Monica Lovinescu a menținut corespondența cu mama sa până în momentul în care a murit în închisoarea din Jilava, fiind înhumată într-o groapă comună, ca “pedeapsă” pentru că a refuzat să își “toarne” fiica comuniștilor.
Din 1962 Monica Lovinescu a început colaborarea la Radio Europa Liberă, unde, din 1967, a realizat emisiunea săptămânală „Teze şi antiteze la Paris”, a scris cronici literare despre literatura română pentru emisiunea „Actualitatea culturală”. În această perioadă, Monica Lovinescu a devenit, alături de soţul său, Virgil Ierunca, una din marile voci ale exilului cultural românesc din perioada comunistă. A fost permanent urmărită și atacată de Securitate, fiind bătută chiar până în pragul comei. Însă vocea ei a răzbit către milioane de ascultători care au căpătat la rândul lor forță datorită ei. După Revoluţia din 1989, după întoarcerea în ţară, a publicat mai multe cărţi de memorialistică şi despre literatura română şi contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate de Editura Humanitas. Din ciclul „Undelor scurte” fac parte: „Seismograme. Unde scurte” (1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte” (1994), „Est-etice. Unde scurte” (1994), „Pragul. Unde scurte” (1995) şi „Insula şerpilor. Unde scurte” (1996), ultimul cuprinzând perioada anilor 1988-1989. Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română.
A murit la 20 aprilie 2008, la spitalul Charles Richet din Val d’Oise, la 15 km de Paris. A fost decorată post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer. La 25 aprilie 2008, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu şi soţului ei, care murise în septembrie 2006, au fost aduse în ţară. Au fost depuse la Ateneul Român, unde a avut loc un moment comemorativ, apoi la Casa Lovinescu din Bucureşti, şi în cele din urmă, la 16 mai 2008, au fost depuse în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni.
Virgil Ierunca a fost critic literar, publicist şi poet. A debutat în ziaristică la ziarul „Timpul”. Între anii 1940 şi 1944 a colaborat la principalele reviste literare şi la săptămânalul „Vremea”. El a plecat, de asemenea, în Franţa, în 1947, cu o bursă din partea Guvernului de la Paris. Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Romano-Americane de Artă şi Ştiinţă (1987).
Statuia face un nou apel către lichele, la fel cum făcea și Liiceanu acum mai bine de 30 de ani când a publicat al său Apel către lichele (pe care am avut șansa să îl studiez și să îl analizez la Retorică la Facultate în 2009:
Încă nu ne-am vindecat [făcând referire la opera autoarei Hannah Arendt, "Originile totalitarismului"]. Suntem încă bolnavi, de vreme ce distrugătorii, nu numai că nu au fost condamnați, ci continuă să fie regretați. Un popor care își regretă în proporție de 50% distrugătorii, așa rezultă dintr-un sondaj recent: <în comunism era mai bine>, și acesta este doliul nostru național pe care îl purtăm de 34 de ani de la căderea comunismului. Nu numai că distrugătorii nu au fost condamnați, dar nici măcar memoria lor pare că nu a fost damnată. În sediul Casei Poporului, prin mesajul președintelui de atunci, adresat Parlamentului în ziua de 18 decembrie 2006, și care numea regimul comunist de la noi "un regim ilegitim și criminal". Ca și cum raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, elaborat de un amplu colectiv de istorici, experți și analiști, raport de 879 de pagini care a stat la baza mesajului Președintelui, și care a fost publicat în anul următor de Editura Humanitas, nu ar fi existat. Nu ne mai rămâne acum decât acest lucru, să-i comemorăm pe cei care n-au obosit, vreme de 40 de ani, să amintească zi de zi că ordinea istorică ne fusese distrusă.
[...] Numai comunismul a avut viclenia de a face promisiunea mincinoasă a fericirii pentru toată lumea. Dragii mei, fericirea nu este un proiect realizabil de la nivelul unui stat, al unui guvern, al unui partid. Este o chestiune a fiecăruia dintre noi. Așa încât să nu credeți în promisiuni. Să cereți de la o societate adevărată, democratică, să asigure condițiile prin care putem căuta cu toții un sens al vieții și fericirea care este strict individuală. Nu există fericire în grup.
Gabriel Liiceanu, Președintele Fundației Humanitas
Dacă la nivel simbolic statuia face un act de recuperare istorică prin repunerea pe harta culturală a acestor două mari personalități ale exilului românesc, la nivel estetic ea este de o desăvâșire fără egal. Virgil Scripcariu a lucrat la această operă începând cu luna februarie, și a spus că este cea mai importantă provocare a vieții sale de sculptor de până acum. Doamna Ioana Beldiman, critic de artă și profesor de artă monumentală, a explicat înțelesurile estetice ale acestui ansamblu statuar de excepție astfel:
Prin comanda monumentului ce se inaugurează acum, destinul a oferit sculptorului Virgil Scripcariu o provocare profesională și umană de înaltă exigență [...]. O exigență pe măsura staturii umane și morale a celor mai importante voci ale exilului românesc [...], voci pe care le rememorează acest grup statuar. Avem în față un ansamblu de plastică monumentală destinat publicului și destinat orașului. Elementelor sculpturale figurative definitorii pentru monument, personajele și pomul cu stihii, artistul le adaugă geometria de o frustă frumusețe a prismei din beton aparent, banca ce invită la meditația asupra istoriei și eticii, asupra menirii artei. Fiecare dintre elementele acestei compoziții este purtător de simbol și participant la construcția de idei a întregului.
Sunt greu de trecut în revistă nenumăratele alianțe pe care artistul le concepe între forma sculptată și semnificația simbolică a acesteia. Un binom permanent de contraste presupuse de starea de luptă, de forță, pe de-o parte și suferința, sacrificiul, fragilitatea pe de alta, ritmează întreaga lucrare. Statui Monicăi Lovinescu ne înfățișează un personaj cu chip de statuie greacă, chip reunind frumusețea datelor naturale și unda de transfigurare creată de artist. Este reprezentată în picioare, în contrapost, grațioasă și fragilă în feminitatea ei fizică, adresându-se publicului prin gestul oratoric al mâinii drepte ridicate, cu degetele răsfirate. Este postura ei de voce a exilului, în care s-a situat decenii de-a rândul, vorbind despre literatura română și despre conștiință. Imaginând-o astfel pe Monica Lovinescu, sculptorul intersectează amintiri celebre din istoria sculpturii precum "Oratorul", cel care cheamă mulțimea, faimoasă statuie etruscă în bronz, păstrată la Muzeul Arheologic din Florența, venind din colecțiile medicee. Alături, verticală stabilă, statuia lui Virgil Ierunca e percepută ca zonă de sprijin, de calm și echilibru ce i-a fost mereu alături. Un văl din oțel inoxidabil cu scăpărări de argint și finețuri de maramă din borangic înfășoară cuplul. E scut de forță și iubire pe care și l-au construit împreună și care i-a apărat în epopeea luptei de o viață. Prin delicatețea și consistența materialului, vălul devine concomitent simbol al nobleței interioare a personajelor îngemănată cu ideea de rezistență neabătută. Profunzimea demersului de investigare a temei de către sculptor a determinat evitarea a acelui convenționalism des întâlnit la monumentele de artă publică. Curaj și sacrificiu nu au fost simple noțiuni în cazul acestor eroi români ai contemporaneității.
Apariția monumentului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca în spațiul bucureștean ne determină să reamintim ceea ce s-a întâmplat în 1948 la momentul schimbării regimului politic. La acel prag ideologic al înlocuirilor violente, capitala României a fost mutilată prin distrugerea brutală a monumentelor de sculptură publică ce simbolizau nu doar fostul regim, ci o Românie în plină afirmare europeană: splendidele ecvestre Carol I și Ferdinand și monumentul dedicat Reginei Maria, întruchipând victoria din Marele Război.
Ioana Beldiman, critic de artă
Am sorbit fiecare cuvânt și fiecare inflexiune a personalităților culturale care și-au expus puncte de vedere, bucăți de suflet, motivații, animații și gândire la acest eveniment. Am putut să îi strâng mâna și să îi mulțumesc lui Virgil Scripcariu că ne-a oferit acest cadou. Este o onoare să îl cunosc, de când i-am descoperit universul la Școala de la Piscu mă simt un om puțin mai împlinit. Mă bucur din suflet că am asistat la acest moment istoric și că de acum locuitorii bucureșteni vor putea să trăiască și să respire un pic la umbra acestui duet al exilului românesc: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Vă rog să vă faceți drum pe Romniceanu intersecție cu Herescu. În încheiere, vă las câteva cuvinte spuse cu sens de Liiceanu:
[Din] formidabila aventură spirituală pe care am trăit-o alături de Virgil Scripcariu. Îl întrebam:
- Dar îi voi recunoaște?
Era trist când îl întrebam așa.
- Nu, nu asta e cel mai important, accentul cade altundeva, îmi spunea.
- Unde să cadă? Vreau să îi recunosc! Sunt unii dintre oamenii cei mai dragi pe care i-am cunoscut în viață. O să vreau să îi recunosc!
- Nu, lăsați, accentul, o să vedeți...
Unde cade accentul? Sunt trei elemente care pe orice privitor care a trecut în zilele acestea pe aici l-au pus în alertă. Dragii mei, arta sculpturală din antichitatea greco-romană trecând prin Renaștere, trecând prin baroc, trecând prin arta academistă, toate au mers pe un cod mimetic, al imitării de către artist a realului. Arta contemporană nu mai e așa. S-a întâmplat ceva cu totul nou, înainte exista un consens între privitor, comanditar și artist cu privire la opera de artă. Nu își punea nimeni întrebarea în fața lui David al lui Michelangelo ce reprezintă și dacă îi place. Frumusețea era un cod comun.
Astăzi nu mai e așa. Arta contemporană și în speță sculptura contemporană se află în fața unei provocări pentru că artistul nu mai vrea să facă nici măcar ca Rodin la sfârșit de secol XIX. Nu. Este o dorință extraordinară de a-și afirma eul prin căutarea și găsirea a ceva nou. Cum se manifestă acest nou în cazul acestui monument? Sigur că da, în final îi recunosc pe cei doi. Îi recunosc, sunt fericit că îi recunosc, dar sunt fericit mai ales că îi recunosc fără să fie doar recunoașterea mimetică a chipului Monicăi Lovinescu și al lui Virgil. Îi recunosc în noblețea lor, în simbolismul lor, în tot ce a însemnat măreț în viața lor. Sunt 3 elemente formidabile: cele două statui ca atare, mantia care a fost subiectul de discuție cel mai apăsat pe parcursul creației între mine, Virgil Scripcariu și soția sa, care s-a numit "Pacificatoarea" [...], și în sfârșit, acest straniu arbore.
Vă spun repede despre mantie. Evident că nu are o funcție imitativă, nu o să găsiți nicăieri doi oameni înfășurați în mantie mergând pe stradă, decât dacă plouă poate puțin [...]. Dar acesta este un mod de a traversa viața. Virgil Scripcariu a vrut să arate că doi oameni pot face una, într-o voință, într-un gând și într-o singură viață. Așa înfășurați laolaltă. Mantia aceasta e formidabilă. Știți de ce? Nu numai că este aleasă cu un gust formidabil, raportul dintre bronz și oțel, ci pentru că ea este bătută cu toporișca. Știți ce se obține în felul acesta? Tot o trimitere simbolică. Poate sunt răni, poate sunt cicatrice...
Al treilea lucru care a stupefiat lumea în aceste 3-4 zile [am stat mult aici] este pomul harpiilor. Homer vorbește primul în Odiseea despre harpii: personaje reprezentate cu corp de pasăre și cap de femeie. Erau răpitoare, răpeau oameni la comanda zeilor. Erau rele. Într-un pas ulterior, la Hesiod, după Homer, au rămas doamne cu trup de pasăre, dar erau de o frumusețe nespusă. Își pierduseră simbolismul clar, pluteau în ceva nedefinit. Deodată, însă, capul de femei superbe de la Hesiod a devenit capul unor femei bătrâne, urâte și urât mirositoare. Erau foarte rele. Acum acest simbolism al răului trebuie interpretat prin metamorfozele pe care le-a suferit. Și atunci, dacă e vorba de un arbore al răului, [...] cele 5 figuri, iată, în varianta lui Virgil Scripcariu [...] au devenit capetele unor bărbați urâți. Și în contextul istoric în care s-a petrecut această întâlnire între Rău și mâna opozitivă a Monicăi Lovinescu care spune "Stop! Nu! Nu așa!", acele capete sunt ale unor oameni îmbătrâniți în rele. Și trebuie să le dăm alt nume. Virgil Scripcariu le-a transformat după 2000 și ceva de ani în capetele unor lichele, cărora unii dintre noi le-au făcut un apel să facă un pas înapoi, să nu ne însoțească în continuare în mizeria istorică pe care o creaseră. Ca dovadă că e așa, artistul a avut în minte pentru fiecare figură câte un om din Securitate care a avut de-a face cu infiltrarea în Europa Liberă. Unuia dintre ei i s-a celebrat centenarul la Academie, în același an cu Monica Lovinescu...
Asta e, ca să vă dați seamă ce înseamnă să fii un mare artist care pornește de la o bază reală și ajunge la transfigurări succesive. Nu pot să îi mulțumesc îndeajuns și nu pot să vă zic cât de fericit sunt că am ajuns să trăiesc acest moment.
Gabriel Liiceanu, Președintele Fundației Humanitas
