Muzee

Top 10 clădiri Art Nouveau din Oradea

Oradea, supranumit adesea “cel mai frumos oraș din România” are o bogată tradiție culturală și arhitecturală, fiind cunoscut mai ales pentru varietatea sa de clădiri în stil Secession, un curent al mișcării Art Nouveau. De altfel, Oradea este singurul oraș din România care face parte din Réseau Art Nouveau Network, rețeaua de cooperare la nivel european inițiată în Belgia în 1999 care are ca obiectve protejarea, schimbul de experiență și promovarea acestei mișcări. Și spun intenționat “mișcare” Art Nouveau, și nu stil, deoarece m-a convins prelegerea lui Deodáth Zuh cu ocazia zilei că Art Nouveau a fost mai degrabă o mișcare, nu un stil. Această mișcare arhitecturală, populară la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, este caracterizată predominant prin linii curbe, forme organice și decoruri elaborate. 

Art Nouveau reprezintă o arhitectură modernă (deși nu era încă modernistă la vremea aceea) și a avut mai multe curente/ ramuri în funcție de țările care au adoptat această mișcare:

– una dintre ramurile “Art Nouveau” pornește de la “La Vie Nouveau” – viața nouă. Terminologia “Art Nouveau” a intrat rapid în țările francofone, inclusiv în România, în Olanda (Niuwe Kunst) și în Marea Britanie (New Style);

– altă ramură a fost cea florală – Stile Liberty, Stile Floreale, Lilienstil (care are la bază floarea de crin);

– o altă ramură se bazează mai degrabă pe caracteristica de a fi distins prin separare, numindu-se astfel Jugendstil, stilul tânăr (Finlanda), Sezession (în Germania, Bavaria), Secession, Wiener Secession (în Austria), Szecesszió, Secese, Secesja(HU/CZ/PL);

– o ultima caracteristică a dus la denominarea stilului modern – Modern Style (în Marea Britanie)/ Modernismo (în Spania)/ Модерн (în Rusia).

Conform dr. Zuh, profesor asociat la Universitatea Eszterházy Károly Katolikus Egyetem, Art Nouveau sau oricare dintre tendințele paralele ale protomoderismului din arta Europeană se distinge prin 3 caracteristici:

1. are preferințe stilistice convergente, dar niciodata comune bazate pe aproximativ trei principii de bază: 

a) se bazează pe progresul tehnic (se folosește de sticlă, vitralii, de fier, beton, cărămidă aparentă), 

b) include elemente naturale, organice (din care și omul face parte, de aceea vom vedea reprezentări ale chipului uman adesea în Art Nouveau, spre exemplu muzele, discobolul la Casa Darvas la Roche, Sisif), 

c) include elemente de artă populară, de folclor, făcând referire la cultele și culturile primitive (primordiale, neatinse de civilizația industrială) – cumva contradictoriu cu punctul a);

2. a contribuit la tendințele de reînnoire socială reflectate în mai multe forme de artă totală;

3. reînnoirea socială nu a fost contradictorie cu tendințele de afirmare a identității nationale (desi identitățile naționale sunt uneori într-o stare intens de concurență).

Dacă teoretizăm puțin mai mult, Frigyes Spiegel, un mare arhitect promotor al mișcării Art Nouveau, spunea că: “Naturalismul nu poate fi scopul artelor, acesteia fiindu-i necesar exprimarea gândurilor inteligenței lăuntrice umane”. Practic asta arată că mișcarea Art Nouveau a venit mai degrabă ca un răspuns la psihologia umană: arhitectura ce are la bază o simbolistică puternică și elemente organice preluate din natură are darul de a îți oferi o stare de bine, de a te face eminamente fericit. Frigyes Spiegel (1866-1933) a fost un artist complex, cu preocupări în diverse domenii: arhitectură, amenajări interioare, arte aplicate, bijuterii, faimos pentru faptul că a proiectat la Budapesta primul imobil cu fațadă decorată în manieră Art Nouveau, Casa Lindenbaum (1896-1897). El a avut o concepție modernă pentru vremurile sale privind organizarea spațiului interior al imobilelor și locuințelor. Clădirile proiectate de else află la Budapesta, Debrecen, Szeged, Novi Sad, Cluj-Napoca (Teatrul de Vară – astăzi Opera Maghiară, 1909-1910). La Oradea, Spiegel a proiectat numeorase edificii ce se subscriu mișcării Art Nouveau: Casa Sonnenfeld (1898-1899); Casa Konrád (1909-1910); Casa Lajos Veiszlovits (1910-1911); Palatul Sonnenfeld (1911-1912); Casa Markovits-Mathéser (1911). 

Vă las mai jos zece dintre cele mai reprezentative clădiri Art Nouveau din Oradea care mi-au rămas mie în suflet după ce am participat la Ziua Mondială Art Nouveau. Desigur că vă ofer și câteva informații, pe scurt, despre istoria lor, arhitecți și proprietari, iar dacă vreți să aflați muuuult mai multe lucruri interesante, vă recomand să vizitați paginile https://www.oradeaheritage.ro/ (unde documentația istorică și arhitecturală este excepțională) și https://www.visitoradea.com/ unde veți descoperi recomandări de călătorie și elemente inedite care vă vor ajută să vă planificați o vacanță de vis în acest oras minunat.

1. Palatul Vulturul Negru

 

Una dintre cele mai emblematice clădiri din Oradea, Palatul Vulturul Negru, a fost construit între 1907 și 1908. Proiectul a fost realizat de arhitecții Komor Marcell și Jakab Dezső. Palatul adăpostește birouri, magazine, restaurante și pub-ul. În trecut găzduia un hotel și un cinematograf foarte iubit de orădeni ce urmează să fie restaurat. Pasajul său acoperit cu sticlă colorată este una dintre atracțiile principale ale orașului, iar unul dintre vitralii s-a păstrat încă de la 1909 (celălalt fiind refăcut în cadrul procesului de restaurare). Clădirea a fost comandată de antreprenorul local Dr. Adorján Emil și reprezintă un simbol al prosperității economice din acea perioadă.

Vitraliul Vulturului Negru

 

2. Casa Darvas-La Roche

Casa Darvas-La Roche, situată pe strada Iosif Vulcan, este una dintre cele mai bine conservate clădiri Art Nouveau din Oradea. Construită între 1909 și 1912, clădirea a fost proiectată de arhitectul László Székely pentru familia Darvas și La Roche. Stilul său este caracterizat prin motive florale și fațade decorate cu mozaicuri colorate. În prezent, clădirea găzduiește un muzeu dedicat stilului Art Nouveau.

3. Palatul Moskovits – Adolf și Fiii

 

Palatul Moskovits – Adolf și Fiii, proiectat de arhitecţii Vágo Laszlo şi Vágo Jozsef în 1912 oferă o notă aparte în ansamblul urbanistic al Pieţei Unirii prin austeritatea sa rafinat geometrică. Imobilul a fost construit în două etape, așa că desenul faţadelor, deşi unitar, este totuși diferit ca distribuţie a accentelor. Faţada reprezintă marca de stil a fraţilor Vágo, având o muzicalitate cu ferestre dreptunghiulare cu colţuri rotunjite. Avem de-a face cu un Secession mult mai sobru cu accentele celor două bovindouri convexe care sparg liniaritatea de la nivelul streşinii, fiind terminate în nişte atice triunghiulare. Este inedit decorul cu plăcuțe ceramice și friza continuă plasată sub cornişă executată în tehnica sgraffitto.

4. Casa Poynar

 

Casa Poynar, amplasată pe strada Roman Ciorogariu, a fost construită în 1907 după planurile arhitectului Ferenc Löbl. Clădirea a fost proprietatea familiei Poynar, o familie de medici renumiți din Oradea. Stilul său distinctiv Art Nouveau se remarcă prin utilizarea feroneriei decorative și a vitraliilor.

5. Palatul Stern

 

Construit între 1909 și 1910, Palatul Stern a fost proiectat de arhitectul Valér Mende pentru familia Stern. Situată pe strada Republicii, clădirea este recunoscută pentru fațada sa elaborată și pentru arcadele sale elegante. Palatul a fost recent renovat și funcționează ca spațiu pentru birouri și locuințe.

6. Palatul Moskovits-Miksa

 

Palatul Moskovits-Miksa, situat pe strada Republicii, a fost construit în 1905 și este opera arhitecților Vágó József și Vágó László. Acesta a fost comandat de industriașul Moskovits Miksa și se distinge prin detaliile sale arhitecturale rafinate și fațada decorată cu stucaturi și mozaicuri.

7. Casa Adorján I

 

Casa Adorján I, construită în 1903, este situată pe strada Parcul Traian și a fost proiectată de arhitectul Rimanóczy Kálmán junior. Comandată de medicul Adorján Emil, clădirea este caracterizată prin fațadele sale simetrice și decorațiunile florale. În prezent, clădirea adăpostește birouri și locuințe.

8. Palatul Apollo

 

Palatul Apollo, amplasat pe strada Iosif Vulcan, a fost construit în 1912 și proiectat de arhitectul Rimanóczy Kálmán junior. Clădirea a fost comandată de industriașul local Hecht Vilmos și este renumită pentru fațada sa impunătoare și detaliile decorative elaborate. În prezent, palatul este folosit pentru locuințe și spații comerciale.

9. Casa Deutsch

 

Casa Deutsch, situată pe strada Vasile Alecsandri, a fost construită în 1911 după planurile arhitectului Rimanóczy Kálmán junior. Proprietatea familiei Deutsch, clădirea este un exemplu remarcabil de Art Nouveau prin utilizarea vitraliilor și a decorațiunilor florale. În prezent, casa este restaurată și găzduiește diverse funcțiuni comerciale.

10. Palatul Füchsl

 

Palatul Füchsl, amplasat pe strada Alecsandri, a fost construit în 1910 și proiectat de arhitectul Kálmán Rimanóczy junior. Comandat de farmacistul Füchsl Károly, palatul este recunoscut pentru detaliile sale arhitecturale complexe și fațada sa ornamentată cu motive vegetale. Astăzi, clădirea adăpostește locuințe și spații comerciale.

 

Aceste clădiri reprezintă doar o parte din bogata moștenire Art Nouveau a orașului Oradea. Fiecare dintre ele oferă o incursiune în istoria și cultura orașului, ilustrând perioada de prosperitate și inovație de la începutul secolului XX. Arhitecții și proprietarii acestor clădiri au lăsat în urmă o moștenire de neprețuit, care continuă să atragă turiști și să inspire locuitorii orașului.

Posted by Ana in Case, Istorisiri, Muzee, 0 comments

Artistul Călin Țopa, invitat să prezinte publicului instalația audio la Veneția, în expoziția de artă contemporană Personal Structures

La invitația Centrului Cultural European Italia (ECC-Italia), compozitorul și designerul de sunet Călin Țopa e prezent la Veneția, în cadrul celei de-a 7-a ediții a expoziției de artă contemporană Personal Structures – Beyond Boundaries, cu instalația sonoră „Transcendent Renaissance”. O călătorie muzicală atemporală îi așteaptă pe vizitatori începând din acest weekend, 20 aprilie, într-o ediție valoroasă, în care expun peste 200 de artiști din 50 de țări.

Situată la primul etaj al Palazzo Mora din Veneția, lucrarea lui Călin Țopa poate fi admirată până pe 24 noiembrie 2024, cu acces liber pentru public.

După invitațiile de a expune „Transcendent Renaissance” în locații prestigioase precum The Quadrennial Prague sau Royal Central Drama School din Londra, acum, instalația sonoră va fi prezentată în capitala mondială a artei contemporane, Veneția, în cadrul expoziției Personal Structures. Aceasta se desfășoară concomitent cu cea de-a 60-a ediție a Bienalei de la Veneția, eveniment emblematic al scenei internaţionale de artă contemporană.

„Mă onorează invitația și oportunitatea de a participa cu lucrarea „Transcendent Renaissance” în cadrul ediției din acest an a expoziției Personal Structures. Simt că prezența mea aici e mai mult decât a arăta publicului munca mea; e despre a mă angaja într-o conversație globală a modului în care arta ne face să percepem viața, ca un întreg. În plus, mă bucur că astfel se creează un mediu de legătură cu colegi artiști, curatori și pasionați de artă din arii diverse, cu care împărtășesc pasiunea pentru creație, creativitate și frumos”, a spus Călin Țopa.

Călătorie prin secole de expresie muzicală: Transcendent Renaissance

În lumea artei sonore și a experiențelor imersive, Călin Țopa se remarcă prin inovare, combinând frumusețea atemporală a muzicii corale cu creativitatea lumii moderne. Cea mai recentă creație a sa, „Transcendent Renaissance”, nu este doar o instalație audio, ci o călătorie transformatoare prin secole de expresie muzicală, care se remarcă prin originalitate.

„Mi-am dorit ca prin această instalație, ascultătorii să se piardă în spațiu și timp, preț de 12 minute, și să se bucure de o experiență corală unică. Am folosit șase difuzoare pentru a reda vocile unui cor de catedrală, fiecare întruchipând o voce individuală – bas, tenor, alto sau soprană. Rezultatul? Un mix de compoziții de secol XVI cu piese contemporane, într-o lucrare creată întru totul de mine, de la primul, până la ultimul sunet.

Ceea ce m-a inspirat să realizez această instalație audio a fost profunda fascinație pentru puterea transformatoare a sunetului și explorarea modului în care muzica poate transcende timpul și spațiul. A fost captivant să pot îmbina trecutul și prezentul în cadrul unei singure experiențe sonore”, a menționat Călin Țopa.

Astăzi, într-un moment în care tehnologia și ecranele ne domină simțurile, instalația lui Călin Țopa încurajează o altă formă de implicare. Publicul se poate apropia de fiecare difuzor al instalației, explorând astfel lumea sonoră într-un mod intim și creând un moment de conexiune cu arta în sine.

O capodoperă creată în colaborare cu muzicieni valoroși

Pentru ca lucrarea să ia forma dorită, Călin Țopa a apelat la dirijorul Radu Mihalache să armonizeze toate vocile corale: sopranele Alexandra Moroiu, Monica Lotreanu și Cătălina Postolache, alto -Gabriela Ieșean, Monica Păun și Sarah Rizescu, tenorii Alexandru Cartis, Lucian Haralambie și Călin Țopa, bas – Radu Mihalache și Ciprian Ravnic. În plus, actrița Ada Galeș a jucat rolul de narator, iar vocile de copii ale lui Aldous Baranowski au adăugat inocență și magie lucrării finale.

„Nu aș fi putut ajunge la forma dorită a lucrării fără dedicarea și profesionalismul acestor artiști excepționali și mă bucur că, timp de 7 luni, vocile lor și munca noastră vor fi auzite și admirate de publicul prezent în Veneția. Pentru mine, această colaborare este o lecție despre importanța împărtășirii creativității. Experiența va rămâne, cu siguranță, una dintre cele mai semnificative și pline de inspirație din cariera mea artistică.”, menționează Călin Țopa.

Lucrarea „Transcendent Renaissance” va putea fi ascultată în curând pe Spotify, pentru cei care sunt curioși să exploreze lumea sunetelor lui Călin Țopa.

Actrița Ada Galeș e și ea prezentă la Veneția, nu doar în rolul de narator al instalației sonore, ci și cu lucrarea proprie intitulată „Uneori vreau să fac artă/Uneori vreau un Pad Thai”, prin care Ada explorează intersecția dintre artă și experiențele femeilor. Lucrarea e o reflecție asupra moștenirii femeilor în artă, atât din punct de vedere istoric, cât și în lumea actuală, cu text afișat pe pereți.

Despre Călin Țopa

Călin Țopa este un artist interdisciplinar care lucrează în domeniul muzicii experimentale, specializat în crearea muzicii care se încadrează în stilurile ambientale, neoclasice sau în alte stiluri gossamer. Călin Țopa a compus muzică în industrii precum teatru, film, dar și instalații multimedia. Lucrările lui au fost expuse în diverse locații din întreaga lume precum Royal Central din Londra, Quadrennial Praga sau în București, la Muzeul Național de Artă Contemporană, Teatrul Național, Galeria Nicodim, Art Safari etc. Lucrările sale captivează publicul tocmai prin modalitatea creativă și inovativă de a îmbina sunetul cu tehnologia și cu experiența umană.

www.calintopa.me / https://www.instagram.com/calintopa/

 

Despre ECC Italia

Cu sediul la Veneția, ECC Italia este filiala principală a organizației sale mai mari, Centrul Cultural European. Concentrându-ne pe diverse teme din artă, arhitectură și design, ECC Italia își propune să creeze spații de expoziție dinamice care să evidențieze schimbul de idei din diferite culturi. Expoziția de artă contemporană Personal Structures alternează în fiecare an cu expoziția bienală de arhitectură Time Space Existence.

ecc-italy.eu

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

Proiectul lui Șerban Savu, “What Work Is/ Ce este munca” la cea de-a 60-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia

În Pavilionul României şi în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică s-a deschis proiectul lui Șerban Savu, What Work Is / Ce este munca, la cea de-a 60-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia.

În cadrul celei de-a 60-a Expoziții Internaționale de Artă – La Biennale di Venezia, pe 18 aprilie 2024, a avut loc deschiderea expoziției lui Șerban Savu What Work Is/ Ce este munca,  în Pavilionul României din Giardini della Biennale, curator Ciprian Mureșan.

Pe17 aprilie 2024, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, a avut loc prezentarea componentei proiectului lui Şerban Savu care va consta în realizarea, în acest spaţiu, a unui mozaic de mari dimensiuni, precum şi în desfăşurarea unui program de dezbateri publice. Expoziția din Pavilionul României din Giardini della Biennale şi realizarea proiectului din Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică se vor desfășura în perioada 20 aprilie – 24 noiembrie 2024.

Intitulată What Work Is / Ce este munca, expoziția din Pavilionul României examinează iconografia muncii, inspirându-se din realismul istoric și arta de propagandă din fostul Bloc de Est. Mai degrabă decât să conteste sau să demonteze direct aceste discursuri, Savu le chestionează prin reașezarea tropilor acestora, înfățișând momente de pauză și suspensie în care limita dintre muncă și timp liber se estompează, ele ajungând astfel să reflecte transformări și crize sociale mai ample.

           „Plecând de la tema muncii și a muncitorului, predilectă în arta realist-socialistă, dar îndepărtându-mă de ea, personajele din lucrările mele nu sunt nici eroice, nici utopice, sunt oameni obișnuiți aflați între lumi și sisteme, care scapă atât propagandei, cât și productivității economice. Această suspendare între muncă și timp liber conturează un spațiu anarhic, un spațiu al libertății personale, la care eu mă raportez prin filtrul istoriei artei”, a explicat artistul Șerban Savu.

În Pavilionul României, vizitatorii sunt întâmpinați de un poliptic amplu, cuprinzând 45 de picturi – o privire condensată asupra practicii lui Savu din ultimii cincisprezece ani. Protagoniștii dezorientați și figuranții stângaci din imagini par angrenați în ritualuri care seamănă în egală măsură cu munca și cu recreerea. Pe banca din fața polipticului oamenii se pot așeza pentru a admira și interacționa cu opera lui Șerban Savu. Mergând de la blocul în care Savu a crescut până la o biserică în ruină și un sit arheologic, machetele, din aceea zonă sunt decorate cu mozaicuri care se îndepărtează de temele uzual ilustrate în contexte religioase sau în cosmogoniile muncii din arta socialistă. În loc să înfățișeze mari realizări industriale sau apoteoze mistice, mozaicurile vorbesc despre eșec, ambiguitate și perplexitate. Picturile și mozaicurile compun un spațiu în care vizitatorii sunt confruntați cu o chestionare a muncii prin intermediul definițiilor sale negative: ce nu este munca, ce nu arată a muncă și ce nu înseamnă munca.

          „Participarea României la Bienala de Artă de la Veneția este o declarație constant reînnoită de apartenență la cultura europeană și mondială. Ministerul Culturii susține în mod tradițional prezența românească la Bienala de la Veneția, unul dintre cele mai prestigioase evenimente culturale din lume, iar în acest an, pentru realizarea expoziției Ce este munca, proiectul câștigător al concursului organizat de Ministerul Culturii pentru Bienala de la Veneția, am alocat o sumă în creștere față de cea de anul trecut. Sunt ferm convinsă că prin susținerea acestui proiect, prin sprijinirea artei și încurajarea artiștilor reușim să construim punți peste granițe, să conectăm oameni și idei, și să descoperim firescul, dar și ineditul din noi toți”, a declarat Raluca Turcan, ministrul culturii din România.

Răspunzând temei generale a celei de-a 60-a Expoziții Internaționale de Artă – La Biennale di Venezia, „Străini pretutindeni”, lucrările lui Savu sunt o reflecție asupra stării de suspendare într-un limb politic sau economic, asupra senzației de dislocare și dorului de casă asociate cu munca în străinătate, asupra rupturii dintre muncă și simțul apartenenței. Narațiunea găsirii unui loc de muncă peste hotare și a reîntoarcerii ulterioare la rădăcini pot duce adesea la o dublă înstrăinare, deopotrivă acasă și în străinătate, precum și la pierderea legăturii cu sine. Personajele din picturi par prinse într-un no-man’s-land temporal, între două lumi care se îndepărtează una de cealaltă.

          „Proiectul Ce este munca deține toate premisele pentru a fi remarcat, prin ambele sale componente, la această ediție aniversară a Bienalei de Artă de la Veneția. Sunt încrezător că peste șapte luni de la inaugurarea de astăzi vom împărtăși această concluzie. Sprijinul acordat proiectului României de anul acesta urmărește prima temă transversală a Strategiei ICR 2022-2026, înscriindu-se intr-una dintre cele mai dinamice implicări din istoria sa instituțională în promovarea artelor și industriilor creative din România”, a declarat Liviu Jicman, președintele Institutului Cultural Român.

Invitat să răspundă proiectului lui Șerban Savu, studioul de design grafic din Bruxelles Atelier Brenda (Sophie Keij și Nana Esi) propune o intervenție site-specific pe fațada și la începutul traseului expozițional. Pavilionului României. Lucrările lor sunt o reflecție asupra muncii, asupra corpului care muncește și asupra cuantificării lor financiare, și asupra iconografiilor contrapropagandei. La începutul traseului expozițional din Pavilion, o monedă de metal, rezultatul cercetării efectuate de Atelier Brenda despre transformarea într-un bun comercial a timpului liber, este prezentată într-un panou de sine stătător din sticlă. Amplasată la începutul traseului expozițional, moneda condensează unele dintre temele explorate de expoziție. Basorelieful realizat de Atelier Brenda pe fațada Pavilionului are un impact la o scară monumentală, subminând în același timp genul comemorativ, iar posterul lor – asemenea unei planșe dintr-un potențial atlas al figurilor care muncesc – acționează prin intermediul unei genealogii speculative a definițiilor contemporane ale muncii.

           „Participarea României la Bienala de Artă de la Veneția, eveniment emblematic în lumea artistică internațională, reprezintă o ocazie deosebită pentru noi și pentru țara noastră de a celebra creativitatea incontestabilă a artiștilor români și de a ne asuma consolidarea locului important pe care aceștia îl au pe scena artei vizuale contemporane, în peisajul cultural global”, a spus Andrei Novac, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe din România.

Completând  expoziţia din Pavilionul României, Savu va deschide la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția un atelier de mozaic.

Pe durata celor șapte luni ale Bienalei, perechi de mozaicari vor lucra în spaţiul situat la parterul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția la crearea unui mozaic de mari dimensiuni, pornind de la o pictură a lui Savu. Integrând performativ aspectul micilor ateliere venețiene, Noua Galerie le oferă astfel vizitatorilor un spațiu unde aceștia pot să asiste la nașterea unei lucrări de artă care îmbină interogații conceptuale și istorice și tradiția manufacturieră. Noua Galerie va găzdui, de asemenea, un program de dezbateri publice pe teme ce merg de la istoria artei mozaicului până la teoriile muncii din antropologia, economia și filosofia contemporană, ecologie și societatea post-muncă, coordonate de criticul cultural Ovidiu Țichindeleanu din Republica Moldova.

         „Asistăm, cu bucurie, la o perioadă de maximă intensitate în istoria relațiilor bilaterale dintre România și Italia. În contextul relansării Parteneriatului Strategic Consolidat România-Italia, prin semnarea Declarației Comune privind dezvoltarea Parteneriatului Strategic Consolidat româno-italian, în februarie 2024, componenta culturală se bucură de o atenție deosebită. Participarea României la cea de-a 60-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția reprezintă o încununare a eforturilor artiștilor români si autorităților de continuare și aprofundare a dialogului cultural între cele două state”, a declarat Gabriela Dancău, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţial al României în Republica Italiană.

Proiectul va fi  completat de publicarea unui catalog editat de Mihnea Mircan și Bertha Savu ce va reuni o serie de texte critice relevante pentru temele abordate în practica lui Șerban Savu.

Programul de vizitare a expoziţiei din Pavilionul României  şi, respectiv, de desfăşurare a proiectului din Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică este următorul:

  • în perioada 20 aprilie – 30 septembrie: între orele 11:00 – 19:00
  • în perioada 1 octombrie – 24 noiembrie: între orele 10.00 – 18.00.

În conformitate cu programul Bienalei, expozițiile sunt închise în zilele de luni, cu următoarele excepții:  22 aprilie, 17 iunie, 22 iulie, 2 și 30 septembrie, 18 noiembrie.

Seria de dezbateri din Noua Galerie va fi anunţată în timp util.

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

Muzeul Hărților a câștigat o finanțare din fondul Timbrului Monumentelor Istorice prin care va demara un proiect de cercetare și expertiză pentru viitoarea restaurare

Echipa Muzeului Hărților anunță cu mare bucurie semnarea contractului de finanțare din fondul Timbrul Monumentelor Istorice (Subprogramul Proiectare – elaborarea documentațiilor tehnice pentru intervenții asupra monumentelor istorice), instituția finanțatoare fiind  Institutul Național al Patrimoniului, din cadrul Ministerului Culturii.

Muzeul nostru este găzduit într-o vilă interbelică, apreciată ca „una dintre cele mai reprezentative lucrări realizate în stilul mediteraneean, având influențe gotic – hispanice și Neo-Mudéjar” (Mădălin Ghigeanu, „Curentul Mediteraneean în arhitectura interbelică românească”, 2022). Este în proprietatea statului și se află pe strada Londra din București, fiind un monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local (înscrisă ca monument cu codul B-II-m-B-19094 în Lista monumentelor istorice 2015).

Din păcate, în ultimii ani, exteriorul clădirii muzeului a început să se deterioreze  și  este nevoie de intervenții atât pentru consolidarea și restaurarea imobilului, cât și pentru   extindere și reorganizare. Primul pas spre toate acestea este realizarea unor cercetări, evaluări și propunerea unor soluții tehnic care vor fi finanțate din fondul Timbrului Monumentelor Istorice.

Proiectul se va desfășura  în perioada martie – noiembrie 2024 și presupune realizarea documentației și expertizei tehnice necesare pentru lucrări ulterioare de conservare, consolidare, restaurare și extindere a clădirii Muzeului Hărților. Un alt scop al proiectului este desfășurarea de activități educative pentru copii; atelierele vor avea teme referitoare la necesitatea protejării patrimoniului imobil și a celui natural urban, precum și la implicarea tinerilor în protejarea patrimoniului prin includerea unor studenți în practică pentru realizarea documentelor de expertiză.

Proiectul aduce în prim-plan obiectivele prioritare ale INP ale apelului TMI I-2024 și anume scoaterea din pericol a monumentelor istorice periclitate precum și angajarea comunităților patrimoniale și a comunităților locale în protejarea monumentelor istorice.

Partenerii noștri în acest proiect sunt: Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, IGLOO Media, Asociația De-a Arhitectura, Asociația Learning by Teaching, Societatea Română de Radiodifuziune (SRR).

Parteneri media: Radio România Cultural, Historia, ACC Media Channel, Promenada Culturală, AICI A STAT, i-Tour.ro, daciccool.ro.

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

O expoziție în premieră la Arsmonitor: Ioana Gorzo și Dumitru Gorzo expun pentru prima oară împreună

Expoziția-dialog DOI GORZO
Arsmonitor, București, 29 februarie – 12 aprilie 2024

După cum și-a obișnuit publicul, cea mai nouă galerie de artă din București deschisă în Casa Presei Libere, Arsmonitor, anunță un eveniment expozițional special.

Expoziția DOI GORZO, un duo-show în premieră între Ioana Gorzo și Dumitru Gorzo, continuă programul curatorial al galeriei Arsmonitor din anul curent. Vernisajul va avea loc pe 29 februarie, iar expoziția va fi deschisă publicului până pe 12 aprilie. Ioana Gorzo și Dumitru Gorzo, ale căror personalități și opere sunt distincte și în mod radical opuse, propun o confruntare neașteptată între pictura aparent figurativă și cea evident expresionistă. Pentru cei doi, este pentru prima oară când aleg să expună împreună, oportunitatea organizării acestui duo-show fiindu-i oferită echipei curatoriale a galeriei Arsmonitor.

Cei doi colaborează și expun adesea în contexte comune, în regim solo, enumerând, printre altele, galeria Slagg din New York, sau în diverse spații din România, cum ar fi la Carusel/Cărturești, din București, precum și în Reșița, Timișoara și Bistrița, sau în expoziții de grup, amintind de recenta „Expoziția Dan Popescu”, indexând câteva dintre proiectele lor importante de până acum. De data aceasta, au ales să expună în cadrul aceleiași expoziții, propunând o confruntare-dialog neașteptată.

 

 

Desenul și pictura celor doi comunică și se completează pe un teritoriu mai puțin chestionat când vine vorba de artă, în această expoziție referindu-ne în mod radical la problemele imaginii, cu înțeles de reprezentare și fenomen al iconicului. În ciuda aparențelor, arta celor doi se aliniază de aceeași parte a anti-reprezentării.

Expoziția DOI GORZO deschide o discuție despre desen și pictură în răspăr cu tertipurile viziunii istoriei artei, mai aproape de o problemă a studiilor vizuale și a temei imaginii, ca interes fundamental al culturii vizuale în contemporaneitate. Această perspectivă alternativă asupra artei e adesea obturată de o înțelegere retro-modernistă a picturii ca formă tehnică superioară a manualității.

În cazul acestui duo, în mod particular, tehnele și subiectivitatea sunt „suporturi” secundare ale iconicului, iar propunerea expoziției este de a reflecta tocmai la acest aspect din două perspective aparent opuse și care fac corp comun pe tărâmul anti-reprezentării. Pe de o parte, pentru Ioana Gorzo, imaginea e o temă de studiu făcut cu răceală și obiectivitate, subiectul reprezentat fiind anulat și înlocuit de multiplele degradări obținute printr-un demers care duce la ștergere. Pe de altă parte, pentru Dumitru Gorzo, imaginea e o temă fierbinte, în care forma liberă și conturul sunt anulate cu materialitate și straturi minerale printr-un demers al adaosului. Într-un caz, imaginea e urma păstrată printr-o serie de eliminări, în celelalt, e accident și surplus.

Fragment din textul curatorial

Arsmonitor, cea mai nouă galerie de artă din peisajul cultural al Bucureștiului, este un start-up dedicat artei și transformării, dar, mai ales, dialogului dintre artiști, colecționari și comunitățile de iubitori de artă. Cofondatorii galeriei, Mia Munteanu (antreprenor) și Silviu Pădurariu (curator), și-au propus să creeze o planșă culturală care să faciliteze întâlnirea cu arta atât pentru colecționari și pasionați, cât și pentru neofiți. Expoziția inaugurală „Abțibild. Arte neaplicate” a adus împreună 10 artiști reprezentativi pentru ultimele trei decade ale artei contemporane românești și pentru trei spații culturale distincte din România, uniți sub o pasiune comună pentru imagine, formă și expresie artistică.

Arsmonitor, arsmonitor.ro
Piața Presei Libere Nr. 1, Casa Presei Libere, Corp A2, Etaj 3

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

Toate pânzele sus! Călătorie în istoria instrumentelor de navigație

Expoziție temporară

Vernisaj: miercuri, 28 februarie 2024, ora 18:00

Adresă: Muzeul Hărților, str. Londra nr. 39, București

Muzeul Hărților în colaborare cu asociația AstroNauticus vă invită miercuri, 28 februarie 2024, de la ora 18:00, la vernisajul expoziţiei Toate pânzele sus! Călătorie în istoria instrumentelor de navigație curatoriată de comandorul Vasile Chirilă (Asociația AstroNauticus) și Eugen Grama (muzeograf, Muzeul Hărților). Expoziția vă oferă ocazia de a descoperi reproduceri fidele ale unor vechi instrumente de navigație astronomică, dar și piese originale din perioada secolelor XIX-XX, utilizate pentru navigarea pe mare și nu numai.

Expoziţia este deschisă în perioada 29 februarie – 7 aprilie 2024, iar programul de vizitare este de miercuri până duminică, orele 10:00 – 18:00.

Preț bilet: 10 lei

Accesul la vernisaj este gratuit.

Vă propunem să descoperiți o replică a celui mai vechi instrument de navigație astronomică, gnomonul, punctul de plecare pentru majoritatea dispozitivelor apărute mai târziu; la fel de interesante sunt replicile astrolabului nautic, quadrantului sau octantului. Nu lipsesc nici piese originale mai recente, precum compasul magnetic, lochul mecanic sau sextantul, care reprezintă variante mult îmbunătățite ale primelor modele, apărute cu sute de ani în urmă. O replică tip secțiune a unui galion, machetele unei nave de război și a unei ambarcațiuni tip goeletă – binecunoscuta „Speranța” din romanul lui Radu Tudoran, ne evocă atmosfera călătoriilor pe mare și celebrul îndemn „Toate pânzele sus!”.

De asemenea, în expoziție se regăsesc lucrări și obiecte din patrimoniul Muzeului Hărților, cu scopul de a contextualiza și a oferi detalii cât mai interesante despre geografie, istorie și cartografie, în dialog cu universul instrumentelor de navigație.

Comandorul Vasile Chirilă a absolvit Academia Navală „Mircea Cel Bătrân” în 1982 și timp de 33 de ani a îndeplinit diferite funcții în Armata României, de la nivel tactic până la nivel strategic. Cea mai dragă i-a fost funcţia de comandant navă (corvetă sau torpiloare) pe care a îndeplinit-o timp de unsprezece ani. Având o pasiune deosebită pentru astronomie, a înființat asociația „AstroNauticus”, care își propune să ofere pasionaților „o fereastră deschisă spre cer și mare”.

Eugen Grama (n. 1994) este muzeograf în cadrul Muzeului Hărților, licențiat al Facultății de Geografie din București și absolvent al unui program de master în domeniul planificării teritoriale. Printre interesele sale profesionale se regăsesc geografia istorică, cartografia și istoria ecleziastică, cu precădere istoria Bizanțului.

Asociația astronomică și nautică „AstroNauticus” din Mangalia este o instituție destinată popularizării astronomiei și culturii marinărești prin metode de instruire atractive și plăcute. Utilizând cele două telescoape astronomice din dotare și peste 30 de instrumente de navigație și astronavigație, asociația a organizat diferite activități și evenimente de popularizare a astronomiei. Una dintre cele mai impresionante realizări a fost numirea unei stele și a unei exoplanete din sistemul exoplanetar WASP 43, alături de o grupă de elevi de la Liceul Teoretic „Callatis” din Mangalia. Steaua a primit numele de „Gnomon” și exoplaneta cel de „Astrolabos”.

Muzeul Hărţilor din Bucureşti este printre puţinele instituţii culturale cu acest specific din lume. Muzeul îşi propune ca, prin grija pentru patrimoniu şi interpretarea lui, prin activităţi destinate specialiştilor şi comunităţii, să devină o instituţie relevantă pentru public şi pentru cultură, promovând cercetarea, interactivitatea, educaţia pe tot parcursul vieţii, dialogul şi angajarea creativă. https://www.muzeulhartilor.ro.

Parteneri media: Radio România Cultural, Historia, Acc Media Channel, Promenada Culturală, AICI A STAT, i-Tour.ro, daciccool.ro.

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

Lansare catalog „Miopie Istorică”

Cu ocazia finalizării expoziției „Miopie Istorică” a artistului Sever Petrovici POPESCU, curatoriată de Ioana MARINESCU și realizată de Muzeul Ororilor Comunismului în România (MOCR) în colaborare cu Muzeul Hărţilor, vineri 9 februarie 2024, a fost lansat catalogul care prezintă lucrările și studiile critice care contextualizează și dezbat opera artistului.

Catalogul redă într-o grafică de excepție lucrările artistului din seria „Miopie Istorică” precum și texte și studii critice ale autorilor: Cristina Toma (manager Muzeul Hărților), Ioana Marinescu (muzeograf și curator), Smaranda Vultur (scriitoare și antropolog cultural), Sever Petrovici-Popescu (artist), preotul Marian Mihail. Acestora li se adaugă și interviuri cu Nădejdea Melnic și Elvira Stanciu, care au trăit experiența deportării.

Lansarea a marcat și închiderea expoziției și ultima zi în care lucrările pot fi văzute în spațiul Muzeului Hărților.

Muzeul Ororilor Comunismului în România (MOCR) s-a implicat din anul 2021 atât ca organizator, dar și ca participant la evenimente precum: comemorările din 18 iunie la Timișoara, alături de Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, Conferința „70 de ani de la Deportările din Bărăgan” organizată în parteneriat cu Facultatea de Istorie și stagii de practica realizate cu studenții Facultății de Istorie la Asociația Foștilor Deținuți Politici. Cea mai recentă instalație care abordează și tematica deportării este „ROMLAG 1945-1965”, pornită de la Muzeul Hărților, astăzi devenită expoziție itinerantă. https://www.mocr.ro/

Muzeul Hărților din Bucureşti este printre puținele instituţii culturale cu acest specific din lume. Muzeul își propune ca, prin grija pentru patrimoniu și interpretarea lui, prin activități destinate specialiștilor și comunităţii, să devină o instituție relevantă pentru public și pentru cultură, promovând cercetarea, interactivitatea, educația pe tot parcursul vieții, dialogul şi angajarea creativă. Muzeul găzduiește expoziții de artă contemporană prin care încearcă să dea o imagine mai concretă spațiilor, oamenilor și poveștilor care animă hărțile. http://www.muzeulhartilor.ro.

Posted by Ana in Contemporane, Muzee, 0 comments

Traseul monumentelor UNESCO din România alături de ASIROM

Atunci când m-am pregătit să parcurg principalele monumente istorice ce fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România, prima dată am pus pe hartă traseul care leagă obiectivele. Și mare mi-a fost uimirea când, punând pe Google Maps fiecare destinație punct cu punct, am văzut că durata traseului era de fix 30 de ore de condus! 30 de ore de condus pe care noi am decis să le abordăm în 9 zile, cu 9 destinații aparte: elemente de patrimoniu UNESCO, atât parte din patrimoniul cultural (biserici, mânăsatiri, sate întregi) cât și din patrimoniul natural (mai precis, pădurile seculare de fag – da, da, sunt și ele parte din patrimoniul UNESCO începând cu 2017 – și Delta Dunării).

Și ghici de cine se leagă acest număr rotund și frumos, 30? De cei 30 de ani pe care ASIROM îi sărbătorește anul acesta printr-un parteneriat alături de UNESCO. Deoarece ASIROM este #mandrudepatrimoniu și sprijină inițiativele culturale, a fost alături de noi în acest periplu de condus timp de 30 de ore #SimpluSigur, câte o oră pentru fiecare an aniversat. Astfel am pornit într-o călătorie de 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Vă invit să urmăriți acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisaje naturale, tradiții și meșteșuguri parte din patrimoniul mondial UNESCO. Și vă provoc să îl parcurgeți și voi și să îmi spuneți cum a fost!

1. Sarmisegetusa Regia

Punctul nostru de pornire pe traseul monumentelor UNESCO de la noi din țară alături de ASIROM a fost inima țării, capitala regatului dac, Sarmisegetusa Regia. Despre ea se spune că ar fi fost centrul spiritual al lumii dacice, parte a unui complex vast de construcţii dispuse pe mai mulţi munţi adiacenți. Aşezarea civilă era formată din mai multe terase locuite amenajate ca gospodării, străzi pavate cu dale de calcar, cisterne și ateliere meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, a sticlei și a ceramicii. Se pare că exista aici chiar și un atelier de bătut monedă. Sarmisegetusa este legată de muntele sacru Kogaionon la care face referire geograful antic Strabon și este un sit important pentru arta protoistorică europeană.

Este spectaculos așezământul sacru format din mai multe sanctuare circulare și dreptunghiulare cu stâlpi de andezit și de calcar. Există și un disc solar, supranumit „soarele de andezit”, o platformă circulară cu 10 dale de andezit dispuse radiar, cel mai probabil legat de credințele uraniene ale dacilor. Zidurile Sarmisegetusei erau sobre, lipsite de decor, fiind construite în tehnica opus dacicum, cu blocuri de piatră de calcar legate prin grinzi de lemn. Zidurile conturau incinte poligonale care aminteau de arhitectura elenistică, fiind însă adaptate traseelor montane din regiune.

După cucerirea Daciei de către Traian, nucleul citadelei a fost distrus de romani. Din epoca ocupației romane s-au păstrat însă unele inscripții, modificări ale incintei, așezarea fiind dotat cu terme dar părăsită de trupe în 117-118.

Se pare că forma actuală a sanctuarelor și a porților de intrare în cetate nu este cea originală, toate acestea fiind modificate in cadrul unor renovări/ reamenajări din perioada comunistă. Acum situl este în restaurare printr-un proiect inițiat de Consiliul Județean Hunedoara, cu partenerii Mihai Eminescu Trust și Møre og Romsdal fylkeskommuneDe curând arheologii au început să cerceteze secțiuni în zona porților și zidurilor.

2. Mânăstirea Hurezi și ceramica de Horezu din satul Olari

Următoarea noastră destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM a fost 2-în-1, pentru că am surprins atât mânăstirea Hurezi cât și tradiția veche a olăritului, ceramica de Horezu, pe care o puteți găsi în imediata apropiere a mânăstirii. Mânăstirea Hurezi este cel mai vast ansamblu mânăstiresc al Țării Românești. Monumentul brâncovenesc de anvergură mondială a fost a doua oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM. Mânăstirea este capodopera arhitecturii, sculpturii și picturii monastice din Sud-Estul Europei. A fost ridicată în 1690 fiind principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), supranumit “prințul aurului”.

Mânăstirea este simbol al esteticii brâncovenești. Pronaosul bisericii este inspirat din cel de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab la 1517. Aici se află tabloul votiv (foto 7) și o galerie de chipuri aparținând membrilor familiei sale, portretele străbunilor din neamul Brâncoveni și Cantacuzini, chiar și antecesorii Basarabi încoronați din sec. XV și XVI, practic sugerând legitimitatea și continuitatea dinastică. Aici voia Brâncoveanu să fie necropola familiei și a dinastiei pe care visa să o întemeieze, dar din păcate nu i-a permis sfârșitul său tragic prin decapitare la “Stambul” pe 15 august 1714.

Ansamblul monastic a avut mai multe faze de evoluție în secolele XVIII și XIX (când descendentul ctitorului, marele ban Grigore Brâncoveanu, a făcut importante reparații). Are două incinte și un mare număr de monumente distincte. Biserica cea mare cu hramul Sf. Constantin și Elena, a fost construită între 1690-1693 și decorată de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos. Echipa era formată din meșterii Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim, așa-numita Școala de la Hurezi. Intrarea în biserică se face prin pridvorul deschis ornat cu Judecata de Apoi (apare în fotografia a opta), cu portretele ispravnicilor și meșterilor, stema țării, corbul, și stema cantacuzină, acvila bicefală. Celalte monumente sunt foișorul de inspirație barocă, casa domnească, biblioteca unde se aflau sute de cărți și manuscrise, bolnița datorată Mariei Brâncoveanu cu pictura lui Preda și Nicola (astăzi în restaurare) și două schituri.

Dacă tot suntem în zonă, vă propun și o oprire să vedem cum se fabrică ceramica de Horezu în satul Olari, meșteșug parte din UNESCO. Dacă ajungeți în zona Horezu, neapărat să treceți și prin satul Olari, unde se află vase autentice de Horezu (nu importate, nu simulate). Veți descoperi case cu arhitectură vâlceană tradițională, cu foişor aşezat deasupra pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars ceramica ce provine din argila specială scoasă din dealul Ulmet din apropiere. Mai jos puteți vedea câteva piese din gospodăria familiei Vicșoreanu (foarte faimoasă în ceramica românească contemporană), care practică olaritul de generații întregi, din tată în fiu, și cuptorul lor vechi de 100 de ani unde încă se ard vasele de ceramică.

3. pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia

Pentru următoarea destinație trecem direct prin Valea Oltului, iar aici se află una dintre comorile noastre naturale: Parcul Natural Cozia. Și surpriză, da, are legătură cu UNESCO! Mai precis, pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia este parte din patrimoniul natural UNESCO din 2017, alături de alte 24.000 hectare de pădure din țara noastră din arii diferite: Izvoarele Nerei, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei, Codrul Secular Șinca, Groșii Țibleșului, Codrii Seculari Strîmbu-Băiuț și Codrul Secular Slătioara și alături de păduri din alte țări europene: Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovacia, Slovenia, Spania și Ucraina. 

Ceea ce vă arăt aici sunt efectiv porțiuni din această pădure se află de-o parte și de alta a Văii Oltului.  Pădurile seculare cu structuri primare (adică virgine sau cvasivirgine) sunt mostre ale ultimelor ecosisteme terestre care au mai rămas Europei, care s-au format fără o influență umană semnificativă, ci ca rezultat al unei îndelungate evoluții naturale de mii de ani. Astăzi, aceste păduri reprezintă adevărate laboratoare științifice. Ele încă păstrează secretele universului pădurii.

În plus, aceste păduri au un rol esențial în păstrarea identității culturale a comunităților locale. În Munții Carpați se poate vorbi despre o „civilizație a lemnului”. Istoria, filosofia de viață, cultura și tradițiile comunităților locale din aceste zone sunt foarte strâns legate de pădurea care asigura supraviețuirea comunităților adiacente.

Este foarte important ca vizitarea acestor păduri să se facă în mod responsabil și cât mai puțin invaziv. Punerea în valoare a acestor păduri într-un cadru adecvat (cu o legislație potrivită) sper eu că va contribui la dezvoltarea durabilă a comunităților locale. 

4. Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

Ne-am decis să includem Roșia Montană în turul nostru pentru că a fost inclusă extrem de recent în patrimoniul mondial, și anume în iulie 2021. Peisajul cultural minier din Roșia Montană conține cele mai semnificative, extinse și diverse mine de aur romane cunoscute în prezent, parte din patrimoniul mondial UNESCO (fiind ). Roșia Montană este situată într-un amfiteatru natural de munți și văi în zona metaliferă a Munților Apuseni, centrul așa-numitului Cadrilater de Aur. Activitatea minieră se întinde pe mai mult de două milenii pornind de la Alburnus Maior pe vremea romanilor. Munții sunt cicatrizați de vechile intrări în mine. Arheologia romană a generat zone de prelucrare a minereului, locuințe, clădiri administrative, zone sacre și necropole, alături de cei peste 7 km de galerii subterane antice.

Evoluția așezării a fost dintotdeauna generată de exploatarea aurului. În plus, metale prețioase au finanțat comerțul și forța militară din imperiul Roman și Austro-Ungar. Acest palimpsest socio-tehnic al imperiilor succesive sunt vizibile în această zonă compactă. Aici au conviețuit căutători de aur de diverse religii, etnii și categorii sociale, ceea ce a dus la clădirea unor biserici de 5 confesiuni diferite și la o diversitate de stiluri arhitecturale, influențe eclectice contopite cu cele tradiționale. Așezarea minieră este parcă înghețată în timp, cândva între sec. XVIII și XIX. Roșia Montană a fost cu adevărat o așezare cosmopolită, și dacă vă vine să credeți, exista în perioada interbelică la Roșia chiar și un casino în care căutătorii de aur își dublau sau pierdeau averile (deși pe clădire astăzi scrie Bufet, locuitorii Roșiei o numesc Casina).

Trăsăturile arhitecturale distinctive decorative au fost împrumutate din repertoriul clasic și baroc, suprapuse pe cele locale, gospodării din lemn cu verande deasupra subsolurilor construite din piatră. Unele adăposteau ateliere de prelucrare a minereului cu bazine de apă alimentate de izvoare. Alte clădiri sunt protejate de ziduri și porți monumentale.

Naționalizarea din ‘48 a pus capăt minelor tradiționale operate de familii, iar exploatarea de stat de subteran a încetat în 2006. Trecutul construit pe aur este viu, iar peisajul spectaculos, toate vor avea un viitor durabil dacă ne vom bucură de ele în mod sustenabil.

5. Sighișoara

Sighișoara
Sighișoara

Următoarea oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM a fost în Sighișoara. Orașul Sighişoara este parte din patrimoniul mondial UNESCO și o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură încă pregnantă după 850 de ani de existenţă și definită mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice. Suntem în călătoria virtuală de pe urmele monumentelor UNESCO alături de ASIROM, o călătorie ce însumează 30 de ore: câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că ASIROM este #mandrudepatrimoniu, ne îndeamnă să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde vom puncta monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului arhitectural săsesc.

 

Oraşul Sighişoara se află într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare într-o depresiune triunghiulară în partea de sud a judeţului Mureş. Centrul său istoric este format din Cetate – aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos, situat la baza Cetății. Această configurare urbană specifică a fost generată de adaptarea aşezării la forma reliefului. Astfel, s-a stabilit o relaţie organică între habitatul uman şi cadrul natural.

Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara este cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania deoarece organizarea spaţiului urban şi calitatea arhitecturală a construcţiilor au rămas preponderent nealterate de-a lungul secolelor. Există o mare densitate de clădiri cu valoare de monument istoric, străduțe și piațete care creează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.

6. Biserica Fortificată din SASCHIZ, parte din ansamblul de sate cu biserici fortificate din Transilvania

Saschiz din dronă
Saschiz din dronă

Foarte aproape de Sighișoara se află cele șapte sate cu biserici fortificate din Transilvania înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Aceste sate sunt parte din patrimoniul mondial deoarece și-au păstrat structura istorică, un fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească (la Saschiz, Viscri, Biertan, Valea Viilor, Prejmer, Câlnic) sau maghiară (la Dârjiu). Tipice pentru aceste sate sunt gospodăriile compacte, fronturile continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproanele şi şurile masive.

Aşezările săsești au fost organizate astfel încât să ofere coeziune colectivităţilor. În centru sau pe o colină în apropiere se aflau biserica şi locuinţa comitelui. Satele din perioada colonizării săsești ~ sec. al XII-lea au una sau două uliţe, o pajişte interioară sau o piaţă centrală. Colonizarea sașilor a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu.

Distrugerile produse de invazia turcă din 1491 au generat fortificarea tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (aprox. 200). Interiorul fortificaţiilor a fost amenajat astfel încât să permită supraviețuirea în caz de asediu, cu locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară sau cuptor de pâine.

Noi am început cu biserica fortificată din Saschiz care este parte din UNESCO alături de întregul ansamblu rural care înconjoară biserica fortificată. A fost construită în 1496 și este o biserică tip reduit, ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Era dotată de la început cu instalaţii defensive şi deci avea nevoie de incinte mai puţin fortificate. Cele 4 turnulețe ale turnului cu ceas simbolizau faptul că aici se ținea judecata. Orga din sec. al XVI-lea încă funcționează.

Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, ceea ce s-a întâmplat la biserica fortificată de la Dârjiu, și ea parte din UNESCO.

Biserica fortificată din Biertan este alt tip de fortificație a bisericii, remarcabil pentru complexitatea amenajării defensive cu incinta triplă. Ea este extrem de cunoscută și vizitată printre bisericile fortificate din acest areal.

Ansamblul bisericii fortificate din Prejmer are incinta fortificată, biserica propriu-zisă fiind puţin sau deloc fortificată. Știați că și Prejmer face parte din patrimoniul UNESCO? 

Iar la Viscri (și ea foarte cunoscută și vizitată), fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.

7. Biserica de lemn din Șurdești, parte din ansamblul de 8 biserici de lemn din Maramureș

Șurdești
Șurdești

Pentru următoarea destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM am urcat pe harta țării sus-sus de tot, tocmai acolo unde se spune că se agață harta în cui. Și am ajuns în Maramureș, unde am ales un punct foarte interesant de vizitat. Mai precis, biserica de lemn din Șurdești, parte dintr-un șir de 8 biserici de lemn din Maramureș incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Lucian Blaga spunea că aceste biserici sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.

Arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș reprezintă un fenomen de artă rurală de mare valoare istorică și estetică, la o răscruce a artei populare cu arta cultă, a Occidentului cu Orientul. Ele amintesc de legăturile culturale cu Moldova, cu spațiul ucrainean subcarpatic și cu Transilvania, datorită turlelor înalte care amintesc de goticul transilvan. Ele au fost construite preponderent de meșteri români anonimi în tehnica cununilor de bârne orizontale (Blockbau).

Numeroase biserici de lemn datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă de fapt tipologii arhitectonice mai vechi cu câteva secole. De ce? Din cauza ultimei mari invazii tătare din regiune în 1717, bisericile au trebuit refăcute și redecorate sau pictate. Astfel, ele erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică mai veche, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonică şi unele detalii decorative păstrându-se întocmai. 

Faptul că a fost folosit lemnul era firesc în această regiune muntoasă bogată în păduri, iar practicarea continuă de mii de ani a artei construcţiilor din lemn a generat o sinteză a materialelor, formelor şi peisajului. De aceea există o proporție perfectă a volumetriei, în armonia stabilită între părţi şi întreg. Liniile construcțiilor exprimă în același timp graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura. Exteriorul bisericilor este decorat mai ales prin sculpturi, crestături, care generează jocuri de lumini și umbre, iar interiorul a fost de cele mai multe ori pictat în tempera pe suport uscat. Printre motivele folosite se află funia răsucită, benzi cu motive floral-vegetale, simboluri religioase, în special din Patimi și Judecata de Apoi, dar și astronomice.

În următoarele fotografii vă invit să admirați bisericile de lemn din Șurdești, Rogoz și Ieud și portul elegant cu care doamnele din sat merg duminica la slujbă:

8. Bisericile cu picturi murale din Nordul Moldovei și scoarțele de perete

Moldovita
Moldovita

Pentru a ne continua traseul UNESCO, am traversat tocmai în Est și am ajuns în Bucovina. Prima oară am poposit la Mânăstirea Moldovița, parte din patrimoniul mondial UNESCO într-un șir de 8 biserici cu pictură murală exterioară din Nordul Moldovei. Pictura bisericilor pictate din Bucovina este ca o poveste și are o valoare istorică, iconografică și estetică excepțională. Ea oferă un spectacol: sute de figuri acoperă în totalitate zidurile exterioare și ilustrează mentalitatea lumii românești aflată la “poarta creștinătății”.

Moldovița a fost construită în 1523 de Petru Rareș, iar pictura datează de la 1537. Observați tabloul votiv cu chipurile familiei ctitorului în fotografiile de mai jos.

Apoi am poposit la Voroneț (din nou o emblemă pentru aceste monumente UNESCO și poate cea mai cunoscută dintre ele). Voroneț este o emblemă a artei vechi românești, este vestită pentru “albastrul de Voroneț”, pentru bolțile moldovenești pentru susținerea turlei și pentru Judecata de Apoi. Aici este înmormântat Daniil Sihastrul, cel care l-a și sfătuit pe Ștefan cel Mare să ridice biserica în 1488 după o victorie împotriva otomanilor.

Foarte aproape se află și Humor, care este construită în plan de treflă și se pare că a fost pictată de vestitul Toma din Suceava, și aici se află un tablou votiv al familiei ctitorului, tot Petru Rareș (similar cu Moldovița).

Am oprit și la Sucevița, ctitorită la sfârșitul sec. al XVI-lea de familia Movileștilor, boieri, cărturari și domnitori. Arhitectura ei cu elemente bizantine și gotice seamănă cu o cetate fortificată sau cu o curte domnească datorită zidurilor care o înconjoară. Pereții ei povestesc în culori vii Vechiul și Noul Testament. Pictura exterioară este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldovenești cu pictură murală.

Surpriza Bucovinei pentru noi au fost “scoarțele” de perete: voi știați că meșteșugul covoarelor tradiționale de perete este și el parte din UNESCO, la categoria patrimoniu imaterial?

9. Delta Dunării

V-am obișnuit deja cu traversările ample: așa că de data aceasta pentru ultima destinație mergem tocmai în Sud. Mai previs, în Delta Dunării, tărâm mirific unde viața izbucnește la fiecare pas, o întindere nesfârșită de stuf și apă, adăpost pentru 5.500 specii. În plus, Delta Dunării reprezintă un mozaic etnografic în miniatură: românii, mongolii, lipovenii, tătarii și slavii coabitează în armonie. Delta Dunării este ultimul obiectiv UNESCO din călătoria noastră alături de ASIROM pe urmele patrimoniului mondial în România. 

Delta Dunării este mereu în schimbare datorită aluviunilor acumulate la vărsarea Dunării, un miraj ascuns de stuful care uneori atinge înălțimi de 5-6 metri și cu rădăcini împletite groase de aproape 1.5 m. Insulele plutitoare numite plauri sunt purtate de curenți și blochează sau deschid noi canale într-aun adevărat labirint de apă. Stufărișul este și un filtru biologic pentru apele Dunării împărțite în 3 brațe: Sulina, Sf. Gheorghe și Chilia ca să intre curate în mare.

Densitatea de păsări din Deltă este cea mai mare din Europa, unde vedeta este pelicanul. Majoritatea păsărilor sunt oaspeți de primăvară-vară ai Deltei. Iar dintre cele 120 de specii de plante care trăiesc aici, vedetele sunt nufărul, crinul de baltă și săgeata apei. Știați că otrățelul de baltă și aldrovanda sunt plante carnivore în Deltă și ademenesc libelulele? Și dacă sunteți atenți, printre stufăriș și caii “sălbatici” de la Letea veți vedea chiar și nurci și vulpi. Iar arhitectura autentică lipovenească este superbă în simplitatea ei.

Am ajuns la capătul acestei călătorii pe urmele a 9 destinații, simboluri ale patrimoniului UNESCO la noi în țară. Am avut de condus 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că este #mandrudepatrimoniu, ne-a susținut să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO. Vă mulțumim că ne-ați însoțit în această călătorie. Așteptăm cu mare drag impresiile voastre dacă parcurgeți și voi acest traseu cultural!

Surse:

– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

– https://patrimoniu.ro/…/94-biserici-de-lemn-din-maramures

– https://patrimoniu.ro/…/91-sate-cu-biserici-fortificate…

–  https://patrimoniu.ro/…/93-centrul-istoric-sighisoara

– http://rosiamontana.world/…/Rosia-Montana-Executive…

– https://wwf.ro/…/24000-ha-de-paduri-virgine-din…/

– http://ran.cimec.ro/?codran=90397.01

Posted by Ana in Istorisiri, Mănăstiri, Muzee, 0 comments

Via Transilvanica în 10 borne văzute și nevăzute

Atunci când am pornit la drum pe Via Transilvanica, drumul care unește România de la nord la sud, am preluat rolul de Istoric. A fost un adevărat„Heritage trip”, parte din proiectul „Zi de România” alături de Cronicari Digitali, Raiffeisen Bank și Autoklass România. Ne-am propus să creem o monografie digitală cu optimism și eu am avut misiunea de a documenta istoria locurilor și a comunităților etnice pe care le-am întâlnit. Aceste istorii vor fi așternute alături de legende, mistere, tradiții, obiceiuri, sunete, gusturi, și toate vor fi integrate în monografia care se „scrie” alături de mulți oameni minunați. Mai precis, monografia va documenta bornele văzute și nevăzute pe drumul care unește țara de la un capăt la celălalt, pornind de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cale de 1400 de km, fiecare kilometru marcat de câte o bornă de andezit, traversând 10 judeţe și 62 de comunităţi şi aşezări.

Cam 20 km pe zi, timp de 2 luni. Atât ar dura să străbatem Via Transilvanica de la prima bornă până la ultima. Acest borne unice sunt sculptate cu inspirație de sculptori ce participă la taberele de sculptură din nucleul Viei, la grădina creativă din cadrul Tășuleasa Social. Și între aceste borne am întâlnit nu zeci, ci sute de locuri minunate, oameni și comunități cu povești incredibile. Astfel mi-am dat seama că Via Transilvanica este singurul loc unde te bucuri că nu iese soarele, că te-ar durea ochii de la atâta frumusețe. Și acum, la rece, am încercat să selectez o mică parte din locurile pe care le-am descoperit, ca un „teaser” ca să vă conving să porniți și voi într-o călătorie inițiatică pe Via Transilvanica. Acesta nu este un top, nu este o ierarhie, este doar o bucățică din sufletul meu care s-a întâlnit cu sufletul Viei și cu file din cărțile de istorie pe care le-am luat la cercetat. Cu siguranță e ușor nedrept să fac această selecție subiectivă, așa că îmi cer scuze în avans față de toate locurile minunate ale căror povești nu le aștern aici, însă care și-au lăsat puternic amprenta în sufletul și în mintea mea. Și îndrăznesc să le fac o promisiune-manifest: cu siguranță mă voi întoarce la voi!

1. #Aiciastat Mihai Eminescu, la Mânăstirea Putna

Putna, borna km0 Via Transilvanica
Putna, borna km0 Via Transilvanica

#Aiciastat și a ctitorit domnitorul Ștefan cel Mare, dar și poetul Mihai Eminescu la Mânăstirea Putna, în inima Moldovei. Dacă sunteți în căutare de mistere, locuri mai puțin cunoscute, artefacte ale istoriei, oameni cu poveste, puteți începe de aici, de la Putna, km 0 al Viei Transilvanica și anul 1466 pe firul cronologic al istoriei, când a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, după victoria pe care a obținut-o împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.

Turnul de la intrare supranumit “Turnul lui Eminescu” are un arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii și are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul și-a luat numele după poet.

2. #Aiciastat Daniil Sihastrul, în chilia săpată în stâncă cu mâinile lui

Chilia lui Daniil Sihastrul
Chilia lui Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.

Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.

Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.

3. Mormântul lui Traian Popovici, "Schindler de românia"

Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici
Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici

Povestea lui Traian Popovici născut în satul Colacu din Fundu Moldovei seamănă remarcabil de bine cu povestea din “Lista lui Schindler”. Și să știți că în curtea bisericii din sat este înmormântat el, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.

După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.

Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.

El a murit în 1946 în acest sat, Colacu, unde tatăl său fusese protopop, și a fost înmormântat la umbra unui paltin, așa cum își dorise. Din păcate posteritatea l-a uitat, până când, în 1969 Yad Vashem i-a acordat post-mortem titlul de “Drept între Popoare”, primul de acest fel cu care a fost cinstit un cetățean român.

Biserica de lemn din Colacu datează de la 1800 și este inedit că are pe turlă semiluna sub cruce. Se spune că acest mic element îi îmbuna pe turci care dacă vedeau simbolul otoman, se îmbunau și nu distrugeau biserica.

4. #Aiciastat poarta lui Orban Balasz care astăzi se odihnește la Muzeul Porților Secuiești

Orbán Balázs este supranumit “cel mai mare secui” și a fost un scriitor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, etnograf pasionat de viața sașilor (da, ați citit bine, a vecinilăr săi de etnie, sașii!). A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu.

Pe domeniul său a ridicat pe o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu. Ea a devenit foarte apreciată și populară printre localnici. Orbán Balázs și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că nu e de mirare că aici a fost organizat Muzeul porților secuiești cât și Muzeul apelor minerale și al băilor Szejke, pe locul fostelor băi. Muzeul porților secuiești este o lecție vie de etnografie secuiască, are porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Aici se află atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (conac astăzi din păcate dispărut) cât și monumentul său funerar.

5. Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc
Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.


Se spune că este orașul școlilor, și vă provoc să vizitați acest oraș și să încercați să numărați edificiile clădite și închinate studiului și învățăturii. Iar Primăria din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei este o clădire remarcabilă. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.

Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.

6. Biserica Fortificată Sfânta Margareta din Mediaș

Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta
Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta

La Biserica fortificată Sfânta Margareta cu al său Turn al Trompeților înclinat (ba chiar unul dintre cele mai înclinate din lume!) ne aflăm în anul 1460 pe firul cronologic al istoriei. A fost construită între 1460-1488 în stil gotic și este cunoscută pentru că aici a fost închis Vlad Țepeș în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Și tot aici principele transilvănean Ștefan Báthory a fost ales în funcția de rege al Poloniei. Orga este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, este construită în 1755 de Johannes Hahn, originar din Levoca și stabilit la Sibiu. Surpriza a fost că am asistat la un concert de orgă spontan (cu talentata Edith Toth)! Altarul bisericii este de fapt un triptic, a fost realizat în 1480 la Viena. De unde știm asta? Ei bine, altarul portretizează patimile lui Iisus, iar sub brațul drept al lui Iisus crucificat apare imaginea Vienei.
Pe pereții interior sunt expuse mai mult covoare orientale, donații din secolul al XVI-lea. În biserică se poate admira și cea mai veche cristelniță de bronz din țară dar și multe alte piese parcă de muzeu. De exemplu, baldachinul amvonului a fost construit in 1679 de meșterul Sigismud Moess.

Biserica fortificată Sfânta Margareta din Mediaș, este unul dintre reperele istorice și arhitecturale importante pentru comunitatea săsească. Poate Rapunzel ascunsă în turnul său înclinat, poate Barbă Albastră își ține încă ferecate cele 6 soții aici, în orice caz avem multe mistere și istorii de descoperit la Mediaș.
Mediaș a fost unul dintre orașele de scaun ale Transilvaniei (Siebenburgen). A fost numit și “orașul Soarelui” și se spune că a fost construit de francmasoni. Aici au renăscut meșteșugul sticlăriei la Atelier Stycle și al fabricării cahlelor de teracotă cu motive tradiționale la Fabrica de Teracotă ce datează de la 1906. 

7. Biserica Fortificată din Axente Sever

Biserica fortificată din Axente Sever
Biserica fortificată din Axente Sever

Axente Sever este un sat din județul Sibiu care inițial se numea Fraua, dar a luat numele revoluționarului pașoptist Ioan Axente Sever în 1931 pentru a-i onora memoria. Axente Sever a fost un profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București. El a mers printre țărani pentru a populariza printre ei idealurile revoluției de la 1848. În august 1848, s-a întors în Transilvania unde a participat la a treia adunare de la Blaj și a fost alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.


Biserica de aici nu a fost fortificată de la început: ea a fost construită în primii ani ai secolului XIV, în 1322, urmând ca ulterior să fie fortificată. Este o biserică-sală cu nava pătrată și cu cor pentagonal. Este una din puținele biserici din Transilvania care au turnul clopotniță deasupra corului. Incinta, construită simultan cu lucrările de fortificare ale bisericii, are un traseu oval, curtinele, înalte de 6–8 m, fiind prevăzute cu metereze și contraforți. La interior, zidurile par mai scunde, din cauza nivelului ridicat al curții.

În timp au fost adăugate şi cămările de provizii şi drumul de strajă de deasupra acestora. Biserica nu a servit doar ca lăcaş de cult, ci şi ca adăpost în timpul invaziilor şi ca depozit pentru cereale şi carne. Aici exista un Turn al Slăninilor (ca în majoritatea bisericilor săsești și secuiești) unde fiecare familie îşi depozita slănina. Pentru a nu fi confundate, familiile îşi marcau bucăţile de slănină. 

Fostele cămări de depozitare au fost transformate într-un „Muzeu cetate”. Prin intermediul machetelor, hărţilor şi a diverselor exponate, Muzeul dezvăluie uimitoare poveşti legate de viaţa coloniştilor saşi. Alături de muzeu au fost amenajate şi camere pentru primirea oaspeţilor, o ocazie deosebită de a locui chiar în fostele cămări unde, în urmă cu patru secole, saşii se adăposteau de atacurile turcilor.

8. Castelul Brukenthal din Micăsasa

Borna Brukenthal din Micăasa
Borna Brukenthal din Micăasa

#Aiciastat baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Castelul din Micăsasa este însă mai vechi, datează din secolul al XVI-lea. În timpul comunismului castelul a servit drept sediu CEC, apoi ca sediu al școlii, urme care și azi se observă foarte bine. În vitrinele unde altădată erau păstrate obiectele familiei Brukenthal, se mai văd azi doar niște urme de vase.

Castelul se află în apropierea bisericii medievale din Micăsasa, monument istoric situate chiar în centrul satului. Este inedit că a fost folosită jumătate ca biserică reformată și jumătate ca biserică romano-catolică. În corul bisericii medievale (actuala parte catolică a edificiului) se păstrează bolta pe ogive, tabernacolul și sedilia, toate caracteristice stilului gotic.

9. #Aiciastat și a învățat Regele Mihai, la Vila Klaus

Vila Klaus
Vila Klaus

#Aiciastat industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea, în Vila Klaus. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-ar fi oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii.
Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.

Iniţial pe aceste locuri se afla un lac de acumulare, pentru reglarea cursului Bârzavei, deoarce pe râu se transportau buşteni, drept combustibil pentru uzina din Reşiţa. Se scoteau buştenii din munte, de pe Semenic, şi se depozitau pe malurile Bârzavei. La un moment dat se deschidea stăvilarul din zona Vilei Klaus, şi pornea un şuvoi de apă care ridica toţi buştenii de pe maluri şi îi ducea până la Reşiţa, jos. După ce s-a construit barajul Breazova, în 1904-1905, atunci s-a desfiinţat barajul și s-a construit vila, din poveştile reşiţeanului Mircea Rusnac, doctor în istorie.

Se pare că şi Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi trecut pragul vilei. Astăzi este tabără de vară pentru copii. A fost abandonată timp de 10 ani, dar a fost redeschisă în 2019 cu ocazia filmării unei emisiuni TV.

10. #Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen

Locul unde a pasit Carol I
Locul unde a pasit Carol I

#Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen când a coborât incognito de pe vaporul care îl aducea pe tărâmul unde urma să domnească, la Drobeta. Mai precis, pe 8 mai 1866, prințul Carol I debarca incognito la Severin pentru a prelua conducerea României. Pe chei se aflau o mulțime de oameni, nu pentru că își așteptau regele (despre care nu știau nimic), ci pentru că era Duminica Rusaliilor, iar lumea ieșise la plimbare. Acest loc este astăzi comemorat cu o lespede pe care sunt inscripționate cuvintele lui Carol I când a pășit pentru întâia oară pe pământ românesc: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m‑am și făcut român”. Această lespede a fost dezvelită în 1939 de către regele Carol al II‑lea.

Carol I a fost înscăunat la 10 mai 1866 și a avut o domnie de 48 de ani, una din cele mai prospere perioade pentru România, o perioadă de independență și dezvoltare.

Sper că v-am convins de identitatea unică și puternică a Viei Transilvanica, drumul de 1.400 de km care unește România de la Putna la Drobeta și îi descoperă „culoarea”, gustul, formele și caracterul. Iar eu aștept cu nerăbdare realizarea celorlate două tronsoane din județele Hunedoara și Alba, motiv în plus să mă reîntorc pe Via Transilvanica cu forțe proaspete.

Atenție: parcurgerea traseului, chiar și a unei porțiuni din el, poate da dependență! Via Transilvanica este o comoară care așteaptă să fie descoperită. Este în continuă schimbare, ca noi toți de altfel, așa că ceea ce descoperiți astăzi poate fi ușor diferit mâine: drumurile se mai schimbă, chiar și munții se înalță cu câțiva milimetri pe an, nu-i așa? Via Transilvanica poate fi și ca un joc cu pioni și zaruri. Mai țineți minte jocul copilăriei: Piticot? Arunci cu zarurile și poposești undeva unde își este menit. Dacă ai noroc sari 2-3 etape, dacă nu, te duci înapoi unde mai ai ceva de descoperit. Eu am simțit că am plecat la drum „Piticot” și am ajuns la destinație puțin mai mare.

Surse:
– https://www.adevarul.ro/amp/1_5c33400fdf52022f75582782
– https://www.viatransilvanica.com/ghid
– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, 0 comments

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Coperta monografie Schiffeleers
Monografia Josef Schiffeleers de Oana Marinache, Editura Istoria Artei, București, 2020, concept grafic Cristian Oprea

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici. 

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor. 

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat. 

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor. 

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor. 

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/ 

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Posted by Ana in Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments