Muzee

Traseul monumentelor UNESCO din România alături de ASIROM

Atunci când m-am pregătit să parcurg principalele monumente istorice ce fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România, prima dată am pus pe hartă traseul care leagă obiectivele. Și mare mi-a fost uimirea când, punând pe Google Maps fiecare destinație punct cu punct, am văzut că durata traseului era de fix 30 de ore de condus! 30 de ore de condus pe care noi am decis să le abordăm în 9 zile, cu 9 destinații aparte: elemente de patrimoniu UNESCO, atât parte din patrimoniul cultural (biserici, mânăsatiri, sate întregi) cât și din patrimoniul natural (mai precis, pădurile seculare de fag – da, da, sunt și ele parte din patrimoniul UNESCO începând cu 2017 – și Delta Dunării).

Și ghici de cine se leagă acest număr rotund și frumos, 30? De cei 30 de ani pe care ASIROM îi sărbătorește anul acesta printr-un parteneriat alături de UNESCO. Deoarece ASIROM este #mandrudepatrimoniu și sprijină inițiativele culturale, a fost alături de noi în acest periplu de condus timp de 30 de ore #SimpluSigur, câte o oră pentru fiecare an aniversat. Astfel am pornit într-o călătorie de 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Vă invit să urmăriți acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisaje naturale, tradiții și meșteșuguri parte din patrimoniul mondial UNESCO. Și vă provoc să îl parcurgeți și voi și să îmi spuneți cum a fost!

1. Sarmisegetusa Regia

Punctul nostru de pornire pe traseul monumentelor UNESCO de la noi din țară alături de ASIROM a fost inima țării, capitala regatului dac, Sarmisegetusa Regia. Despre ea se spune că ar fi fost centrul spiritual al lumii dacice, parte a unui complex vast de construcţii dispuse pe mai mulţi munţi adiacenți. Aşezarea civilă era formată din mai multe terase locuite amenajate ca gospodării, străzi pavate cu dale de calcar, cisterne și ateliere meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, a sticlei și a ceramicii. Se pare că exista aici chiar și un atelier de bătut monedă. Sarmisegetusa este legată de muntele sacru Kogaionon la care face referire geograful antic Strabon și este un sit important pentru arta protoistorică europeană.

Este spectaculos așezământul sacru format din mai multe sanctuare circulare și dreptunghiulare cu stâlpi de andezit și de calcar. Există și un disc solar, supranumit „soarele de andezit”, o platformă circulară cu 10 dale de andezit dispuse radiar, cel mai probabil legat de credințele uraniene ale dacilor. Zidurile Sarmisegetusei erau sobre, lipsite de decor, fiind construite în tehnica opus dacicum, cu blocuri de piatră de calcar legate prin grinzi de lemn. Zidurile conturau incinte poligonale care aminteau de arhitectura elenistică, fiind însă adaptate traseelor montane din regiune.

După cucerirea Daciei de către Traian, nucleul citadelei a fost distrus de romani. Din epoca ocupației romane s-au păstrat însă unele inscripții, modificări ale incintei, așezarea fiind dotat cu terme dar părăsită de trupe în 117-118.

Se pare că forma actuală a sanctuarelor și a porților de intrare în cetate nu este cea originală, toate acestea fiind modificate in cadrul unor renovări/ reamenajări din perioada comunistă. Acum situl este în restaurare printr-un proiect inițiat de Consiliul Județean Hunedoara, cu partenerii Mihai Eminescu Trust și Møre og Romsdal fylkeskommuneDe curând arheologii au început să cerceteze secțiuni în zona porților și zidurilor.

2. Mânăstirea Hurezi și ceramica de Horezu din satul Olari

Următoarea noastră destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM a fost 2-în-1, pentru că am surprins atât mânăstirea Hurezi cât și tradiția veche a olăritului, ceramica de Horezu, pe care o puteți găsi în imediata apropiere a mânăstirii. Mânăstirea Hurezi este cel mai vast ansamblu mânăstiresc al Țării Românești. Monumentul brâncovenesc de anvergură mondială a fost a doua oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM. Mânăstirea este capodopera arhitecturii, sculpturii și picturii monastice din Sud-Estul Europei. A fost ridicată în 1690 fiind principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), supranumit “prințul aurului”.

Mânăstirea este simbol al esteticii brâncovenești. Pronaosul bisericii este inspirat din cel de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab la 1517. Aici se află tabloul votiv (foto 7) și o galerie de chipuri aparținând membrilor familiei sale, portretele străbunilor din neamul Brâncoveni și Cantacuzini, chiar și antecesorii Basarabi încoronați din sec. XV și XVI, practic sugerând legitimitatea și continuitatea dinastică. Aici voia Brâncoveanu să fie necropola familiei și a dinastiei pe care visa să o întemeieze, dar din păcate nu i-a permis sfârșitul său tragic prin decapitare la “Stambul” pe 15 august 1714.

Ansamblul monastic a avut mai multe faze de evoluție în secolele XVIII și XIX (când descendentul ctitorului, marele ban Grigore Brâncoveanu, a făcut importante reparații). Are două incinte și un mare număr de monumente distincte. Biserica cea mare cu hramul Sf. Constantin și Elena, a fost construită între 1690-1693 și decorată de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos. Echipa era formată din meșterii Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim, așa-numita Școala de la Hurezi. Intrarea în biserică se face prin pridvorul deschis ornat cu Judecata de Apoi (apare în fotografia a opta), cu portretele ispravnicilor și meșterilor, stema țării, corbul, și stema cantacuzină, acvila bicefală. Celalte monumente sunt foișorul de inspirație barocă, casa domnească, biblioteca unde se aflau sute de cărți și manuscrise, bolnița datorată Mariei Brâncoveanu cu pictura lui Preda și Nicola (astăzi în restaurare) și două schituri.

Dacă tot suntem în zonă, vă propun și o oprire să vedem cum se fabrică ceramica de Horezu în satul Olari, meșteșug parte din UNESCO. Dacă ajungeți în zona Horezu, neapărat să treceți și prin satul Olari, unde se află vase autentice de Horezu (nu importate, nu simulate). Veți descoperi case cu arhitectură vâlceană tradițională, cu foişor aşezat deasupra pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars ceramica ce provine din argila specială scoasă din dealul Ulmet din apropiere. Mai jos puteți vedea câteva piese din gospodăria familiei Vicșoreanu (foarte faimoasă în ceramica românească contemporană), care practică olaritul de generații întregi, din tată în fiu, și cuptorul lor vechi de 100 de ani unde încă se ard vasele de ceramică.

3. pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia

Pentru următoarea destinație trecem direct prin Valea Oltului, iar aici se află una dintre comorile noastre naturale: Parcul Natural Cozia. Și surpriză, da, are legătură cu UNESCO! Mai precis, pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia este parte din patrimoniul natural UNESCO din 2017, alături de alte 24.000 hectare de pădure din țara noastră din arii diferite: Izvoarele Nerei, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei, Codrul Secular Șinca, Groșii Țibleșului, Codrii Seculari Strîmbu-Băiuț și Codrul Secular Slătioara și alături de păduri din alte țări europene: Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovacia, Slovenia, Spania și Ucraina. 

Ceea ce vă arăt aici sunt efectiv porțiuni din această pădure se află de-o parte și de alta a Văii Oltului.  Pădurile seculare cu structuri primare (adică virgine sau cvasivirgine) sunt mostre ale ultimelor ecosisteme terestre care au mai rămas Europei, care s-au format fără o influență umană semnificativă, ci ca rezultat al unei îndelungate evoluții naturale de mii de ani. Astăzi, aceste păduri reprezintă adevărate laboratoare științifice. Ele încă păstrează secretele universului pădurii.

În plus, aceste păduri au un rol esențial în păstrarea identității culturale a comunităților locale. În Munții Carpați se poate vorbi despre o „civilizație a lemnului”. Istoria, filosofia de viață, cultura și tradițiile comunităților locale din aceste zone sunt foarte strâns legate de pădurea care asigura supraviețuirea comunităților adiacente.

Este foarte important ca vizitarea acestor păduri să se facă în mod responsabil și cât mai puțin invaziv. Punerea în valoare a acestor păduri într-un cadru adecvat (cu o legislație potrivită) sper eu că va contribui la dezvoltarea durabilă a comunităților locale. 

4. Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

Ne-am decis să includem Roșia Montană în turul nostru pentru că a fost inclusă extrem de recent în patrimoniul mondial, și anume în iulie 2021. Peisajul cultural minier din Roșia Montană conține cele mai semnificative, extinse și diverse mine de aur romane cunoscute în prezent, parte din patrimoniul mondial UNESCO (fiind ). Roșia Montană este situată într-un amfiteatru natural de munți și văi în zona metaliferă a Munților Apuseni, centrul așa-numitului Cadrilater de Aur. Activitatea minieră se întinde pe mai mult de două milenii pornind de la Alburnus Maior pe vremea romanilor. Munții sunt cicatrizați de vechile intrări în mine. Arheologia romană a generat zone de prelucrare a minereului, locuințe, clădiri administrative, zone sacre și necropole, alături de cei peste 7 km de galerii subterane antice.

Evoluția așezării a fost dintotdeauna generată de exploatarea aurului. În plus, metale prețioase au finanțat comerțul și forța militară din imperiul Roman și Austro-Ungar. Acest palimpsest socio-tehnic al imperiilor succesive sunt vizibile în această zonă compactă. Aici au conviețuit căutători de aur de diverse religii, etnii și categorii sociale, ceea ce a dus la clădirea unor biserici de 5 confesiuni diferite și la o diversitate de stiluri arhitecturale, influențe eclectice contopite cu cele tradiționale. Așezarea minieră este parcă înghețată în timp, cândva între sec. XVIII și XIX. Roșia Montană a fost cu adevărat o așezare cosmopolită, și dacă vă vine să credeți, exista în perioada interbelică la Roșia chiar și un casino în care căutătorii de aur își dublau sau pierdeau averile (deși pe clădire astăzi scrie Bufet, locuitorii Roșiei o numesc Casina).

Trăsăturile arhitecturale distinctive decorative au fost împrumutate din repertoriul clasic și baroc, suprapuse pe cele locale, gospodării din lemn cu verande deasupra subsolurilor construite din piatră. Unele adăposteau ateliere de prelucrare a minereului cu bazine de apă alimentate de izvoare. Alte clădiri sunt protejate de ziduri și porți monumentale.

Naționalizarea din ‘48 a pus capăt minelor tradiționale operate de familii, iar exploatarea de stat de subteran a încetat în 2006. Trecutul construit pe aur este viu, iar peisajul spectaculos, toate vor avea un viitor durabil dacă ne vom bucură de ele în mod sustenabil.

5. Sighișoara

Sighișoara
Sighișoara

Următoarea oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM a fost în Sighișoara. Orașul Sighişoara este parte din patrimoniul mondial UNESCO și o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură încă pregnantă după 850 de ani de existenţă și definită mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice. Suntem în călătoria virtuală de pe urmele monumentelor UNESCO alături de ASIROM, o călătorie ce însumează 30 de ore: câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că ASIROM este #mandrudepatrimoniu, ne îndeamnă să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde vom puncta monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului arhitectural săsesc.

 

Oraşul Sighişoara se află într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare într-o depresiune triunghiulară în partea de sud a judeţului Mureş. Centrul său istoric este format din Cetate – aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos, situat la baza Cetății. Această configurare urbană specifică a fost generată de adaptarea aşezării la forma reliefului. Astfel, s-a stabilit o relaţie organică între habitatul uman şi cadrul natural.

Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara este cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania deoarece organizarea spaţiului urban şi calitatea arhitecturală a construcţiilor au rămas preponderent nealterate de-a lungul secolelor. Există o mare densitate de clădiri cu valoare de monument istoric, străduțe și piațete care creează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.

6. Biserica Fortificată din SASCHIZ, parte din ansamblul de sate cu biserici fortificate din Transilvania

Saschiz din dronă
Saschiz din dronă

Foarte aproape de Sighișoara se află cele șapte sate cu biserici fortificate din Transilvania înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Aceste sate sunt parte din patrimoniul mondial deoarece și-au păstrat structura istorică, un fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească (la Saschiz, Viscri, Biertan, Valea Viilor, Prejmer, Câlnic) sau maghiară (la Dârjiu). Tipice pentru aceste sate sunt gospodăriile compacte, fronturile continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproanele şi şurile masive.

Aşezările săsești au fost organizate astfel încât să ofere coeziune colectivităţilor. În centru sau pe o colină în apropiere se aflau biserica şi locuinţa comitelui. Satele din perioada colonizării săsești ~ sec. al XII-lea au una sau două uliţe, o pajişte interioară sau o piaţă centrală. Colonizarea sașilor a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu.

Distrugerile produse de invazia turcă din 1491 au generat fortificarea tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (aprox. 200). Interiorul fortificaţiilor a fost amenajat astfel încât să permită supraviețuirea în caz de asediu, cu locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară sau cuptor de pâine.

Noi am început cu biserica fortificată din Saschiz care este parte din UNESCO alături de întregul ansamblu rural care înconjoară biserica fortificată. A fost construită în 1496 și este o biserică tip reduit, ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Era dotată de la început cu instalaţii defensive şi deci avea nevoie de incinte mai puţin fortificate. Cele 4 turnulețe ale turnului cu ceas simbolizau faptul că aici se ținea judecata. Orga din sec. al XVI-lea încă funcționează.

Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, ceea ce s-a întâmplat la biserica fortificată de la Dârjiu, și ea parte din UNESCO.

Biserica fortificată din Biertan este alt tip de fortificație a bisericii, remarcabil pentru complexitatea amenajării defensive cu incinta triplă. Ea este extrem de cunoscută și vizitată printre bisericile fortificate din acest areal.

Ansamblul bisericii fortificate din Prejmer are incinta fortificată, biserica propriu-zisă fiind puţin sau deloc fortificată. Știați că și Prejmer face parte din patrimoniul UNESCO? 

Iar la Viscri (și ea foarte cunoscută și vizitată), fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.

7. Biserica de lemn din Șurdești, parte din ansamblul de 8 biserici de lemn din Maramureș

Șurdești
Șurdești

Pentru următoarea destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM am urcat pe harta țării sus-sus de tot, tocmai acolo unde se spune că se agață harta în cui. Și am ajuns în Maramureș, unde am ales un punct foarte interesant de vizitat. Mai precis, biserica de lemn din Șurdești, parte dintr-un șir de 8 biserici de lemn din Maramureș incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Lucian Blaga spunea că aceste biserici sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.

Arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș reprezintă un fenomen de artă rurală de mare valoare istorică și estetică, la o răscruce a artei populare cu arta cultă, a Occidentului cu Orientul. Ele amintesc de legăturile culturale cu Moldova, cu spațiul ucrainean subcarpatic și cu Transilvania, datorită turlelor înalte care amintesc de goticul transilvan. Ele au fost construite preponderent de meșteri români anonimi în tehnica cununilor de bârne orizontale (Blockbau).

Numeroase biserici de lemn datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă de fapt tipologii arhitectonice mai vechi cu câteva secole. De ce? Din cauza ultimei mari invazii tătare din regiune în 1717, bisericile au trebuit refăcute și redecorate sau pictate. Astfel, ele erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică mai veche, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonică şi unele detalii decorative păstrându-se întocmai. 

Faptul că a fost folosit lemnul era firesc în această regiune muntoasă bogată în păduri, iar practicarea continuă de mii de ani a artei construcţiilor din lemn a generat o sinteză a materialelor, formelor şi peisajului. De aceea există o proporție perfectă a volumetriei, în armonia stabilită între părţi şi întreg. Liniile construcțiilor exprimă în același timp graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura. Exteriorul bisericilor este decorat mai ales prin sculpturi, crestături, care generează jocuri de lumini și umbre, iar interiorul a fost de cele mai multe ori pictat în tempera pe suport uscat. Printre motivele folosite se află funia răsucită, benzi cu motive floral-vegetale, simboluri religioase, în special din Patimi și Judecata de Apoi, dar și astronomice.

În următoarele fotografii vă invit să admirați bisericile de lemn din Șurdești, Rogoz și Ieud și portul elegant cu care doamnele din sat merg duminica la slujbă:

8. Bisericile cu picturi murale din Nordul Moldovei și scoarțele de perete

Moldovita
Moldovita

Pentru a ne continua traseul UNESCO, am traversat tocmai în Est și am ajuns în Bucovina. Prima oară am poposit la Mânăstirea Moldovița, parte din patrimoniul mondial UNESCO într-un șir de 8 biserici cu pictură murală exterioară din Nordul Moldovei. Pictura bisericilor pictate din Bucovina este ca o poveste și are o valoare istorică, iconografică și estetică excepțională. Ea oferă un spectacol: sute de figuri acoperă în totalitate zidurile exterioare și ilustrează mentalitatea lumii românești aflată la “poarta creștinătății”.

Moldovița a fost construită în 1523 de Petru Rareș, iar pictura datează de la 1537. Observați tabloul votiv cu chipurile familiei ctitorului în fotografiile de mai jos.

Apoi am poposit la Voroneț (din nou o emblemă pentru aceste monumente UNESCO și poate cea mai cunoscută dintre ele). Voroneț este o emblemă a artei vechi românești, este vestită pentru “albastrul de Voroneț”, pentru bolțile moldovenești pentru susținerea turlei și pentru Judecata de Apoi. Aici este înmormântat Daniil Sihastrul, cel care l-a și sfătuit pe Ștefan cel Mare să ridice biserica în 1488 după o victorie împotriva otomanilor.

Foarte aproape se află și Humor, care este construită în plan de treflă și se pare că a fost pictată de vestitul Toma din Suceava, și aici se află un tablou votiv al familiei ctitorului, tot Petru Rareș (similar cu Moldovița).

Am oprit și la Sucevița, ctitorită la sfârșitul sec. al XVI-lea de familia Movileștilor, boieri, cărturari și domnitori. Arhitectura ei cu elemente bizantine și gotice seamănă cu o cetate fortificată sau cu o curte domnească datorită zidurilor care o înconjoară. Pereții ei povestesc în culori vii Vechiul și Noul Testament. Pictura exterioară este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldovenești cu pictură murală.

Surpriza Bucovinei pentru noi au fost “scoarțele” de perete: voi știați că meșteșugul covoarelor tradiționale de perete este și el parte din UNESCO, la categoria patrimoniu imaterial?

9. Delta Dunării

V-am obișnuit deja cu traversările ample: așa că de data aceasta pentru ultima destinație mergem tocmai în Sud. Mai previs, în Delta Dunării, tărâm mirific unde viața izbucnește la fiecare pas, o întindere nesfârșită de stuf și apă, adăpost pentru 5.500 specii. În plus, Delta Dunării reprezintă un mozaic etnografic în miniatură: românii, mongolii, lipovenii, tătarii și slavii coabitează în armonie. Delta Dunării este ultimul obiectiv UNESCO din călătoria noastră alături de ASIROM pe urmele patrimoniului mondial în România. 

Delta Dunării este mereu în schimbare datorită aluviunilor acumulate la vărsarea Dunării, un miraj ascuns de stuful care uneori atinge înălțimi de 5-6 metri și cu rădăcini împletite groase de aproape 1.5 m. Insulele plutitoare numite plauri sunt purtate de curenți și blochează sau deschid noi canale într-aun adevărat labirint de apă. Stufărișul este și un filtru biologic pentru apele Dunării împărțite în 3 brațe: Sulina, Sf. Gheorghe și Chilia ca să intre curate în mare.

Densitatea de păsări din Deltă este cea mai mare din Europa, unde vedeta este pelicanul. Majoritatea păsărilor sunt oaspeți de primăvară-vară ai Deltei. Iar dintre cele 120 de specii de plante care trăiesc aici, vedetele sunt nufărul, crinul de baltă și săgeata apei. Știați că otrățelul de baltă și aldrovanda sunt plante carnivore în Deltă și ademenesc libelulele? Și dacă sunteți atenți, printre stufăriș și caii “sălbatici” de la Letea veți vedea chiar și nurci și vulpi. Iar arhitectura autentică lipovenească este superbă în simplitatea ei.

Am ajuns la capătul acestei călătorii pe urmele a 9 destinații, simboluri ale patrimoniului UNESCO la noi în țară. Am avut de condus 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că este #mandrudepatrimoniu, ne-a susținut să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO. Vă mulțumim că ne-ați însoțit în această călătorie. Așteptăm cu mare drag impresiile voastre dacă parcurgeți și voi acest traseu cultural!

Surse:

– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

– https://patrimoniu.ro/…/94-biserici-de-lemn-din-maramures

– https://patrimoniu.ro/…/91-sate-cu-biserici-fortificate…

–  https://patrimoniu.ro/…/93-centrul-istoric-sighisoara

– http://rosiamontana.world/…/Rosia-Montana-Executive…

– https://wwf.ro/…/24000-ha-de-paduri-virgine-din…/

– http://ran.cimec.ro/?codran=90397.01

Posted by Ana in Istorisiri, Mănăstiri, Muzee, 0 comments

Via Transilvanica în 10 borne văzute și nevăzute

Atunci când am pornit la drum pe Via Transilvanica, drumul care unește România de la nord la sud, am preluat rolul de Istoric. A fost un adevărat„Heritage trip”, parte din proiectul „Zi de România” alături de Cronicari Digitali, Raiffeisen Bank și Autoklass România. Ne-am propus să creem o monografie digitală cu optimism și eu am avut misiunea de a documenta istoria locurilor și a comunităților etnice pe care le-am întâlnit. Aceste istorii vor fi așternute alături de legende, mistere, tradiții, obiceiuri, sunete, gusturi, și toate vor fi integrate în monografia care se „scrie” alături de mulți oameni minunați. Mai precis, monografia va documenta bornele văzute și nevăzute pe drumul care unește țara de la un capăt la celălalt, pornind de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cale de 1400 de km, fiecare kilometru marcat de câte o bornă de andezit, traversând 10 judeţe și 62 de comunităţi şi aşezări.

Cam 20 km pe zi, timp de 2 luni. Atât ar dura să străbatem Via Transilvanica de la prima bornă până la ultima. Acest borne unice sunt sculptate cu inspirație de sculptori ce participă la taberele de sculptură din nucleul Viei, la grădina creativă din cadrul Tășuleasa Social. Și între aceste borne am întâlnit nu zeci, ci sute de locuri minunate, oameni și comunități cu povești incredibile. Astfel mi-am dat seama că Via Transilvanica este singurul loc unde te bucuri că nu iese soarele, că te-ar durea ochii de la atâta frumusețe. Și acum, la rece, am încercat să selectez o mică parte din locurile pe care le-am descoperit, ca un „teaser” ca să vă conving să porniți și voi într-o călătorie inițiatică pe Via Transilvanica. Acesta nu este un top, nu este o ierarhie, este doar o bucățică din sufletul meu care s-a întâlnit cu sufletul Viei și cu file din cărțile de istorie pe care le-am luat la cercetat. Cu siguranță e ușor nedrept să fac această selecție subiectivă, așa că îmi cer scuze în avans față de toate locurile minunate ale căror povești nu le aștern aici, însă care și-au lăsat puternic amprenta în sufletul și în mintea mea. Și îndrăznesc să le fac o promisiune-manifest: cu siguranță mă voi întoarce la voi!

1. #Aiciastat Mihai Eminescu, la Mânăstirea Putna

Putna, borna km0 Via Transilvanica
Putna, borna km0 Via Transilvanica

#Aiciastat și a ctitorit domnitorul Ștefan cel Mare, dar și poetul Mihai Eminescu la Mânăstirea Putna, în inima Moldovei. Dacă sunteți în căutare de mistere, locuri mai puțin cunoscute, artefacte ale istoriei, oameni cu poveste, puteți începe de aici, de la Putna, km 0 al Viei Transilvanica și anul 1466 pe firul cronologic al istoriei, când a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, după victoria pe care a obținut-o împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.

Turnul de la intrare supranumit “Turnul lui Eminescu” are un arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii și are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul și-a luat numele după poet.

2. #Aiciastat Daniil Sihastrul, în chilia săpată în stâncă cu mâinile lui

Chilia lui Daniil Sihastrul
Chilia lui Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.

Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.

Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.

3. Mormântul lui Traian Popovici, "Schindler de românia"

Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici
Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici

Povestea lui Traian Popovici născut în satul Colacu din Fundu Moldovei seamănă remarcabil de bine cu povestea din “Lista lui Schindler”. Și să știți că în curtea bisericii din sat este înmormântat el, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.

După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.

Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.

El a murit în 1946 în acest sat, Colacu, unde tatăl său fusese protopop, și a fost înmormântat la umbra unui paltin, așa cum își dorise. Din păcate posteritatea l-a uitat, până când, în 1969 Yad Vashem i-a acordat post-mortem titlul de “Drept între Popoare”, primul de acest fel cu care a fost cinstit un cetățean român.

Biserica de lemn din Colacu datează de la 1800 și este inedit că are pe turlă semiluna sub cruce. Se spune că acest mic element îi îmbuna pe turci care dacă vedeau simbolul otoman, se îmbunau și nu distrugeau biserica.

4. #Aiciastat poarta lui Orban Balasz care astăzi se odihnește la Muzeul Porților Secuiești

Orbán Balázs este supranumit “cel mai mare secui” și a fost un scriitor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, etnograf pasionat de viața sașilor (da, ați citit bine, a vecinilăr săi de etnie, sașii!). A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu.

Pe domeniul său a ridicat pe o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu. Ea a devenit foarte apreciată și populară printre localnici. Orbán Balázs și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că nu e de mirare că aici a fost organizat Muzeul porților secuiești cât și Muzeul apelor minerale și al băilor Szejke, pe locul fostelor băi. Muzeul porților secuiești este o lecție vie de etnografie secuiască, are porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Aici se află atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (conac astăzi din păcate dispărut) cât și monumentul său funerar.

5. Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc
Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.


Se spune că este orașul școlilor, și vă provoc să vizitați acest oraș și să încercați să numărați edificiile clădite și închinate studiului și învățăturii. Iar Primăria din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei este o clădire remarcabilă. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.

Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.

6. Biserica Fortificată Sfânta Margareta din Mediaș

Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta
Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta

La Biserica fortificată Sfânta Margareta cu al său Turn al Trompeților înclinat (ba chiar unul dintre cele mai înclinate din lume!) ne aflăm în anul 1460 pe firul cronologic al istoriei. A fost construită între 1460-1488 în stil gotic și este cunoscută pentru că aici a fost închis Vlad Țepeș în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Și tot aici principele transilvănean Ștefan Báthory a fost ales în funcția de rege al Poloniei. Orga este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, este construită în 1755 de Johannes Hahn, originar din Levoca și stabilit la Sibiu. Surpriza a fost că am asistat la un concert de orgă spontan (cu talentata Edith Toth)! Altarul bisericii este de fapt un triptic, a fost realizat în 1480 la Viena. De unde știm asta? Ei bine, altarul portretizează patimile lui Iisus, iar sub brațul drept al lui Iisus crucificat apare imaginea Vienei.
Pe pereții interior sunt expuse mai mult covoare orientale, donații din secolul al XVI-lea. În biserică se poate admira și cea mai veche cristelniță de bronz din țară dar și multe alte piese parcă de muzeu. De exemplu, baldachinul amvonului a fost construit in 1679 de meșterul Sigismud Moess.

Biserica fortificată Sfânta Margareta din Mediaș, este unul dintre reperele istorice și arhitecturale importante pentru comunitatea săsească. Poate Rapunzel ascunsă în turnul său înclinat, poate Barbă Albastră își ține încă ferecate cele 6 soții aici, în orice caz avem multe mistere și istorii de descoperit la Mediaș.
Mediaș a fost unul dintre orașele de scaun ale Transilvaniei (Siebenburgen). A fost numit și “orașul Soarelui” și se spune că a fost construit de francmasoni. Aici au renăscut meșteșugul sticlăriei la Atelier Stycle și al fabricării cahlelor de teracotă cu motive tradiționale la Fabrica de Teracotă ce datează de la 1906. 

7. Biserica Fortificată din Axente Sever

Biserica fortificată din Axente Sever
Biserica fortificată din Axente Sever

Axente Sever este un sat din județul Sibiu care inițial se numea Fraua, dar a luat numele revoluționarului pașoptist Ioan Axente Sever în 1931 pentru a-i onora memoria. Axente Sever a fost un profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București. El a mers printre țărani pentru a populariza printre ei idealurile revoluției de la 1848. În august 1848, s-a întors în Transilvania unde a participat la a treia adunare de la Blaj și a fost alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.


Biserica de aici nu a fost fortificată de la început: ea a fost construită în primii ani ai secolului XIV, în 1322, urmând ca ulterior să fie fortificată. Este o biserică-sală cu nava pătrată și cu cor pentagonal. Este una din puținele biserici din Transilvania care au turnul clopotniță deasupra corului. Incinta, construită simultan cu lucrările de fortificare ale bisericii, are un traseu oval, curtinele, înalte de 6–8 m, fiind prevăzute cu metereze și contraforți. La interior, zidurile par mai scunde, din cauza nivelului ridicat al curții.

În timp au fost adăugate şi cămările de provizii şi drumul de strajă de deasupra acestora. Biserica nu a servit doar ca lăcaş de cult, ci şi ca adăpost în timpul invaziilor şi ca depozit pentru cereale şi carne. Aici exista un Turn al Slăninilor (ca în majoritatea bisericilor săsești și secuiești) unde fiecare familie îşi depozita slănina. Pentru a nu fi confundate, familiile îşi marcau bucăţile de slănină. 

Fostele cămări de depozitare au fost transformate într-un „Muzeu cetate”. Prin intermediul machetelor, hărţilor şi a diverselor exponate, Muzeul dezvăluie uimitoare poveşti legate de viaţa coloniştilor saşi. Alături de muzeu au fost amenajate şi camere pentru primirea oaspeţilor, o ocazie deosebită de a locui chiar în fostele cămări unde, în urmă cu patru secole, saşii se adăposteau de atacurile turcilor.

8. Castelul Brukenthal din Micăsasa

Borna Brukenthal din Micăasa
Borna Brukenthal din Micăasa

#Aiciastat baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Castelul din Micăsasa este însă mai vechi, datează din secolul al XVI-lea. În timpul comunismului castelul a servit drept sediu CEC, apoi ca sediu al școlii, urme care și azi se observă foarte bine. În vitrinele unde altădată erau păstrate obiectele familiei Brukenthal, se mai văd azi doar niște urme de vase.

Castelul se află în apropierea bisericii medievale din Micăsasa, monument istoric situate chiar în centrul satului. Este inedit că a fost folosită jumătate ca biserică reformată și jumătate ca biserică romano-catolică. În corul bisericii medievale (actuala parte catolică a edificiului) se păstrează bolta pe ogive, tabernacolul și sedilia, toate caracteristice stilului gotic.

9. #Aiciastat și a învățat Regele Mihai, la Vila Klaus

Vila Klaus
Vila Klaus

#Aiciastat industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea, în Vila Klaus. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-ar fi oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii.
Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.

Iniţial pe aceste locuri se afla un lac de acumulare, pentru reglarea cursului Bârzavei, deoarce pe râu se transportau buşteni, drept combustibil pentru uzina din Reşiţa. Se scoteau buştenii din munte, de pe Semenic, şi se depozitau pe malurile Bârzavei. La un moment dat se deschidea stăvilarul din zona Vilei Klaus, şi pornea un şuvoi de apă care ridica toţi buştenii de pe maluri şi îi ducea până la Reşiţa, jos. După ce s-a construit barajul Breazova, în 1904-1905, atunci s-a desfiinţat barajul și s-a construit vila, din poveştile reşiţeanului Mircea Rusnac, doctor în istorie.

Se pare că şi Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi trecut pragul vilei. Astăzi este tabără de vară pentru copii. A fost abandonată timp de 10 ani, dar a fost redeschisă în 2019 cu ocazia filmării unei emisiuni TV.

10. #Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen

Locul unde a pasit Carol I
Locul unde a pasit Carol I

#Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen când a coborât incognito de pe vaporul care îl aducea pe tărâmul unde urma să domnească, la Drobeta. Mai precis, pe 8 mai 1866, prințul Carol I debarca incognito la Severin pentru a prelua conducerea României. Pe chei se aflau o mulțime de oameni, nu pentru că își așteptau regele (despre care nu știau nimic), ci pentru că era Duminica Rusaliilor, iar lumea ieșise la plimbare. Acest loc este astăzi comemorat cu o lespede pe care sunt inscripționate cuvintele lui Carol I când a pășit pentru întâia oară pe pământ românesc: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m‑am și făcut român”. Această lespede a fost dezvelită în 1939 de către regele Carol al II‑lea.

Carol I a fost înscăunat la 10 mai 1866 și a avut o domnie de 48 de ani, una din cele mai prospere perioade pentru România, o perioadă de independență și dezvoltare.

Sper că v-am convins de identitatea unică și puternică a Viei Transilvanica, drumul de 1.400 de km care unește România de la Putna la Drobeta și îi descoperă „culoarea”, gustul, formele și caracterul. Iar eu aștept cu nerăbdare realizarea celorlate două tronsoane din județele Hunedoara și Alba, motiv în plus să mă reîntorc pe Via Transilvanica cu forțe proaspete.

Atenție: parcurgerea traseului, chiar și a unei porțiuni din el, poate da dependență! Via Transilvanica este o comoară care așteaptă să fie descoperită. Este în continuă schimbare, ca noi toți de altfel, așa că ceea ce descoperiți astăzi poate fi ușor diferit mâine: drumurile se mai schimbă, chiar și munții se înalță cu câțiva milimetri pe an, nu-i așa? Via Transilvanica poate fi și ca un joc cu pioni și zaruri. Mai țineți minte jocul copilăriei: Piticot? Arunci cu zarurile și poposești undeva unde își este menit. Dacă ai noroc sari 2-3 etape, dacă nu, te duci înapoi unde mai ai ceva de descoperit. Eu am simțit că am plecat la drum „Piticot” și am ajuns la destinație puțin mai mare.

Surse:
– https://www.adevarul.ro/amp/1_5c33400fdf52022f75582782
– https://www.viatransilvanica.com/ghid
– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, 0 comments

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Coperta monografie Schiffeleers
Monografia Josef Schiffeleers de Oana Marinache, Editura Istoria Artei, București, 2020, concept grafic Cristian Oprea

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici. 

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor. 

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat. 

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor. 

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor. 

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/ 

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Posted by Ana in Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

10 muzee inedite din România

Pe 18 mai este ziua muzeelor: la fix am ieșit din starea de urgență astfel încât muzeele din România să înceapă încet încet să se deschidă. Pentru mulți dintre noi vizitarea unui muzeu se aseamănă cu întâlnirea cu un prieten drag, cu citirea unei cărți, cu dezlegarea unor mistere. În pregătire pentru momentul când vom reuși să ne plimbăm fără restricții, aș vrea să scriu despre 10 muzee inedite din România. Sunt inedite din perspectiva modului de prezentare sau a temei abordate și din perspectiva faptului că nu am găsit acolo ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc. Vă invit și pe voi să vă lăsați surprinși de ele și să îmi spuneți ce alte muzee inedite știți sau ați mai vizitat. 

1. Muzeul recordurilor românești din București

Colecția de fiare de călcat din Muzeul Recordurilor din București
Colecția de fiare de călcat din Muzeul Recordurilor din București

Muzeul Recordurilor Româneşti din București cuprinde mai multe colecții private printre care cele mai mari colecții din lume de fiare de călcat și suporturi pentru fiare de călcat (denumite și trivete), tirbușoane și obiecte care conțin… floarea de colț. Muzeul Recordurilor Românești se întinde pe cinci nivele dintr-o clădire din fostul Cartier Evreiesc din București (pe strada Parfumului 25-27). Noi am vizitat în mai 2019 doar etajul dedicat fiarelor de călcat, cât timp celelalte etaje erau în curs de amenajare.

Colecția de fiare de călcat a primit până acum mai multe certificări Guinness. Am pornit într-o călătorie cronologică de la primul fier de călcat realizat din piatră până la fiare de călcat cu mânere din sidef sau abanos, cu abur, cu tehnologii și modele din ce în ce mai sofisticate.  Colecția principală este în continuă creștere, iar alături de colecțiile principale mai există alte 25 de colecții mai mici, care completează atmosfera: telefoane, aparate foto vechi, mașini de cusut și de scris, instrumente muzicale, ceainice, râșnițe de cafea și lista poate continua.

Fotografii din mai 2019.

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

Edificiul roman cu mozaic
Edificiul roman cu mozaic

Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Iată că nu numai în Italia, Iordania sau Cipru găsim mozaicuri spectaculoase, ci și în fostul port grecesc Tomis. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Edificiul cuprindea mai multe terase/ nivele și făcea legătura între nivelul orașului și cel al portului antic. Mozaicul era probabil acoperit în Antichitate de o boltă sprijinită de stâlpi. Dedesubt se găsea construcția portuară cu arcade deschise înspre mare, acoperite de un placaj de marmură. Coloanele arcadelor erau decorate cu frumoase capiteluri decorate cu frunze de acantă și cu figuri zoomorfe sau antropomorfe. Și mai jos am dat peste o surpriză: al treilea nivel al încăperilor-magazii are 11 încăperi cu tavan boltit. La acest nivel se află o serie de încăperi care au servit drept ateliere. Am descoperit aici mărfuri și utilaje de pe corăbii, găsite chiar în magaziile edificiului, dar și ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe și multe altele. 

Se pare că ar mai exista un nivel: magaziile pentru depozitarea mărfurilor, aflate chiar în fața cheiurilor portului antic. Acest nivel se află în prezent sub nivelul mării. Legătura între terase se făcea printr-o scară cu trepte largi și înalte din calcar.

Fotografii din mai 2019, din timpul vizitei Heritage Instameet cu Cronicari Digitali la Constanța.

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

Televizoare cu mileu la muzeul consumatorului comunist
Televizoare cu mileu la muzeul consumatorului comunist

Muzeul consumatorului comunist din Timișoara se află într-un… bar: la “Scârț, loc lejer“. Muzeul este amenajat sub forma unui apartament tipic din vremea comunistă în care ne-am regăsit cel puțin jumătate din copilărie. Strângând obiecte de la părinți, bunici, sau pur și simplu obiecte abandonate de unii și de alții (un carnet de partid, pistoale cu apă, peștele bibelou, casete vechi), proprietarii au adunat o sufragerie, un dormitor, o cameră a copilului și o bucătărie. Vasele sunt în chiuvetă sau la uscat, caietele stau pe masă. Ce este foarte simpatic este că am putut explora fiecare colțișor și am putut deschide fiecare sertar astfel încât să trăim experiența la maxim!

Fotografie din ianuarie 2017. 

4. Institutul de Anatomie din Iași

Ecorșeul realizat de Brâncuși
Ecorșeul realizat de Brâncuși

Clădirea Institutului de Anatomie din Iași, realizată la inițiativa profesorului Aristide Peride, întemeietorul școlii de anatomie ieșene, a fost concepută în stil neoclasic, după proiectul arhitectului Ștefan Emilian, între 1894 și 1900, cu șase coloane dorice care amintesc de arhitectura templelor grecești. Sediul principal al Universității de Medicină din Iași este Palatul Calimachi, care a fost și primul sediu al Universităţii ieşene. Între anii 1916-1918 (când autoritățile din București s-au retras la Iași în timpul Primului Război Mondial) aici a funcţionat Ministerul Justiţiei. 

Institutul găzduiește o colecție impresionantă de exponate din corpuri umane, unele chiar vechi de peste un secol, numai bune de cercetat pentru studenți și doctoranzi. Exponatele sunt piese anatomice reale prelevate pentru cercetare și ulterior expuse. Mirosul este înțepător și vizionarea exponatelor poate fi dură (sau chiar de nesuportat) pentru persoanele care nu au studii de medicină. Unii numesc acest muzeu ca fiind al groazei sau al lacrimilor, însă noi am încercat să îl privim din perspectiva unicității și al valorii sale. 

Una dintre piesele anatomice de o inestimabilă valoare este ecorșeul realizat de sculptorul Constantin Brâncuși, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Acest a fost restaurat de artistul plastic ieşean Felix Aftene, în 2012. Și alte obiecte ale muzeului se află astăzi în proces de restaurare. În Muzeul de Anatomie este de asemenea expus şi un tablou din 1895 semnat de Coquelet Mereau, înfăţişându-l pe profesorul Sappey examinându-şi discipolul, Aristide Peride, care susţinea proba practică de anatomie.

La momentul inaugurării, edificiul era unic în Europa. Scena de pe frontonul Institutului, intitulată “Lecția de Anatomie”, a fost sculptată de către Wladimir Hegel (sculptorul monumentului Eroilor Pompieri din București, al statuii lui C.A. Rosetii, și al multor altor personalități).

Am vizitat acest muzeu în decembrie 2018 împreună cu Iași.Travel într-un tur inedit al orașului Iași cu ocazia centenarului. Echipa Iași.Travel organizează tururi deosebite în oraș, iar în perioada aceasta ține o serie de tururi virtuale (cu piața Unirii din Iași, cu Palatul Culturii) pentru a compensa efectele carantinei. Pentru a vizita muzeul se poate face programare la tel: 0232 301 600.

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

Muzeul Viei și Vinului din Hârlău
Muzeul Viei și Vinului din Hârlău

Clădirea Muzeului Viei şi Vinului din Hârlău, în județul Iași, este situată pe str. Logofăt Tăutu, nr. 7 și datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, aparţinând unui descendent al logofătului Tăutu. Ne-a impresionat faptul că aici a funcționat unul dintre primele Oficii Poștale din ţară, deoarece din 1875 casa şi-a schimbat funcţiunea din reşedinţă boierească în sediu al Oficiului Poştal. Casa a fost cunoscută sub denumirea de “Casa Poștei” până în 1983, când a devenit monument istoric și a trecut sub jurisdicţia Primăriei oraşului Hârlău, amenajându-se aici Muzeul de istorie şi etnografie. 

Apoi a trecut în patrimoniul Complexului Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi. În timpul lucrărilor de consolidare a structurii de rezistenţă au fost descoperite noi spaţii la demisol (umplute, anterior, cu pământ), perfecte pentru o cramă. Astfel că Muzeul Viei şi Vinului din Moldova a fost inaugurat în 2006 şi prezintă prezența (și influența) vinului în viaţa omului de la naştere până la moarte. Am putut urmări (alături de vin) cele trei mari momente de trecere: nașterea cu botezul, nunta și moartea cu înmormântarea, împreună cu obiecte care atestă obiceiuri și practici specfice. 

Apare în muzeu, desigur, și hanul, loc principal de întâlnire unde vinul este nelipsit. Am urmărit astfel vechiul “drum al vinului”: din cramă în pivniță, din pivniță în piață, târg, iarmaroc sau chiar peste hotarele țarii, văzând și câteva obiecte de transport și de păstrare a vinului. Pentru a portretiza “universul domestic” al țăranului viticultor în expoziție apare și interiorul unei gospodării tradiționale din zona Hârlăului, cu vatra, colțul de pat, colțul de masă și cel pentru păstrarea vaselor și alimentelor. La finalul vizitei am făcut și o degustare în crama de la demisol, din care am și cumpărat câteva vinuri de colecție.

Fotografii din decembrie 2016.

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

Fântână - Muzeul Haszmann Pál
Muzeul Haszmann Pál

Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat conține o colecție impresionantă de obiecte etnografice pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor. Muzeul este amenajat pe moșia conacului familiei Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului am vizitat obiecte inedite din patrimoniul tipic secuiesc: case și porți secuiești, o moară de apă, monumente funerare secuieşti, cioplite din lemn și piatră. Ne-a impresionat colecția de sobe de fontă. Expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber este unică în Transilvania. Despre muzeu și despre povestea lui am scris aici, unde puteți descoperi și discuția pe care am avut-o în iunie 2018 cu cei doi frați gemeni Haszmann.

7. Muzeul farmaciei din Cluj

Muzeul farmaciei din CLuj
Muzeul farmaciei din CLuj

Muzeul de Farmacie din Cluj se află în Casa Hintz,  clădirea în care a fost găzduită cea mai veche farmacie din Cluj. Muzeul deține obiecte de patrimoniu de origine transilvăneană, colectate de profesorul universitar clujean Iulius Orient (sau Gyula Orient) în perioad 1869 – 1940. Inițial, colecția fusese expusă din 1904 într-o sală a Muzeului Ardelean, pe care a primit-o profesorul ca donație, dar din 1954, colecția unică de obiecte a profesorului Orient a primit cea mai potrivită casă pe care ar fi putut-o avea: Casa Hintz. De-a lungul timpului, colecția a fost îmbunătățită cu multe alte obiecte de patrimoniu primite prin donații. Din 2019 Casa Hintz este în renovare timp de 2 ani de zile, și apoi sperăm să o revedem în toată splendoarea ei. Adresa Casei Hintz: Piața Unirii nr. 28 (colț cu Regele Ferdinand), Cluj-Napoca.

Fotografie din iunie 2017, când am vizitat Clujul cu ocazia concertului Depeche Mode.

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

Astrograful dublu Prin-Merz, clasat în patrimoniul cultural național mobil
Astrograful dublu Prin-Merz, clasat în patrimoniul cultural național mobil

Institutul Astronomic al Academiei Române deține un patrimoniu cultural bogat: clădiri istorice, instrumente științifice și diferite tipuri de documente, chiar câteva plăci de sticlă fotografice. Majoritatea acestor instrumente sunt încă poziționate în locul inițial în care au funcționat. Am văzut aici un telescop Gautier-Prin de refracție (marele Cerc Meridian, un telescop de refracție care a avut optica și mecanica de ultimă generație la momentul respectiv, fiind construit în Franța), care este încă amplasat în același loc în care a fost instalat în 1926 (în Sala Meridian) și este folosit de atunci. De la construcția Institutului în 1912, sala a fost gândită ca o instalație științifică, unde oamenii de știință români coordonați de Nicolae Coculescu au instalat unele dintre cele mai avansate telescoape și instrumente științifice ale vremii.

Expoziția organizată aici deține mai multe telescoape din secolul XX, instrumente de precizie pentru crearea, măsurarea, verificarea, înregistrarea și păstrarea informațiilor despre timp, mașini de calcul mecanice și unul dintre primele calculatoare electronice românești care au fost utilizate în calculul astronomic și alte obiecte legate de calea astronomiei românești.

La inceputul secolului XX astronomia s-a dezvoltat in Observatorul Astronomic din Bucuresti (1908), datorită lui Spiru Haret, la vremea aceea ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, care a semnat decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Au fost construite ulterior Observatoarele din Iasi (1913), Cluj-Napoca (1920) si din Timisoara (1960). In anul 1977 Observatoarele științifice din România, alături de un laborator de pe platforma Măgurele au fost reunite sub denumirea de Centrul de Astronomie și Științe Spațiale, sub egida Platformei de Fizică de la Măgurele. După 1990 Centrul s-a separat într-un Institut Astronomic (aflat sub egida Academiei Romane) și un Institut de Cercetari Spațiale (rămas sub egida Plaformei de Fizică-Măgurele).

Expoziția permanentă de la Institutul Astronomic al Academiei Române poate fi vizitată de grupuri organizate care trebuie să își facă rezervare. Noi am vizitat în cadrul unui Heritage Instameet cu Cronicari Digitali în iulie 2019.

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

În muzeul mineritului de la Roșia Montană (denumită Alburnus Maior de romani) am fost de două ori deja și de fiecare dată m-a surprins. Ghidul Valentin Rus (inginer care a lucrat aici în mină o viață întreagă) ne-a plimbat prin rețeaua de galerii miniere realizate în perioada ocupației romane în Dacia cu dalta și ciocanul. Am coborât 157 de trepte în subteran și am vizitat aproximativ 200 metri de galerii antice. Ce este interesant este că la Roșia Montană între 1786 şi 1855 au fost găsite 40 de tăblițe cerate care datau din perioada 131-167 e.n., ele fiind ascunse în galeriile de aur. Din cele 40 de tăblițe s-au păstrat 25 din care patru fiind triptice complete.

Una dintre tăblițe reprezintă un contract de împrumut: “Suma de denari 140 capital şi cu cuvenitele dobânzi din acea zi câte o centesima (12%) pe timpul ce îi va fi reţinut, ambele acele sume în bani buni, după lege, va trebui să-i restituie pe buna sa credinţă a cerut Anduenna a lui Bato; a promis că va da pe buna sa credinţă Iulius Alexander; această sumă va trebui să o dea în ziua când îi va cere, împreună cu cametele respective. Ambele sume: capetele şi dobânzile însemnate mai sus, în monedă bună, legal, a cerut pe buna sa credinţă Anduenna mai sus scrisă, pe buna sa credinţă a promis (că va da) Iulius Alexander.”

Pe peretele intrării în Galeriile Romane este dăltuit în marmură textul original și traducerea lui de pe tăblița cerată nr. XVIII din 6 februarie 131 e.n. unde apare numele de Alburnus Maior.

În interiorul muzeului (în clădirea fostelor birouri tehnic-producție) am văzut o secțiunea de fotografii care compun colecția “Aurarii” realizată de fotograful Bazil Roman, împreună cu macheta zonei miniere, hărți miniere și unelte din minerit. 

În exterior am vizitat lapidariumul (care conține o colecție de pietre funerare romane, sculptate și gravate) și secțiunea de utilaje unde sunt expuse vechile șteampuri din lemn de secol XVII, dar și un șteamp modern, de tip californian, cu săgeți de fier. Acesta reprezenta nivelul tehnic maxim atins, în Europa, la finalul secolului al XIX-lea, fiind folosit la Roșia până după 1945, când a fost înlocuit. Șteampul era o instalație minieră pentru zdrobirea rocilor de extracție a aurului. După ce minereul era scos din galerii, era dus la șteampuri care, pentru a fi puse în funcțiune, era folosită forța umană sau animală. Abia mai târziu s-a recurs la forța apei.

Fotografii din august 2019, când am vizitat Roșia Montană cu ocazia Zilelor Patrimoniului, când a avut loc și concertul lui Alexandru Tomescu la Biserica Unitariană.

10. Muzeul Orașului Oradea

Sala cu grifoni - Palatul Princiar - Muzeul orașului Oradea
Sala cu grifoni - Palatul Princiar - Muzeul orașului Oradea

Sala cu Grifoni din Muzeul Orașului Oradea este una dintre cele mai frumoase încăperi din palatul princiar, fiind decorată cu stucaturi reprezentând animale fantastice și reale. Ea se află lângă alte două camere cu tavanul decorat cu picturi murale în tehnica “al secco”. Palatul a fost ridicat de Principele Gabriel Bethlen în stilul renașterii târzii, pe un plan de forma unui pentagon perfect regulat. Ghepardul simbolizează calitățile fizice și morale, agerimea și promptitudinea. Prezența unui ghepard în ipostaza de animal domesticit ar fi fost posibilă în acea vreme doar la marile curţi europene. Cei doi cerbi cabrați, unul carpatin și celălalt lopătar, ne duc cu gândul la legenda vânătorii care este legenda întemeierii acestei cetăți.

Legenda spune că într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. A numit locul Várad, iar în jurul mănăstirii (care urma să ajungă centru de pelerinaj vestit) s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad sau Grosswardein.

Fotografie făcută în ianuarie 2018.

Posted by Ana in Istorisiri, Muzee, 0 comments

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu. 

Lucian Vasile
Lucian Vasile în timpul unui tur istoric despre Ploiești - fotografie din arhiva personală a lui Lucian

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton. 

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian
Casa Căsătoriilor sau casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian, de unde se pare că ar fi început povestea Republicii Ploiești

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam. 

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Școala Secundară de Fete Ploiești - dispărută
Școala Secundară de Fete Ploiești dispărută la bombardamentele din '44, dar ne folosim imaginația să ne închipuim cum ar fi arătat ea cândva pe străzile Ploieștilor

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Școala primară unde a studiat Caragiale
Școala primară din Ploiești unde a studiat Caragiale

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist
Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

 

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

 

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe

Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești
Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești - când am ajuns în fața bisericii Lucian ne-a prezentat și imaginea de epocă, anii '40

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Strada Golești din Ploiești
Casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești; sursa: https://republicaploiesti.net/

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești. Astăzi este depozit pentru Arhive apartinand Muzeului Judetean pentru Istorie si Arheologie Prahova

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Casa evreului Papp din Ploiești
Casa evreului Papp din Ploiești

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Clădirile Stănoiu-Herjescu
Clădirile Stănoiu-Herjescu; Sursa: http://republicaploiesti.net/2009/08/cladirile-stanoiu-herjenescu.html

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942
Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastreÎi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

Posted by Ana in Case, Dialoguri, Muzee, Ploiești, 4 comments

Viața și casele lui Enescu din România

Astăzi, 4 mai 2020, se comemorează 65 de ani de la trecerea în eternitate a marelui nostru compozitor, George Enescu. Cu această ocazie am făcut o incursiune în casele, palatele, blocurile pe unde s-a perindat, a creat, a iubit și a suferit personalitatea, omul, caracterul, talentul Enescu. Astfel…

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa memorială a lui Enescu de la Liveni este de fapt a treia versiune a casei originare a părinţilor săi, Costache şi Maria Enescu, unde a fost născut compozitorul la 19 august 1881. Chiar în 1955 când Petru Groza a venit împreună cu o delegație cu intenția de a face aici un muzeu pentru George Enescu, casa nu mai exista în forma sa originară. Ea este refăcută în forma inițială, cu pridvor de lemn vopsit, și găzduieşte din 1968 un muzeu care prezintă atmosfera copilăriei compozitorului, deținând o vioară de jucărie, pianina la care a început să cânte Enescu și trusa de culori pentru desen împreună cu mai multe desene. Casa memorială aparține de Muzeul Județean Botoșani. 

Casa memoriala Enescu - Liveni
Casa memoriala Enescu - Liveni - Sursa: https://www.botosaneanul.ro/

De mic copil, Enescu (cu numele său de alint, Jurjac) a manifestat o înclinaţie extraordinară pentru muzică, astfel că la numai patru ani a început să ia lecţii de vioară de la părinţii săi şi de la un renumit lăutar din Dorohoi, Nicolae Filip, cunoscut ca Lae Chioru. La cinci ani a început să studieze sub îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, şi a compus prima sa operă pentru vioară şi pian, “Ţara românească”. La 13 ani, în 1894, aici a compus “Poema Română”, care este considerată prima operă românească “naţională” din istoria muzicii româneşti.

Liveni se află în județul Botoșani, la 15 km de Dorohoi şi 50 de km de Botoşani. Este interesant că familia muzicianului a locuit o perioadă și într-o localitate învecinată, la Cracalia.

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa din Mihăileni este un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipologia de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX. Data exactă a construirii casei este incertă, se presupune că a fost ridicată între 1775 și 1830 de bunicii lui Enescu, preotul Ioan Cosmovici și soția sa, Zenovia. A fost leagănul copilăriei lui George Enescu, o parte din vacanțele compozitorului erau petrecute aici, la casa din Mihăileni. Aici și-a petrecut ultima parte din viață și este și înmormântată mama lui Enescu, Maria Cosmovici. Casa a fost salvată de la dispariție de Fundația Pro Patrimonio si de Raluca Știrbăț, fiind renovată între 2014-2019 cu metode tradiționale. Acum se vor organiza aici lecții pentru tinerele talente de fundația Pro Patrimonio împreună cu Fundația UiPath. Mihăileni se află în partea de Nord-Vest a județului Botoșani, la graniță cu Ucraina.

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi

Casa memoriala Dorohoi - Sursa: https://www.turismbotosani.ro/
Casa memoriala Dorohoi - Sursa: https://www.turismbotosani.ro/

Muzeul amenajat în casa din Dorohoi cumpărată în 1910 de Costache Enescu aparține de Muzeul Judetean Botosani. Părinții compozitorului au fost despărțiți, și de aceea au locuit separat. Muzeul a fost inaugurat în anul 1957 şi reorganizat recent, și deține obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea marelui muzician, printre care: fotografii din anii copilăriei petrecute la Liveni şi Cracalia, scrisori, pianul la care cânta, mai multe viori şi bagheta sa, o pereche de ochelari, un costum de concert, programe de concert, cărţi și lucrări de artă.

Dragostea pentru Maruca: Apartamentul din București, Str. George Enescu nr. 7

Blocul George Enescu
Blocul George Enescu

Am aflat dintr-un tur ghidat ARCEN din iunie 2019 că la etajul 5 în acest bloc ar fi locuit, pentru o scurtă perioadă de timp, George Enescu, pe vremea când se întâlnea cu Maria Cantacuzino (alintată și Maruca), înainte de căsătoria lor (care a avut loc în 1937). Se pare că apartamentul era foarte modest decorat, compozitorul preferând dintodeauna interioare mai austere (camerele sale de lucru fiind cunoscute pentru discreţia cu care erau mobilate şi decorate).

Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului sec. XX, considerată cea mai frumoasă prinţesă a vremii, a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria și prietenă apropiată a sa. De la întâlnirea dintre Enescu și Maria Cantacuzino, ea a devenit şi a rămas marea iubire a compozitorului, până în ultimele clipe ale vieţii sale. Cei doi s-au cunoscut la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era invitat de regina Elisabeta a României să cânte. Enescu s-a îndrăgostit iremediabil şi a început să cânte în prezenţa Marucăi la seratele mondene din casa ei de la Tescani.

Finalizarea Operei OEDIP la Conacul Tescani

Conacul Tescani - Sursa: http://descoperanordest.ro/
Conacul Tescani - Sursa: http://descoperanordest.ro/

La Conacul Tescani s-a născut Maria Cantacuzino-Enescu (pe numele ei de fată Rosetti-Tescanu). După ce s-a îndrăgostit de Maruca, George Enescu a venit aici adesea. A continuat să vină aici și după căsătoria cu Maruca. Fiind atrasat de peisajele idilice, care l-au inspirat și pentru a definitiva opera Oedip (pe care i-a dedicat-o soției sale). 

Maria Cantacuzino-Enescu a donat conacul în 1947 pentru a deveni aşezământ cultural. În 1980 aici a fost inaugurată “Casa Memorială Rosetti – Enescu”, funcționând sub diferite nume până în 2007 când a devenit secţie a Muzeului Naţional “George Enescu” (cu numele de Secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”).

Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino din București

Aici a stat Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator, poreclit ,,Nababul” datorită averii sale impresionante. Palatul a fost realizat între 1901-1903 după proiectele arhitectului Ioan Berindei. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei sale, Maria Cantacuzino. Dar prințul Mihail G. Cantacuzino moare foarte tânăr într-un accident de mașină.

După moartea soţului ei, Maruca moștenește palatul. După o relație intima foarte apropiată cu Nae Ionescu şi dupa o tentativă eşuată de sinucidere aruncându-și cu acid pe față (suferind de depresie), Maruca se căsătoreşte cu Enescu. În ciuda statutului de soţie a lui George Enescu, Maruca se pare că ar fi avut mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii (inclusiv Dinu Lipatti). Enescu o iubea însă orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţesei. 

Enescu a locuit împreună cu Maruca între 1945-1946 în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Însă ţinea concertele în palat, în aula care are o acustică deosebită.

După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului (și pentru a-l salva de la naționalizare). Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”. Fotografiile sunt făcute în decembrie 2018, cu ocazia unui concert Restitutio în Aula Palatului.

Ușă din Muzeul George Enescu
Detaliu - ușă din Muzeul George Enescu

Casa Memoriala George Enescu – Sinaia – “Vila Luminiș”

Legătura dintre George Enescu şi Sinaia a fost creată prin intermediul Casei Regale a României. În 1898, “Poema Română”, care se încheie cu Imnul Regal, s-a bucurat de succes enorm la Paris, şi astfel Enescu a primit sprijinul Reginei Elisabeta (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva). Aceasta, recunoscând talentul tânărului muzician, i-a oferit ani de-a rândul o cameră într-un colţ intim al Castelului Peleş, unde să poată studia. De asemenea, Enescu era deseori invitat de regină pentru a susţine recitaluri la Palat. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lied-uri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina.

Frumuseţea locurilor şi apropierea de Castelul Peleş l-au determinat pe muzician ca din banii câştigaţi în primul său turneu în America să-şi construiască aici, între 1923 şi 1926, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. A denumit-o Vila Luminiş, datorită luminişul dintre brazi în care se află ea.

În următorii 20 de ani, până în 1946, când a părăsit România definitiv, în perioadele dintre turneele sale în Europa şi America de Nord, Enescu a revenit periodic la Sinaia pentru a se dedica, cel puţin o lună pe an, creaţiei artistice. La Sinaia a compus si o parte a creatiei sale, printre care se regăsesc Rapsodiile Române și un tablou din actul al II-lea din opera Oedipe. La pianul din salonul de muzică (care acum se află la subsolul clădirii, din cauza unor probleme tehnice cu parchetul), Enescu i-a dat primele lecții lui Dinu Lipatti, în vârstă de numai patru ani, dar și lui Yehudi Menuhin, când acesta avea doar 11 ani, în 1927. Pe vremea cât a stat la Sinaia, Menuhin a locuit într-o vilă superbă, Vila Carola astăzi de vânzare de către casa de licitaţie Artmark:

Vila Carola a fost construită în 1896 de fostul valet al prinţului Dimitrie Ghica, austriacul Jóseph Ungarth, antreprenor la Hotelul Caraiman, un renumit comerciant, proprietar de hoteluri și restaurator de mare valoare. Ungarth a renunțat la administrarea Hotelului Caraiman și a închiriat camerele vilei Carola ca pensiune. Se spune că avea un cal la vilă, pentru călărit și trăsură pentru plimbări, chiar și grădinar, care a îngrijit toată grădina.

Numele vilei vine de la fiica lui Jóseph Ungarth, Carola, cea care avea să devină, peste ani, soacra lui Constantin Noica. Construită în stilul specific staţiunii Sinaia, prin inspiraţie din arhitectura Peleşului, vila a fost locul unor poveşti de dragoste celebre şi a găzduit celebrităţi mondiale. La Vila Carola s-au cunoscut Carol al II-lea şi Elena Lupescu, în 1925, cu ocazia vizionării filmului “Nibelungii”, difuzat de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, şi tot aici se întâlneau, în secret, cei doi amanţi. 

De la Vila Carola, Yehudi Menuhin mergea zi de zi la Vila Luminiș pentru a primi lecții de vioară. La intrarea în Vila Luminiș se află bustul în marmură al lui George Enescu, realizat de sculptorul moldovean Ion Irimescu, fascinat de personalitatea acestuia. Camerele de la etaj sunt spaţioase şi confortabile, având interiorul aranjat cu deosebit de mult bun gust, cu ornamente şi obiecte de mobilier caracteristice stilurilor românesc, oriental sau Biedermayer. Din salon se intră în camera Mărucăi, decorată în stil eclectic. În comparație, camera compozitorului este foarte intimă, confirmând modestia sa proverbială. Am vizitat și fotografiat Vila Carola în aprilie 2019, și Vila Luminiș în iunie 2019.

În 1947, aflat la Paris, Enescu a donat vila statului român, pentru a fi folosită ca loc de odihnă şi de creaţie pentru artişti. Astăzi aici este Casa Memorială “George Enescu”, secţie a Muzeului Naţional “George Enescu”.

“Tinerei generaţii îi recomand muncă, cinste şi altruism şi aş mai adăuga şi modestie, cât mai multă modestie şi îngăduinţă pentru cei din jurul tău care vor să se manifeste… Valorile adevărate nu pot fi împiedicate de a ieşi la iveală.” George Enescu

Moartea lui Enescu la Paris

În 1946, Maruca Cantacuzino şi George Enescu au renunţat la viaţa din România şi s-au mutat la Paris, plecând în exil, după ce Enescu fusese nedreptățit aspru de regimul comunist. Enescu moare aici, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumatate paralizat, dar rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris, Père-Lachaise. Fotografia este făcută în mai 2018, și m-am bucurat nespus că am reușit să găsesc figura 68 la care se află piatra funerară, printre câte și mai câte monumente istorice funerare deosebite din acest cimitir istoric.

Așa că închei aici călătoria cronologică alături de casele lui Enescu printr-un moment de reculegere, pe care îmi amintesc că l-am respirat adânc în cimitirul-muzeu Père-Lachaise, fredonând în minte câteva acorduri din “Rapsodia Română”…

Piatra funerara Enescu

Surse

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

Cele mai frumoase 10 biblioteci din România

#Aiciastat cartea, biblioteca, cunoașterea. Nu pot vorbi despre patrimoniu, fără să vorbesc despre cărți, aliatele noastre în perioada aceasta de auto-izolare generată de pandemie, de distanțare și de întoarcere la sine. Așa că aș vrea să scriu despre cele mai frumoase 10 biblioteci din România, biblioteci care m-au impresionat, fără să creez o listă exhaustivă. Cu siguranță mai sunt multe de văzut de acum înainte, și abia aștept să le descopăr. Fiecare loc m-a marcat din perspectiva stării sufletești de la momentul vizitării lui, și nu vreau să fac un clasament.  Ideea acestui articol mi-a venit dintr-o discuție de suflet cu Emilia Chebac, al cărei club de carte minunat îl frecventez. Emilia citește cu o aviditate extraordinară, trăiește cărțile cu intensitate maximă, și poate să convingă prin cuvinte dibace orice cititor de puterea unui roman, unei colecții de povestiri sau a unui jurnal de calitate. Și prin întrebările pe care mi le-a adresat a răscolit nevoia de a săpa și de a scoate la lumină bibliotecile care mi-au rămas în minte de-a lungul timpului.

1. Biblioteca Universității Tehnice ‘Gheorghe Asachi’ din Iași

Cele mai frumoase biblioteci
Biblioteca Universitatii Gheorghe Asachi Iasi

Universitatea tehnică Gheorghe Asachi din Iași a fost proiectată de către arhitectul elvețian Louis Blanc, fiind o clădire impunătoare construită în 1860 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Biblioteca a început prin schițele lui Petru Poni, care era profesor de chimie la Universitatea din Iași. Blanc a preferat să se abată de la sugestiile lui Petru Poni, inundând sala de lumină, și cu siguranță i-a ieșit o frumusețe. Printr-o minune a scăpat biblioteca în timpul bombardamentele sovietice asupra Iașiului din Al Doilea Război Mondial. Astăzi are în jur de 500.000 de volume. Biblioteca este deschisă studenților și vizitatorilor curioși de luni până vineri, între 8:00-14:00, și se organizează de asemenea tururi ghidate. Fotografie din decembrie 2018, o vizită memorabilă cu ocazia Centenarului.

2. Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-MInovici'

Biblioteci frumoase din România
Biblioteca Muzeului de Artă Apuseană Medievală 'Dumitru Furnică-Minovici'

Dumitru Furnică-Minovici a fost un colecționar pătimaș, și și-a construit această casă în stil Tudor special pentru a-și adăposti colecția. El a adus biblioteca din lemn de nuc masiv cu coloane corintice lucrate de mână tocmai din castelul Weilburg de lângă Viena. Se pare că provine din secolul al XVIII-lea, iar salonul a fost special conceput ca să încapă biblioteca în el. Biblioteca aceasta deține aproximativ 2000 de volume valoroase legate în piele, iar scaunele din salon sunt tapisate în manufactura Aubusson. Muzeul a ajuns în proprietatea Academiei Române fiind donat de fondatori, la sugestia lui Petru Groza, pentru a nu fi rechiziționat și devastat. Aici s-au filmat numeroase emisiuni culturale, printre care ‘Înapoi la argument’, a lui Horia Roman Patapievici. Fotografie făcută în februarie 2019.

3. Biblioteca de la Cincșor

Biblioteci frumoase Cincșor
Biblioteca din casa parohială Cincșor

Biblioteca aceasta este un loc special amenajat în casa parohială a bisericii fortificate din Cincșor, renovată și transformată într-o minunată casă de oaspeți, care îmbie la relaxare. Pe lângă bibliotecă, m-a impresionat aici și orga adusă la Cincșor de către Samuel Matz Birthalm și datată din anul 1805, fiind una dintre cele mai faimoase orgi din Transilvania. Casa parohială se pare că a fost construită înainte de 1600 și după restaurare a ajuns o adevărată bijuterie arhitectonică, cu fresce de renaștere transilvăneană. Carmen Schuster este cea care a învestit suflet în restaurarea întregului ansamblu, ea având origini săsești. S-a născut la Cincșor, e emigrat în Germania în anii ’80, și s-a întors în 2000. Am depănat multe povești împreună cu ea și cu soțul ei Michael, pasionat de istorie, în minunata bibliotecă, în fața șemineului, în februarie 2017.

4. Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Biblioteci frumoase din România - Sala profesorilor
Sala Profesorilor - BCU

Sala Profesorilor din cadrul Bibiliotecii Central Universitare este parte din Fundația Universitară Regele Carol I, proiectată de arhitectul francez Paul Gottereau. Din păcate, în timpul Revoluției din 1989, clădirea a fost incendiată și astfel au fost distruse peste 500.000 de volume, hărți rare, manuscrise (ale lui Eminescu, Maiorescu, Caragiale, Coșbuc, Blaga, Eliade). După 1990, sub egida UNESCO, a început reconstrucția și repopularea bibliotecii. Biblioteca este deschisă doctoranzilor și cercetătorilor, dar se poate vizita cu ocazia tururilor ghidate. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei.

5. Biblioteca din cadrul Muzeului 'George și Maria Severeanu'

Biblioteci frumoase Severeanu
Biblioteca muzeului George Severeanu

George Severeanu, pe lângă meseria de doctor radiolog pe care o practica la rang de excelență, a avut de asemenea pasiunea de a colecționa obiecte valoroase. Biblioteca din cadrul Muzeului George și Maria Severeanu, în spatele biroului ornat cu piele de Cordoba, este unul dintre numeroasele obiecte de colecție pe care le-am descoperit în pitorescul muzeu de pe strada Henri Coandă. Severeanu a fost în special pasionat de numismatică și cărți. El a fost și primul director al Bibliotecii Municipale Bucureşti (și chiar primul donator). Fotografie făcută în cadrul unui tur ghidat în noiembrie 2018 cu Cronicari digitali.

6. Biblioteca Regelui Ferdinand de la Cotroceni

Biblioteci frumoase Cotroceni
Biblioteca regelui Ferdinand Cotroceni

Biblioteca etajată din cadrul cabinetului de lucru al Regelui Ferdinand de la Cotroceni este sculptată din lemn de ulm, în stilul neorenașterii franceze (dulăpioarele sunt decorate cu motive specifice: cu mascheroni, blazoane, ghirlande florale, lire). Galeria etajată este mărginită de o balustradă frumoasă traforată. Biblioteca și astăzi conține foarte multe cărți care i-au aparținut Regelui Ferdinand, mai ales cărți de botanică (pasiunea lui). I.G. Duca a scris în volumul „Amintiri politice” că Ferdinand se ocupa de botanică „cu patima unui savant și priceperea unui specialist”. 

7. Biblioteca din Casa Memorială Ion Minulescu

Biblioteci frumoase Minulescu
Biblioteca din Casa Memorială Minulescu

Biblioteca intimă din biroul lui Minulescu mi-a atras atenția când am ajuns de Noaptea Muzeelor în mai 2019 la Casa Memorială Ion Minulescu și Claudia Millian, un apartament șic din Blocul Profesorilor din Cotroceni. Poveștile muzeologului Adrian David ne-au cucerit: știe povestea fiecărui lucrușor din muzeu. Apartamentul a fost achiziționat de familia Minulescu în 1934. În timpul comunismului Minulescu a organizat aici un fel de pseudo-muzeu, cu program doar duminica, astfel încât să se asigure că își va păstra neatins apartamentul. În 1991, Mioara Laurenția Minulescu, fiica lui, artist plastic, a lăsat apartamentul și patrimoniul aflat în el, prin testament, Muzeului Național al Literaturii Române. Colecția este foarte bogată și conține documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii inedite și multe tablouri și sculpturi. Printre semnatarii operelor de artă aflate aici se numără chiar prieteni cu poetul, Alexandru Ciucurencu, Margareta Sterian, Henri Catargi, Iosif Iser, Victor Brauner, Camil Ressu, Cecilia Cuțescu Storck, M. H. Maxy, sau Oscar Han. 

8. Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare

Biblioteca Boema BCU
Corpul Boema BCU

Corpul Boema din cadrul Bibiliotecii Central Universitare (cel mai nou și mai modern dintre cele 3 corpuri), cu tavan vitrat și grădină interioară este accesibil publicului pe bază de legitimație de acces. Aici mi-am petrecut multe ore frumoase printre cărți și documente vechi în perioada facultății, fascinată de liniștea și lumina care inundă din plin etajele. Fotografie făcută în februarie 2020, într-un tur organizat de Asociația Istoria Artei

9. Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române

Biblioteca Bosianu
Biblioteca Institutului Astronomic

Biblioteca Institutului Astronomic al Academiei Române din cadrul Vilei Bosianu are însemne masonice și este plină cu 11.000 de volume de astronomie. Despre bibliotecă și povestea Vilei Bosianu am mai scris aici. Fotografie făcută în iulie 2019, cu ocazia unui tur ghidat organizat de Cronicari digitali.

10. Biblioteca digitală din Casa memorială Anton Pann

Biblioteca digitală Anton Pann
Biblioteca digitală Anton Pann

Biblioteca digitală din cadrul Casei memoriale Anton Pann m-a cucerit datorită conceptului inedit. Casa memorială a fost inaugurată acum un an jumătate, și este organizată în prima și singura casă unde Anton Pann a locuit fără chirie. El a cumpărat casa și curtea la 20 februarie 1848, în proximitatea Bisericii Sfântul Stelian-Lucaci, în a cărei strană a cântat Anton Pann.  Casa avea o curte largă unde el și-a amenajat tipografia. Aici a scris el ‘Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea’. Muzeul are instalații interactive și animații (portretizarea Năzdrăvăniilor lui Nastratin Hogea este savuroasă), conținând inclusiv o arhivă de sunete, partituri și piese muzicale compuse de Anton Pann. Fotografie făcută în mai 2019.

Posted by Ana in Biblioteci, Case memoriale, Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

La povești cu urmașii lui Haszmann Pál

#Aiciastat colecția de obiecte etnografice extraordinar de pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor.

Conacul GYula Damokos și muzeul etnografic

La origine, de fapt aici a locuit Gyula Damokos, în acest conac și ale sale dependințe care se întind pe un domeniu de aproximativ 2 hectare. Istoria domeniului începe în secolul XVII, dar ultimele modificări la conac au avut loc în 1831, oferindu-i o înfăţişare neoclasicistă. Conacul a avut mult de suferit după naționalizare, dar în 1973 autoritățile au decis să găzduiască aici un muzeu etnografic în aer liber, pe baza colecției de case tradiționale a Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe și a colecției de obiecte pe care le-a adunat Hasmann Pál-tatăl. Muzeul nou-înființat a fost denumit astfel în onoarea colecționarului iubitor de frumos și de tradiții.

Pasiunea lui Haszmann Pál

Într-o zi de iunie din 2018 am ajuns și noi în Cernat unde ne-am bucurat să putem sta de vorbă cu frații gemeni care își dedică sufletul muzeului Haszmann Pál. Fix la intrare l-am gasit pe Haszmann Pál-fiul (Peter). Chiar atunci repara o poartă secuiască foarte veche. Ne-a spus că cel mai mult îi face plăcere să lucreze la porţile secuieşti pe care i le aduc sătenii la reparat, deși s-au păstrat foarte puține în forma lor originară. Procesul tradițional de reparare este unul anevoios și migălos și foarte puțini se mai pricep în zilele noastre.

Domul Pál-fiul ne-a făcut turul ansamblului, ne-a plimbat printre motoare, tractoare, radiouri vechi și sobe de fontă deosebit de decorate, ne-a arătat și “atelierul de lucru”, care era organizat în aer liber. 

Fratii Haszmann

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Domnul Haszmann Pál-fiul este specialist în agricultură, dar cu timpul a devenit specialist în istorie, și astăzi este administratorul muzeului. A fondat Universitatea Populară din Cernat care funcționează în regim de școală de vară, din aprilie până în octombrie, adunând copii și tineri interesați să petreacă o vacanță în aer liber, printre obiecte vechi și cu suflet învățând meșteșuguri tradiționale. Ne-a spus că se pregătește ca în curând să primească copiii de prin țară care se înscriu. Din păcate nu mai sunt meșteri care să dețină secretele acestor meșteșuguri. Dar el speră ca în atelierele pe care le organizează să fie copii care să deprindă îndeletnicirile și să le ducă mai departe.

“Noi încercăm să transmitem mai departe această dragoste și să menținem vii mânuirea lemnului și a fierului. Copiii care vin la noi să învețe meșteșuguri tradiționale au unde să doarmă, le pregătim de mâncare, se simt bine la noi.” 

Domnul Pál-fiul ne-a plimbat pe urmele sacrului: am văzut împreună stâlpii funerari din lemn sculptat tipic secuiești. Apoi ne-a arătat pietrele funerare care reflectă imaginea originară a cimitirelor secuieşti din zonă. Muzeul are o colecție impresionantă de stupi tradiționali de albine pe care generații întregi le-au îngrijit cu sfințenie după ciclul amotimpurilor. Încet-încet ne-am îndreptat pașii la locul de odihnă umbrit de sub teiul bătrân dintr-o specie protejată: teiul cu frunză mare.

Apoi ni l-a prezentat și pe fratele lui geamăn: Jóspeh-István. Am stat de vorbă cu cei doi despre tatăl lor, despre perenitatea tradițiilor, despre frumusețea țării noastre, despre turiștii care le calcă pragul, toate într-o notă extrem de veselă. Deși la momentul respectiv aveau peste 73 de ani, erau plini de energie și dornici să ducă povestea începută de tatăl lor mai departe pentru generațiile următoare.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în iunie 2018. Conacul este monument istoric cu codul CV-II-a-A-13169

Adresa: Strada Muzeului, nr. 332, Cernatul de Jos, Cod poștal: 527070, Telefon: 0267/367.566; 0267/367.612. 

Program: 10:00 – 18:00 (dar vă spun un secret: dacă ajungeți puțin mai târziu, gazdele vă vor primi cu mare drag); prețul biletului când am vizitat noi era de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru studenți și elevi.

Website: http://www.sznm.ro

E-mail: hpmuzeum@yahoo.com

Posted by Ana in Dialoguri, Etnografie, Muzee, 0 comments