Istorisiri

Restaurarea Turnului și a Bastionului Măcelarilor din Sighișoara

Turnul Măcelarilor se află pe latura de vest a cetății Sighișoarei între Turnul Cojocarilor și Turnul Frânghierilor și flanchează dinspre sud poarta „Törle”. Este un turn poligonal de mici dimensiuni în plan, cu cinci niveluri și șase laturi neregulate adosat zidului de incintă, ce face parte din prima generație de turnuri și păstrează încă multe elemente din aspectul original. Nu a fost afectat nici de incendiul din 1676, nici de restaurările moderne, fiind astfel unul dintre cele mai valoroase turnuri ale cetății, un adevărat „Lebendigen Museum” (muzeu viu) așa cum îl descrie Gernot Nussbächer. Etapele de construire surprind în mare: zidul cu creneluri sec. XIII-XIV; turnul adosat zidului (grinzile planșeelor au fost datate dendrocronologic în prima jumătate a secolului al XV-lea); structura principală a acoperișului și structura interioară de lemn a ultimului nivel, de început de secol XVI; modificări ale formei șarpantei la sfârșitul secolului al XVIII-lea și înălțarea cotei de acces a parterului în secolul XX (ce a dus probabil și la desfacerea planșeului dintre parter și primul etaj). Bastionul circular situat în fața turnului a înlocuit parțial în secolul al XVIII-lea, o barbacană care exista probabil deja în secolul al XVI-lea, iar porțiunea de zid de deasupra actualului nivel de călcare al bastionului a fost masiv rezidită după 1950.

Turnul și bastionul s-au aflat în grija breslei Măcelarilor. Un inventar din 1680 consemnează faptul că în turn se găseau „cinci archebuze, printre care o frumoasă pușcă cu cârlig (cu două țevi), o muschetă, câteva gloanțe, un chintal de praf de pușcă.“ După ce rolul fortificațiilor s-a estompat – într-o pictură de la sfârșitul secolului al XVIII-lea putem vedea bastionul acaparat de vegetație – turnul nu a mai fost îngrijit și nici folosit, porțiuni ale planșeelor și scările interioare dispărând în timp, păstrându-se grinzile de stejar și ușa de acces de la nivelul drumului de strajă.

Înaintea proiectului de arhitectură stă de fapt un îndrăzneț proiect de antreprenoriat culturalbastionul ca spațiu cultural flexibil, protejat și inspirant pentru sighișoreni și nu numai, prin care turnul și bastionul să poată fi reincluse în viața orașului istoric, înscris în patrimoniul UNESCO (din cele 14 turnuri ce făceau parte din fortificația medievală s-au păstrat 9, din care abia jumătate pot fi vizitate). Prin proiectul de refuncționalizare s-a urmărit în primul rând redarea posibilității parcurgerii verticale a turnului: refacerea scărilor și a planșeelor, coborârea nivelului de acces la cota pragului de piatră inițial, restaurarea dar blocarea pentru moment a ușii de la nivelul drumului de strajă (dispărut), organizarea unei mici expoziții la interiorul turnului și amenajarea bastionului pentru a permite evenimente culturale outdoor.

Întrebarea care a ghidat proiectul de arhitectură a fost: cum poate clădirea restaurată povesti mai mult decât înainte? O inventariere atentă a urmelor și indiciilor diferitelor etape de edificare, marcate apoi prin lumină și „etichete-obiect” din metal, invită vizitatorul într-o explorare activă a evenimentelor prin care a trecut turnul (ex. crenelurile primului zid de incintă vizibile la interior și exterior, lărgirea gurilor de tragere pentru a permite folosirea armelor de foc, pardoseala de lut ca măsură antifoc, semnele de dulgheri incizate în elementele de lemn care permiteau asamblarea sus a unor piese croite la sol, urme ale unor incendii, etc). Expunerea împletește discret trei linii narative: Turnul Măcelarilor (etape, materiale, elemente de arhitectură), viața cetății (obiecte de apărare și uz cotidian), istoria Transilvaniei și a Europei (context și înțelegere mai largă). Plasate punctual, echipamente multimedia completează ponderat prin sunet, vizual, etc. întâlnirea cu istoria înmagazinată în ziduri.

Într-un anume sens, în ceea ce privește restaurarea, proiectul este mai degrabă unul de consevare, urmărind păstrarea a cât mai mult din substanța istorică și aplicând consecvent principiile contemporane de intervenție în cazul clădirilor de patrimoniu. Elementele dispărute sau cele care nu au existat niciodată, dar necesare noii vieți culturale a monumentului, se diferențiază discret pentru a scoate și mai mult în evidență materia istorică păstrată. Podina planșeelor dispărute a fost refăcută din două straturi de dulapi dispuse la 45⁰ (măsură de consolidare structurală), acolo unde grinzile s-au pierdut grinzile noi se inserează în cuiburile existente dar sunt realizate din doi dulapi alăturați ușor distanțați, scările respectă poziția inițială și interpretează scara documentată de releveul din 1950 (scara cu trepte masive din stejar crăpat radial  devine o scară cu trepte triunghi echilateral în secțiune, perfect tăiate), structura auxiliară de la nivelul parterului (podestul de acces și grupul sanitar) este inserată ca o piesă de mobilier, independentă și ușor rotită față de structura turnului.

Proiectul de arhitectură realizat de echipa ABRUPTARHITECTURA (Cristina Constantin & Cosmin Pavel) își propune în cele din urmă recunoașterea frumuseții fruste a fortificațiilor și potențarea acesteia prin adăugarea unor elemente și detalii contemporane. Ceea ce ni se pare fascinant atunci când lucrăm cu clădiri existente este o anume alchimie între nou și vechi, capacitatea acestora de a se pune reciproc în valoare.

Echipa de arhitecți care s-a ocupat de proiectul de restaurare și refuncționalizare a Turnului și Bastionului Măcelarilor a fost nominalizată la Anuala de Arhitectură din București 2023, secțiunea „Arhitectură construită / arhitectură și patrimoniu”.
Evenimentul este organizat de către filiala București a OAR, cea mai mare din țară, și beneficiază de participarea unui juriu internațional.
Detalii despre nominalizare și proiect, aici: Restaurarea și refuncționalizarea Turnului și Bastionului Măcelarilor (anuala.ro)

 

Proiectul Cultfort – Fortăreață culturală urbană este realizat și implementat de către fundația Mihai Eminescu Trust (MET). Prin acest proiect au pregătit Turnul & Bastionul Măcelarilor din Cetate pentru a deveni un spațiu de evenimente culturale de calitate în Sighișoara.

Au ales Bastionul Măcelarilor pentru că se află chiar lângă biroul MET din Turnul Cojocarilor și le era greu să observe cum este neîngrijit și se degradează, astfel că au găsit o cale să intervină asupra lui. De fapt au fost trei căi (trei finanțări) pentru a-l restaura, conserva și pune în valoare. Prima finanțare a venit din partea Fundației Horizon din Olanda pentru proiectul tehnic. La sfârșitul lui 2022 s-au terminat lucrările de conservare și restaurare susținute de către Fundația Horizon; pentru că este vorba despre un monument din secolul al XVI-lea, se lucrează îndeaproape cu arheologi și se face totul cu mare atenție. Apoi, în primăvara lui 2023, s-a trecut la partea de punere în valoare a spațiului printr-o altă finanțare, și anume proiectul Cultfort.

De la începutul proiectului și până acum, MET s-a ocupat cu lucrări de restaurare, conservare și punere în valoare la Turnul & Bastionul Măcelarilor pentru ca acestea să poată deveni un spațiu potrivit pentru evenimente culturale de calitate. Fundația MET a gândit acest proiect în condițiile în care în Sighișoara nu există suficiente locuri adecvate pentru evenimente. Spațiul s-a deschis în 2023, an în care au avut loc în Bastion 25 de evenimente culturale: concerte, teatru, film, video mapping, fotografie, gastronomie, precum și multe ateliere pentru copii cu tot felul de activități. Proiectul răspunde nevoilor identificate de echipa Fundației în cadrul unei serii de dezbateri publice organizate în 2019 la Sighișoara: de îmbunătățire a managementului cultural, de implicare a mediului de afaceri, de amenajare de spații culturale multifuncționale și de îmbogățire a agendei culturale locale.

Deja în toamna lui 2022 MET a lansat Turul Sighișoarei pentru sighișoreni, o serie de plimbări ghidate gratuite prin care să fie descoperit orașul cu ochi noi. Ghidul este Peter Suciu, un ghid bine cunoscut în Sighișoara și foarte pasionat de istoria locului. Aceste ateliere de documentare a istoriei locale vor avea loc prin toate cartierele Sighișoarei, nu doar în Cetatea Medievală.
Tot în 2022 a început programul de inițiere în arhitectură pentru copii „Micul arhitect din Sighișoara”. Un arhitect obișnuit să lucreze cu copiii se întâlnește cu elevi de clasa a III-a și a IV-a de la Liceul Joseph Haltrich să vorbească despre lucruri serioase într-un limbaj accesibil. Vor avea loc 13 astfel de întâlniri cu ambele clase. De asemenea, în 2022 au avut loc trei întâlniri „Cafeaua Interculturală”, unde s-a discutat despre strategia culturală a orașului.

Fundația s-a întâlnit cu cei implicați activ în viața culturală a Sighișoarei pentru a discuta despre cum le-ar plăcea să arate cultura în acest oraș și cum pot lucra împreună mai bine cu ce au acum deja ca și resurse. Au desfășurat un curs de management cultural pentru cei interesați să se dezvolte în domeniu și în primăvara lui 2023 s-au întâlnit cu alți actori culturali interesați de fundraising. 

Odată ajunși în cetate, Sighișoara va deveni un hub, în care cultura, istoria și mai ales meșteșugurile își fac de cap, necontenit. Activitățile diverse vor acoperi toate obiectivile vizitatorilor, indiferent de dorințele acestora. Investițiile și mai ales dedicarea echipelor de voluntari împlicați în dezvoltarea zonei au impactat pozitiv comunitatea, oferindu-i an de an noi posibilități de acomodare a vizitatorilor.

Proiectul CULTFORT – Fortăreață de cultură urbană răspunde nevoilor identificate în cadrul unor dezbateri publice și punctelor vulnerabile identificate în Strategia de Dezvoltare a municipiului Sighișoara: nevoia de îmbunătățire a managementului cultural, de implicare a mediului de afaceri, de amenajare de spații culturale multifuncționale și de îmbogățire a agendei culturale locale. Proiectul prin activitățile sale răspunde și nevoii identificate la nivel național: dezvoltarea publicului consumator de cultură și valorizarea sustenabilă a monumentelor din Lista Patrimoniului Mondial. Grupul țintă sunt 25 de profesioniști și practicanți din sectorul cultural-creativ, 5 profesioniști din echipa Fundației Mihai Eminescu Trust, 250 de copii și tineri sighișoreni și 750 de participanți la evenimentele culturale din comunitate și vizitatori ai Sighișoarei. Obiectivul general al proiectului este dezvoltarea durabilă a sectorului cultural-creativ și creșterea accesului la cultură a comunității, prin refuncționalizare și revitalizare culturală contemporană a Cetății Medievale Sighișoara.

• Promotor de proiect: Fundația Mihai Eminescu Trust
• Valoarea totală a proiectului: 892.264,72 lei (180.829,03 euro)
• Valoarea finanțării nerambursabile (85% Grant SEE și 15% bugetul național): 794.115,60 lei (160.937,84 euro)
• Durată: 24 luni
• Locație de implementare: Turnul și Bastionul Măcelarilor, Sighișoara, România
• Facebook: facebook.com/cultfort

Fundația Mihai Eminescu Trust (MET) este o organizație cu sediul în Turnul Cojocarilor din Sighișoara. Misiunea MET este aceea de a păstra și a revigora patrimoniul cultural și natural al României. Fundația reușește să facă acest lucru generând dezvoltare economică sustenabilă și revitalizare socială locală. Fundația a fost implicată în peste 1300 de proiecte, majoritatea implementate în Transilvania.

MET ține mult la păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului transilvănean. Acesta este motivul pentru care de 23 de ani sunt implicați activ și permanent în revitalizarea acestuia. Dar pentru ca un patrimoniu să fie sănătos și durabil, trebuie implicați neapărat și oamenii care locuiesc în imediata lui apropiere, astfel că proiectele MET nu se opresc la arhitectură. Din ce în ce mai mult munca MET se concentrează pe comunități și relația pe care locuitorii acestor sate o construiesc cu patrimoniul.

Pentru MET, patrimoniul înseamnă și un stil de viață în acord cu valorile tradiționale, astfel că se străduiesc să vină cu proiecte care susțin economia circulară locală și îmbunătățesc nivelul de trai. Astfel că la întrebarea “cine sunt beneficiarii activității MET?” ar putea răspunde în mai multe feluri: comunitățile rurale din Transilvania, colaboratorii din sate, orașul Sighișoara, sute de copii, patrimoniul arhitectural, oaspeții care vizitează zona noastră sau pădurile tinere și stejarii seculari. Dar dacă ar fi totuși să identificăm un beneficiar colectiv al eforturilor MET de fiecare zi, acesta este România.

 
Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

O vilă monument istoric din cartierul evreiesc este de vânzare cu 1,6 milioane de euro pe platforma de imobiliare Storia

image00002

O vilă monument istoric, tipică pentru zona istorică a cartierului evreiesc, edificată în stil Beaux-Arts și aflată în proximitatea Pieței Unirii, se vinde cu 1,6 milioane de euro pe Storia, platforma de imobiliare lansată de OLX. Vila are o valoare istorică și arhitecturală deosebită, fiind restaurată cu atenție la detalii. Ornamentele de pe fațadă ascund monograma comanditarului, medalioane cu flori, ghirlande și scuturi nobiliare, iar elementele decorative de tip Beaux-Arts impresionează prin eleganță și rafinament. Clădirea este o construcție semnificativă pentru fizionomia pe care cartierul evreiesc încă o mai păstrează pe alocuri intactă.

Vila este remarcabilă atât pentru valoarea ei proprie, cât şi pentru prezervarea contextului istoric şi cultural în care se integrează. Intrarea marcată de marchiza cu feronerie elegantă și cu felinare, lanțul de denticuli delicați de sub cornișă, soclul, treptele monumentale, ancadramentele ferestrelor, toate ornamentele se subscriu curentului Beaux-Arts care a conferit capitalei denumirea de „Micul Paris” de odinioară. Are 7 camere dispuse între parter și mansardă și o suprafață de 295 de metri pătrați. Camerele sunt luminoase și generoase, creionând o atmosferă plină de rafinament. Vila are o curte generoasă de 470 metri pătrați, cu o vegetație bogată ce amintește de vechiul București, oraș-grădină, și de mahalaua Lucaci din care făcea cândva parte. Vila este restaurată, mobilată și utilată cu echipamente de ultimă generație, având toate facilitățile necesare pentru o experiență de locuit de poveste, într-un spațiu privilegiat și elitist. Interiorul are un ambient plăcut și elegant, lemnul și șemineele împrumutând din căldura lor întregului ansamblu. Poate fi o reședință excelentă, o adevărată investiție ce își va crește valoarea în timp pentru proprietarii pasionați de arhitectură și istorie.

Vila este monument istoric, se află într-o zonă construită protejată din cartierul evreiesc, fiind înconjurată de o concentrație neobișnuită și spectaculoasă de clădiri monument istoric și a fost restaurată impecabil în 2021. Se încadrează în tipologia caselor vagon tip hoch-parter, cu parter și mansardă cu tavane de înălțimi ample și cu suprafețe vitrate generoase. Luminatorul de la mansardă s-a păstrat intact și are o eleganță aparte. De asemenea, intrarea cu marchiza vitrată reprezintă o tranziție delicată între spațiul profan al exteriorului și spațiul sacru interior. Medalionul de pe frontonul dreptunghiular al casei sugerează monograma proprietarului inițial al casei: V.C. iar stilul arhitectural ne indică perioada în care a fost edificată: în jurul anului 1900. Medalionul este decorat cu scoică, element distinctiv al stilului baroc, cu un colier de perle din ipsos și cu o ghirlandă din frunze de acant. Vila face parte din țesutul urban vital al cartierului evreiesc fiind o supraviețuitoare a demolărilor comuniste și o emblemă pentru o restaurare de succes. Se află pe un tronson al vechii străzi Labirint, care ne îndeamnă să ne încumetăm să dezlegăm labirintul memorial-simbolic al acestei artere care are nu mai puțin de 15 monumente istorice pe o lungime de doar câteva sute de metri.

Strada Matei Basarab (un fragment actual al vechiului Labirint) aparţine uneia dintre zonele protejate din Bucureşti. Despre această zonă vorbește Anton Pann în poeziile lui. Îmbinarea dintre case vagon cu grădini, vile aristocratice și blocuri moderniste creează un efect pitoresc de excepție. Pe această stradă și în proximitate se află instituții educaționale istorice, clădiri edificate după planurile vestitului arhitect Ion N. Socolescu (elevul lui Mincu), o piaţetă în mijlocul căreia se află, din 1903, bustul paşoptistului şi filologului ardelean August Treboniu Laurian, sediul Institutului Naţional al Monumentelor Istorice. Astfel, vila se află într-o zonă istorică a capitalei, locuită de negustori și membrii ai burgheziei în ascensiune care au construit România modernă într-o perioadă de prosperitate economică și culturală.

Materialul face parte din inițiativa „Drumul inteligent spre acasă”, prin care brandul Storia își propune să contribuie la transparentizarea informațiilor necesare tuturor cumpărătorilor, chiriașilor, proprietarilor, agenților și dezvoltatorilor, cu scopul de a-i susține să ia decizii  în cunoștință de cauză.

Acest material a fost realizat în parteneriat cu Ana Rubeli – storyteller cultural și fondator al Asociației Culturale Aici a stat.

Despre Storia

Storia e platforma de imobiliare lansată de OLX care își propune să aducă mai multă claritate pe piața imobiliară. E locul unde mii de proprietari, agenți imobiliari și dezvoltatori își prezintă ofertele. Storia își propune să îi sprijine pe cei care caută locuința potrivită, oferind instrumente și informații valoroase despre piața imobiliară, cu scopul de a-i ajuta să ia decizii informate. Prin adăugarea KIWI Finance în portofoliul OLX Group, utilizatorii Storia pot beneficia gratuit de serviciile profesioniștilor pentru a identifica cea mai bună soluție de creditare. În 2022, Storia a lansat indexul T.R.A.I., o inițiativă care oferă informații despre traiul în cartierele din România, măsurând standardul de viață, dincolo de cei 4 pereți ai casei. T.R.A.I. preia date relevante de la specialiști, precum nivelul de poluare a aerului, intensitatea traficului, densitatea punctelor de interes și costul mediu pe metru pătrat al imobiliarelor, oferind o viziune de ansamblu asupra bunăstării fiecărui cartier în parte.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 0 comments

O vilă mediteraneeană cu alură de palat venețian este de vânzare pentru 4 milioane de euro pe platforma de imobiliare Storia

Storia x Aici a stat (1)

Vila ce i-a aparținut dirijorului, compozitorului și directorului Operei Române, Constantin Silvestri, edificată în stil mediteraneean cu alură de palat venețian în perioada interbelică și aflată în imediata proximitate a Pieței Victoriei, se vinde cu 4 milioane de euro pe Storia, platforma de imobiliare lansată de OLX. Vila are valoare istorică, arhitecturală și memorial-simbolică deosebită, atât exteriorul cât și interiorul fiind păstrate impecabil. Ornamentele de pe fațadă ascund simboluri heraldice, iar elementele decorative de tip gotic-venețian impresionează prin eleganță și rafinament.

Vila are o curte generoasă de 700 metri pătrați, cu o terasă împrejmuită de colonade cu arce care oferă note de noblețe. Are 29 de camere dispuse pe mai multe niveluri și o suprafață de peste 1.000 metri pătrați. Vila este restaurată și utilată, având toate facilitățile necesare pentru o reprezentanță sau o experiență de locuit de poveste, într-un loc privilegiat, cu un ambient plăcut și elegant, interiorul păstrând elemente de arhitectură specifice stilului mediteraneean, cu șeminee cu simboluri heraldice, vitralii colorate, stucaturi, lambriuri pictate, bolți cu ogive, uși culisante din lemn masiv, mobilierul original și orga lui Constantin Silvestri. Este un palazzetto extravagant, o destinație ideală cu aer nobil pentru o ambasadă, locuință diplomatică, spațiu destinat artelor și evenimentelor exclusiviste sau reședință pentru investitorii pasionați de arhitectură și istorie.

Cei peste 1.000 de metri pătrați sunt împărțiți între parter, două etaje și subsol tip cramă, toate având elemente decorative elegante de factură mediteraneeană: șeminee din piatră cu simboluri heraldice, feronerie dantelată, dragoni și lei din piatră, oglinzi venețiene, stucaturi și lambriuri pictate, bolți și colonete, parchet din lemn masiv și uși culisante din lemn masiv. Cele 29 de camere pot fi refuncționalizate păstrând rafinamentul mediteraneean interbelic. Surprizele interiorului sunt capela de rugăciune cu boltă pictată și orga ce a aparținut cel mai probabil lui Constantin Silvestri, care era atât dirijor, cât și organist și pianist. A fost directorul Filarmonicii din București în 1947, din 1953 a fost directorul Operei Române, iar în stagiunea 1958-1959 a fost prim-dirijor și director artistic al Orchestrei Radiodifuziunii Române. Vila este monument istoric, se află într-o zonă construită protejată fiind înconjurată de clădiri elegante și a fost restaurată impecabil în 2017

Prosperitatea economică de la mijlocul şi sfârşitul anilor 1930 din România a avut efecte înfloritoare pentru evoluția arhitecturală locală. Stilul arhitectural mediteraneean a pătruns în anii 1930-1940 în România din nordul Americii, mai precis din California și Florida, prin intermediul revistelor și al filmelor vremii, fiind inspirat și din elementele Renașterii italiene toscane și din goticul venețian. În SUA, această modă s-a format prin influența arhitecturii coloniale hispanice care, la rândul ei, valorificase stilul peninsulei iberice infuzat de influențe maure.

Vila lui Constantin Silvestri se încadrează perfect în stilul Mediteraneean revival, având elemente decorative de tip gotic-venețian. Elementele decorative sunt tipice arhitectului faimos Ion Giurgea, cunoscut pentru reperele sale arhitecturale în stil mediteraneean din capitală. Vila are o fațadă spectaculoasă, cu tencuială tip calcio vecchio ce are atât un rol estetic, cât şi funcțional, deoarece rezistă la diferențele de temperatură. Pe fațadă se află un joc de profiluri, basoreliefuri, ancadramente, colonete din piatră, feronerii grele cu model dantelat. De asemenea, acoperișul are olane în pante line, elementele gotice sunt foarte pitorești, iar multitudinea simbolurilor heraldice ascund povești pe care elitele vremii le transmiteau prin ornamentația arhitecturală. Fereastra împărțită în două printr-o colonetă, fiecare despărțitură fiind terminată cu un arc, este îmbogățită de un ancadrament sculptural ce amintește de palatele venețiene. Intrarea în vilă, cu detalii tip gotic flamboyant, multitudinea de terase aflate la niveluri diferite, labirintul de curți interioare încadrate de coloane și arce filtrează fermecător lumina și potențează aerul mediteraneean al vilei. Toate aceste elemente ne duc cu gândul la un veritabil palazzetto extravagant ce încorporează în mod rafinat elemente împrumutate din stiluri diferite.

Istoricul cunoscut al vilei ajunge până la 1929 când Zoe M. Romașcu ridică aici un imobil în stil eclectic după planurile arhitectului curții regale Siegfried Kofczinski, care a contribuit atât la Peleș, cât și la Carul cu Bere. Spectaculos este că același imobil eclectic a fost transformat în anii 1940 (cel mai probabil de arhitectul Ion Giurgea) în palazzeto-ul venețian de astăzi, conform gusturilor elitelor epocii.

După Zoe Romașcu, a locuit aici Constantin Silvestri până când a părăsit România în 1959 și s-a stabilit la Paris. El a fost o mare personalitate a muzicii clasice, fiind considerat de George Enescu un compozitor cu valențe universale. Constantin Silvestri s-a născut în 1913 la Bucureşti, s-a remarcat încă de la 6 ani, datorită calităţilor sale de pianist şi de organist. A studiat la Conservatorul din Târgu Mureş și la Conservatorul de Muzică din București, și a debutat în fruntea Orchestrei Simfonice Radio în 1930. A luat numeroase premii, a compus aproximativ 28 de creații într-un stil personal inconfundabil, a ocupat funcții de conducere în instituțiile muzicale din București, atrăgând în același timp atenția presei internaționale care îl compara cu Toscanini. După mutarea din țară a întreprins o serie de turnee în Australia, dirijând, în același timp Orchestra Simfonică din Chicago, dar şi Orchestra Simfonică din Philadelphia. Din 1957 a colaborat cu Orchestra Filarmonică din Londra, stabilindu-se în Marea Britanie, unde și-a încununat opera muzicală. Chiar dacă o mare parte dintre obiectele de artă şi colecţia valoroasă de tablouri a familiei lui Constantin Silvestri s-au pierdut, este remarcabil că în această vilă se păstrează elemente de mobilier original, capela de rugăciune a familiei și orga marelui dirijor și compozitor.

În ceea ce privește istoricul parcelei, o parte dintre terenurile din acest areal au aparținut arhitectului vestit Louis Blanc, aici fiind trasată la sfârșitului veacului al XIX-lea parcelarea care i-a preluat numele. Proiectul acestei lotizări este unul dintre cele mai vechi din zonă, fiind materializarea primelor intenții de a extinde Bucureștiul spre nord cu cartiere rezidențiale de un statut ridicat. Fondul construit valoros formează un ansamblu de clădiri foarte variat din punct de vedere stilistic și totuși echilibrat și elegant. Poziționarea vilei permite o perspectivă deosebită asupra vecinătăților care întregesc povestea istorică a arealului, aflându-se într-o zonă rezidențială cu coagulări locale de funcții publice și private: clădirea guvernului, reședințe de ambasadori, firme de lux, restaurante. Strada Paris (vechea Aleea Blanc A) pe care se află vila este emblematică pentru construcții elegante, oferind acces direct către artere majore: Bulevardul Aviatorilor, Bulevardul Kiseleff, Piața Victoriei, Calea Dorobanților. Este un areal cu un țesut arhitectural extrem de valoros și multiple monumente istorice. Zona protejată păstrează elemente de autenticitate ce conferă o eleganță aparte acestui nucleu bucureștean de excepție.

Materialul face parte din inițiativa „Drumul inteligent spre acasă”, prin care brandul Storia își propune să contribuie la transparentizarea informațiilor necesare tuturor cumpărătorilor, chiriașilor, proprietarilor, agenților și dezvoltatorilor, cu scopul de a-i susține să ia decizii în cunoștință de cauză. 

Acest material a fost realizat în parteneriat cu Ana Rubeli – storyteller cultural și fondator al Asociației Culturale Aici a stat.

Despre Storia

Storia e platforma de imobiliare lansată de OLX care își propune să aducă mai multă claritate pe piața imobiliară. E locul unde mii de proprietari, agenți imobiliari și dezvoltatori își prezintă ofertele. Storia își propune să îi sprijine pe cei care caută locuința potrivită, oferind instrumente și informații valoroase despre piața imobiliară, cu scopul de a-i ajuta să ia decizii informate. Prin adăugarea KIWI Finance în portofoliul OLX Group, utilizatorii Storia pot beneficia gratuit de serviciile profesioniștilor pentru a identifica cea mai bună soluție de creditare. În 2022, Storia a lansat indexul T.R.A.I., o inițiativă care oferă informații despre traiul în cartierele din România, măsurând standardul de viață, dincolo de cei 4 pereți ai casei. T.R.A.I. preia date relevante de la specialiști, precum nivelul de poluare a aerului, intensitatea traficului, densitatea punctelor de interes și costul mediu pe metru pătrat al imobiliarelor, oferind o viziune de ansamblu asupra bunăstării fiecărui cartier în parte.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 0 comments

Casa antebelică Juliette Grunau cu foiță de aur de pe Strada Corbeni

Casa Juliette Grunau (3)

Juliette Grunau este comanditara acestei vile antebelice realizate în stil neoromânesc conform cererii de autorizație depusă în 1914. Terenul aparținea în 1911 Mariei Simionescu, fiind vorba de o parcelă încă goală. Prima referire la această casă este o coală de culoarea oului de rață din 1914 care poartă timbrul fiscal de 30 de bani, cu portretul Regelui Carol I și vulturul încoronat, peste care au fost adăugate semnături și numere de înregistrare cu creion chimic sau cu penița, cu următoarea solicitare:

 

 

Domnule Primar, dorind a construi pe proprietatea mea din strada Aureliu, nr. 4, vă rog să binevoiți a-mi elibera autorizațiunea necesară. Construcțiunile ce voiesc a face sunt: un corp de case parter și în parte subsol și mansardă, cu două apartamente. Anexez aici și o coală timbrată de 25 de lei pentru transcrierea autorizațiunei și câte un plan în dublu exemplar de fiecare construcțiune, întocmit și semnat de dl. D. P. Antonescu, de profesiune arhitect, cu domiciliul în strada Otetelașanu, no. 5. Valoarea construcțiunea ce voiesc să fac este de aproximativ 70.000 de lei.

Arhiva PMB Fond Tehnic, Dosar 158/1914

Cerere de autorizatie - Juliette Grunau si arh. D.P. Antonescu - Arhiva PMB Fond Tehnic Dosar 158/1914
Cerere de autorizatie - Juliette Grunau si arh. D.P. Antonescu - Arhiva PMB Fond Tehnic Dosar 158/1914

Casa la origine includea și partea casei vecinei care este lipită astăzi (aproape în oglindă, construcția respectivă de fapt era parte din casa principală), însă turnura istoriei a decis ca cele două corpuri să devină locuințe de sine stătătoare.

 

Juliette Grunau a fost o reprezentantă a burgheziei capitalei cu o prezență puternică în economia orașului și o influență redutabilă, de la industrie la comerț, de la bănci, la servicii. Aceste familii puternice care au câștigat repede influență și notorietate au jucat un rol crucial în dezvoltarea urbană a capitalei.

 

În 1928 s-a mutat aici un anume Emil Wagner, sobar și ceramist din Bucovina. El provenea dintr-o familie germană, a făcut liceul la Cernăuţi, apoi s-a stabilit în Bucureşti în 1917. Emil Wagner a fost primul inginer ceramist din România. A proiectat fabrici de țiglă și teracotă, a construit sute de acoperișuri, a făcut sobe. A cunoscut multe personalități, le-a reparat acoperișurile sub care-și adăposteau celebritatea și tristețile. Îi păstra o amintire duioasă bunicii lui, care era rudă cu Richard Wagner, compozitorul. A fost decorat în Primul Război Mondial de Împăratul Franz IosefÎntr-un interviu acordat Silviei Iliescu pentru RADOR în 2000 povestea astfel:

 

 

Pe strada Aureliu, numărul 4. […] Lângă [Biserica] Armenească, din Armenească până în Calea Moşilor e strada Aureliu, acolo am stat. Dar prima dată am stat în Bulevardul Elisabeta, deasupra farmaciei Thüringer, când am venit la Bucureşti am stat acolo. O farmacie, Thüringer, la familia Lerescu, ăştia erau cei mai mari moşieri din România. Şi fata lor era măritată după general-doctor francez Pressy. Eu şedeam acolo şi ei şedeau mai mult în Franţa, dar proprietatea o aveau de la Brezoianu şi până la ei. Spitalul Eforiei, clădirile alea, erau proprietatea lor. Şi ei spuneau: <Emile, ai tu grijă de tot.> Eu luam chirie de la toţi, le trimiteam [chiriile], le puneam la bancă. […] Asta era după Primul Război Mondial, în 1921, până în ‘28.

Şi în ‘28 a murit domnul Lerescu şi nu ştiu ce au făcut pe urmă, că eu am cumpărat casa aia în [strada] Aureliu şi m-am mutat. De ce m-am mutat, pentru că m-am însurat şi nu mai puteam să stau în Bulevard. De ce nu puteam să stau în Bulevard, în Bulevard erau multe-multe femei, cocote, unde-i restaurantul <Gambrinus>, era plin acolo, case de rendez-vous erau. Şi eu şedeam… aveam garsoniera acolo şi fetele veneau la mine: <Emile, împrumută-mă cu 1 000 de lei…> Dar cinstite! Să ştii, cinstite ! Am trăit între ele acolo, în fiecare zi veneau: <Dă-mi 5 000 de lei, dă-mi 10 000 de lei, că mâine îţi dau>. A doua zi veneau şi dădeau banii înapoi.

Dar eu aveam pe una, Lenuţa de la Botoşani, o fată frumoasă, nici n-am mai văzut de atuncea o fată aşa frumoasă! Şi vroia… <Emile, hai să ne însurăm !> <Nu pot, măi fată! Tu eşti cocotă, nu pot, nu pot!…> Nu m-am agăţat niciodată de ele. Să ştiţi că ele erau profesoare, erau şi doctore, care erau curve. Dar în fiecare săptămână, schimbau blănurile, schimbau… Era barul <Mascota> în spatele Casei de Depuneri şi veneau acolo la barul <Mascota>. Şi pe timpul ăla cu 5 000 de lei […] cumpărau cinci haine de blană. Erau elegante, cocotele, erau foarte elegante!

Emil Wagner, sobar și ceramist din Bucovina

Arhitectul care semnează proiectul în stil neoromânesc este Dumitru Antonescu care a finalizat studiile de arhitectură în 1908, intrând în Corpul Arhitecților în 1937 când a obținut și dreptul de liberă practică, având legitimația 544 și fiind domiciliat în Strada Sf. Apostoli nr. 60 (conform Tabloului Arhitecților din 1947)“>Am reușit să îl identific după semnătura sa, făcând câteva inferențe logice. “D.P. Antonescu” nu putea fi Petre Antonescu, semnăturile și numele fiind diferite, dar nici arhitectul Dinu P. Antonescu, care se năștea abia în 1909 la Bârlad (ar fi avut doar 5 ani la proiectarea acestei case, ceea ce ar fi fost cu totul nemaivăzut!).

Planurile casei Juliette Grunau semnate de D.P. Antonescu
Planurile casei Juliette Grunau semnate de D.P. Antonescu - Arhiva PMB Fond Tehnic Dosar 158/1914

O altă clădire proiectată de Dumitru Antonescu identificată de mine în Fondul Tehnic al Arhivelor P.M.B. se află pe Strada Muzelor nr. 22. Pe 3 martie 1924 Lisette Weinstein cerea autorizație pentru a ridica un garaj cu pivniță și parter din zid cu 7 încăperi în fundul curții (retras din aliniere), după planurile arhitectului D. Antonescu, cu aceeași semnătură.

Planurile garajului casei Lisette Weinstein semnate de D. Antonescu - Dosar PMB Fond Tehnic 275/1924
Planurile garajului casei Lisette Weinstein semnate de D. Antonescu - Dosar PMB Fond Tehnic 275/1924

Detaliile arhitecturale ale casei din Corbeni 4A sunt remarcabil de bine păstrate. Interiorul a fost restaurat exemplar, tavanul fiind decorat cu foiță de aur. Exteriorul păstrează de asemenea ornamentele în stil neoromânesc, bumbul, funia împrelită, marchiza de lemn. Proiectul de renovare a fost realizat cu echipa de arhitecți ICON Studio de arhitectură (ce a fost premiată la Anuala de Arhitectură în 2022 pentru proiectul vilei ing. Constantin Bușilă din Strada Rabat nr. 1), a durat aproape 5 ani și a costat aproximativ 1.5 milioane Euro. Apreciez invitația Dacianei Tise de a valorifica valoarea memorial-simbolică a patrimoniului casei restaurate în procesul de promovare a casei pentru vânzare.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 0 comments

Vilă interbelică decorată cu lei, struguri și frunze de acant din inima capitalei se închiriază cu 9.800 de euro pe lună pe platforma de imobiliare Storia

Storia x Aici a stat (1)

O vilă interbelică aflată într-o zonă protejată din inima capitalei, la numai 3 minute de Piața Universității, se închiriază cu 9.800 de euro pe Storia, platforma de imobiliare lansată de OLX. Vila are valoare arhitecturală și ambientală ridicată, ornamentele de pe fațadă fiind spectaculoase și bine păstrate în timp: lei, struguri și ghirlande cu frunze de acant. Varietatea simbolică a decorațiunilor este interesantă, tipică stilului arhitectural Beaux-Arts. Vila are o curte spațioasă și este poziționată ultra-central. Are peste zece camere dispuse pe mai multe niveluri și o suprafață de 906 metri pătrați. Vila este restaurată și utilată, având toate facilitățile necesare pentru o reprezentanță sau o experiență de locuit de poveste, într-un loc privilegiat, cu un ambient plăcut și elegant, interiorul păstrând elemente de arhitectură specifice anilor 1930, cu vitralii, marmură și parchet masiv. Este o destinație ideală cu aer aristocrat pentru investitorii pasionați de arhitectură și istorie.

 

Cei 906 metri pătrați sunt împărțiți între parter, etaj, mansardă și demisol, având un salon de recepție deschis cu șemineu, oglindă venețiană, stucaturi aurite, parchet din lemn masiv și uși cu cristal fațetat. Salonul de recepție poate funcționa și ca un living generos din care pornesc radial două camere spațioase, elegante și luminoase și un hol care face trecerea către zona mai intimă a vilei, care se deschide către restul camerelor și utilităților. Terenul are 435 de metri pătrați. Vila se află pe o stradă istorică a capitalei, cunoscută pentru diversitatea arhitecturală cu evoluții stilistice și artistice care atestă succesiunea mai multor generații de locuitori, de arhitecți și de ingineri constructori. Detaliile ornamentale ale vilei sunt realizate din materiale de bună calitate, piesa de rezistență fiind fațada extrem de bogat decorată în stil eclectic de factură Beaux-Arts ce inspiră atmosferă aristocratică, fiind excelent restaurate.

 

Accesul se face prin curtea generoasă și elegantă, cu piatră cubică. Gardul și poarta de la intrare sunt cele originale, feroneria fiind unitară cu feroneria marchizei, a ușii de la intrare și a teraselor vilei. În universul vilei se pătrunde printr-o ușă monumentală cu feronerie bogat decorată, într-un hol cu mozaic cu flori, stucaturi aurite cu simboluri eclectice (scoica, frunza de acant), medalioane, oglinzi și scară de marmură ce face trecerea către salonul principal. Fiecare element decorativ a fost delicat restaurat. Camerele sunt luminoase, spaţiile interioare dovedesc un confort rafinat. Scara de acces către restul etajelor păstrează feroneria și mâna curentă din lemn originale, fiind la rândul său restaurată. Mansarda și demisolul au fost refuncționalizate și permit o flexibilitate fantastică în ceea ce privește utilizarea. Bucătăria complet utilată de la etaj, zona de spa cu piscină și saună de la demisol, mansarda cu potențial de spații pentru evenimente reprezintă toate elemente ce sporesc valoarea imobilului.

 

În ceea ce privește istoricul parcelei, ea poate fi identificată încă din perioada anului 1946, de când au fost trasate planurile maiorului Rudolph von Borroczyn. În jurul anilor 1846-1852 proprietatea se învecina cu locul Mânăstirii Dichiu, aflându-se pe o stradă ce își păstrează trama încă de atunci, ceea ce atestă valoarea istorică a întregului areal. Înainte de 1911 proprietatea aparținea unui anume Zotescu, la 1911 se afla în proprietatea moștenitorilor acestuia, urmând ca în perioada interbelică aici să fie ridicată această vilă cu etaj și cu decorațiuni spectaculoase Beaux-Arts.

 

Poziționarea vilei permite o perspectivă deosebită asupra vecinătăților care întregesc povestea istorică a arealului, aflându-se într-o zonă rezidențială cu coagulări locale de funcții publice. Strada Vasile Conta pe care se află vila este liniștită și în același timp emblematică pentru construcții elegante, oferind acces direct către artere majore: bulevardul Magheru, Strada Batiștei, strada C.A. Rosetti. Este un areal cu un țesut arhitectural tradițional definit de străzi cu traseu sinuos, caracterizat prin diversitate tipologică și totuși coerent în ciuda variației stilistice, volumetrice, a înălțimii și a limbajului arhitectural. Zona protejată păstrează elemente de autenticitate ce conferă un farmec aparte acestui nucleu bucureștean de excepție. Proximitatea față de monumente istorice și instituții de renume conferă valoare suplimentară proprietății.

 

Arhitectura vilei este eclectică, ornamentele vegetale și florale ale ancadramentelor ferestrelor sunt extrem de bogate: două capete de lei străjuiesc intrarea și simbolizează putere și spirit aristocratic. Ancadramentele ferestrelor sunt ornate cu ghirlande cu frunze de acant și simboluri vegetale: strugurele simbolizează cornul abundenței, toate elementele indicând rafinament și bun gust.


Materialul face parte din inițiativa „Drumul inteligent spre acasă”, prin care brandul Storia își propune să contribuie la transparentizarea informațiilor necesare tuturor cumpărătorilor, chiriașilor, proprietarilor, agenților și dezvoltatorilor, cu scopul de a-i susține să ia decizii  în cunoștință de cauză.

Acest material a fost realizat în parteneriat cu Ana Rubeli – storyteller cultural și fondator al Asociației Culturale Aici a stat.

Anunțul de vânzare se află aici:

Despre Storia

Storia e platforma de imobiliare lansată de OLX care își propune să aducă mai multă claritate pe piața imobiliară. E locul unde mii de proprietari, agenți imobiliari și dezvoltatori își prezintă ofertele. Storia își propune să îi sprijine pe cei care caută locuința potrivită, oferind instrumente și informații valoroase despre piața imobiliară, cu scopul de a-i ajuta să ia decizii informate. Prin adăugarea KIWI Finance în portofoliul OLX Group, utilizatorii Storia pot beneficia gratuit de serviciile profesioniștilor pentru a identifica cea mai bună soluție de creditare. În 2022, Storia a lansat indexul T.R.A.I., o inițiativă care oferă informații despre traiul în cartierele din România, măsurând standardul de viață, dincolo de cei 4 pereți ai casei. T.R.A.I. preia date relevante de la specialiști, precum nivelul de poluare a aerului, intensitatea traficului, densitatea punctelor de interes și costul mediu pe metru pătrat al imobiliarelor, oferind o viziune de ansamblu asupra bunăstării fiecărui cartier în parte.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 2 comments

Cumpărături de Sărbători cu sclipiri de patrimoniu

WhatsApp Image 2023-12-19 at 01.57.51 (4)

Îmi place să merg în case cu poveste atât să le vizitez, dacă sunt muzee, să le aflu trecutul, să stau de vorbă cu proprietarii lor de ieri și de azi, cât și să simt că pulsează în acord cu ritmul orașului – cel mai fericit caz pentru o clădire de patrimoniu. Iar zilele acestea ritmul orașului este dinamizat de Sărbătorile de Crăciun care iau cu asalt spiritele, dorințele și listele de cumpărături. Iar pe mine lista de cumpărături de cadouri mă trimite cel mai adesea în case cu poveste, case de patrimoniu, case care mă familiarizează cu orizontalitatea spațiului construit în armonie cu valorile urbanistice de odinioară. Așa că prefer cumpărăturile făcute în astfel de case care mă fac să mă simt mai prezentă și mai ancorată în rădăcinile orașului nostru istoric frumos. În momentul în care pășesc într-o astfel de casă și cumpăr un obiect cu care rezonez, simt că gestul de a cumpăra transcende mercantilitatea frustă și devine un act mai nobil și mai bun. Vă fac astfel 3 recomandări de locuri unde puteți face cumpărături pentru cadourile de sărbători, cumpărături cu glitter de patrimoniu și de bun gust:

  • Cărturești Verona în casa politicianului D.A. Sturdza

    #Aiciastat politicianul liberal Dimitrie Sturdza (1833-1914), istoric, economist, numismat, iubitor de cărți, membru al Academiei Române și prim-ministru al României. Casa găzduiește astăzi librăria Cărturești Verona și este un loc ideal de a descoperi cărți și cadouri pentru cei dragi. Minunata librărie și cărțile sale creează un univers fantastic alături de povestea clădirilor care fac astăzi parte din ansamblul său (da, este vorba de două clădiri, nu de una singură!). Casa Sturdza construită în 1883 este reprezentativă pentru familiile înstărite de la jumătatea secolului al XIX-lea, având un hol central și camere dispuse simetric de-o parte și de alta a sa. Interiorul și exteriorul casei sunt decorate bogat, unele ornamente încadrându-se în registrul neorenascentist. Casa își menține și astăzi ornamentația interioară originală la plafoane, la ancadramentele ușilor și la sobele albe. O parte dintre ușile casei sunt duble și pictate cu diverse ornamente asemănătoare cu arabescuri. În anii '40 casa a adăpostit Librăria Hasefer şi apoi un anticariat caritabil care ajuta persoanele într-o stare financiară precară după război să supravieţuiască vânzându-și cărţile. După naționalizare casa a avut diverse funcțiuni. În anii '90 aici a funcționat un club al copiilor, unde îmi amintesc cu drag că aveam cursuri de pictură, balet, franceză și chiar informatică (desenam omizi în QBasic și scriam linii de cod de bază în Pascal). Proprietarul inițial, Dimitrie Sturdza, iubea foarte mult cărţile, astfel încât după recuperarea casei de către arh. Șerban Sturdza (moștenitorul familiei) închirierea ei către librăria Cărturești s-a potrivit perfect. Este interesant că librariile Cărturești au intrat în posesia imobilului de lângă (unde a funcționat o vreme Teatrul Ion Creangă) și a extins spațiul librăriei. Și acolo găsim elemente originale extrem de bine păstrate, cuptorul pe lemne de la subsol este autentic, la fel câteva sobe. Continuitatea ansamblului este un proces continuu, viu, în asonanță cu spiritul celor două case.

  • Showroom-ul MURMUR în casa din 1916 a profesorului Ștefan Stoicescu, profesor de matematică la liceul Lazăr

    #Aiciastat Ștefan Stoicescu, profesor de matematică la liceul Lazăr, în această casă ridicată la marginea cartierului evreiesc în 1916. Casa a fost supraetajată în perioada interbelică, fiind plătită cu un credit de la “Creditul funciar urban” în anii 1920, fapt ce înscrie construcția în valul modernizator de urbanism din prima jumătate de secol XX. Stilul arhitectural este neoromânesc, cu structură de lemn. A rezistat la cutremurele din 1940 și 1977. A fost confiscată de autoritățile comuniste în anii ‘50, așa că în casă au trait de-a lungul anilor, pâna în 1995, aprox. 15-20 familii pe toate nivelele, incluzând subsolul. Recuperată în 1995 a fost renovată în 1996 si 2021. Proprietarii au copilărit aici, apoi ulterior au închiriat. Renovarea recentă a casei a fost realizată de arh. Bogdan Ciocodeică pentru a găzdui showroom-ul brandului Murmur fondat de Andreea Bădală, cea care a reinventat feminitatea într-o societate în care ea a fost adesea suprimată. Casa găzduiește astfel în mod delicat faldurile unor rochii cu transparențe arhitecturale ce clădesc naturalețe și eleganță atemporală. Aici găsiți piese vestimentare ce vor intra în patrimoniul personal al celor ce le poartă, aflate la confluența dintre modă, distincție și trend. Ba mai mult, hainele realizate de Andreea Bădală au diferite grade pe scala curajului: ea a creat atât haine cu transparențe pronunțate sau delicate, cu forme accentuate sau doar intuite, cu goliciuni sugerate sau doar ghicite, însă unul este punctul comun al acestora: feminitatea. Pentru cadouri cu o feminitate debordantă, vă recomand să treceți pragul acestui showroom desprins parcă dintr-o altă lume: aici atmosfera este relaxată, nu se pune presiunea cumpărării finale, puteți sta ore întregi pentru a proba sau pentru a vă bucura de atmosferă cu un pahar de prosecco.

  • Showroom-ul COS în casa unde a copilărit Martha Bibescu și unde a fost cândva vestitul restaurant Caraiman sau Salonul Spaniol

    #Aiciastat Martha Lahovary (viitoare prințesă Bibescu) în copilăria sa, desfășurată între casele din București, moșiile familiei și călătoriile în Franța. În ceea ce privește casa de pe Calea Victoriei (ce avea la data respectivă numărul 126-128), știm din cercetările Oanei Marinache prezentate în cartea "Familia Bibescu - Basarab Brâncoveanu între Paris și București" apărută la Editura Istoria Artei în 2016 următoarele: proiectul din 1908 fusese depus de firma de antreprenori Grant & Perlasca, în numele arhitectului Victor Ștefănescu (1877-1950). Fațadele prezentate în dosarul de arhivă 222/1908 A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic erau semnate de arhitectul Grigore Cerkez (1850-1927) și de E. Grant: o clădire cu etaj și parțial două etaje (ușor retrase), cu mai multe intrări laterale, cu o decorație în stil eclectic de factură academistă franceză, tipică perioadei. Planurile etajelor sunt semnate de Johann Seewaldt, care semnează de asemenea și un plan de situație cu o construcție nouă, pe limita de vecinătate, pe lot mai fiin prezente casa principală, aliniată la stradă, dar și o dependință aflată în curte. Cel mai probabil clădirea adăpostea numeroase odăi, având în vedere adâncimea parcelei. La stradă, vestita Cale a Victoriei, se afla un salon-prăvălie, probabil închiriat de familia Lahovary pentru a obține venituri suplimentare. Este remarcabil că și această fațadă s-a păstrat în proporție covârșitoare la reabilitarea realizată de biroul Popp&Asociații (deși fotografiile din perioada 2008-2009 ne indică pierderea ornamentelor de odinioară). Felicit astfel de proiecte excelente de reabilitare și de punere în valoare a patrimoniului construit. Merită menționate atracțiile bucureștene care și-au avut sălașul aici: vestitul Restaurant Caraiman (unde veneau personalități să mănânce: știm sigur din memoriile profesorului Petre Anghel chiar și Petre Țuțea a mâncat aici cel puțin o ciorbă!), și apoi Salonul Spaniol devenit "Viking", oază a muzicii rock de odinioară. Iar astăzi pătrundem în vechea prăvălie care adăpostește universul COS, un magazin cu produse statement care mie îmi plac extrem de mult, atât pentru mine cât și pentru cei dragi (în măsura în care stilul vestimentar li se potrivește, desigur).

Planurile clădirii copilăriei Marthei Bibescu - dosar de arhivă 222/1908 A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic apud Marinache Oana, "Familia Bibescu - Basarab Brâncoveanu între Paris și București", Editura Istoria Artei, 2016, București
Posted by Ana in București, Istorisiri, 0 comments

Dezvelirea statuii Monica Lovinescu-Virgil Ierunca în Cotroceni, un duet al forței exilului românesc

Statuie Monica Lovinescu-Virgil Ierunca

Statuia închinată Monicăi Lovinescu (1923–2008) și lui Virgil Ierunca (1920–2006), cele mai importante voci ale exilului românesc, operă a sculptorului Virgil Scripcariu, monument de for public inițiat de Fundația Humanitas, a fost dezvelit astăzi, 17 decembrie, în prezența comanditarului, a oficialităților și a publicului iubitor de patrimoniu și de frumos, fiind donat orașului București cu prilejul Anului Centenar Monica Lovinescu.

 

Duminică, 17 decembrie, ora 12.30, a avut loc ceremonia de dezvelire a grupului statuar Lovinescu–Ierunca. Evenimentul a avut loc în Cotroceni, la intersecția dintre străzile dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu. Anul acesta se marchează 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, centenar care a fost marcat prin multiple evenimente inițiate sau sprijinite de Fundația Humanitas și care își atinge apogeul prin publicarea monografiei-album scrise pe baza documentației impresionante “Monica Lovinescu, o voce, o viață un destin” de Cristina Cioabă, și prin acest monument de for public, grupul statuar Lovinescu-Ierunca, închinat orașului. Astăzi se împlinesc și 34 de ani de la începerea revoluției anticomuniste la Timișoara, așa că data aleasă pentru dezvelirea statuii are o dublă însemnătate (chiar dacă prima dată aleasă pentru eveniment, 19 noiembrie, când se împlineau chiar 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, nu a putut fi onorată din cauza lipsei de profesionalism a unuia dintre furnizorii de materiale de construcție, mai precis andezitul din care ar fi trebuit să fie realizat soclul). La ceremonie au vorbit Gabriel Liiceanu, inițiator al Anului Centenar Monica Lovinescu și președinte al Fundației Humanitas, istoricul de artă Ioana Beldiman și sculptorul Virgil Scripcariu, dar și primarul general, Nicușor Dan, și ministrul culturii, Raluca Turcanu.

 

Adrian Dinu Rachieru, profesor universitar, critic literar, eseist și prozator scria că: ‘pentru faimosul cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, ascultat cu emoție la Europa liberă (1962-1992), exilul a însemnat „o lungă ucenicie în doi”, purtând – prin legătură destinală – „o osândă” împreună: adică, înfruntarea unui sistem totalitar, ca „încăierare cotidiană”. Deosebiți, dar complementari, cei doi au sigilat o epocă, fiind „un cuplu indiscernabil”. Dacă Monica Lovinescu, mitizată, devenise, cu vocea-i inconfundabilă, o instituție, Virgil Ierunca, secondând-o, a acceptat un rol de fundal, slujind aceeași cauză.‘ Fix acest lucru este astăzi transmis prin vocea puternică a sculpturii lui Virgil Scripcariu. O voce în bronz și oțel inoxidabil, o voce triumfătoare. Triumful asupra harpiilor este evident: copacul Securități cu ele sale păsări feroce care te pot ataca oricând și de oriunde, stă la distanță, a(s)muțit de forța binelui. Mantia care învăluiește duetul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca strălucește ca firul de borangic, în bătaia soarelui, așa cum ne-a decriptat istoricul de artă Ioana Beldiman la ceremonia de dezvelire a statuii. Mantia din oțel a fost realizată cu bătăi de toporișcă, metaforă pentru multiplele lovituri de ordin fizic și psihologic pe care le-au suferit cei doi. Astfel că simbolul loviturii devine și simbolul supraviețuirii și al puterii de dincolo de cortina de fier, prin vocea Monicăi Lovinescu și susținerea și demnitatea lui Virgil Ierunca.

Timp de 30 de ani, milioane de români care au ascultat-o pe Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă au putut să înţeleagă ce face comunismul din ei, au putut să aibă repere, au putut să îşi păstreze speranţele, să ştie încă ce înseamnă a rosti adevărul, fără cenzură. Monica Lovinescu, critic literar şi eseist, a fost una dintre personalităţile centrale ale exilului românesc, una dintre vocile cele mai cunoscute ale criticii literare româneşti, prin intermediul postului anticomunist Radio Europa Liberă. Încă din perioada tinereţii ea a publicat pagini literare și cronică dramatică în importante reviste culturale ale vremii. În anul 1947, a obţinut o bursă a statului francez şi a plecat la Paris, cu ultimul tren al democrației dinaintea așternerii Cortinei de Fier. De atunci a început exilul său, departe de mama sa, soția criticului Eugen Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, arestată de comuniști la vârsta de 71 de ani. Monica Lovinescu a menținut corespondența cu mama sa până în momentul în care a murit în închisoarea din Jilava, fiind înhumată într-o groapă comună, ca “pedeapsă” pentru că a refuzat să își “toarne” fiica comuniștilor.

 

Din 1962 Monica Lovinescu a început colaborarea la Radio Europa Liberă, unde, din 1967, a realizat emisiunea săptămânală „Teze şi antiteze la Paris”, a scris cronici literare despre literatura română pentru emisiunea „Actualitatea culturală”. În această perioadă, Monica Lovinescu a devenit, alături de soţul său, Virgil Ierunca, una din marile voci ale exilului cultural românesc din perioada comunistă. A fost permanent urmărită și atacată de Securitate, fiind bătută chiar până în pragul comei. Însă vocea ei a răzbit către milioane de ascultători care au căpătat la rândul lor forță datorită ei. După Revoluţia din 1989, după întoarcerea în ţară, a publicat mai multe cărţi de memorialistică şi despre literatura română şi contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate de Editura Humanitas. Din ciclul „Undelor scurte” fac parte: „Seismograme. Unde scurte” (1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte” (1994), „Est-etice. Unde scurte” (1994), „Pragul. Unde scurte” (1995) şi „Insula şerpilor. Unde scurte” (1996), ultimul cuprinzând perioada anilor 1988-1989. Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română.

 

A murit la 20 aprilie 2008, la spitalul Charles Richet din Val d’Oise, la 15 km de Paris. A fost decorată post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer. La 25 aprilie 2008, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu şi soţului ei, care murise în septembrie 2006, au fost aduse în ţară. Au fost depuse la Ateneul Român, unde a avut loc un moment comemorativ, apoi la Casa Lovinescu din Bucureşti, şi în cele din urmă, la 16 mai 2008, au fost depuse în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni.

 

Virgil Ierunca a fost critic literar, publicist şi poet. A debutat în ziaristică la ziarul „Timpul”. Între anii 1940 şi 1944 a colaborat la principalele reviste literare şi la săptămânalul „Vremea”. El a plecat, de asemenea, în Franţa, în 1947, cu o bursă din partea Guvernului de la Paris. Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Romano-Americane de Artă şi Ştiinţă (1987).

 

Statuia face un nou apel către lichele, la fel cum făcea și Liiceanu acum mai bine de 30 de ani când a publicat al său Apel către lichele (pe care am avut șansa să îl studiez și să îl analizez la Retorică la Facultate în 2009:

 

Încă nu ne-am vindecat [făcând referire la opera autoarei Hannah Arendt, "Originile totalitarismului"]. Suntem încă bolnavi, de vreme ce distrugătorii, nu numai că nu au fost condamnați, ci continuă să fie regretați. Un popor care își regretă în proporție de 50% distrugătorii, așa rezultă dintr-un sondaj recent: <în comunism era mai bine>, și acesta este doliul nostru național pe care îl purtăm de 34 de ani de la căderea comunismului. Nu numai că distrugătorii nu au fost condamnați, dar nici măcar memoria lor pare că nu a fost damnată. În sediul Casei Poporului, prin mesajul președintelui de atunci, adresat Parlamentului în ziua de 18 decembrie 2006, și care numea regimul comunist de la noi "un regim ilegitim și criminal". Ca și cum raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, elaborat de un amplu colectiv de istorici, experți și analiști, raport de 879 de pagini care a stat la baza mesajului Președintelui, și care a fost publicat în anul următor de Editura Humanitas, nu ar fi existat. Nu ne mai rămâne acum decât acest lucru, să-i comemorăm pe cei care n-au obosit, vreme de 40 de ani, să amintească zi de zi că ordinea istorică ne fusese distrusă.

[...] Numai comunismul a avut viclenia de a face promisiunea mincinoasă a fericirii pentru toată lumea. Dragii mei, fericirea nu este un proiect realizabil de la nivelul unui stat, al unui guvern, al unui partid. Este o chestiune a fiecăruia dintre noi. Așa încât să nu credeți în promisiuni. Să cereți de la o societate adevărată, democratică, să asigure condițiile prin care putem căuta cu toții un sens al vieții și fericirea care este strict individuală. Nu există fericire în grup.

Gabriel Liiceanu, Președintele Fundației Humanitas

Dacă la nivel simbolic statuia face un act de recuperare istorică prin repunerea pe harta culturală a acestor două mari personalități ale exilului românesc, la nivel estetic ea este de o desăvâșire fără egal. Virgil Scripcariu a lucrat la această operă începând cu luna februarie, și a spus că este cea mai importantă provocare a vieții sale de sculptor de până acum. Doamna Ioana Beldiman, critic de artă și profesor de artă monumentală, a explicat înțelesurile estetice ale acestui ansamblu statuar de excepție astfel:

 

 

Prin comanda monumentului ce se inaugurează acum, destinul a oferit sculptorului Virgil Scripcariu o provocare profesională și umană de înaltă exigență [...]. O exigență pe măsura staturii umane și morale a celor mai importante voci ale exilului românesc [...], voci pe care le rememorează acest grup statuar. Avem în față un ansamblu de plastică monumentală destinat publicului și destinat orașului. Elementelor sculpturale figurative definitorii pentru monument, personajele și pomul cu stihii, artistul le adaugă geometria de o frustă frumusețe a prismei din beton aparent, banca ce invită la meditația asupra istoriei și eticii, asupra menirii artei. Fiecare dintre elementele acestei compoziții este purtător de simbol și participant la construcția de idei a întregului.

Sunt greu de trecut în revistă nenumăratele alianțe pe care artistul le concepe între forma sculptată și semnificația simbolică a acesteia. Un binom permanent de contraste presupuse de starea de luptă, de forță, pe de-o parte și suferința, sacrificiul, fragilitatea pe de alta, ritmează întreaga lucrare. Statui Monicăi Lovinescu ne înfățișează un personaj cu chip de statuie greacă, chip reunind frumusețea datelor naturale și unda de transfigurare creată de artist. Este reprezentată în picioare, în contrapost, grațioasă și fragilă în feminitatea ei fizică, adresându-se publicului prin gestul oratoric al mâinii drepte ridicate, cu degetele răsfirate. Este postura ei de voce a exilului, în care s-a situat decenii de-a rândul, vorbind despre literatura română și despre conștiință. Imaginând-o astfel pe Monica Lovinescu, sculptorul intersectează amintiri celebre din istoria sculpturii precum "Oratorul", cel care cheamă mulțimea, faimoasă statuie etruscă în bronz, păstrată la Muzeul Arheologic din Florența, venind din colecțiile medicee. Alături, verticală stabilă, statuia lui Virgil Ierunca e percepută ca zonă de sprijin, de calm și echilibru ce i-a fost mereu alături. Un văl din oțel inoxidabil cu scăpărări de argint și finețuri de maramă din borangic înfășoară cuplul. E scut de forță și iubire pe care și l-au construit împreună și care i-a apărat în epopeea luptei de o viață. Prin delicatețea și consistența materialului, vălul devine concomitent simbol al nobleței interioare a personajelor îngemănată cu ideea de rezistență neabătută. Profunzimea demersului de investigare a temei de către sculptor a determinat evitarea a acelui convenționalism des întâlnit la monumentele de artă publică. Curaj și sacrificiu nu au fost simple noțiuni în cazul acestor eroi români ai contemporaneității.

Apariția monumentului Monica Lovinescu-Virgil Ierunca în spațiul bucureștean ne determină să reamintim ceea ce s-a întâmplat în 1948 la momentul schimbării regimului politic. La acel prag ideologic al înlocuirilor violente, capitala României a fost mutilată prin distrugerea brutală a monumentelor de sculptură publică ce simbolizau nu doar fostul regim, ci o Românie în plină afirmare europeană: splendidele ecvestre Carol I și Ferdinand și monumentul dedicat Reginei Maria, întruchipând victoria din Marele Război.

Ioana Beldiman, critic de artă

Sculptorul Virgil Scripcariu și Ana Rubeli, Președintele Asociației culturale Aici A Stat
Sculptorul Virgil Scripcariu și Ana Rubeli, Președintele Asociației culturale Aici A Stat

Am sorbit fiecare cuvânt și fiecare inflexiune a personalităților culturale care și-au expus puncte de vedere, bucăți de suflet, motivații, animații și gândire la acest eveniment. Am putut să îi strâng mâna și să îi mulțumesc lui Virgil Scripcariu că ne-a oferit acest cadou. Este o onoare să îl cunosc, de când i-am descoperit universul la Școala de la Piscu mă simt un om puțin mai împlinit. Mă bucur din suflet că am asistat la acest moment istoric și că de acum locuitorii bucureșteni vor putea să trăiască și să respire un pic la umbra acestui duet al exilului românesc: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Vă rog să vă faceți drum pe Romniceanu intersecție cu Herescu. În încheiere, vă las câteva cuvinte spuse cu sens de Liiceanu:

[Din] formidabila aventură spirituală pe care am trăit-o alături de Virgil Scripcariu. Îl întrebam:

- Dar îi voi recunoaște?

Era trist când îl întrebam așa.

- Nu, nu asta e cel mai important, accentul cade altundeva, îmi spunea.

- Unde să cadă? Vreau să îi recunosc! Sunt unii dintre oamenii cei mai dragi pe care i-am cunoscut în viață. O să vreau să îi recunosc!

- Nu, lăsați, accentul, o să vedeți...

Unde cade accentul? Sunt trei elemente care pe orice privitor care a trecut în zilele acestea pe aici l-au pus în alertă. Dragii mei, arta sculpturală din antichitatea greco-romană trecând prin Renaștere, trecând prin baroc, trecând prin arta academistă, toate au mers pe un cod mimetic, al imitării de către artist a realului. Arta contemporană nu mai e așa. S-a întâmplat ceva cu totul nou, înainte exista un consens între privitor, comanditar și artist cu privire la opera de artă. Nu își punea nimeni întrebarea în fața lui David al lui Michelangelo ce reprezintă și dacă îi place. Frumusețea era un cod comun.

Astăzi nu mai e așa. Arta contemporană și în speță sculptura contemporană se află în fața unei provocări pentru că artistul nu mai vrea să facă nici măcar ca Rodin la sfârșit de secol XIX. Nu. Este o dorință extraordinară de a-și afirma eul prin căutarea și găsirea a ceva nou. Cum se manifestă acest nou în cazul acestui monument? Sigur că da, în final îi recunosc pe cei doi. Îi recunosc, sunt fericit că îi recunosc, dar sunt fericit mai ales că îi recunosc  fără să fie doar recunoașterea mimetică a chipului Monicăi Lovinescu și al lui Virgil. Îi recunosc în noblețea lor, în simbolismul lor, în tot ce a însemnat măreț în viața lor. Sunt 3 elemente formidabile: cele două statui ca atare, mantia care a fost subiectul de discuție cel mai apăsat pe parcursul creației între mine, Virgil Scripcariu și soția sa, care s-a numit "Pacificatoarea" [...], și în sfârșit, acest straniu arbore.

Vă spun repede despre mantie. Evident că nu are o funcție imitativă, nu o să găsiți nicăieri doi oameni înfășurați în mantie mergând pe stradă, decât dacă plouă poate puțin [...]. Dar acesta este un mod de a traversa viața. Virgil Scripcariu a vrut să arate că doi oameni pot face una, într-o voință, într-un gând și într-o singură viață. Așa înfășurați laolaltă. Mantia aceasta e formidabilă. Știți de ce? Nu numai că este aleasă cu un gust formidabil, raportul dintre bronz și oțel, ci pentru că ea este bătută cu toporișca. Știți ce se obține în felul acesta? Tot o trimitere simbolică. Poate sunt răni, poate sunt cicatrice...

Al treilea lucru care a stupefiat lumea în aceste 3-4 zile [am stat mult aici] este pomul harpiilor. Homer vorbește primul în Odiseea despre harpii: personaje reprezentate cu corp de pasăre și cap de femeie. Erau răpitoare, răpeau oameni la comanda zeilor. Erau rele. Într-un pas ulterior, la Hesiod, după Homer, au rămas doamne cu trup de pasăre, dar erau de o frumusețe nespusă. Își pierduseră simbolismul clar, pluteau în ceva nedefinit. Deodată, însă, capul de femei superbe de la Hesiod a devenit capul unor femei bătrâne, urâte și urât mirositoare. Erau foarte rele. Acum acest simbolism al răului trebuie interpretat prin metamorfozele pe care le-a suferit. Și atunci, dacă e vorba de un arbore al răului, [...] cele 5 figuri, iată, în varianta lui Virgil Scripcariu [...] au devenit capetele unor bărbați urâți. Și în contextul istoric în care s-a petrecut această întâlnire între Rău și mâna opozitivă a Monicăi Lovinescu care spune "Stop! Nu! Nu așa!", acele capete sunt ale unor oameni îmbătrâniți în rele. Și trebuie să le dăm alt nume. Virgil Scripcariu le-a transformat după 2000 și ceva de ani în capetele unor lichele, cărora unii dintre noi le-au făcut un apel să facă un pas înapoi, să nu ne însoțească în continuare în mizeria istorică pe care o creaseră. Ca dovadă că e așa, artistul a avut în minte pentru fiecare figură câte un om din Securitate care a avut de-a face cu infiltrarea în Europa Liberă. Unuia dintre ei i s-a celebrat centenarul la Academie, în același an cu Monica Lovinescu...

Asta e, ca să vă dați seamă ce înseamnă să fii un mare artist care pornește de la o bază reală și ajunge la transfigurări succesive. Nu pot să îi mulțumesc îndeajuns și nu pot să vă zic cât de fericit sunt că am ajuns să trăiesc acest moment.

Gabriel Liiceanu, Președintele Fundației Humanitas

Posted by Ana in București, Istorisiri, 2 comments

O vilă antebelică aflată la 3 minute de Piața Victoriei se închiriază cu 2.100 de euro pe lună pe platforma de imobiliare Storia

image00004

O vilă antebelică aflată pe o stradă splendidă la numai 3 minute de Piața Victoriei se închiriază cu 2.100 de euro pe Storia, platforma de imobiliare lansată de OLX. Vila este interesantă din punct de vedere arhitectural, tipică parcelării Blanc în care se află, are o curte spațioasă și este poziționată ultra-central. Are trei camere dispuse pe două niveluri și o suprafață de 140 metri pătrați. Vila este complet mobilată și utilată, având toate facilitățile necesare pentru o experiență de locuit de poveste, într-un loc privilegiat, cu un ambient plăcut și elegant.

 

Cei 140 metri pătrați sunt împărțiți între un living deschis cu șemineu, două dormitoare și trei băi. Curtea are 80 de metri pătrați. Vila se află pe o stradă istorică a capitalei, cunoscută pentru diversitatea arhitecturală cu evoluții stilistice și artistice care atestă succesiunea mai multor generații de locuitori, de arhitecți și de ingineri constructori. Detaliile ornamentale ale vilei sunt realizate din materiale de bună calitate, piesa de rezistență fiind fațada extrem de bogat decorată în stil eclectic de factură Beaux-Arts ce inspiră atmosferă antebelică.

 

Accesul se face printr-o curte elegant amenajată și umbroasă, pătrunzând pe ușa cu tâmplăria originală sculptată într-un hol ce se deschide către salonul principal al casei și scara ce urcă la mansardă. Camerele sunt luminoase, spaţiile interioare dovedesc un confort rafinat. Poziționarea vilei permite o perspectivă deosebită asupra vecinătăților care întregesc povestea istorică a arealului. Strada Argentina pe care se află vila este liniștită și în același timp emblematică pentru construcții elegante.

 

Parcelarea Louis Blanc în care se află această vilă antebelică este una dintre cele mai vechi parcelări din zona Dorobanți, fiind realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Parcelarea cuprinde zona delimitată de Str. Paris, Bld. Iancu de Hunedoara, Sediul Guvernului dar și porțiuni din străzile arh. Louis Blanc (fostă Aleea Blanc A), Argentina (fostă Aleea Blanc B) sau Mexic. Cele mai vechi construcții din parcelare datează din anii 1890 – 1900. Arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc este cel care a realizat această parcelare la momentul în care orașul se deschidea către nord. El a cumpărat între 1892-1893 terenuri aflate la vremea aceea pe Șoseaua Bonaparte (Iancu de Hunedoara de astăzi) pe care ulterior le-a vândut, dovedind un simț de afaceri foarte bun. Este o parcelare cu standard mediu cu locuințe joase dispuse izolat sau cuplat pe loturi înguste. Construcțiile inițiale din această parcelare, la fel cum este și această vilă, aparțineau păturii de mijloc ale socității. Erau de tip casă-vagon cu intrarea prin curte, cu 1-2-3 ferestre la stradă, uneori cu parter înalt, cu elemente decorative vegetale din teracotă. Zona protejată păstrează elemente de autenticitate ce conferă un farmec aparte acestui nucleu bucureștean de excepție.

 

Istoricul vilei este îngemănat cu istoricul parcelării Blanc. Moșiile din această zonă aparțineau Mănăstirii Sf. Spiridon Vechi care oferea terenuri cu embatic, dar situația se schimbă mult după secularizarea averilor mănăstirești. Primele inițiative de parcelări private apar chiar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc fiind unul dintre cei mai importanți investitori. Alături de edificiile impresionante al căror autor este Louis Pierre Blanc (Facultatea de Medicină și Institutul Bacteriologic, Ministerul Agriculturii și Domeniilor), s-a ocupat și de astfel de investiții imobiliare care au dus în timp la ridicarea unui cartier elegant cu parfum de epocă. În 1911 proprietatea aparținea căpitanului Constantinescu, ulterior vila a intrat în proprietatea Luciei Petrescu, soția maiorului Th. Petrescu. Arhivele indică o anexă ridicată în 1925 după planurile arhitectului Emil Guneș.

 

Arhitectura vilei este eclectică, ornamentele vegetale și florale ale ancadramentelor ferestrelor sunt extrem de delicate. Coloanele ce străjuiesc intrarea și scările de acces conferă o eleganță sporită. Atât ușa cât și ferestrele sunt protejate de mascaroane ce înfățișează chipuri feminine, posibil zeități. Interiorul a fost modificat de-a lungul timpului, dar ușa, soba și tavanul cu grinzi de lemn păstrează elemente de originalitate.

Materialul face parte din inițiativa „Drumul inteligent spre acasă”, prin care brandul Storia.ro își propune să contribuie la transparentizarea informațiilor necesare tuturor cumpărătorilor, chiriașilor, proprietarilor, agenților și dezvoltatorilor, cu scopul de a-i susține să ia decizii corecte, în cunoștință de cauză.

Acest material a fost realizat în parteneriat cu Ana Rubeli – storyteller cultural și fondator al Asociației Culturale Aici a stat.

Despre Storia

 

 

Storia e platforma de imobiliare lansată de OLX, unde mii de proprietari, agenți imobiliari și dezvoltatori își prezintă ofertele. Prin adăugarea KIWI Finance în portofoliul OLX Group, utilizatorii Storia.ro pot beneficia gratuit de serviciile profesioniștilor pentru a identifica cea mai bună soluție de creditare. Storia își propune să îi ajute pe români în găsirea acelei case pe care o pot transforma în acasă. În 2022, Storia a lansat indexul T.R.A.I., o inițiativă ce vine în întâmpinarea unor nevoi încă neacoperite ale românilor în găsirea unei locuințe: standardul de viață, dincolo de cei 4 pereți ai casei. T.R.A.I. preia date relevante de la specialiști, precum nivelul de poluare a aerului, intensitatea traficului, densitatea punctelor de interes și costul mediu pe metru pătrat al imobiliarelor, oferind o viziune de ansamblu asupra bunăstării fiecărui cartier în parte.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 2 comments

Casa lui Dichiciu din Maidanul Dulapului, astăzi Piața Concordiei

Această casă i-a aparținut la 1911 unui anume Dichiciu și este o casă reprezentativă din vechiul Maidan al Dulapului din proximitatea mahalalei Sf. Ecaterina: un spațiu situat în apropierea intersecției Căii Șerban Vodă cu bulevardul Mărășești. Maidanul Dulapului apare pe multe hărți și planuri de epocă: planul Borroczyn din 1846-1847 (unde apărea ca cel mai mare maidan, dar nu avea un nume), planurile Papazoglu 1871 și Cerkez 1883. Numele îi vine din vremea când domnia îngăduia un singur dulap (adică scrânciob sau leagăn) de Paști în tot orașul, iar acest leagăn se afla chiar aici înainte de 1790. Maidanul Dulapului a luat numele de Piața Concordiei probabil pe vremea lui Cuza, dar sistematizarea pieții a început pe la mijlocul anilor 1880 și s-a finalizat în jurul Primului Război Mondial. Atunci s-au delimitat proprietăți noi, printre care și aceasta.

Piața Concordiei este astăzi doar o denumire de stradă, aproape orice urmă a vechii piețe și a scuarului existent odată a dispărut. Dacă Piața Concordiei este cea mai mare din Paris, în București ea are mai degrabă valoare memorial-simbolică, și de aceea casele aflate pe Strada Piața Concordiei sunt extrem de importante în memoria colectivă a orașului. Arealul se află în zona centrală a Bucureștiului, pe una dintre cele mai vechi artere ale orașului: Șerban Vodă zis și vechiul Pod al Beilicului. Dezvoltarea axei nord-sud a trecut în plan secundar Calea Șerban Vodă, dar a însemnat și o protejare a unor elemente importante ale istoriei Bucureștiului.

Un element de reper important al zonei este Școala Ienăchiță Văcărescu ridicată în jurul anului 1890, fosta piață fiind astăzi parte din curtea Școlii Ienăchiță Văcărescu. Spațiul este retras de la circulațiile majore, bulevardul Cantemir și Mărășești, forma sa rectangulară fiind generată de străzi și construcții tradiționale de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Zona are ca funcțiune principală locuirea, în majoritatea cazurilor în construcții individuale tipice pentru mahalaua bucureșteană. Iar Casa Dichiciu este emblematică pentru acest stil, fiind inerent legată și de Școala Ienăchiță Văcărescu, deoarece aici a funcționat în perioada comunistă școala de pionieri și se țineau cursuri pentru elevi.

Stilul arhitectural este eclectic cu elemente neoclasice. Elemente deosebite ale casei sunt coloanele cu capitel corintic, scara de piatră și soclul valoros al imobilului, ușa de la intrare cu vitralii, frontonul semi-circular (pe care poate era marcat cândva anul de construcție), denticulii  de la cornișă, decorațiunile cu frunză de acant, ancadramentele ușilor și ale ferestrelor, mascaronul de deasupra ușii care poate fi interpretat și cu o zeitate masculină și care funcționează ca un gardian al spiritelor rele. Un aspect interesant este legat de numele proprietarului casei de la 1911 (conform cadastrului de la acea dată): „dichiciu” înseamnă unealtă de lemn cu care cismarul face florile pe talpă, de unde putem face o inferență legată de meseria sa. Cu toate acestea, bogația ornamentelor și amplitudinea casei antebelice denotă o putere financiară ridicată a proprietarului pentru acele vremuri.

Fotografii realizate cu Xiaomi 13T. Zoom-ul digital de până la 20x m-a ajutat să surprind Castelul Vlad Țepeș de la o distanță considerabilă, iar rapiditatea cu care lentila principală ajustează focusul a fost perfectă ca să pot fotografia rapid din niște unghiuri dificile.

Adresa: Strada Piața Concordiei nr. 2, Sector 4

Materialul face parte dintr-o serie susținută de Xiaomi care documentează clădirile pe lângă care trecem zilnic pe străzile Bucureștiului și care ascund povești remarcabile, sub conceptul lansării celei mai noi serii Xiaomi 13T, „Masterpiece in Sight”.

Xiaomi 13T oferă o configurație de cameră triplă cu obiective Summicron proiectate împreună cu Leica, inclusiv o cameră cu unghi larg de 50 MP cu distanță focală echivalentă de 24 mm și o lentilă asferică 7P concepută pentru a capta mai multă lumina, ce suportă fotografierea cu gamă dinamică înaltă, și un teleobiectiv de 50 MP cu distanță focală echivalentă de 50 mm. O cameră cu unghi ultra-larg de 12 MP cu o distanță focală echivalentă de 15 mm este ideală pentru a realiza fotografii panoramice și a surprinde peisaje uimitoare.

Datorită camerei Leica am obținut imagini spectaculoase ce se joacă cu conturul casei antebelice dincolo de gardul original și de vegetația luxuriantă ce străjuiește curtea. Fotografiile de calitate reies din puterea culorilor și modurile de fotografiere pe care telefonul Xiaomi 13T, modelul folosit de mine, dar și Xiaomi 13T Pro, le pune la dispoziție prin parteneriatul cu Leica. Eu mi-am personalizat stilul fotografic în modul Pro pentru a ajusta vibrația culorilor, luminozitatea și tonul, schimbând focusul între zonele de gard-casă-vegetație.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 2 comments

Palatul Suter de pe Dealul Filaret, cândva cel mai înalt punct din capitală

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în București a sosit, la chemarea regelui Carol I, arhitectul elvețian Gustav Adolf Suter. Originar din Bâle-Campagne, un canton din nord-vestul Elveției, Gustav Suter a îndrăgit dealurile cu viță de vie ale Bucureștilor. A început în 1892 să cumpere terenuri și să le asaneze, să traseze străzi și să construiască noi cartiere, devenind un adevărat dezvoltator imobiliar. Unele dintre zonele care i-au trezit interesul se află în apropiere de Dealul Mitropoliei și lângă viitorul Parc Carol care a fost amenajat de peisagistul Édouard Redont (elvețian la rândul său) în 1906 pentru a găzdui Expoziția Generală Română cu ocazia Jubileului:  aniversarea a 40 de ani de domnie și 25 de ani de la încoronarea regelui Carol. Mai precis, elvețianul Suter a investit în parcelarea Gramont și, chiar deasupra sa, într-un teren de pe Dealul Filaret care avea o vedere panoramică excepțională asupra Bucureștilor.

Parcelarea Gramont i-a aparținut inițial vicontelui de Gramont (1797-1851). Acesta fusese aghiotantul domnesc al celor trei principi care s-au succedat la domnia Țării Românești după revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821: Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei. Apoi proprietatea a fost expropriată și declarată de utilitate publică în 1884 pentru a fi asanată de municipalitate. Ulterior, terenul a fost vândut de municipalitate către arh. Gustav Adolf Suter, care a realizat proiectul de parcelare așa-numit a „livezii Gramont”.

Pe Dealul Filaret, chiar deasupra „livezii Gramont”, și-a construit propria reședință în jurul anului 1906, anul de deschidere al Expoziției Generale din Parcul Carol. Apoi în 1912 a început dezvoltarea unei noi parcelări pe acel teren. Parcelarea urma să aibă locuințe moderne pentru acea vreme, dispuse simetric de-a lungul unei fundături axiale, cu reședința lui Suter poziționată drept cul-de-sac/ cap de perspectivă. Un colaborator de-ai săi, arhitectul german F. Schmidts a desenat pentru acest proiect 24 de locuințe în stil eclectic pitoresc german, 16 cuplate și 8 independente, fiecare adaptată poziției sale din ansamblu, dar susținând o imagine unitară a compoziției. Clădirile urmează panta naturală a dealului, rezultând de aici o imagine urbană foarte puternică. Aliniamentele precise și detaliile similare inspirate de arhitectura vernaculară germană, conferă arealului un farmec și o coerență urbană aparte.

În capătul Aleii Suter se află o fundătură cu aspect de lacrimă și un rond de întoarcere. Acolo se găsește fosta reședință a lui Adolf Suter, o clădire impresionantă construită cu influențe brâncovenești/ neoromânești. Se spune că aici aveau loc petreceri și serate pe vremea lui Suter și că aici ar fi venit însuși Regele Carol I. Palatul Suter era amenajat și decorat in spiritul vremii și a devenit astfel un loc renumit si apreciat de întâlnire al elitelor.

După moartea regelui Carol I și pierderea soției sale, Elise Cremer-Suter în 1916, arhitectul a vândut reședința, întorcându-se în Elveția. Noul  proprietar, un bancher grec, dupa 1940, a oferit amantei sale franțuzoaice cadou micul palat. Ulterior, reședința a schimbat mai mulți proprietari, sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial schimbând destinația de locuință a palatului. A fost naționalizat de regimul comunist în 1950 și a devenit succesiv centrul de operațiuni  MGB/ KGB pentru o scurtă perioada de timp, sediul Partidului Comunist apoi sediul ICRAL Sector 4 până în 1991, când a fost revendicată de către moștenitorii de drept, fiind retrocedat în 2001.

Fotografii realizate cu Xiaomi 13T. Zoom-ul digital de până la 20x m-a ajutat să surprind Castelul Vlad Țepeș de la o distanță considerabilă, iar rapiditatea cu care lentila principală ajustează focusul a fost perfectă ca să pot fotografia rapid din niște unghiuri dificile.

Începând cu anii 2000 a fost restaurat și modificat față de arhitectura inițială, găzduind în prezent un hotel. Accesul către această clădire este extrem de pitoresc, fiind posibilă o „escaladare” a vestitei străduțe în trepte pe nume Xenofon.

Adresa: Aleea Suter 23-25, Sector 4

Materialul face parte dintr-o serie susținută de Xiaomi care documentează clădirile pe lângă care trecem zilnic pe străzile Bucureștiului și care ascund povești remarcabile, sub conceptul lansării celei mai noi serii Xiaomi 13T, „Masterpiece in Sight”.

Xiaomi 13T oferă o configurație de cameră triplă cu obiective Summicron proiectate împreună cu Leica, inclusiv o cameră cu unghi larg de 50 MP cu distanță focală echivalentă de 24 mm și o lentilă asferică 7P concepută pentru a capta mai multă lumina, ce suportă fotografierea cu gamă dinamică înaltă, și un teleobiectiv de 50 MP cu distanță focală echivalentă de 50 mm. O cameră cu unghi ultra-larg de 12 MP cu o distanță focală echivalentă de 15 mm este ideală pentru a realiza fotografii panoramice și a surprinde peisaje uimitoare.

Datorită camerei Leica am obținut imagini misterioase ce duc cu gândul la picturile tipice clarobscurului. Fotografiile de calitate reies din gama de culori și modurile de fotografiere pe care telefonul Xiaomi 13T, modelul folosit de mine, dar și Xiaomi 13T Pro, le pune la dispoziție prin parteneriatul cu Leica. Eu mi-am personalizat stilul fotografic în modul Pro pentru a ajusta luminozitatea și tonul, creând un contrast pronunțat între zonele de lumini și umbre.

Posted by Ana in București, Istorisiri, 6 comments