Istorisiri

Viața și casele lui Enescu din România

Astăzi, 4 mai 2020, se comemorează 65 de ani de la trecerea în eternitate a marelui nostru compozitor, George Enescu. Cu această ocazie am făcut o incursiune în casele, palatele, blocurile pe unde s-a perindat, a creat, a iubit și a suferit personalitatea, omul, caracterul, talentul Enescu. Astfel…

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa memorială a lui Enescu de la Liveni este de fapt a treia versiune a casei originare a părinţilor săi, Costache şi Maria Enescu, unde a fost născut compozitorul la 19 august 1881. Chiar în 1955 când Petru Groza a venit împreună cu o delegație cu intenția de a face aici un muzeu pentru George Enescu, casa nu mai exista în forma sa originară. Ea este refăcută în forma inițială, cu pridvor de lemn vopsit, și găzduieşte din 1968 un muzeu care prezintă atmosfera copilăriei compozitorului, deținând o vioară de jucărie, pianina la care a început să cânte Enescu și trusa de culori pentru desen împreună cu mai multe desene. Casa memorială aparține de Muzeul Județean Botoșani. 

Casa memoriala Enescu - Liveni
Casa memoriala Enescu - Liveni - Sursa: https://www.botosaneanul.ro/

De mic copil, Enescu (cu numele său de alint, Jurjac) a manifestat o înclinaţie extraordinară pentru muzică, astfel că la numai patru ani a început să ia lecţii de vioară de la părinţii săi şi de la un renumit lăutar din Dorohoi, Nicolae Filip, cunoscut ca Lae Chioru. La cinci ani a început să studieze sub îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, şi a compus prima sa operă pentru vioară şi pian, “Ţara românească”. La 13 ani, în 1894, aici a compus “Poema Română”, care este considerată prima operă românească “naţională” din istoria muzicii româneşti.

Liveni se află în județul Botoșani, la 15 km de Dorohoi şi 50 de km de Botoşani. Este interesant că familia muzicianului a locuit o perioadă și într-o localitate învecinată, la Cracalia.

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa din Mihăileni este un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipologia de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX. Data exactă a construirii casei este incertă, se presupune că a fost ridicată între 1775 și 1830 de bunicii lui Enescu, preotul Ioan Cosmovici și soția sa, Zenovia. A fost leagănul copilăriei lui George Enescu, o parte din vacanțele compozitorului erau petrecute aici, la casa din Mihăileni. Aici și-a petrecut ultima parte din viață și este și înmormântată mama lui Enescu, Maria Cosmovici. Casa a fost salvată de la dispariție de Fundația Pro Patrimonio si de Raluca Știrbăț, fiind renovată între 2014-2019 cu metode tradiționale. Acum se vor organiza aici lecții pentru tinerele talente de fundația Pro Patrimonio împreună cu Fundația UiPath. Mihăileni se află în partea de Nord-Vest a județului Botoșani, la graniță cu Ucraina.

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi

Casa memoriala Dorohoi - Sursa: https://www.turismbotosani.ro/
Casa memoriala Dorohoi - Sursa: https://www.turismbotosani.ro/

Muzeul amenajat în casa din Dorohoi cumpărată în 1910 de Costache Enescu aparține de Muzeul Judetean Botosani. Părinții compozitorului au fost despărțiți, și de aceea au locuit separat. Muzeul a fost inaugurat în anul 1957 şi reorganizat recent, și deține obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea marelui muzician, printre care: fotografii din anii copilăriei petrecute la Liveni şi Cracalia, scrisori, pianul la care cânta, mai multe viori şi bagheta sa, o pereche de ochelari, un costum de concert, programe de concert, cărţi și lucrări de artă.

Dragostea pentru Maruca: Apartamentul din București, Str. George Enescu nr. 7

Blocul George Enescu
Blocul George Enescu

Am aflat dintr-un tur ghidat ARCEN din iunie 2019 că la etajul 5 în acest bloc ar fi locuit, pentru o scurtă perioadă de timp, George Enescu, pe vremea când se întâlnea cu Maria Cantacuzino (alintată și Maruca), înainte de căsătoria lor (care a avut loc în 1937). Se pare că apartamentul era foarte modest decorat, compozitorul preferând dintodeauna interioare mai austere (camerele sale de lucru fiind cunoscute pentru discreţia cu care erau mobilate şi decorate).

Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului sec. XX, considerată cea mai frumoasă prinţesă a vremii, a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria și prietenă apropiată a sa. De la întâlnirea dintre Enescu și Maria Cantacuzino, ea a devenit şi a rămas marea iubire a compozitorului, până în ultimele clipe ale vieţii sale. Cei doi s-au cunoscut la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era invitat de regina Elisabeta a României să cânte. Enescu s-a îndrăgostit iremediabil şi a început să cânte în prezenţa Marucăi la seratele mondene din casa ei de la Tescani.

Finalizarea Operei OEDIP la Conacul Tescani

Conacul Tescani - Sursa: http://descoperanordest.ro/
Conacul Tescani - Sursa: http://descoperanordest.ro/

La Conacul Tescani s-a născut Maria Cantacuzino-Enescu (pe numele ei de fată Rosetti-Tescanu). După ce s-a îndrăgostit de Maruca, George Enescu a venit aici adesea. A continuat să vină aici și după căsătoria cu Maruca. Fiind atrasat de peisajele idilice, care l-au inspirat și pentru a definitiva opera Oedip (pe care i-a dedicat-o soției sale). 

Maria Cantacuzino-Enescu a donat conacul în 1947 pentru a deveni aşezământ cultural. În 1980 aici a fost inaugurată “Casa Memorială Rosetti – Enescu”, funcționând sub diferite nume până în 2007 când a devenit secţie a Muzeului Naţional “George Enescu” (cu numele de Secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”).

Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino din București

Aici a stat Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator, poreclit ,,Nababul” datorită averii sale impresionante. Palatul a fost realizat între 1901-1903 după proiectele arhitectului Ioan Berindei. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei sale, Maria Cantacuzino. Dar prințul Mihail G. Cantacuzino moare foarte tânăr într-un accident de mașină.

După moartea soţului ei, Maruca moștenește palatul. După o relație intima foarte apropiată cu Nae Ionescu şi dupa o tentativă eşuată de sinucidere aruncându-și cu acid pe față (suferind de depresie), Maruca se căsătoreşte cu Enescu. În ciuda statutului de soţie a lui George Enescu, Maruca se pare că ar fi avut mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii (inclusiv Dinu Lipatti). Enescu o iubea însă orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţesei. 

Enescu a locuit împreună cu Maruca între 1945-1946 în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Însă ţinea concertele în palat, în aula care are o acustică deosebită.

După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului (și pentru a-l salva de la naționalizare). Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”. Fotografiile sunt făcute în decembrie 2018, cu ocazia unui concert Restitutio în Aula Palatului.

Ușă din Muzeul George Enescu
Detaliu - ușă din Muzeul George Enescu

Casa Memoriala George Enescu – Sinaia – “Vila Luminiș”

Legătura dintre George Enescu şi Sinaia a fost creată prin intermediul Casei Regale a României. În 1898, “Poema Română”, care se încheie cu Imnul Regal, s-a bucurat de succes enorm la Paris, şi astfel Enescu a primit sprijinul Reginei Elisabeta (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva). Aceasta, recunoscând talentul tânărului muzician, i-a oferit ani de-a rândul o cameră într-un colţ intim al Castelului Peleş, unde să poată studia. De asemenea, Enescu era deseori invitat de regină pentru a susţine recitaluri la Palat. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lied-uri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina.

Frumuseţea locurilor şi apropierea de Castelul Peleş l-au determinat pe muzician ca din banii câştigaţi în primul său turneu în America să-şi construiască aici, între 1923 şi 1926, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. A denumit-o Vila Luminiş, datorită luminişul dintre brazi în care se află ea.

În următorii 20 de ani, până în 1946, când a părăsit România definitiv, în perioadele dintre turneele sale în Europa şi America de Nord, Enescu a revenit periodic la Sinaia pentru a se dedica, cel puţin o lună pe an, creaţiei artistice. La Sinaia a compus si o parte a creatiei sale, printre care se regăsesc Rapsodiile Române și un tablou din actul al II-lea din opera Oedipe. La pianul din salonul de muzică (care acum se află la subsolul clădirii, din cauza unor probleme tehnice cu parchetul), Enescu i-a dat primele lecții lui Dinu Lipatti, în vârstă de numai patru ani, dar și lui Yehudi Menuhin, când acesta avea doar 11 ani, în 1927. Pe vremea cât a stat la Sinaia, Menuhin a locuit într-o vilă superbă, Vila Carola astăzi de vânzare de către casa de licitaţie Artmark:

Vila Carola a fost construită în 1896 de fostul valet al prinţului Dimitrie Ghica, austriacul Jóseph Ungarth, antreprenor la Hotelul Caraiman, un renumit comerciant, proprietar de hoteluri și restaurator de mare valoare. Ungarth a renunțat la administrarea Hotelului Caraiman și a închiriat camerele vilei Carola ca pensiune. Se spune că avea un cal la vilă, pentru călărit și trăsură pentru plimbări, chiar și grădinar, care a îngrijit toată grădina.

Numele vilei vine de la fiica lui Jóseph Ungarth, Carola, cea care avea să devină, peste ani, soacra lui Constantin Noica. Construită în stilul specific staţiunii Sinaia, prin inspiraţie din arhitectura Peleşului, vila a fost locul unor poveşti de dragoste celebre şi a găzduit celebrităţi mondiale. La Vila Carola s-au cunoscut Carol al II-lea şi Elena Lupescu, în 1925, cu ocazia vizionării filmului “Nibelungii”, difuzat de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, şi tot aici se întâlneau, în secret, cei doi amanţi. 

De la Vila Carola, Yehudi Menuhin mergea zi de zi la Vila Luminiș pentru a primi lecții de vioară. La intrarea în Vila Luminiș se află bustul în marmură al lui George Enescu, realizat de sculptorul moldovean Ion Irimescu, fascinat de personalitatea acestuia. Camerele de la etaj sunt spaţioase şi confortabile, având interiorul aranjat cu deosebit de mult bun gust, cu ornamente şi obiecte de mobilier caracteristice stilurilor românesc, oriental sau Biedermayer. Din salon se intră în camera Mărucăi, decorată în stil eclectic. În comparație, camera compozitorului este foarte intimă, confirmând modestia sa proverbială. Am vizitat și fotografiat Vila Carola în aprilie 2019, și Vila Luminiș în iunie 2019.

În 1947, aflat la Paris, Enescu a donat vila statului român, pentru a fi folosită ca loc de odihnă şi de creaţie pentru artişti. Astăzi aici este Casa Memorială “George Enescu”, secţie a Muzeului Naţional “George Enescu”.

“Tinerei generaţii îi recomand muncă, cinste şi altruism şi aş mai adăuga şi modestie, cât mai multă modestie şi îngăduinţă pentru cei din jurul tău care vor să se manifeste… Valorile adevărate nu pot fi împiedicate de a ieşi la iveală.” George Enescu

Moartea lui Enescu la Paris

În 1946, Maruca Cantacuzino şi George Enescu au renunţat la viaţa din România şi s-au mutat la Paris, plecând în exil, după ce Enescu fusese nedreptățit aspru de regimul comunist. Enescu moare aici, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumatate paralizat, dar rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris, Père-Lachaise. Fotografia este făcută în mai 2018, și m-am bucurat nespus că am reușit să găsesc figura 68 la care se află piatra funerară, printre câte și mai câte monumente istorice funerare deosebite din acest cimitir istoric.

Așa că închei aici călătoria cronologică alături de casele lui Enescu printr-un moment de reculegere, pe care îmi amintesc că l-am respirat adânc în cimitirul-muzeu Père-Lachaise, fredonând în minte câteva acorduri din “Rapsodia Română”…

Piatra funerara Enescu

Surse

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

Pe urmele lui Eminescu la Constanța

Pe când cercetam la Arhivele Naționale Române un inventar din fototecă, am dat întâmplător peste o fotografie de la inaugurarea statuii lui Eminescu de la Constanța. Statuia absolut superbă sculptată de Oscar Han, unul dintre sculptorii mei preferați, m-a purtat pe urmele lui Eminescu la Constanța. Eminescu a iubit marea și a scris poeme despre ea chiar dinainte să o vadă. În plus, a fost interesat de Constanța și de Dobrogea și din punct de vedere jurnalistic, pentru a-și documenta articolele din ziarul „Timpul”.A vizitat Constanța timp de zece zile în iunie 1882, când a venit aici pentru a-și trata boala la băi, fiind cazat la mansarda de la „Hôtel d’Angleterre”. Astăzi pe locul acelui hotel zace Hotelul Intim îmbătrânit și trecut de vreme.

Șederea lui Eminescu la COnstanța

Eminescu la Constanța
Aici a stat Eminescu, la Hotel d'Angleterre - placuța memorială pe fațada Hotelului Intim

Hotelul d’Angleterre (împreună cu hotelul Carol, astăzi devenit Comandamentul Marinei Militare) era unul dintre puținele hoteluri din Constanța de la acea vreme, și aici s-a cazat și Eminescu pe durata scurtei sale șederi. Din mansarda hotelului, Eminescu i-a scris trei scrisori Veronicăi Micle, în care și-a declarat fascinația pentru acest „oraş mic, dar îngrijit”, având „casele cu un aspect plăcut”. El i-a povestit Veronicăi experiențele și trăirile sale folosind denumirea veche a orașului Constanța, de Kustenge, de pe vremea când Dobrogea aparținea Imperiului Otoman.

Se pare că Eminescu vorbeşte în scrisorile sale şi despre precursorul Cazinoului atunci când face referire la „o terasă pe ţărmul înalt” ce „dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării”. Kursaal, precursorul Cazinoului, fusese construit din lemn şi paiantă în anul 1880, lângă Farul Genovez. Numele de Kursaal însemna sală de relaxare. Tot ce a descoperit la Constanța l-a fascinat pe poet, care și-ar fi dorit să o poată aduce și pe Veronica să vadă marea.

Mai jos am reprodus câteva fragmente din două dintre cele trei scrisori trimise de Eminescu către Veronica Micle pe timpul șederii sale la Constanța, publicată de Editura Polirom în volumul intitulat Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită:

Precursorul cazinoului - Kursaal la Constanța - 1880-1891
Precursorul cazinoului - Kursaal la Constanța - 1880-1891 - Sursa: https://techirghiol.com/scrisoare-de-la-mare

“Constanța, 16 iunie 1882 

Draga mea Veronică, 

Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti.

O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemarginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele, căci ea e schimbăcioasa la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. […] Casele au o oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpanesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. […] 

O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. 

La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu. 

Adresa mea: Chiustenge (Constanţa) Hôtel d’Angleterre”

“Constanța, 20 iunie 1882

[…] Noutăţi de pe aici nu vei fi aşteptând şi-ntr-adevăr nici n-aş avea ce-ţi scrie decât că verdeţurile ne vin direct din Ţarigrad şi că pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un râu şi lipsită de ploaie, recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară şi se-ntemeiază mai mult pe creştere de vite. Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu. Şed în mansarda mea şi cetesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur la Timpul, voi trebui să scriu în fiece zi altceva.

Te sărut cu dulce, dulcea mea Veronică, şi rămân al tău Emin”

Dobrogea fusese de curând alipită Principatelor Unite după Congresul de la Berlin din iunie 1878, în urma războiului ruso-turc (în schimbul cedării Bugeacului: județele Cahul, Ismail și Bolgrad). Interesul lui Eminescu pentru Constanța și provincia Dobrogea a fost dincolo de romantism și dincolo de inspirația pentru poezie, deoarece a publicat o serie întreagă de articole cu această tematică în ziarul „Timpul”. Mai jos un extras din articolul intitulat „Anexarea Dobrogei” din data de 19 august 1878:

“Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fășii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă, care ne-a redat-o, a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin tratatul de la Paris, mandatul adică de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie pe cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderență ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun, asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație, garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucrul ce nu se poate compensa, nici prin bani, nici prin drepturi noi, nici prin chestiuni de teritoriu.

[…] Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte chestiunea cum s-o primim, adică a modului luării în posesiune, e mai grea de cum s-ar părea la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor*, grea prin necesitatea de a fi consecvenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

[…] A face ce fac toți, adică a lua și a stăpâni cu baioneta e lucru ușor; a păstra însă acest orient în miniatură cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că suntem destul de drepți și destul de cumpătați, ca să ținem în echilibru și în bună pace elementele cele mai diverse, este o adevărată politică, pe lângă care politica forței brute e o jucărie.

*Obiectele stipulațiunilor tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești [n.r. țariste].

Bustul lui Eminescu

Bustul lui Eminescu - Sursa: https://milikas.wordpress.com/2012/05/11/eminescu-la-constanta/
Bustul lui Eminescu - Sursa: https://milikas.wordpress.com/2012/05/11/eminescu-la-constanta/

Ioan N. Roman, avocat, jurnalist, cărturar și primar al orașului Constanța, a fost cel care a transformat în realitate dorința poetului din poezia „Mai am un singur dor”, făcând tot posibilul să ridice statuia lui Eminescu la malul mării.

“Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi sa mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Ioan N. Roman a studiat la Sălişte, la Hârlău, la Iaşi și la Bruxelles, unde a urmat concomitent Litere-Filozofie şi Drept, luându-și ulterior doctoratul în drept „cu distincție”. Iorga a spus despre Ioan N. Roman că „Dobrogea îi va fi pe veci recunoscătoare”, numindu-l „Patriarhul Dobrogei” datorită contribuției sale la răspândirea culturii. Ioan N. Roman îl cunoscuse personal pe poet și s-a ocupat de strângerea de fonduri necesare ridicării statuii, chiar donând el însuși o sumă importantă de bani. El a fost și cel care l-a selectat pe Oscar Han pentru a realiza sculptura.

Oscar Han a făcut parte din Grupul celor Patru, alături de pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato. Ei au creat în 1925 această grupare desprinsă din societatea „Arta română” datorită prieteniei dintre ei. Grupul celor Patru a avut ca scop manifestarea devotamentului faţa de artă şi asumarea condiţiei de artist, cultivând diversitatea propriilor individualităţi, deoarece stilurile lor erau foarte diferite. Astfel a și devenit una dintre cele mai prestigioase asociații artistice din perioada interbelică din România.

Statuia a fost amplasată pe un dâmb cu iarbă în faţa mării, lângă Cercul Militar, după cum scriau ziarele vremii, printre care Dobrogea Jună. Pe soclul bustului din bronz Oscar Han a plasat Elegia, interpretată ca fiind fie una dintre muzele antice inspiratoare ale liricii (Terpsihora sau Erato), fie Calliope, muza poeziei epice, căreia sculptorul se pare că i-ar fi împrumutat chipul Veronicăi Micle.

Bustul lui Eminescu de la Constanța a fost dezvelit la 15 august 1934, de ziua Marinei, în prezența Regelui Carol al II-lea și a Prințului moștenitor Mihai. La ceremonia dezvelirii bustului au ținut discursuri contraamiralul Bălănescu, ministrul instrucțiunii publice Constantin I. Angelescu, academicianul Ioan Bianu și regele. P.S.S. Gherontie al Tomisului a oficiat slujba religioasă, iar Regele Carol al II-lea a dezvelit statuia. Se pare că pentru a marca momentul, Regele a recitat prima strofa din poezia „La steaua”, și corul prezent la ceremonie a intonat „Mai am un singur dor”.

Dezvelirea bustului lui Eminescu la Constanța
Dezvelirea bustului lui Eminescu la Constanța -15 aug 1934 - Sursa: ANR Fototeca inv. 1407 FI 5234

Bustul este amplasat lângă Farul Genovez, un monument istoric construit de inginerul francez de origine armeană Artin Aslan, la inițiativa companiei britanice „Danube and Black Sea Railway co. Limited” între 1858-1860. Farul a fost construit pe amplasamentului farului genovez originar de la 1300.

Pe fundalul statuii astăzi se vede Comandamentul Marinei Militare, clădire construită între anii 1879 și 1881, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, în stil neoclasic. Clădirea a fost la origine hotel, mai întâi numit „Terminus”, apoi „Carol”. Între anii 1924 și 1927 clădirea a fost supraetajată și a devenit cămin ofițeresc, fiind preluată de Cercul Militar. Din anul 1978 a devenit sediul Comandamentului Marinei Militare, iar în 1982-1983 clădirea a fost restaurată.

Din păcate, în 2011 statuia lui Eminescu a fost vandalizată și Elegia a fost furată, așa că ceea ce vedem astăzi este doar o copie.

Statuia lui Eminescu la Constanța
Statuia lui Eminescu la Constanța în 2014

Hotel D'Angleterre tranSFormat în Hotel Intim

Peste 130 de ani au trecut de la șederea lui Eminescu la hotelul d’Angleterre și de atunci Constanța a suferit transformări uluitoare. În mai 2019 am fost împreună cu Cronicari Digitali într-o incursiune prin Constanța, și am avut șansa să intrăm în câteva obiective de patrimoniu deosebite, inclusiv Hotelul Intim, care a fost construit chiar pe locul unde fusese cazat Eminescu. Astăzi este o ruină și el, dar se pare că sunt planuri să fie renovat.

Hotelul d’Angleterre unde a fost cazat Eminescu a fost construit înainte de anul 1878 de compania engleză care a construit şi calea ferată Cernavodă – Constanţa şi apoi Portul Constanţa. El a fost demolat probabil în perioada 1903-1906, și în locul lui a fost ridicat între 1906-1909 Hotel Splendid care în 1924 a fost complet renovat și redeschis sub denumirea Hotel Regina în onoarea Reginei Elisabeta, până în 1970 când a devenit Hotel „Intim”.

Clădirea actuală a fost construită în stil eclectic, cu elemente predominante de Art Nouveau şi cu o fațada principală în stil neoclasic.

Inițial hotelul se întindea pe o suprafață de 1.605 metri pătrați, cu subsol, două etaje și mansardă și cu o grădină de aproape 1.000 de metri pătrați. Musafirii hotelului se puteau caza în 21 de camere, cu baie proprie, iar salonul găzduia banchetele regale. Aici se țineau cercurile literare, fiind un loc de întâlnire a intelectualilor și a oamenilor politici. În 1925, tot aici a luat ființă „Cercul Intim”, o societate culturală care avea să dea numele viitor al hotelului. Cercul Intim organiza aici ceaiuri dansante la care erau prezente personalitățile orașului. Tot în 1925, s-au executat lucrări de modernizare și s-au montat instalaţii de apă caldă şi rece în fiecare cameră, calorifer, electricitate și telefon, elemente inovatoare pentru acele vremuri.

În perioada comunistă numele hotelului care ducea cu gândul la monarhie nu avea cum să se păstreze, așa că a fost transformat în Hotelul Intim după naționalizare. Insă hotelul și-a pierdut farmecul de altădată. După ’89, hotelul a fost revendicat, apoi vândut, și astăzi se pare că face subiectul unui plan de reabilitare. În interiorul hotelului se văd încă urme ale sculpturilor și picturilor murale, dar pereții sunt scorojiți și au dispărut candelabrele și mobila.

Detalii Tehnice

Adresa: Hotel Intim se găsește pe Strada Nicolae Titulescu nr. 9 în Constanța; l-am vizitat împreună cu Cronicari Digitali în mai 2019.

Statuia lui Eminescu se găsește astăzi pe Faleza Cazinoului, lânga Farul Genovez și lângă clădirea Comandamentului Marinei Militare.

Surse: Blog ,Să nu uităm‘; blog Joienegru; Ziarul Adevărul; blog https://techirghiol.com/scrisoare-de-la-mare; Cotidianul Replica; fotografii de arhivă ANR inv. 1407 FI 5234 și inv. 1489 A287

Posted by Ana in Constanta, Eminescu, Hoteluri, Istorisiri, Statui, 0 comments

Casa copilăriei pianistei Silvia Șerbescu

#Aiciastat Silvia Șerbescu (1903-1965), prima noastră pianistă de renume internațional formată la școala pianistică românească și profesoară la Conservatorul din București. Pe Silvia Șerbescu o comemorăm astăzi: pe 22 aprilie se împlinesc 55 de ani de la trecerea sa în neființă. Silvia Șerbescu a fost, printre altele, solistă a Filarmonicii din București, a concertat pe marile scene ale lumii și a avut recitaluri de sonate alături de George Enescu, care i-a scris ca dedicație pe programul de sală din 29 decembrie 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A primit chiar de la Regele Mihai în 1943 decoraţia cu medalia Meritul Cultural pentru Artă. Bustul ei, sculptat de Gheorghe D. Anghel, se află în sala principală a Universității Naționale de Muzică din București.

Casa copilăriei Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu s-a născut în această casă, pe strada Profesorilor nr. 4. Tatăl ei, Gheorghe Chelaru, era profesor de latină, greacă și română la Liceul Gheorghe Lazăr din București. El a fost chiar preceptor al principelui Nicolae și al principesei Maria, doi dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. Mama ei, Eliza Bunescu, era fiica lui Ioan Bunescu și nepoata lui Gheorghe Ionescu, ambii compozitori de muzică corală şi dirijori ai corului Patriarhiei Române. Numele el de fată a fost Chelaru și a devenit Șerbescu prin căsătoria cu inginerul Florian Șerbescu.

Ce mă leagă de Silvia Șerbescu este chiar Ioan Bunescu: el a fost bunicul ei, și stră-stră-bunicul meu. Locuiesc la câteva numere distanță de casa Silviei Șerbescu, și din păcate văd cum căsuța decade încet-încet, fiind rând pe rând martora unor vremuri frumoase, a unor vremuri încărcate și a unor vremuri pline de ignoranță. Toate și-au lăsat amprenta asupra ei, fără drept de apel. În curtea casei mele încă se află porțile cu inițialele I.B. care țin vie amintirea acestei familii. Ioan Bunescu a avut 4 fete și un băiat, și familiile și urmașii lor au locuit în parcela aceasta, până când istoria și-a spus cuvântul.

Ioan Bunescu și nepoții: Silvia Chelaru-Șerbescu (stânga), Gigică Chelaru - fratele - și Tanța Mihalopol - verișoara
Ioan Bunescu și nepoții: Silvia Chelaru-Șerbescu (stânga), Gigică Chelaru - fratele - și Tanța Mihalopol - verișoara

Viața și studiile Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu a studiat atât în București cât și la Paris. În București a studiat la Academia Regală de Muzică (astăzi transformată în Universitatea Națională de Muzică din București), având-o ca profesoară de pian pe faimoasa Constanța Erbiceanu. În același timp a studiat și a obținut licența în matematică la Universitatea din București. Atrasă mai mult de latura muzicală, a continuat la Paris, la École Normale de musique, cu Lazare Lévy și Alfred Cortot, obținând o licence de concert cu distincție.

Silvia Șerbescu și fiica ei, Liana Șerbescu
Silvia Șerbescu și fiica ei, Liana Șerbescu

Un alt fapt inedit care leagă familiile noastre este legat de concursurile de interpretare muzicală la care participa și la care lua premii la vioară Andrei, soțul meu, pe când studia la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 4. Concursurile respective se chemau pe vremea aceea Silvia Șerbescu, în onoarea marii noastre pianiste.

Mai jos puteți vedea o înregistrare a Silviei Șerbescu, un album apărut la Editura Casa Radio, 2004, în colecția Maestro”.

Silvia Șerbescu
Play Video

Arta pianistică a Silviei Şerbescu a fost elogiată în sute de articole de presă din ţară şi din străinătate. A dat concerte și recitaluri în numeroase țări: Finlanda, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, Suedia, Turcia, colaborând cu dirijori renumiți. Dintre cei români i-aș menționa pe George Georgescu, Ionel Perlea și Constantin Silvestri. În anii 1955–1957 a fost solistă a Filarmonicii „George Enescu” din București, cu care a concertat în Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Un punct culminant al artei interpretative a Silviei Serbescu îl reprezintă recitalurile din 1962 cu ocazia centenarului nașterii lui Debussy, interpretând impecabil cele 24 de Preludii ale compozitorului. În ceea ce privește munca ei de pedagog, pentru calitățile ei muzicale și umane, Iosif Sava a numit-o „unul dintre cei mai iubiți profesori”. Din păcate, numai câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care se regăsește și înregistrarea unui concert împreună cu fiica ei, Liana Șerbescu: Bach și Respighi, Electrecord, București, 2014 (EDC 1108-1109). Am acest CD, pe care îl ascult cu mare drag dând volumul tare astfel încât să ajungă notele și la căsuța învecinată, cu soartă tristă, de la nr. 4.

Detalii

Fotografiile de epocă sunt din arhiva personală a Lianei Șerbescu. 

Adrese: Pe Strada Profesorilor nr. 4 s-a născut și a copilărit, și pe Strada Sf. Constantin nr. 27 și-a petrecut restul vieții. Aici s-a născut și fiica ei, Liana Șerbescu, pianistă la rândul eieleva mamei sale, profesoară, muzicolog, o propagatoare a muzicii compozitoarelor. Despre ea, mai multe povești, într-un episod viitor.

Casa din Sf. Constantin nr. 27 și Liana Șerbescu

Surse: Liana Șerbescu; Monografia ‘Silvia Șerbescu – prima noastră pianistă’ semnată de Lavinia Coman (una dintre elevele Silviei Șerbescu la Conservator); Articol din Revista MUZICA Nr. 3 – 4 / 2015 Rememorare Silvia Şerbescu 50 de ani de posteritate” de Lavinia Coman

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, 0 comments

Abația Cisterciană Cârța

Astăzi, 18 aprilie, în prag de Paște ortodox, este Ziua Internațională a monumentelor și a siturilor, stabilită prin decizie UNESCO an de an, începând cu 1982. Tema acestui an, în contextul dificil actual, este de Valori comune, patrimoniu comun, responsabilitate împărtăşită. Am decis să marchez ziua aceasta printr-un monument istoric unic în România, un loc aflat astăzi între sacru și laic, construit prin relații trans-frontaliere valabile chiar și în secolul al XIII-lea, cu Banatul din România de azi și cu Pontigny din Franța. Astfel…

#Aiciastat Abația Cisterciană Cârța, unica mănăstire cisterciană din țară, fondată în sec. al XIII-lea de un grup de călugări cistercieni veniţi de la mănăstirea Igriş. Igriș a fost prima mănăstire cisterciană de pe teritoriul (actual al) țării noastre, fondată în anul 1179 de călugări veniți de la abația-mamă din Pontigny. În timp, Igriș a dispărut după invaziile tătare. Interesant este că la Igriș s-au pus și bazele primei biblioteci, de pe teritoriul țării noastre, bogată în manuscrise. Deci practic, din abație în abație, Cârța se înrudește și cu Pontigny.

Ordinul cistercienilor

Ordinul cistercienilor este un ordin catolic fondat în 1098 în orașul francez Citeux din Burgundia de către abatele Robert de Molesme (Citeux în latină se traduce în Cistercium). Cistercienii duceau o viaţă austeră, munceau intens, cu pauze la 3 ore pentru rugăciune, nu mâncau carne, nu își încălzeau locuințele, se îmbrăcau numai cu haine produse de ei și vorbeau între ei doar strictul necesar. Preceptul după care se ghidau era ‘Ora et labora‘ (‘Roagă-te și muncește‘).

Istoria Abației de la Cârța

La Cârța au fost mai multe faze de construcție, întrerupte de invazia tătară din 1241, după cum arată cercetările arheologice, astfel încât astăzi ansamblul îmbină stilul romanic cu goticul timpuriu. Călugării veniți aici au primit mlaștini și păduri de la regele maghiar pe malul stâng al Oltului, în apropiere de localitatea Cârța de astăzi. Au asanat mlaștinile și au început să practice agricultura și piscicultura, astfel încât să poată trăi din rezultatele propriei munci. Inițial, au ridicat o construcţie simplă din lemn. După câţiva ani, au adus maiştri pietrari din Franţa care au ridicat o construcţie gotică, care a servit drept inspiraţie pentru arhitectura viitoarelor biserici fortificate din Transilvania.

Spre deosebire de Abația Igriș, mănăstirea cisterciană de la Cârța a reușit să se refacă după marea invazie a tătarilor din 1241. Se pare că pentru a se apăra mai bine împotriva inamicilor şi-au construit două grote în apropierea mănăstirii unde se ascundeau. Legendele spun că aceştia ar fi săpat chiar şi un tunel ce pornea de sub altarul bisericii şi care ducea până la râul Olt.

Abația a fost desființată prin decizia regelui Matei Corvin la data de 27 februarie 1474. Este posibil ca Matei Corvin să fi desfiinţat abaţia deoarece localnicii din împrejurimi se plângeau că aceasta ar fi cauza atacurilor necontenite ale inamicilor. O altă teorie este că, în timp, călugării au devenit atrași de viața materială și luxoasă, lucru care a displăcut regelui maghiar. Chiar se spune că unii dintre călugări au adus la Cârţa soiuri de viţă nobilă din Burgundia și foloseau vinul pentru a avea putere la muncile lor.

Arhitectura Ansamblului Abației Cârța

În ciuda trecerii timpului și a distrugerilor suferite, monumentul şi-a păstrat arhitectura impunătoare. Fațada vestică a bisericii fostei mănăstiri are o fereastră polilobată, o rozetă, tipică pentru construcţiile cisterciene. Când am vizitat locul acesta special, în iarna lui 2017, am intrat printr-un portal gotic, călătorind în timp. În interiorul ruinelor mănăstirii am văzut cimitirul de soldaţi germani căzuţi la Porumbacu în septembrie 1916. Mormintele au fost mutate în 1928 aici pentru a fi protejate. În curtea bisericii, în același an, zidarul Rudolf Binder a ridicat în onoarea celor căzuți statuia lui Roland, erou germanic din secolul al VIII-lea, simbol al libertăţii şi dreptăţii căzut în război cu necredincioşii. După ce am trecut de cimitir, ne-a luat ochii exteriorul bisericii evanghelice care este decorat cu ferestre şi rozete tipice stilului gotic. Încă se văd contraforții masivi din piatră de nisip. Ruinele bibliotecii (‘reflectorium’) şi a dormitoarelor se află în partea dreaptă a bisericii. Ele sunt interesante din punct de vedere arhitectonic deoarece îmbină stilul romanic, prin coloanele încadrate de arcade în semicerc, cu gotic (tipic fiind arcul frânt). Impresia pe care ne-a făcut-o atmosfera întregului ansamblu este că pare rupt din ‘Numele trandafirului’ de Umberto Eco (cu toate că în poveste este vorba de o mănăstire benedictină din nordul Italiei).

În interiorul bisericii am văzut altarul baroc cu Sf. Petru şi Sf. Pavel și o orgă mecanică barocă care datează în jurul anului 1777.  Cheia de boltă este ornată cu chipul Fecioarei Maria, care era ocrotitoarea cistercienilor. Astăzi biserica este frecventată de comunitatea evanghelică din localitatea Cârţa. Este interesant că abația Cârța își trage originea numelui de la cuvântul ‘Kerz‘, care în germană înseamnă ‘lumânare’.

Detalii Tehnice

Adresa: Biserica Evanghelică Cârța, Str. Principală nr. 110, Cârța, jud. Sibiu. Ansamblul arhitectonic figurează pe lista monumentelor istorice din 2010, cod LMI SB-II-a-A-12348.

Tel.: 0752.055.997 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am vizitat Abația în februarie 2017, și ne-a deschis poarta preotul Misch, care oferă ghidaj în română și în germană. De obicei cheia se găsește la Info-Kiosk. Abația a fost renovată în 2013 cu fonduri UE. Programul de vizitare este de luni până sâmbătă între 09:00 – 18:00 și duminica între 11:00 – 18:00. Biletul pentru vizitare este de 5 lei pentru adulți și 2,5 lei pentru elevi, studenţi și pensionari.

Surse: Articol ‘O genealogie cisterciană enigmatică: Pontigny mama – Igriș fiica – Cârța nepoata‘ de Șerban Turcuș, apărut în Historica Cluj

Sibiu-turism

Radio România Internațional

Pliant turistic Abația Cârța

Pliant turistic detalii Kerz

Posted by Ana in Istorisiri, Mănăstiri, Ruine, 0 comments

Cele mai frumoase 10 biblioteci din România

#Aiciastat cartea, biblioteca, cunoașterea. Nu pot vorbi despre patrimoniu, fără să vorbesc despre cărți, aliatele noastre în perioada aceasta de auto-izolare generată de pandemie, de distanțare și de întoarcere la sine. Așa că aș vrea să scriu despre cele mai frumoase 10 biblioteci din România, biblioteci care m-au impresionat, fără să creez o listă exhaustivă. Cu siguranță mai sunt multe de văzut de acum înainte, și abia aștept să le descopăr. Fiecare loc m-a marcat din perspectiva stării sufletești de la momentul vizitării lui, și nu vreau să fac un clasament.  Ideea acestui articol mi-a venit dintr-o discuție de suflet cu Emilia Chebac, al cărei club de carte minunat îl frecventez. Emilia citește cu o aviditate extraordinară, trăiește cărțile cu intensitate maximă, și poate să convingă prin cuvinte dibace orice cititor de puterea unui roman, unei colecții de povestiri sau a unui jurnal de calitate. Și prin întrebările pe care mi le-a adresat a răscolit nevoia de a săpa și de a scoate la lumină bibliotecile care mi-au rămas în minte de-a lungul timpului.

1. Biblioteca Universității Tehnice ‘Gheorghe Asachi’ din Iași

Cele mai frumoase biblioteci
Biblioteca Universitatii Gheorghe Asachi Iasi

Universitatea tehnică Gheorghe Asachi din Iași a fost proiectată de către arhitectul elvețian Louis Blanc, fiind o clădire impunătoare construită în 1860 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Biblioteca a început prin schițele lui Petru Poni, care era profesor de chimie la Universitatea din Iași. Blanc a preferat să se abată de la sugestiile lui Petru Poni, inundând sala de lumină, și cu siguranță i-a ieșit o frumusețe. Printr-o minune a scăpat biblioteca în timpul bombardamentele sovietice asupra Iașiului din Al Doilea Război Mondial. Astăzi are în jur de 500.000 de volume. Biblioteca este deschisă studenților și vizitatorilor curioși de luni până vineri, între 8:00-14:00, și se organizează de asemenea tururi ghidate. Fotografie din decembrie 2018, o vizită memorabilă cu ocazia Centenarului.

2. Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-MInovici'

Biblioteci frumoase din România
Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-Minovici'

Dumitru Furnică-Minovici a fost un colecționar pătimaș, și și-a construit această casă în stil Tudor special pentru a-și adăposti colecția. El a adus biblioteca din lemn de nuc masiv cu coloane corintice lucrate de mână tocmai din castelul Weilburg de lângă Viena. Se pare că provine din secolul al XVIII-lea, iar salonul a fost special conceput ca să încapă biblioteca în el. Biblioteca aceasta deține aproximativ 2000 de volume valoroase legate în piele, iar scaunele din salon sunt tapisate în manufactura Aubusson. Muzeul a ajuns în proprietatea Academiei Române fiind donat de fondatori, la sugestia lui Petru Groza, pentru a nu fi rechiziționat și devastat. Aici s-au filmat numeroase emisiuni culturale, printre care ‘Înapoi la argument’, a lui Horia Roman Patapievici. Fotografie făcută în februarie 2019.

3. Biblioteca de la Cincșor

Biblioteci frumoase Cincșor
Biblioteca din casa parohială Cincșor

Biblioteca aceasta este un loc special amenajat în casa parohială a bisericii fortificate din Cincșor, renovată și transformată într-o minunată casă de oaspeți, care îmbie la relaxare. Pe lângă bibliotecă, m-a impresionat aici și orga adusă la Cincșor de către Samuel Matz Birthalm și datată din anul 1805, fiind una dintre cele mai faimoase orgi din Transilvania. Casa parohială se pare că a fost construită înainte de 1600 și după restaurare a ajuns o adevărată bijuterie arhitectonică, cu fresce de renaștere transilvăneană. Carmen Schuster este cea care a învestit suflet în restaurarea întregului ansamblu, ea având origini săsești. S-a născut la Cincșor, e emigrat în Germania în anii ’80, și s-a întors în 2000. Am depănat multe povești împreună cu ea și cu soțul ei Michael, pasionat de istorie, în minunata bibliotecă, în fața șemineului, în februarie 2017.

4. Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Biblioteci frumoase din România - Sala profesorilor
Sala Profesorilor - BCU

Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare este parte din Fundația Universitară Regele Carol I, proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Din păcate, în timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și astfel au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare, manuscrise (ale lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade). După 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și repopularea bibliotecii. Biblioteca este deschisă doctoranzilor și cercetătorilor, dar se poate vizita cu ocazia tururilor ghidate. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei.

5. Biblioteca din cadrul Muzeului 'George și Maria Severeanu'

Biblioteci frumoase Severeanu
Biblioteca muzeului George Severeanu

George Severeanu, pe lângă meseria de doctor radiolog pe care o practica la rang de excelență, a avut de asemenea pasiunea de a colecționa obiecte valoroase. Biblioteca din cadrul Muzeului George și Maria Severeanu, în spatele biroului ornat cu piele de Cordoba, este unul dintre numeroasele obiecte de colecție pe care le-am descoperit în pitorescul muzeu de pe strada Henri Coandă. Severeanu a fost în special pasionat de numismatică și cărți. El a fost și primul director al Bibliotecii Municipale Bucureşti (și chiar primul donator). Fotografie făcută în cadrul unui tur ghidat în noiembrie 2018 cu Cronicari digitali.

6. Biblioteca Regelui Ferdinand de la Cotroceni

Biblioteci frumoase Cotroceni
Biblioteca regelui Ferdinand Cotroceni

Biblioteca etajată din cadrul cabinetului de lucru al Regelui Ferdinand de la Cotroceni este sculptată din lemn de ulm, în stilul neorenașterii franceze (dulăpioarele sunt decorate cu motive specifice: cu mascheroni, blazoane, ghirlande florale, lire). Galeria etajată este mărginită de o balustradă frumoasă traforată. Biblioteca și astăzi conține foarte multe cărți care i-au aparținut Regelui Ferdinand, mai ales cărți de botanică (pasiunea lui). I.G. Duca a scris în volumul „Amintiri politice” că Ferdinand se ocupa de botanică „cu patima unui savant și priceperea unui specialist”. 

7. Biblioteca din Casa Memorială Ion Minulescu

Biblioteci frumoase Minulescu
Biblioteca din Casa Memorială Minulescu

Biblioteca intimă din biroul lui Minulescu mi-a atras atenția când am ajuns de Noaptea Muzeelor în mai 2019 la Casa Memorială Ion Minulescu și Claudia Millian, un apartament șic din Blocul Profesorilor din Cotroceni. Poveștile muzeologului Adrian David ne-au cucerit: știe povestea fiecărui lucrușor din muzeu. Apartamentul a fost achiziționat de familia Minulescu în 1934. În timpul comunismului Minulescu a organizat aici un fel de pseudo-muzeu, cu program doar duminica, astfel încât să se asigure că își va păstra neatins apartamentul. În 1991, Mioara Laurenția Minulescu, fiica lui, artist plastic, a lăsat apartamentul și patrimoniul aflat în el, prin testament, Muzeului Național al Literaturii Române. Colecția este foarte bogată și conține documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii inedite și multe tablouri și sculpturi. Printre semnatarii operelor de artă aflate aici se numără chiar prieteni cu poetul, Alexandru Ciucurencu, Margareta Sterian, Henri Catargi, Iosif Iser, Victor Brauner, Camil Ressu, Cecilia Cuțescu Storck, M. H. Maxy, sau Oscar Han. 

8. Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Biblioteca Boema BCU
Corpul Boema BCU

Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare (cel mai nou și mai modern dintre cele 3 corpuri), cu tavan vitrat și grădină interioară este accesibil publicului pe bază de legitimație de acces. Aici mi-am petrecut multe ore frumoase printre cărți și documente vechi în perioada facultății, fascinată de liniștea și lumina care inundă din plin etajele. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei

9. Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române

Biblioteca Bosianu
Biblioteca Institutului Astronomic

Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române din cadrul Vilei Bosianu are însemne masonice și este plină cu 11.000 de volume de astronomie. Despre bibliotecă și povestea Vilei Bosianu am mai scris aici. Fotografie făcută în iulie 2019, cu ocazia unui tur ghidat organizat de Cronicari digitali.

10. Biblioteca digitală din Casa memorială Anton Pann

Biblioteca digitală Anton Pann
Biblioteca digitală Anton Pann

Biblioteca digitală din cadrul Casei memoriale Anton Pann m-a cucerit datorită conceptului inedit. Casa memorială a fost inaugurată acum un an jumătate, și este organizată în prima și singura casă unde Anton Pann a locuit fără chirie. El a cumpărat casa și curtea la 20 februarie 1848, în proximitatea Bisericii Sfântul Stelian-Lucaci, în a cărei strană a cântat Anton Pann.  Casa avea o curte largă unde el și-a amenajat tipografia. Aici a scris el ‘Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea’. Muzeul are instalații interactive și animații (portretizarea Năzdrăvăniilor lui Nastratin Hogea este savuroasă), conținând inclusiv o arhivă de sunete, partituri și piese muzicale compuse de Anton Pann. Fotografie făcută în mai 2019.

Posted by Ana in Biblioteci, Case memoriale, Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

Vila Bosianu și legătura sa cu Unirea Principatelor

#Aiciastat (sau se pare că ar fi stat*) Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) în ajunul zilei de 24 ianuarie, în vila lui Constantin Bosianu (1815-1882). Vila face parte astăzi din ansamblul Observatorului Astronomic Bosianu, lângă Parcul Carol. Bosianu a fost un susținător fervent al lui Cuza și al Unirii Principatelor Române. Cu ocazia găzduirii lui Cuza în mare secret, pentru a preveni vreun atentat la viața acestuia, Bosianu s-a asigurat că vila era extrem de bine păzită, garantându-i siguranța domnitorului. Așa că arnăuții vegheau în turnul de observație dar și în jurul vilei, iar obloanelor au fost întărite cu drugi de fier la ferestre.

Despre Constantin Bosianu

Constantin Bosianu
Constantin Bosianu - portret din biblioteca Vilei Bosianu

Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat dreptul la Anvers și literele la Paris (la Sorbona), devenind ulterior primul decan al Facultății de Drept din București, premier al României, director al Eforiei Școalelor (pe vremea domnitorului Barbu Știrbei, chiar înainte de Cuza) și membru al Academiei Române. A ocupat diverse funcții înalte, fiind retribuit de Cuza pentru susținerea de care a dat dovadă.

Despre Vila Bosianu

Casa a fost construită în stil neogotic între anii 1853 și 1859 (pe terenul plin de vii și livezi, când încă Parcul Carol nu exista). Un amănunt interesant este că pe Dealul Filaretului viile sunt cele care au dat numele actualei artere: Șoseaua Viilor. În timp, viile s-au împuținat până au dispărut de tot din cauza filoxerei, când terenurile au început să fie parcelate și vândute ca loturi individuale. Proiectul vilei Bosianu a fost făcut de arhitectul Luigi Lipizer (cel care a proiectat și Casa Librecht-Filipescu – Casa Universitarilor). Un detaliu arhitectural similar cu Casa Universitarilor este și turnul cu creneluri. Vila a devenit reședința Consiliului de miniștri pe durata guvernului Bosianu, când a fost creată și biblioteca. Ea astăzi deține 11.000 de volume de astronomie, fiind sediul bibliotecii Institutului Astronomic al Academiei Române. În 1871, aici Bosianu a pus baza revistei legislative românești „Dreptul”, cea mai veche publicație juridică românească, ce apare lunar și astăzi.

Vila ascunde și diverse simboluri masonice și unioniste. La uşi se află trei gemuleţe cu roşu, galben şi albastru, culorile tricolorului care erau folosite încă de pe vremea lui Tudor Vladmirescu, și pregăteau Unirea de la 24 ianuarie 1859 (ca însemne unioniste). În plus, ușile mai au detalii în formă de Steaua lui David, iar camerele sunt octogonale. Scara din piatră de la intrare are o zonă mai înaltă pe treapta de jos, pentru a permite doamnelor să urce mai ușor în trăsură și domnilor să se urce mai ușor pe cal. Vila este clasată ca monument istoric, în lista publicată la 1 Octombrie 2010, sub codul B‑II‑m‑A–18518, cu denumirea improprie de Observatorul Astronomic „Bosianu”, fiind datat 1908, pe baza unei „Fișe de inventariere a Monumentelor Istorice” din iunie 1964.**

Unirea Principatelor

În această casă se țineau întrunirile secrete care pregăteau Unirea Principatelor, întâlniri care au culminat cu adăpostirea lui Cuza înainte de a fi ales domn și în Țara Românească. Bosianu a contribuit și direct la alegerea lui Cuza. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui ca domnitor al Țării Românești. 

După înscăunarea lui Cuza, Bosianu a avut o activitate unionistă intensă, fiind secretar al Divanului ad-hoc al Țării Românești (în 1857) și vicepreședinte al Comitetului Central al Unirii. Astfel, el a putut să își aducă contribuția la modernizarea statului român prin mai multe legi, printre care legea organizării judecătoreşti, legea privind regularizarea şi canalizarea Dâmboviţei pentru prevenirea inundaţiilor, legea rurală sau legea instrucţiunii publice.

Vila Bosianu după secolul XX

După moartea lui Bosianu, prin diferite circumstanțe, clădirea a ajuns în patrimoniul Institutului Meteorologic. Chiar a fost sediul acestuia până la construirea pavilioanelor dedicate (despre care voi scrie un alt articol). Personalitățile implicate de-a lungul timpului în istoria vilei au fost: Ion Câmpineanu, fost guvernator al BNR, Ștefan Hepites, meteorolog și fizician, membru corespondent al Academiei Române și Nicolae Coculescu, cunoscut astronom și fondator al Observatorului Astronomic din  București (care a și locuit aici).

Vila a suferit pagube la cutremurele din 1940 și 1977.  Deși a fost restaurată de arhitectul Octav Dimitriu în 1992, are nevoie de o nouă restaurare, deoarece se degradează încet-încet. Astăzi se poate vizita în cadrul tururilor ghidate gratuite pe care astronomii și membrii institutului le oferă, pe bază de programare prealabilă, grupurilor de vizitatori (care trebuie să fie de cel puțin 2 persoane).

VIla Soare

Ștefan Hepites (1851-1922), este cel care a contribuit la fondarea astronomiei ca știință în România. El a inaugurat Vila Soare în stil neogotic pentru birourile Institutului Meteorologic, în prezența lui P.P. Carp, care era ministrul Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor la vremea respectivă. Din păcate, turnul în care se aflau instrumentele a fost distrus la cutremurul din 1940. Vila Soare a servit drept locuință pentru o parte din directorii Observatorului Astronomic. În 1999 clădirea a fost restaurată. 

Un fapt interesant este că Hepites este cel care a stabilit ora căilor ferate ca oră oficială pe tot teritoriul României, înființând în 1892 primul serviciu al orei

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate la început de martie 2020 și iulie 2019 (vara nu se poate vedea fațada dinspre parcul Carol datorită vegetației abundente, dar unghiul este deosebit de frumos).

Adresa: Strada Cuțitul de Argint nr. 5 (accesul se face dinspre stradă, nu dinspre Parcul Carol)

Surse: Articol din Revista Descoperă și tur ghidat în iulie 2019 cu Cronicari digitali și cu istoricul Sorin Marin, documentarist în cadrul Institutului Astronomic

*Conform Magdei Stavinschi (care a activat timp de 15 ani ca director al Institutului Astronomic al Academiei Române, între 1990 și 2005), într-un interviu acordat Revistei Descoperă, există legende dar nu și documente oficiale care să ateste șederea lui Cuza la vila Bosianu.

**Menționat în articolul „Casa Bosianu în patrimoniul Institutului Astronomic al Academiei Române” de Magda Stavinschi

Posted by Ana in Academia Română, Familia Bosianu, Istorisiri, Palate, Parcul Carol, 0 comments

Domeniul Știrbey de la Buftea

#Aiciastat prințul Barbu Alexandru Știrbey (1872-1946) împreună cu soția sa, prințesa Nadeja Bibescu Știrbey (1876-1955). Barbu Știrbey a fost un om politic marcant în perioada ante și interbelică și chiar descendent al Brâncovenilor prin bunica sa. În 1913, a fost numit de Carol I administrator al Domeniilor Coroanei Regale, timp în care s-a împrietenit cu Ferdinand, prinț moștenitor la acea vreme. Devenit rege, Ferdinand l-a numit consilier personal pe Știrbey, și din acest rol, ‘Prințul Alb’ (cum i se spunea) a avut un rol considerabil atât în politica internă cât și în politica externă. Se spune că și între Regina Maria (care venea adeseori la Palatul de la Buftea și chiar s-a mutat aici în timpul Primului Război Mondial pentru a se proteja) și Știrbey a fost o relație strânsă. 

Istoria domeniului Știrbey: Palatul și casa mică

Istoria domeniului de la Buftea este mai veche: bunicul lui Barbu Știrbey, și anume Barbu Dimitrie Știrbei (domnitorul Țării Românești între 1849-1856), se pare că avea o casă de vânătoare pe acest teren. Aceasta este astăzi Casa Mică, aflată de-a lungul aleii principale a parcului, la intrarea pe domeniu, o căsuță de formă dreptunghiulară cu pivniță, parter și pod. Nu se cunoaște arhitectul. Casa mică a suferit modificări de-a lungul timpului, care i-au schimbat foarte mult înfățișarea. Aici s-a retras familia Știrbey în 1916 la venirea familiei regale la Buftea, la intrarea României în Război, cedându-le lor locul de onoare în Palat. Acest lucru este menționat de Prințesa Nadeja în memoriile sale. 

“Ce zi am avut astăzi, a trebuit să golim marea noastră casă, după 21 de ani în care am locuit aici, de atâtea obiecte de toate felurile, a fost o nebunie, aproape că nici nu am avut timp să mă emoționez. […] mi se părea când luam și mobilele că pereții ridicau din sprâncene de nemulțumire văzând cum îi dezgolim […]. Către seară a sosit familia regală, toți copiii, apoi regina, plină de curaj și fermecătoare ca întotdeauna. […] căsuța noastră este așa de drăgălașă, așa de veselă încât am putea fi așa de fericiți aici dacă motivul din care locuim aici nu ar fi atât de neplăcut.”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din 14-15 august 1916 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1918-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

Palatul Știrbey a fost construit de tatăl lui Barbu Știrbey, Alexandru Barbu Știrbei (acesta fiind cel care a schimbat numele de familie în ‘Știrbey’, după moda timpului), între 1863-1864: cei doi ani sunt inscripționați pe două fațade, împreună cu inițialele A.B.S. și blazonul familiei. Inspirația pentru construcția palatului vine de la o vilă elvețiană, iar aerul romantic al palatului este dat de combinația de stiluri arhitecturale: neogotic și Rundbogenstil. 

Domeniul Știrbey a fost frecventat de personalități de vază ale vieții politice și culturale românești, dintre care se remarcă Ioan Slavici. El a fost profesorul copiilor lui Alexandru Știrbey. Aflăm acest lucru de la Eliza Știrbey, devenită Brătianu prin căsătoria cu Ionel Brătianu. Ea povestește în memoriile sale de influența benefică a lui Slavici asupra educației sale. În plus, domeniul a fost vizitat de Vasile Alecsandri, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, generalul Ion Argetoianu sau Carol Davila.

Din păcate foarte multe informații care apar pe internet legate de Palatul de la Buftea sunt false, conform studiilor istoricului de artă dr. Oana Marinache. Domnitorul Barbu Știrbey nu a fost cel care a început palatul, și nici stilul palatului nu a fost Tudor. Proiectul palatului este atribuit în mod eronat lui Joseph Hartl, și de asemenea supervizarea lucrărilor nu a fost făcută de Michel Sanjouand, care murise în 1838. Arhitectul a rămas pentru moment necunoscut.

Mai jos am selectat câteva imagini de arhivă cu Barbu și Nadeja Știrbey, palatul și moara veche (una dintre sursele de auto-finanțare ale domeniului), casa mică, imagini preluate din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Barbu Știrbey a modernizat constant domeniul de la Buftea, înființând o pepinieră de viță americană, o lăptărie și o fabrică de pansamente. El a aplicat modelul de industrializare aplicat de tatăl său, Alexandru Știrbey, care a fost la rândul său fondatorul unei mori și a unei fabrici de conserve. Moara din fotografia de arhivă a fost bombardată în timpul Primului Război Mondial.

Prințesa Nadeja Știrbey

Prințesa Nadeja Bibescu Știrbey a fost sora lui George-Valentin Bibescu și astfel cumnata Marthei Bibescu. Nadeja s-a născut în 1876 la Loschwitz, Saxonia, fiind fiica contesei Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, cea care a avut și o influență covârșitoare asupra Marthei Bibescu. Fire sensibilă și boemă, prefera să își petreacă timpul la Buftea, nu la palatul din București (pe Calea Victoriei, astăzi părăsit). Prințesa se ocupa de întreținerea domeniului, unde cultiva diferite plante și flori, călărea, picta, broda, făcea fotografii (există numeroase albume fotografice în arhive ale căror autoare este ea), scria poezii, cânta la pian și vioară. A scris atât poezii cât și memorii pe timpul Primului Război Mondial. A avut chiar unele poezii traduse de poetul (și doctorul) Vasile Voiculescu, istoricul Nicolae Iorga și poetul George Topîrceanu. În memoriile sale prezintă cu afecțiune palatul și clipele calde petrecute aici alături de familie, în special alături de cele 4 fiice ale sale. 

Nadeja a fost la rândul ei apropiată de Regina Maria, dovadă fiind faptul că în 1916, când România a intrat în Război, Regina Maria s-a adăpostit aici, până la refugiul de la Iași, unde au plecat împreună, căci Bucureștiul fusese ocupat de armata germană. În 1917, Palatul a fost rechiziționat și aici și-a stabilit locuința Mareșalul Mackensen. Aici a fost negociată pacea cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea), semnată la 5/18 martie 1918, prin care România pierdea (temporar) Dobrogea și versanții Carpaților. În perioada bătăliilor lucrează ca infirmieră și se implică mult alături de Regină. Trăiește fiecare clipă de luptă la intensitate maximă. După refugierea la Iași, revenirea la Buftea i-a provocat o nespusă fericire deși a fost conștientă că viața după război nu avea cum să mai fie la fel.

“Am trăit, în sfârșit, un moment sublim pentru noi, când ne-am întors la Buftea neatinsă, mulțumesc lui Dumnezeu și mulțumită mai ales devotamentului admirabil al curajoase Josefina. Mi se părea că visez punând fiecare obiect la locul lui, apoi când totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea atât de dragi, mă scăldam în bucuria de a fi acasă, bucuria de a mă fi întors acasă cu toți ai mei, veselia reânnoită în fiecare zi de a fi, de a respira parfumul florilor mele, de a-mi privi bibelourile, de a-mi primi prietenii în draga mea casă, era prea frumos, atât mi-am dorit să văd cum vine primăvara la Buftea, deja ghioceii și brândușele își arată clopoțeii albi și potirele aurii și iată că mă întreb cu groază, ce ne va aduce primăvara?”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din data de 12 februarie 1919 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919‘, apărută la Editura Istoria Artei.

Prințul Știrbey și soarta conacului după 1945

După terminarea războiului, Barbu Știrbey a continuat să aibă un rol important în politica țării până în 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea (aparent datorită rolului său puternic în politică, dar și datorită relației sale cu Regina Maria). În ‘45, partidele politice istorice și Regele Mihai au sperat să formeze guvernul sub conducerea lui, însă pe 2 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova, astfel că Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. 

Palatul a fost expropriat în ’46 și apoi a intrat în proprietatea guvernului și a Comitetului Central al PCR în ’53. În acea perioadă, palatul a fost ocupat de o parte a Institutului de geriatrie ‘Ana Aslan’, fiind și depozit de vinuri și loc de petrecere pentru Nicu Ceaușescu. Palatul a avut de suferit mai ales după anii ’90. Se pare că din vechiul palat, transformat azi în restaurant, singurul element originar este scara monumentală din lemn. Palatul este încadrat ca monument istoric cu codul IF-II-a-A-15257.

Capela Sfânta Treime

Parcul domeniului este foarte vast și ascunde (în capătul unei alei cu pini) Capela Sfânta Treime, pictată pe interior într-un stil similar stilului lui Tăttărescu (informația care circulă pe internet, conform căreia pictura este chiar a lui, este falsă). Din pictura originară s-a păstrat doar Fecioara Maria cu Pruncul pe pereții altarului. Capela a fost realizată între anii 1871-1890 după proiectul unui arhitect austriac de origine daneză, baronul Theophil von Hansen. Drept dovadă stă o monografie austriacă din 1893 unde Hansen se numără printre autori, care include o gravură a capela Ştirbey de la Buftea; plus 15 planşe cu detalii ale capelei Buftea, semnate de Hansen în arhiva Academiei de Artă de la Viena, descoperite de Oana Marinache în cercetările din 2013. Capela este reprezentativă pentru stilul romantic, combinând materiale, texturi și culori provenind din arhitectura bizantină și neoclasică. Ea este similară ca stil cu capela Dumitru Filişanu din Filiaşi, care a fost proiectată tot de Hansen.

Capela Știrbey era locul preferat al Reginei Maria din domeniul de la Buftea; și Martha Bibescu venea aici să se roage. Aici sunt înmormântați domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei, prințul Alexandru B. Știrbey, prințul Barbu A. Știrbey și alți membri ai familiei. Din păcate se pare că aceste morminte ar fi fost răvășite în 2002. O informație falsă care circulă pe internet este că aici ar fi fost înmormântat fiul Reginei Maria, Mircea, care a murit la 4 ani de febra tifoidă. Acest lucru nu a fost validat de cercetările istorice. 

Capela și aleea cu pini care duce către ea a fost folosită la filmări (inclusiv de Studiourile Buftea), fiind vizitată de actori precum Jean Marais, Belmondo, Roger Moore sau Nicole Kidman. În 1992, regizorul Francis Ford Coppola a filmat în capelă câteva scene din filmul “Dracula”. În vremurile noastre, capela poate găzdui ceremonii religioase (căsătorie și botez) în interior și în fața capelei. Capela este monument istoric cu codul LMI: IF-II-m-A-15257.02.

Turnul cu apă

Dacă continuăm pe aleea parcului, ajungem de asemenea la Turnul cu Apă (denumit și Castelul cu Apă), proiectat de Anghel Saligny în 1920 pentru a asigura alimentarea cu apă a domeniului Știrbey și a fabricilor adiacente, a fabricii de conserve, de vată și a morii. Turnul are o formă octogonală și este construit pe schelet de beton armat. Are o arhitectură industrial-utilitară impunătoare, cu aer clasicizant. La ultimul etaj este instalată o tiroliană care este folosită în timpul festivalului SummerWell.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în februarie 2020. 

Sursa informațiilor: tur ghidat la domeniul Știrbey organizat de Oana Marinache pe 2 februarie 2020;  într-o vizită de o zi la domeniul Știrbey de la Buftea se pot vizita palatul, capela, turnul de apă și cabana de vânătoare.

Sursă fotografii de arhivă și citate: cartea de memorii ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Știrbey 1916-1919’, apăruta la Editura Istoria Artei în 2015, ediția a II-a.

Posted by Ana in Familia Știrbey, Istorisiri, Palate, 1 comment