Îmi place să merg în case cu poveste atât să le vizitez, dacă sunt muzee, să le aflu trecutul, să stau de vorbă cu proprietarii lor de ieri și de azi, cât și să simt că pulsează în acord cu ritmul orașului – cel mai fericit caz pentru o clădire de patrimoniu. Iar zilele acestea ritmul orașului este dinamizat de Sărbătorile de Crăciun care iau cu asalt spiritele, dorințele și listele de cumpărături. Iar pe mine lista de cumpărături de cadouri mă trimite cel mai adesea în case cu poveste, case de patrimoniu, case care mă familiarizează cu orizontalitatea spațiului construit în armonie cu valorile urbanistice de odinioară. Așa că prefer cumpărăturile făcute în astfel de case care mă fac să mă simt mai prezentă și mai ancorată în rădăcinile orașului nostru istoric frumos. În momentul în care pășesc într-o astfel de casă și cumpăr un obiect cu care rezonez, simt că gestul de a cumpăra transcende mercantilitatea frustă și devine un act mai nobil și mai bun. Vă fac astfel 3 recomandări de locuri unde puteți face cumpărături pentru cadourile de sărbători, cumpărături cu glitter de patrimoniu și de bun gust:

Statuia închinată Monicăi Lovinescu (1923–2008) și lui Virgil Ierunca (1920–2006), cele mai importante voci ale exilului românesc, operă a sculptorului Virgil Scripcariu, monument de for public inițiat de Fundația Humanitas, a fost dezvelit astăzi, 17 decembrie, în prezența comanditarului, a oficialităților și a publicului iubitor de patrimoniu și de frumos, fiind donat orașului București cu prilejul Anului Centenar Monica Lovinescu.

Duminică, 17 decembrie, ora 12.30, a avut loc ceremonia de dezvelire a grupului statuar Lovinescu–Ierunca. Evenimentul a avut loc în Cotroceni, la intersecția dintre străzile dr. Grigore Romniceanu și dr. Petre Herescu. Anul acesta se marchează 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, centenar care a fost marcat prin multiple evenimente inițiate sau sprijinite de Fundația Humanitas și care își atinge apogeul prin publicarea monografiei-album scrise pe baza documentației impresionante “Monica Lovinescu, o voce, o viață un destin” de Cristina Cioabă, și prin acest monument de for public, grupul statuar Lovinescu-Ierunca, închinat orașului. Astăzi se împlinesc și 34 de ani de la începerea revoluției anticomuniste la Timișoara, așa că data aleasă pentru dezvelirea statuii are o dublă însemnătate (chiar dacă prima dată aleasă pentru eveniment, 19 noiembrie, când se împlineau chiar 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, nu a putut fi onorată din cauza lipsei de profesionalism a unuia dintre furnizorii de materiale de construcție, mai precis andezitul din care ar fi trebuit să fie realizat soclul). La ceremonie au vorbit Gabriel Liiceanu, inițiator al Anului Centenar Monica Lovinescu și președinte al Fundației Humanitas, istoricul de artă Ioana Beldiman și sculptorul Virgil Scripcariu, dar și primarul general, Nicușor Dan, și ministrul culturii, Raluca Turcanu.

Adrian Dinu Rachieru, profesor universitar, critic literar, eseist și prozator scria că: ‘pentru faimosul cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, ascultat cu emoție la Europa liberă (1962-1992), exilul a însemnat „o lungă ucenicie în doi”, purtând – prin legătură destinală – „o osândă” împreună: adică, înfruntarea unui sistem totalitar, ca „încăierare cotidiană”. Deosebiți, dar complementari, cei doi au sigilat o epocă, fiind „un cuplu indiscernabil”. Dacă Monica Lovinescu, mitizată, devenise, cu vocea-i inconfundabilă, o instituție, Virgil Ierunca, secondând-o, a acceptat un rol de fundal, slujind aceeași cauză.‘ Fix acest lucru este astăzi transmis prin vocea puternică a sculpturii lui Virgil Scripcariu. O voce în bronz și oțel inoxidabil, o voce triumfătoare. Triumful asupra harpiilor este evident: copacul Securități cu ele sale păsări feroce care te pot ataca oricând și de oriunde, stă la distanță, a(s)muțit de forța binelui. Mantia care învăluiește duetul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca strălucește ca firul de borangic, în bătaia soarelui, așa cum ne-a decriptat istoricul de artă Ioana Beldiman la ceremonia de dezvelire a statuii. Mantia din oțel a fost realizată cu bătăi de toporișcă, metaforă pentru multiplele lovituri de ordin fizic și psihologic pe care le-au suferit cei doi. Astfel că simbolul loviturii devine și simbolul supraviețuirii și al puterii de dincolo de cortina de fier, prin vocea Monicăi Lovinescu și susținerea și demnitatea lui Virgil Ierunca.

Timp de 30 de ani, milioane de români care au ascultat-o pe Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă au putut să înţeleagă ce face comunismul din ei, au putut să aibă repere, au putut să îşi păstreze speranţele, să ştie încă ce înseamnă a rosti adevărul, fără cenzură. Monica Lovinescu, critic literar şi eseist, a fost una dintre personalităţile centrale ale exilului românesc, una dintre vocile cele mai cunoscute ale criticii literare româneşti, prin intermediul postului anticomunist Radio Europa Liberă. Încă din perioada tinereţii ea a publicat pagini literare și cronică dramatică în importante reviste culturale ale vremii. În anul 1947, a obţinut o bursă a statului francez şi a plecat la Paris, cu ultimul tren al democrației dinaintea așternerii Cortinei de Fier. De atunci a început exilul său, departe de mama sa, soția criticului Eugen Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, arestată de comuniști la vârsta de 71 de ani. Monica Lovinescu a menținut corespondența cu mama sa până în momentul în care a murit în închisoarea din Jilava, fiind înhumată într-o groapă comună, ca “pedeapsă” pentru că a refuzat să își “toarne” fiica comuniștilor.

Din 1962 Monica Lovinescu a început colaborarea la Radio Europa Liberă, unde, din 1967, a realizat emisiunea săptămânală „Teze şi antiteze la Paris”, a scris cronici literare despre literatura română pentru emisiunea „Actualitatea culturală”. În această perioadă, Monica Lovinescu a devenit, alături de soţul său, Virgil Ierunca, una din marile voci ale exilului cultural românesc din perioada comunistă. A fost permanent urmărită și atacată de Securitate, fiind bătută chiar până în pragul comei. Însă vocea ei a răzbit către milioane de ascultători care au căpătat la rândul lor forță datorită ei. După Revoluţia din 1989, după întoarcerea în ţară, a publicat mai multe cărţi de memorialistică şi despre literatura română şi contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate de Editura Humanitas. Din ciclul „Undelor scurte” fac parte: „Seismograme. Unde scurte” (1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte” (1994), „Est-etice. Unde scurte” (1994), „Pragul. Unde scurte” (1995) şi „Insula şerpilor. Unde scurte” (1996), ultimul cuprinzând perioada anilor 1988-1989. Monica Lovinescu a scris primul roman distopic din literatura română.

A murit la 20 aprilie 2008, la spitalul Charles Richet din Val d’Oise, la 15 km de Paris. A fost decorată post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer. La 25 aprilie 2008, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu şi soţului ei, care murise în septembrie 2006, au fost aduse în ţară. Au fost depuse la Ateneul Român, unde a avut loc un moment comemorativ, apoi la Casa Lovinescu din Bucureşti, şi în cele din urmă, la 16 mai 2008, au fost depuse în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni.

Virgil Ierunca a fost critic literar, publicist şi poet. A debutat în ziaristică la ziarul „Timpul”. Între anii 1940 şi 1944 a colaborat la principalele reviste literare şi la săptămânalul „Vremea”. El a plecat, de asemenea, în Franţa, în 1947, cu o bursă din partea Guvernului de la Paris. Pentru activitatea sa democrată şi anticomunistă a fost distins cu medalia „Iuliu Maniu”, iar pentru cea literară cu Diploma de Onoare a Academiei Romano-Americane de Artă şi Ştiinţă (1987).

Statuia face un nou apel către lichele, la fel cum făcea și Liiceanu acum mai bine de 30 de ani când a publicat al său Apel către lichele (pe care am avut șansa să îl studiez și să îl analizez la Retorică la Facultate în 2009:

O vilă antebelică aflată pe o stradă splendidă la numai 3 minute de Piața Victoriei se închiriază cu 2.100 de euro pe Storia, platforma de imobiliare lansată de OLX. Vila este interesantă din punct de vedere arhitectural, tipică parcelării Blanc în care se află, are o curte spațioasă și este poziționată ultra-central. Are trei camere dispuse pe două niveluri și o suprafață de 140 metri pătrați. Vila este complet mobilată și utilată, având toate facilitățile necesare pentru o experiență de locuit de poveste, într-un loc privilegiat, cu un ambient plăcut și elegant.

Cei 140 metri pătrați sunt împărțiți între un living deschis cu șemineu, două dormitoare și trei băi. Curtea are 80 de metri pătrați. Vila se află pe o stradă istorică a capitalei, cunoscută pentru diversitatea arhitecturală cu evoluții stilistice și artistice care atestă succesiunea mai multor generații de locuitori, de arhitecți și de ingineri constructori. Detaliile ornamentale ale vilei sunt realizate din materiale de bună calitate, piesa de rezistență fiind fațada extrem de bogat decorată în stil eclectic de factură Beaux-Arts ce inspiră atmosferă antebelică.

Accesul se face printr-o curte elegant amenajată și umbroasă, pătrunzând pe ușa cu tâmplăria originală sculptată într-un hol ce se deschide către salonul principal al casei și scara ce urcă la mansardă. Camerele sunt luminoase, spaţiile interioare dovedesc un confort rafinat. Poziționarea vilei permite o perspectivă deosebită asupra vecinătăților care întregesc povestea istorică a arealului. Strada Argentina pe care se află vila este liniștită și în același timp emblematică pentru construcții elegante.

Parcelarea Louis Blanc în care se află această vilă antebelică este una dintre cele mai vechi parcelări din zona Dorobanți, fiind realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Parcelarea cuprinde zona delimitată de Str. Paris, Bld. Iancu de Hunedoara, Sediul Guvernului dar și porțiuni din străzile arh. Louis Blanc (fostă Aleea Blanc A), Argentina (fostă Aleea Blanc B) sau Mexic. Cele mai vechi construcții din parcelare datează din anii 1890 – 1900. Arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc este cel care a realizat această parcelare la momentul în care orașul se deschidea către nord. El a cumpărat între 1892-1893 terenuri aflate la vremea aceea pe Șoseaua Bonaparte (Iancu de Hunedoara de astăzi) pe care ulterior le-a vândut, dovedind un simț de afaceri foarte bun. Este o parcelare cu standard mediu cu locuințe joase dispuse izolat sau cuplat pe loturi înguste. Construcțiile inițiale din această parcelare, la fel cum este și această vilă, aparțineau păturii de mijloc ale socității. Erau de tip casă-vagon cu intrarea prin curte, cu 1-2-3 ferestre la stradă, uneori cu parter înalt, cu elemente decorative vegetale din teracotă. Zona protejată păstrează elemente de autenticitate ce conferă un farmec aparte acestui nucleu bucureștean de excepție.

Istoricul vilei este îngemănat cu istoricul parcelării Blanc. Moșiile din această zonă aparțineau Mănăstirii Sf. Spiridon Vechi care oferea terenuri cu embatic, dar situația se schimbă mult după secularizarea averilor mănăstirești. Primele inițiative de parcelări private apar chiar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc fiind unul dintre cei mai importanți investitori. Alături de edificiile impresionante al căror autor este Louis Pierre Blanc (Facultatea de Medicină și Institutul Bacteriologic, Ministerul Agriculturii și Domeniilor), s-a ocupat și de astfel de investiții imobiliare care au dus în timp la ridicarea unui cartier elegant cu parfum de epocă. În 1911 proprietatea aparținea căpitanului Constantinescu, ulterior vila a intrat în proprietatea Luciei Petrescu, soția maiorului Th. Petrescu. Arhivele indică o anexă ridicată în 1925 după planurile arhitectului Emil Guneș.

Arhitectura vilei este eclectică, ornamentele vegetale și florale ale ancadramentelor ferestrelor sunt extrem de delicate. Coloanele ce străjuiesc intrarea și scările de acces conferă o eleganță sporită. Atât ușa cât și ferestrele sunt protejate de mascaroane ce înfățișează chipuri feminine, posibil zeități. Interiorul a fost modificat de-a lungul timpului, dar ușa, soba și tavanul cu grinzi de lemn păstrează elemente de originalitate.

Materialul face parte din inițiativa „Drumul inteligent spre acasă”, prin care brandul Storia.ro își propune să contribuie la transparentizarea informațiilor necesare tuturor cumpărătorilor, chiriașilor, proprietarilor, agenților și dezvoltatorilor, cu scopul de a-i susține să ia decizii corecte, în cunoștință de cauză.

Acest material a fost realizat în parteneriat cu Ana Rubeli – storyteller cultural și fondator al Asociației Culturale Aici a stat.