Aici a stat

Oct

2020

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici.

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor.

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat.

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor.

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor.

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România.

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Sep

2020

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări. Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități.

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva.

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman.

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă.

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai.

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri.

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

“Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă!

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane

** Sursă video și text promovare: Herculane Project

Sep

2020

Vila Golescu – un monument istoric viu

Un monument istoric unde te poți caza, poți citi, poți lua ceaiul sau poți studia: vila Golescu este un monument istoric viu, ce trăiește în ton cu vremurile actuale.

Aici a stat Vasile Golescu, membru al vechii familii Golescu (ce are origini încă din secolul al XV-lea) și inginer silvicultor absolvent în 1897 al École des Eaux et Forêts de Nancy (Școala de Ape și Păduri) din Franța. El a intrat în posesia unui teren în pantă cu o pădure naturală extrem de bogată și a transformat terenul printr-o terasare inovativă pentru acea vreme, construind vila și parcul cu 3 terase care încă rezistă. Din pădurea naturală care era aici odată încă se păstrează o porțiune în spatele vilei. Vasile Golescu a plantat numeroase specii de plante și arbori care din fericire au supraviețuit războaielor mondiale și epocii comuniste: magnolie, gingko biloba, salcâm japonez, arbore lalea sau castan comestibil.

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Vila a fost construită în mijlocul parcului dendrologic în stil neo-românesc în 1910. Vasile Golescu a denumit vila Ștefan Golescu, după fiul său, care din păcate a murit în Primul Război Mondial. Arhitectul care a proiectat această bijuterie este Constantin N. Simionescu. Ancadramentele ferestrelor sunt realizate din piatră de Albești, iar foișorul și arcadele sunt tipice arhitecturii neo-românești. Ancadramentele sunt decorate cu „frânghia împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura bisericilor medievale românești. Vila este flancată de o anexă asemănătoare unei cule oltenești, care astăzi găzduiește studenții care vin pentru diverse școli de vară.

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Ultimele descendente ale acestei ramuri a familiei Golescu, surorile gemene Irina și Viorica Golescu, au putut locui la conac în perioada comunistă, izolate într-o singură cameră având în casă alți chiriași. Deși au trăit în niște condiții de sărăcie lucie, au avut inspirația de a ascunde majoritatea lucrurilor valoroase ale familiei în pod, printr-o scară secretă, ceea ce a permis recuperarea ulterioară a acestor obiecte valoroase de patrimoniu. Ele nu au avut moștenitori, așa că au donat conacul către Fundația ProPatrimonio, cu scopul salvării ansamblului, astfel încât generațiile viitoare să înțeleagă mai bine istoria României.

Fundația ProPatrimonio (cu ajutorul donatorilor) s-a ocupat de renovarea și restaurarea conacului, a domeniului, a parcului dendrologic, a mobilierului și a obiectelor personale ale familiei Golescu. Pentru refacerea parcului au fost folosite chiar notițele creatorului său numite: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”, păstrate de cele două domnișoare Golescu. În plus, una dintre reușitele Fundației a fost de integrare a conacului în viața comunității și în circuitul turistic cultural. Astfel, conacul Golescu din Câmpulung Muscel a căpătat o a doua viață, una foarte valoroasă în momentul în care ne aflăm: găzduiește artiști care contribuie la conservarea și întreținerea permanentă a conacului, găzduiește concerte, ateliere, întâlniri și conferințe culturale și nu numai, organizează vizite ghidate pentru turiști, organizează școli de vară și multe multe altele.

Interiorul Vilei Golescu

În interior se află o scară monumentală din lemn masiv, obiecte originale de mobilier în stil Biedermeier sau Art Nouveau, tablouri deosebite, portrete ale apropiaților familiei, litografii, cărți rare care au făcut parte chiar din colecția lui Vasile Golescu. Cărțile au fost inventariate și pot fi citite, studiate, admirate. Printre surprizele care merită descoperite chiar în conac se află lampa cu abajurul pictat de una dintre surori, dulapul cu ferecături din alamă, operele de artă recente create de artiștii care au stat cazați aici, scaunele cu piele de Cordoba și bineînțeles, impresionanta colecție de cărți originale (unele dintre ele tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu).

Cazare la Conacul Golescu

Noi am petrecut 5 zile minunate la Vila Golescu, unde ne-a gătit Maria din Câmpulung, iar domnul Nica (zis și Taiu’), administratorul locului, ne-a plimbat prin fiecare ungher al parcului dendrologic și în fiecare cotlon al casei, încântandu-ne cu povestiri despre istoria familiei și a domeniului. Ne-a acompaniat în parcul povestindu-ne despre fiecare copac în parte, ne-a făcut un tur extins al casei și al secretelor, a stat cu noi târziu în noapte, ba chiar ne-a făcut și focul în sobă (deși era iulie, pe vârful dealului unde se înalță conacul, seara se lăsa un frig plăcut). El ne-a arătat că în parc se află chiar un leagăn care a fost folosit la filmările pentru Octav care au fost realizate aici. Am fi petrecut zile în șir stând de vorbă cu el, ascultându-i poveștile, citind cărțile din biblioteca istorică a familiei Golescu sau pur și simplu respirând un aer proaspăt de „istorie vivantă”, căci da, locul este încărcat de energia minunată a oamenilor care îl îngrijesc și îl îmbogățesc constant.

Dacă vreți să petreceți câteva zile de poveste vă puteți caza aici prin Experience Transylvania, iar dacă sunteți membrii donatori ProPatrimonio puteți beneficia de un preț preferențial. Parcul și vila sunt un exemplu de educație și promovare a bunelor practici în conservarea și restaurarea patrimoniului, condițiile de cazare sunt minunate (în timpul pandemiei se cazează o singură familie în vilă: un conac doar pentru voi!), iar momentele petrecute aici cu siguranță vor fi de neuitate. Vă încurajez chiar să deveniți membri sau voluntari pentru a susține o fundație care a dovedit an de an că se implică în proiecte de restaurare și valorificare a patrimoniului din țara noastră.

Detalii Tehnice

Adresa: Soldat Golescu 3, Câmpulung-Muscel. Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2015, cod LMI AG-II-m-B-13530.

Tel. Taiu’: 0731.878.832 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am fost cazați la Conacul Golescu în iulie 2020. Programul de vizitare este variabil, și dacă aveți noroc să îl găsiți pe Taiu’ s-ar putea să vă deschidă conacul la orice oră. La finalul vizitei puteți face o donație pentru acest loc minunat, care este întreținut cu har an de an.

Echipa de restaurare a fost formată din:

Responsabil: Caroline d’Assay (președinte ProPatrimonio, restaurator de pictură și obiecte de artă)
Vilă și canton: arh. Matei Lykiardopol (†2003), arh. Alexandra Chiliman, arh. Adrian Coșa
Parc: arh. Alexandra Chiliman, peisagist Clément Briandet, peisagist Nicolas Triboi, grădinar peisagist Clément Guigues (Compagnon du Devoir et du Tour de France)
Restaurare mobilier și obiecte decorative: Aurel Puchianu, arh. Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay
Inventariere mobilier și bibliotecă: Matei și Victoria Lykiardopol, Nicolas Triboi, Andreea Săvescu, arh. Alexandra Shafir
Inventar mobilier: Caroline d’Assay, Roxana Triboi, arh. Anca Coșa
Inventariere arhive: Andreea Săvescu, Félix Mioulet, Alexandra Shafir

Surse:

https://artsandculture.google.com/exhibit/vila-golescu-fundatia-pro-patrimonio/wRYuSm4b?hl=ro

https://www.propatrimonio.org/index.php/home/golescu-2/

Aug

2020

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane.

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte.

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat?

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an.

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară.

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale.

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Jun

2020

10 cetăți din Dobrogea de Zilele Europene ale Arheologiei

Zilele Europene ale Arheologiei se desfășoară în perioada 19-21 iunie 2020, cu tema Arheologia pentru Toți. Cu această ocazie, Institutul Național al Patrimoniului organizează un program alternativ pentru demistificarea unei meserii puțin cunoscute în afara cercurilor specialiștilor, și de multe ori simplificate prin analogii la aventurile lui Indiana Jones.

Pentru sărbătorirea domeniului captivant al arheologiei, iubitorii de istorie și de explorări pot călători virtual în situri și parcuri aheologice importante, precum Histria, Ulmetum, Edificiul Roman cu mozaic, Cetatea Noviodunum-Isaccea, Măgura-Gumelnița, și pot descoperi obiecte valoroase din patrimoniul nostru arheologic, digitizate de către specialiști.

Vineri, pe 19 iunie, între 10:00 și 16:00 am participat la o dezbatere aprinsă și interesantă între arheologi de la Institutului Național al Patrimoniului și partenerii lor de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Inspectoratul General al Poliției Române, Facultatea de Istorie a Universității din București, Muzeul Național de Istorie a României. Dezbaterea, intitulată chiar Arheologia Pentru Toți, încă mai poate fi urmărită pe pagina Facebook a Institutului Național al Patrimoniului.

Pentru a întâmpina acest demers, vă propun o călătorie virtuală la 10 cetăți din Dobrogea pe care le-am vizitat în decursul timpului. Dobrogea este locuită din cele mai vechi timpuri: prin cercetări arheologice au fost atestat obiecte din neolitic din cultura Gumelnița și din cultura Hamangia (cunoscută fiind statueta „Gânditorul de la Hamangia”). Dobrogea a fost bătătorită de armatele perșilor, de cele romane, de popoarele migratoare, pentru ca mai apoi să fie sub stăpânire musulmană. Poziția sa strategică a determinat și faptul că a găzduit numeroase cetăți de apărare.

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

Vegetație sălbatică la Păcuiul lui Soare

Zidurile cetății Păcuiul lui Soare se pierd în Dunăre

Pe insula Păcuiul lui Soare am ajuns cu unicul barcagiu care plimbă turiștii dornici să ajungă în acest loc rupt de civilizaţie, faimos mai degrabă pentru plajele sale liniștite și pustii. Barcagiul ne-a și ajutat să găsim ruinele cetății, în capătul de nord al insulei. Ne-am bucurat să descoperim printre tufișuri și vegetație abundentă ruinele fortificației medievale, construite între anii 972-976 de către militarii împăratului bizantin Ioan Tzimiskes (zis și “cel scund”) și locuită până în secolele XIII-XV. Zidurile vechi, construite din pietre imense, sunt acoperite de buruieni într-un spectacol extrem de pitoresc.

Cetatea a fost descoperită în 1955, şi se mai văd câteva case ale arheologilor care au săpat în trecut aici şi au scos la lumină obiecte de uz casnic, monede, bijuterii și zeci de morminte medievale. Profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti a cercetat cetatea şi a scris o monografie, avansând ipoteza că aici ar fi de fapt vestita Vicina și că acesta este al doilea sit din țară ca mărime și potențial arheologic, după Sarmizegetusa. La momentul descoperirii aproximativ 25% din cetate era vizibilă, dar în 2011 se mai vedea 10-15% din cetate, din cauza eroziunii fluxului și refluxului Dunării și a curenților puternici. Însă atunci când nivelul Dunării scade, zidurile cetății ies din ape și se întrezare cetatea care a fost cândva o bază navală bizantină puternică.

2. Cetatea Histria

Vase ceramice pictate descoperite la Histria - parte din muzeu

Piatră funerară descoperită la Histria - parte din muzeu

Histria a fost întemeiată de coloniştii veniţi din Milet, la mijlocul secolului VII î.Hr., conform unui autor necunoscut care se leagă de opera geografului Skymnos din Chios (cca. 250-180 î.Hr.): “Oraşul Istros şi-a luat numele de la fluviul Istros [vechii greci numeau Dunărea Istros]. L-au întemeiat milesienii, pe vremea când armata sciţilor barbari a trecut în Asia, urmărindu-i pe cimerienii care fugeau din Bosfor”. Mai mult, Eusebius din Caesarea (260-340 d.Hr) a scris și el despre Histria: “În anul 657 î.Hr., în timpul celei de-a 33-a Olimpiade, a fost întemeiată cetatea Istros din Pont”. În mod clar, cele mai vechi descoperiri ceramice de la Histria datează din jurul anilor 630-620 î.Hr.

A fost printre primele colonii grecești din vestul Mării Negre și timp de 1300 de ani s-a dezvoltat continuu. În perioada sa de glorie au apărut primele monede de pe teritoriul țării noastre (între anii 480-475 î.Hr.), iar numărul locuitorilor Histriei ajunsese la aproape 25.000. Era împărțită între acropolă și asezarea civila, tipic orașelor antice grecești. În secolul VII d.Hr. orașul a fost abandonat din cauza colmatării vechiului golf al Marii Negre (laguna Razelm-Sinoe de astăzi) dar și din cauza distrugerilor provocate de invazia de avaro-slavilor (în secolul VII d.Hr.). În 1868 cetatea a fost identificata de arheologul francez Ernest Desjardins, dar cercetarile efectiv au început în 1914, la inițiativa lui Vasile Pârvan, care a considerat-o Pompeiul românesc datorită artefactelor descoperite aici.

Noi am vizitat întâi Muzeul de Arheologie (amenajat in 1982 și renovat ulterior), unde am văzut basoreliefuri, colecția de amfore și stele (pietre funerare) și o parte din fațada de marmură a templului închinat “Marelui Zeu”. În exterior, în cetatea propriu-zisă, am văzut zidul de apărare cu turnuri și bastioane, ruinele templelor grecesti, ruinele locuințelor, bazilici creștine, templul Afroditei, templul lui Zeus, forumul, piața, reteaua stradala (cu străzile pavate) și câteva conducte de canalizare. Bazilica episcopală ce datează din secolul VI d.Hr. dovedește faptul că Histria devenise deja episcopie.

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

Ruinele de la Capul Doloșman și Lacul Razim

Ruinele unei așezări din cetatea Argamum

Cetatea a fost inițial denumită Orgame sub stăpânire grecească, ulterior dobândind denumirea latină de Argamum. Datează din secolul al VII-lea î.Hr. și pare să fie mai veche decât Histria, conform scrierilor antice. Ba chiar a fost în competiție acerbă cu cetatea Histria, și s-a dovedit că Argamum este mai vechi cu câteva decenii. Cetatea este situată în Jurilovca, pe malul lacului Razim, pe capul Doloșman.

Aici s-au descoperit ziduri de incintă, 4 bazilici paleocrestine și cel mai vechi mormant grecesc (datând din sec. VII î.Hr.), locul este uriaș: întregul sit are aproximativ 100 ha. De aici au fost scoase la iveală vestigii unice, monede folosite la schimb, vârfuri de sageată confecționate din bronz, delfinași olbieni și lingouri de bronz sub forma mamiferelor marine.

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

Vedere cu mausoleul de la Tropaeum Traiani

Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată în urma victoriei lui Traian în faţa lui Decebal la răscrucea de drumuri de la Dunăre la Marea Neagră, unde se afla o aşezare geto-dacică mai veche. Aici împăratul Traian a înfiinţat o staţiune militară lângă care a fost înființată și o aşezare rurală cu caracter civil populată cu locuitorii geto-daci şi cu noii colonişti, în cea mai mare parte veterani aşezaţi şi împroprietăriţi. Monumentul era parte a unui complex, format dintr-un altar funerar, construit în amintirea ostaşilor căzuţi în bătălie și dintr-un mausoleu care a fost ridicat în memoria unui ofiţer superior roman.

Începând cu mijlocul secolului II aşezarea se dezvoltă economic şi cultural devenind un important centru urban. Înainte de anul 170 este ridicat la rang de municipium (accest lucru fiind atestat pe câteva inscripţii locale din sec. II-IV). În jurul anului 170 are loc invazia costobocilor când cetatea are de suferit. Mai târziu, în timpul dinastiei Severilor, vechea cetate este refăcută. După atacurile carpo-gotice din secolul III cetatea este iar refăcută de Constantin cel Mare şi Licinius (în jurul anului 316). În secolul VI, sub împăraţii Anastasius I şi Iustinian, cetatea trăiește ultima perioadă de înflorire. Viaţa urbană s-a prelungit în această zonă până la sfârşitul secolului VI – începutul secolului VII. Ruinele cetăţii au fost identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909. Este considerată cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei.

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

Detaliu cu melc pe fortificația de la Enisala

Cetatea medievală Enisala, pe dealul calcaros care flanchează lacurile Razim şi Babadag, construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cu scop militar, cel mai probabil de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră la acea vreme. De aici urmăreau genovezii navele de comerţ în perioada în care controlau traficul pe apă. Numele cetăţii provine de la turcescul “yeni” (nou) și regionalismul dobrogean “sale” (aşezare, sat), adică “aşezare nouă”.

Cetatea are un plan poligonal care se mulează pe unduirile dealului. Astăzi zidurile şi bastioanele se păstrează în unele puncte pe o înălţime de aproape 10 m. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a fost integrată în sistemul defensiv al Ţării Româneşti, dar a fost ulterior abandonată în contextul înaintării stăpânirii turceşti la nord de Gurile Dunării (sfârşitul sec. XV) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră. În timpul confruntărilor armate ruso-turce care s-au desfăşurat pe teritoriul Dobrogei a supraviețuit pentru că nu mai era o cetate activă în acel moment.

La baza cetăţii Enisala au fost găsite în timpul cercetării peste 500 de complexe arheologice, dintre care peste o sută de morminte în care au fost îngropaţi, cel mai probabil, cei care locuiau în cetatea genoveză. A fost găsită și o aşezare neolitică ce aparţine Culturii Gumelniţa (din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.) și o aşezare din prima Epocă a Fierului.

Este interesant că în lacul Babadag încă se mai găseşte anghila (peşte asemănător șarpelui), iar lacul Razim este unul dintre cele mai mari din ţară, făcând parte din complexul lagunar Razim-Sinoe.

Chiar în Enisala se mai poate vizita o gospodărie țărănească conservată “in situ” specifică nordului Dobrogei din zona lacului Razim, de la începutul secolului XX. Ansamblul cuprinde o casă lipovenească cu chiler, tindă centrală și două camere și anexe tipice: bucătăria și cuptorul de vară, grajdul pentru animale, porumbarul, șoproanele, fântâna. Anexele gospodărești au fost reconstituite și găzduiesc colecții de unelte agricole, căruțe pictate tipic dobrogene, unelte pescărești, scule și produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit, obiecte pentru industria casnică textilă. reconstituire a unei gospodării tradiţionale de la începutul secolului XX. Totul este foarte bine restaurat și inspiră o atmosferă romantică, de calm și puritate.

Casa tradițională dobrogeană - vedere de la uliță

Colecția de mijloace de transport tradiționale

6. Cetatea Capidava (Topalu)

Ruinele "restaurate" de la Capidava și-au pierdut farmecul

Ruine la Capidava și un punct de observație

Un cal paște liniștit printre ruinele de la Capidava

Capidava (sau “Cetatea de la cotitură”) a fost importantă în sistemul defensiv roman făcând parte din limes-ul dunărean, seria de castre şi fortificaţii ridicate de împăratul Traian la începutul secolului al II-lea. Datorită importanţei strategice a locului aflat pe un masiv stâncos pe malul Dunării, aici a fost instalată o staţiune militară și un centru civil de detaşamentele din Legiunea a V-a Macedonica şi Legiunea a XI-a Claudia. În 1924 arheologul Grigore Florescu inițiază primele săpături arheologice, trimis de Vasile Pârvan, desi cu câțiva ani în urmă fraţii Ghenciu din Brăila au distrus semnificativ cetatea prin exploatarea masivului stâncos.

În cadrul proiectului Frontierele Imperiului Roman, UNESCO a elaborat un plan de revitalizare a monumentelor antice din acea perioadă și a alocat fonduri semnificative pentru acest demers. În România avem cea mai lungă porțiune din vechiul limes roman, 1.500 de km. Capidava a obținut 16 milionae de euro fonduri europene pentru reconsolidarea zidurilor, a turnurilor, a vestigiilor, în vederea repunerii lor în circuitul touristic. Dar din păcate în urma restaurării incorecte, Capidava nu mai corespunde criteriilor de autenticitate și integritate definite de UNESCO pentru înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial. Deși nu era nimic marcat am reușit să intuim ruinele zidului de incintă, poarta cetăţii străjuită de un turn și traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În interiorul cetăţii se pot vedea ruinele mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete private, prevăzută cu portice, cărări de acces şi canale de scurgere. Se mai pot distinge vag printre ruinele prost restaurate, acoperite cu ciment modern, o bazilică și instalaţia portuară, iar în afara cetății mai există terme romane şi o necropolă.

La Topalu se găsește și Muzeul de Artă “Dinu și Sevasta Vintilă”, casa natală a medicului colecționar Gheorghe VIntilă, care deține una dintre cele mai valoroase colecţii de artă plastică românească: picture de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Steriadi, Ressu, Iser, Ciucurencu şi lucrări ale unor sculptori precum Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea sau Ion Jalea. Gheorghe Vintilă a fost prieten cu Oscar Han și așa a intrat în contact cu artiștii epocii, inclusiv cu membrii grupului celor 4 (artiștii de la Balcic), și și-a donat colecția statului român, cu condiția să se instituie un muzeu care să poarte numele părinților săi.

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

La Halmyris a fost o puternică cetate romană şi romano-bizantină, sediu al unor unităţi militare şi staţie a flotei dunărene Classis Flavia Moesica. Aici au fost descoperite monumente de arhitectură militară, civilă şi religioasă, între acestea fiind bazilica episcopală cu cripta primilor martiri dobrogeni – Epictet şi Astion.

Cetatea romană şi romano-bizantină Halmyris a fost întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din secolele VI-I î.Hr. pe malul golfului antic Halmyris al Marii Negre. A cunoscut mai multe etape evolutive: fortificaţie romană de pământ (sec. I), castru de piatră și sediu al unor unităţi ale legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis până a devenit sediul staţiei flotei militare romane Classis Flavia Moesica în secolul II-III). Inscriptiile descoperite în cadrul fortificațiilor mentionează un Vicus Classicorum – “satul corabierilor”, probabil aşezarea întemeiată de veteranii flotei stabiliţi la Halmyris după îndeplinirea stagiului militar. În secolul IV cetatea s-a dezvoltat devenind unul din cele 15 oraşe importante ale provinciei Scythia Minor, în timpul domniei împaratului Constantin cel Mare, aici ridicându-se o basilica episcopală. Fortificaţia romană a funcționat până în primul sfert al secolului VII.

Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi parțial restaurate sunt Poarta de Nord, termele, Poarta de Vest și bazilica paleocreştină. În 2001 a fost descoperită sub altarul bazilicii o criptă care adăpostea rămăşitele sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290, în timpul domniei împaratului Diocleţian.

Ruinele sunt în prezent recondiţionate: o parte a Porţii de Nord, precum şi o parte a pereţilor au fost refăcute, se lucrează la cripta Basilicii, se pot vizita termele şi zonele administrative. Noi am vizitat și micul muzeu aflat la intrarea în cetate unde am aflat și povestea fortificațiilor. Până anul trecut aici a funcționat o școală de vară cu studenți americani care cercetează ruinele, pe baza unor burse finanțate de Gretchen Gould Memorial și de George and Shirley Lowinger Memorial. În 2017 a fost fondat un ONG în SUA, Bridging Frontiers Inc, care asigură finanțare proiectului.

De la Murighiol se poate face o expediție în Delta Dunării, cu barca (debarcaderul este foarte aproape de Halmyris). Este o experiență absolut superbă, pe care o recomandăm cu toată căldura. Delta Dunării este parte din patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind rezervație a biosferei și parc național.

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

Cetatea este situată pe malul Dunării, în punctul “Pontonul Vechi” sau “Eski Kale” (în lb. turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării. “Noviodunum” este un nume de proveniență celtică (“dunum” înseamnă în limba celtă “așezare fortificată”). În apropiere exista și o așezare dacică numită “Genucla”. În 514 î.Hr., Darius cel Mare a dus în zonă o bătălie decisivă împotriva Sciților. Orașul se afla de asemenea în calea drumurilor comerciale grecești. Mai târziu, orașul a fost baza flotei romane a Dunării de Jos numită “Clasis Flavia Moesica”. În 369 d.Hr., a fost încheiat, în dreptul acestei cetăți, pe un vas aflat pe Dunăre, un tratat de pace între Imperiul Roman și vizigoții conduși de Athanaric, în prezența împăratului Flavius Valens. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre, până în 602 d.Hr., când a fost pierdută în fața avarilor.

Există dovezi că la sfârșitul secolului al XIII-lea, Isaccea ar fi fost capitala statului tătar noghaid. Hanul Noghay, unul dintre cei mai buni comandanți ai Hoardei de Aur, “făcătorul de hani” cum este cunoscut, s-a hotărât să-și facă propriul stat. A trecut Dunărea pe la vadul Isaccei, ultimul vad de trecere a Dunării înainte de Tulcea, cu circa 40.000 de războinici. Și-a stabilit capitala la Isaccea și a bătut propria monedă, care avea pe o parte o inscripție coranică, în alfabet arab, semn al apartenenței lui Noghay la Islam. Hoarda de Aur adoptase oficial Islamul ca religie de stat la 1257, în timpul lui Berke-Han.

Apoi a fost sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, ulterior Vlad Țepeș a ajuns aici în 1462 în timpul campaniilor împotriva Imperiului Otoman, iar în 1484 a ajuns teritoriu turcesc, otomanii construind aici un fort pentru apărare. A fost arsă de câteva ori în secolul XVII, în timpul Războiului Ruso-Turc. După Războiul de Independență al României împotriva Imperiului Otoman, a devenit parte din noul stat român.

Între Enisala și Isaccea, lângă Tulcea, se găsește și Satul pescăresc tradițional organizat ca o mini deltă. Se regăsesc case specifice fiecărui sat pescăresc din Delta Dunării, mori de vânt, o bisericuță, amenajate ca pe cele trei brațe ale Dunării. Noi am prins apusul deasupra mini-deltei sălbatice de la baza Dealului Bididia.

9. Cetatea Tomis (Constanța)

Cetatea Tomis a fost înființată în prima jumătate a secolului VI î.Hr. de coloniștii greci din Milet (similar cu cetatea Histria), care au gasit în bazinul Mării Negre (Pontus Euxinus) un loc propice comerțului și schimbului de mărfuri cu geto-dacii. Începând cu secolul I î.Hr., teritoriul dintre Dunăre si Pontus Euxinus a intrat sub Imperiul Roman.

Sub stăpânirea romană au fost construite la Tomis o serie de edificii publice, străzi, terme, piețe publice și clădiri grandioase, care au dus la dezvoltarea orașului, inclusiv cultele și arta. De asemenea, au apărut numeroase ateliere mesteșugăresti care prelucrau marmura, sticla și ceramica. Au fost sculptate basoreliefuri, statui, statuete din teracota, ornamente arhitecturale. Apa potabilă necesară cetatii era asigurata de apeducte subterane săpate în calcar și în pământ. In anul 601 cetatea Tomis a fost invadată și pustiită de avari. Pe locul fostului oraș viața s-a ruralizat. Stăpânirea bizantina în regiunea Dobrogei a fost restabilită de abia în anul 971, când împăratul Ioan Tzimiskes a desființat țaratul bulgar. În secolele VIII – XII (în perioada bizantină), orașul a purtat numele Constantia sau Constantiana.

Vestigii din orașul antic Tomis se află disparate pe toată suprafața orașului Constanța de astăzi, fiind incorporate în țesutul urban. Chiar în ianuarie 2020 s-au descoperit vestigii în timpul săpăturilor pentru fundația unui bloc de 4 etaje pe Bulevadrul Tomis, lângă Lupoaică. Din păcate aceste “resturi” au fost aruncate pe un câmp la marginea Constanței (unde au fost găsite zeci de dune de pământ pline cu piese de ceramică din perioada elenistică și romană, dintre secolele III î.Hr. și VI d.Hr., sute de fragmente amorfe, sticle unguentarium, candele și urcioare, ba chiar și un femur uman) și situația ruinelor este incertă astăzi. Astfel se pare că întreaga peninsulă este ocupată, imediat sub stratul orașului modern, de o multitudine de monumente. Straturile de cultură materială antice se succed în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului (Hallstatt).

Până în prezent, cercetările au identificat în peninsulă acropola orașului antic, agora, cartierul atelierelor, necropola elenistică deasupra căreia se află zidul nou al epocii romane și necropolele romane și bizantine, numeroase străzi, canalizări, temple și locuințe. Edificiul roman cu mozaic este unul dintre cele mai importante vestigii din portul antic Tomis, și am mai scris despre el aici. Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Edificiul cuprindea mai multe terase/ nivele și făcea legătura între nivelul orașului și cel al portului antic. Mozaicul era probabil acoperit în Antichitate de o boltă sprijinită de stâlpi. Dedesubt se găsea construcția portuară cu arcade deschise înspre mare, acoperite de un placaj de marmură. Coloanele arcadelor erau decorate cu frumoase capiteluri decorate cu frunze de acantă și cu figuri zoomorfe sau antropomorfe. Și mai jos am dat peste o surpriză: al treilea nivel al încăperilor-magazii are 11 încăperi cu tavan boltit. La acest nivel se află o serie de încăperi care au servit drept ateliere. Am descoperit aici mărfuri și utilaje de pe corăbii, găsite chiar în magaziile edificiului, dar și ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe și multe altele.

Mai există un segment vizibil și amenajat tip necropolă din vechiul Tomis, în apropierea Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Vestigiile vechii cetăți Tomis pot fi admirate la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Aici se află piese deosebite, cum ar fi statuia de marmură a șarpelui Glycon, Statuia lui Pontos, zeu al Mării Negre, sau statuia de marmura a zeiței Fortuna, considerată protectoarea cetatii Tomis.

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pietrele din care a fost construit zidul fortificației Callatis s-au folosit la construcția moscheii „Esmahan Sultan”. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman. Moscheea „Esmahan Sultan” din Mangalia este cel mai vechi lăcaș de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Este înconjurată de cimitirul mahomedan ce conține morminte vechi de peste 300 de ani.

Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, întemeind așezarea Acervatis sau Cerbatis. Pe locul fostei așezari trace, grecii acostați aici vor construi cetatea numită Callatis, faimoasă pentru prosperitatea sa și pentru faimoșii cărturari care au locuit aici. Pozitia geografica avantajoasă, ieșirea la mare și la lacul de apă dulce (actualul lac Mangalia), terenurile fertile, poziția militară avantajoasă i-a convins pe greci să construiască o așezare. Cultura cerealelor și comerțul maritim au fost două dintre sursele care au asigurat dezvoltarea cetății. Callatis astfel a devenit singura colonie dorică de pe țărmul Pontului Euxin.

Unii cetățeni ai Callatisului au fost mercenari din Egipt, și aici s-a găsit unicul papirus din Romania. Mormântul cu papirus a fost descoperit în 1959, fiind datat în secolul IV î.Hr. Exista o controversa legată de acest document, care imediat dupa descoperire a disparut fara urma. Arheologii se temeau de ceea ce s-ar putea întâmpla cu papirusul, odată scos la lumină, de aceea au invitat un specialist rus să se ocupe de prelevarea acestuia și de descifrarea lui, însă îndată ce documentul a luat contact cu lumina, s-a fărâmițat. Totuși savantul a luat papirusul cu el în Rusia, declarând că vrea să îl refacă în laborator și să îl descifreze, însă i s-a pierdut urma. Unii cercetători au încercat să afle ce s-a întâmplat cu papirusul pe cale diplomatică și guvernamentală, însă apelurile lor au ramas fără răspuns. Dar surpriză, un arheolog român a identificat într-o carte de istorie din Rusia un fragment despre papirusul de la Mangalia, în care se menționa că acesta a fost salvat, însă nu a fost descifrat în totalitate.

Callatis a suferit asedii puternice, inclusiv o dominație macedoneană care a durat 5 ani, din 313 până în 308 î.Hr. După moartea regelui cuceritor Lisimah, după anul 281 î.Hr. orașul s-a refăcut repede. Perioada romană a adus și mai multă prosperitate orașului, au fost construite noi edificii, a fost creat primul episcopat și s-au reluat schimburile comerciale.

În acea perioadă, geograful antic Demetrios din Callatis a elaborat o lucrare despre Asia și Europa, cuprinsă în 20 de cărți. Portul l-a inspirat și pe dramaturgul Istros din Callatis în scrierea unei cărți despre tragedie. Un alt erudit originar din Callatis este Satyros, care a trait in Egipt, unde a scris o carte din care s-a mai pastrat un fragment, “Viata lui Euripide”. Istoricul Diogene Laertiu vorbeste in scrierile sale despre filozoful Heraclid (170-146 î.Hr.), originar din Callatis, care a trăit in Egipt, la curtea regelui Ptolomeu.

Primele monezi batute aici dateaza din jurul anului 300 î.Hr., erau confectionate din argint si aveau reprezentate pe o parte capul lui Heracles, iar pe cealalta, simbolurile orasului: o tolbă, un arc, o măciuca și spice de grâu. Mai târziu, au apărut monedele din bronz, care reproduceau imaginile zeilor Dionysos, Apollon, Athena, Hermes, Demetra, iar pe revers prescurtarea numelui cetății, Kala sau Kalla.

Invazia avarilor către sfârșitul secolului V a pus capăt definitiv uneia dintre cele mai frumoase si prospere cetați ale Pontului Euxin. Puternica cetate a devenit o simpla așezare portuară, care si-a păstrat pentru multa vreme aspectul părăsit.

La Mangalia se pot vedea ultimele ruine ale orașului antic Callatis la subsolul și în holul Hotelului New Belvedere, fost President (noi încă nu am ajuns acolo). Restul cetății se află astăzi pe jumătate în Marea Neagră.

Pe post de încheiere

În 2016 am mai ajuns și la cetatea romano-bizantină Carsium (Hârșova) despre care merită să scriu câteva cuvinte, deși nu am reușit să o fotografiez. Cetatea s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, înca din a doua jumătate a secolului I. În timpul războaielor dacice, în anul 103 p. Chr., împăratul Traian a întărit fortificaţia cu ziduri din piatră. Cel mai probabil, toponimul Carsium are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Se pare că unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia a fost Ala (Gallorum) Flaviana. Cetatea a fost aparată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul fortificaţiei antice. Construcţiile vizibile astăzi sunt de origine medievală, dar este posibil ca unele incinte să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi integrate în fortificaţia medievală. În secolul X cetatea a fost reconstruită de bizantini şi mai târziu, de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea a fost stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova (Hârșova de astăzi). Din ruinele cetăţii astăzi se mai văd câteva ziduri impunătoare, dar vrem să revenim pentru a fotografia mai bine zona, în special stânca pe care se află ruinele.

În viitor mai vrem să mergem în viitor la Troesmis, la Dinogetia, Aegyssus în Tulcea, la Sacidava în Dunăreni, la Ulmetum, la Ibida, la Niculițel, unde se găsește o criptă paleocreştină și o bazilică, dar și Muzeele de Arheologie din Mangalia și Constanța. Pentru moment ne bucurăm de expoziția virtuală a Institutului Național de Patrimoniu, aflată aici: https://zilelearheologiei.patrimoniu.ro/

Surse:

– “Note de istorie tomitană”, Radu Vulpe, Revista Pontica nr. 2 din 1969
– “Începuturile cercetării arheologice la Capidava. Documente inedite”, Ioan Carol Opriș, Revista Pontica nr. 51 din 2018
– http://www.halmyris.org/
– https://adevarul.ro/locale/calarasi/foto-orase-disparute-romania-cetatea-vicina-taramul-poveste-dunare-aparat-secole-monstrul-samca-samodiva-1_552f82c9cfbe376e352b2d1f/index.html
– https://adevarul.ro/locale/constanta/cetatile-antice-ascunse-dobrogei-afla-sacidava-ibida-halmyris-1_58d274c35ab6550cb892ebde/index.html
– https://www.icemtl.ro/cetatea-medievala-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-zidurilor-de-la-enisala-ultima-cetate-genoveza-care-pazeste-canalele-de-legatura-dintre-lacul-babadag-si-razim
– https://www.icemtl.ro/muzeul-de-etnografie-si-arta-populara/muzeul-satului-nord-dobrogean-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/top-10-cetati-din-dobrogea
– https://www.descopera.ro/descopera-in-romania/2621989-callatis-povestea-unei-cetati

May

2020

10 muzee inedite din România

Pe 18 mai este ziua muzeelor: la fix am ieșit din starea de urgență astfel încât muzeele din România să înceapă încet încet să se deschidă. Pentru mulți dintre noi vizitarea unui muzeu se aseamănă cu întâlnirea cu un prieten drag, cu citirea unei cărți, cu dezlegarea unor mistere. În pregătire pentru momentul când vom reuși să ne plimbăm fără restricții, aș vrea să scriu despre 10 muzee inedite din România. Sunt inedite din perspectiva modului de prezentare sau a temei abordate și din perspectiva faptului că nu am găsit acolo ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc. Vă invit și pe voi să vă lăsați surprinși de ele și să îmi spuneți ce alte muzee inedite știți sau ați mai vizitat.

1. Muzeul recordurilor românești din București

Muzeul Recordurilor Româneşti din București cuprinde mai multe colecții private printre care cele mai mari colecții din lume de fiare de călcat și suporturi pentru fiare de călcat (denumite și trivete), tirbușoane și obiecte care conțin… floarea de colț. Muzeul Recordurilor Românești se întinde pe cinci nivele dintr-o clădire din fostul Cartier Evreiesc din București (pe strada Parfumului 25-27). Noi am vizitat în mai 2019 doar etajul dedicat fiarelor de călcat, cât timp celelalte etaje erau în curs de amenajare.

Colecția de fiare de călcat a primit până acum mai multe certificări Guinness. Am pornit într-o călătorie cronologică de la primul fier de călcat realizat din piatră până la fiare de călcat cu mânere din sidef sau abanos, cu abur, cu tehnologii și modele din ce în ce mai sofisticate. Colecția principală este în continuă creștere, iar alături de colecțiile principale mai există alte 25 de colecții mai mici, care completează atmosfera: telefoane, aparate foto vechi, mașini de cusut și de scris, instrumente muzicale, ceainice, râșnițe de cafea și lista poate continua.

Fotografii din mai 2019.

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Iată că nu numai în Italia, Iordania sau Cipru găsim mozaicuri spectaculoase, ci și în fostul port grecesc Tomis. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Se pare că ar mai exista un nivel: magaziile pentru depozitarea mărfurilor, aflate chiar în fața cheiurilor portului antic. Acest nivel se află în prezent sub nivelul mării. Legătura între terase se făcea printr-o scară cu trepte largi și înalte din calcar.

Fotografii din mai 2019, din timpul vizitei Heritage Instameet cu Cronicari Digitali la Constanța.

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

Muzeul consumatorului comunist din Timișoara se află într-un… bar: la “Scârț, loc lejer“. Muzeul este amenajat sub forma unui apartament tipic din vremea comunistă în care ne-am regăsit cel puțin jumătate din copilărie. Strângând obiecte de la părinți, bunici, sau pur și simplu obiecte abandonate de unii și de alții (un carnet de partid, pistoale cu apă, peștele bibelou, casete vechi), proprietarii au adunat o sufragerie, un dormitor, o cameră a copilului și o bucătărie. Vasele sunt în chiuvetă sau la uscat, caietele stau pe masă. Ce este foarte simpatic este că am putut explora fiecare colțișor și am putut deschide fiecare sertar astfel încât să trăim experiența la maxim!

Fotografie din ianuarie 2017.

4. Institutul de Anatomie din Iași

Clădirea Institutului de Anatomie din Iași, realizată la inițiativa profesorului Aristide Peride, întemeietorul școlii de anatomie ieșene, a fost concepută în stil neoclasic, după proiectul arhitectului Ștefan Emilian, între 1894 și 1900, cu șase coloane dorice care amintesc de arhitectura templelor grecești. Sediul principal al Universității de Medicină din Iași este Palatul Calimachi, care a fost și primul sediu al Universităţii ieşene. Între anii 1916-1918 (când autoritățile din București s-au retras la Iași în timpul Primului Război Mondial) aici a funcţionat Ministerul Justiţiei.

Institutul găzduiește o colecție impresionantă de exponate din corpuri umane, unele chiar vechi de peste un secol, numai bune de cercetat pentru studenți și doctoranzi. Exponatele sunt piese anatomice reale prelevate pentru cercetare și ulterior expuse. Mirosul este înțepător și vizionarea exponatelor poate fi dură (sau chiar de nesuportat) pentru persoanele care nu au studii de medicină. Unii numesc acest muzeu ca fiind al groazei sau al lacrimilor, însă noi am încercat să îl privim din perspectiva unicității și al valorii sale.

Una dintre piesele anatomice de o inestimabilă valoare este ecorșeul realizat de sculptorul Constantin Brâncuși, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Acest a fost restaurat de artistul plastic ieşean Felix Aftene, în 2012. Și alte obiecte ale muzeului se află astăzi în proces de restaurare. În Muzeul de Anatomie este de asemenea expus şi un tablou din 1895 semnat de Coquelet Mereau, înfăţişându-l pe profesorul Sappey examinându-şi discipolul, Aristide Peride, care susţinea proba practică de anatomie.

La momentul inaugurării, edificiul era unic în Europa. Scena de pe frontonul Institutului, intitulată “Lecția de Anatomie”, a fost sculptată de către Wladimir Hegel (sculptorul monumentului Eroilor Pompieri din București, al statuii lui C.A. Rosetii, și al multor altor personalități).

Am vizitat acest muzeu în decembrie 2018 împreună cu Iași.Travel într-un tur inedit al orașului Iași cu ocazia centenarului. Echipa Iași.Travel organizează tururi deosebite în oraș, iar în perioada aceasta ține o serie de tururi virtuale (cu piața Unirii din Iași, cu Palatul Culturii) pentru a compensa efectele carantinei. Pentru a vizita muzeul se poate face programare la tel: 0232 301 600.

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

Clădirea Muzeului Viei şi Vinului din Hârlău, în județul Iași, este situată pe str. Logofăt Tăutu, nr. 7 și datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, aparţinând unui descendent al logofătului Tăutu. Ne-a impresionat faptul că aici a funcționat unul dintre primele Oficii Poștale din ţară, deoarece din 1875 casa şi-a schimbat funcţiunea din reşedinţă boierească în sediu al Oficiului Poştal. Casa a fost cunoscută sub denumirea de “Casa Poștei” până în 1983, când a devenit monument istoric și a trecut sub jurisdicţia Primăriei oraşului Hârlău, amenajându-se aici Muzeul de istorie şi etnografie.

Apoi a trecut în patrimoniul Complexului Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi. În timpul lucrărilor de consolidare a structurii de rezistenţă au fost descoperite noi spaţii la demisol (umplute, anterior, cu pământ), perfecte pentru o cramă. Astfel că Muzeul Viei şi Vinului din Moldova a fost inaugurat în 2006 şi prezintă prezența (și influența) vinului în viaţa omului de la naştere până la moarte. Am putut urmări (alături de vin) cele trei mari momente de trecere: nașterea cu botezul, nunta și moartea cu înmormântarea, împreună cu obiecte care atestă obiceiuri și practici specfice.

Apare în muzeu, desigur, și hanul, loc principal de întâlnire unde vinul este nelipsit. Am urmărit astfel vechiul “drum al vinului”: din cramă în pivniță, din pivniță în piață, târg, iarmaroc sau chiar peste hotarele țarii, văzând și câteva obiecte de transport și de păstrare a vinului. Pentru a portretiza “universul domestic” al țăranului viticultor în expoziție apare și interiorul unei gospodării tradiționale din zona Hârlăului, cu vatra, colțul de pat, colțul de masă și cel pentru păstrarea vaselor și alimentelor. La finalul vizitei am făcut și o degustare în crama de la demisol, din care am și cumpărat câteva vinuri de colecție.

Fotografii din decembrie 2016.

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat conține o colecție impresionantă de obiecte etnografice pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor. Muzeul este amenajat pe moșia conacului familiei Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului am vizitat obiecte inedite din patrimoniul tipic secuiesc: case și porți secuiești, o moară de apă, monumente funerare secuieşti, cioplite din lemn și piatră. Ne-a impresionat colecția de sobe de fontă. Expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber este unică în Transilvania. Despre muzeu și despre povestea lui am scris aici, unde puteți descoperi și discuția pe care am avut-o în iunie 2018 cu cei doi frați gemeni Haszmann.

7. Muzeul farmaciei din Cluj

Muzeul de Farmacie din Cluj se află în Casa Hintz, clădirea în care a fost găzduită cea mai veche farmacie din Cluj. Muzeul deține obiecte de patrimoniu de origine transilvăneană, colectate de profesorul universitar clujean Iulius Orient (sau Gyula Orient) în perioad 1869 – 1940. Inițial, colecția fusese expusă din 1904 într-o sală a Muzeului Ardelean, pe care a primit-o profesorul ca donație, dar din 1954, colecția unică de obiecte a profesorului Orient a primit cea mai potrivită casă pe care ar fi putut-o avea: Casa Hintz. De-a lungul timpului, colecția a fost îmbunătățită cu multe alte obiecte de patrimoniu primite prin donații. Din 2019 Casa Hintz este în renovare timp de 2 ani de zile, și apoi sperăm să o revedem în toată splendoarea ei. Adresa Casei Hintz: Piața Unirii nr. 28 (colț cu Regele Ferdinand), Cluj-Napoca.

Fotografie din iunie 2017, când am vizitat Clujul cu ocazia concertului Depeche Mode.

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

Institutul Astronomic al Academiei Române deține un patrimoniu cultural bogat: clădiri istorice, instrumente științifice și diferite tipuri de documente, chiar câteva plăci de sticlă fotografice. Majoritatea acestor instrumente sunt încă poziționate în locul inițial în care au funcționat. Am văzut aici un telescop Gautier-Prin de refracție (marele Cerc Meridian, un telescop de refracție care a avut optica și mecanica de ultimă generație la momentul respectiv, fiind construit în Franța), care este încă amplasat în același loc în care a fost instalat în 1926 (în Sala Meridian) și este folosit de atunci. De la construcția Institutului în 1912, sala a fost gândită ca o instalație științifică, unde oamenii de știință români coordonați de Nicolae Coculescu au instalat unele dintre cele mai avansate telescoape și instrumente științifice ale vremii.

Expoziția organizată aici deține mai multe telescoape din secolul XX, instrumente de precizie pentru crearea, măsurarea, verificarea, înregistrarea și păstrarea informațiilor despre timp, mașini de calcul mecanice și unul dintre primele calculatoare electronice românești care au fost utilizate în calculul astronomic și alte obiecte legate de calea astronomiei românești.

La inceputul secolului XX astronomia s-a dezvoltat in Observatorul Astronomic din Bucuresti (1908), datorită lui Spiru Haret, la vremea aceea ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, care a semnat decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Au fost construite ulterior Observatoarele din Iasi (1913), Cluj-Napoca (1920) si din Timisoara (1960). In anul 1977 Observatoarele științifice din România, alături de un laborator de pe platforma Măgurele au fost reunite sub denumirea de Centrul de Astronomie și Științe Spațiale, sub egida Platformei de Fizică de la Măgurele. După 1990 Centrul s-a separat într-un Institut Astronomic (aflat sub egida Academiei Romane) și un Institut de Cercetari Spațiale (rămas sub egida Plaformei de Fizică-Măgurele).

Expoziția permanentă de la Institutul Astronomic al Academiei Române poate fi vizitată de grupuri organizate care trebuie să își facă rezervare. Noi am vizitat în cadrul unui Heritage Instameet cu Cronicari Digitali în iulie 2019.

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

În muzeul mineritului de la Roșia Montană (denumită Alburnus Maior de romani) am fost de două ori deja și de fiecare dată m-a surprins. Ghidul Valentin Rus (inginer care a lucrat aici în mină o viață întreagă) ne-a plimbat prin rețeaua de galerii miniere realizate în perioada ocupației romane în Dacia cu dalta și ciocanul. Am coborât 157 de trepte în subteran și am vizitat aproximativ 200 metri de galerii antice. Ce este interesant este că la Roșia Montană între 1786 şi 1855 au fost găsite 40 de tăblițe cerate care datau din perioada 131-167 e.n., ele fiind ascunse în galeriile de aur. Din cele 40 de tăblițe s-au păstrat 25 din care patru fiind triptice complete.

Una dintre tăblițe reprezintă un contract de împrumut: “Suma de denari 140 capital şi cu cuvenitele dobânzi din acea zi câte o centesima (12%) pe timpul ce îi va fi reţinut, ambele acele sume în bani buni, după lege, va trebui să-i restituie pe buna sa credinţă a cerut Anduenna a lui Bato; a promis că va da pe buna sa credinţă Iulius Alexander; această sumă va trebui să o dea în ziua când îi va cere, împreună cu cametele respective. Ambele sume: capetele şi dobânzile însemnate mai sus, în monedă bună, legal, a cerut pe buna sa credinţă Anduenna mai sus scrisă, pe buna sa credinţă a promis (că va da) Iulius Alexander.”

Pe peretele intrării în Galeriile Romane este dăltuit în marmură textul original și traducerea lui de pe tăblița cerată nr. XVIII din 6 februarie 131 e.n. unde apare numele de Alburnus Maior.

În interiorul muzeului (în clădirea fostelor birouri tehnic-producție) am văzut o secțiunea de fotografii care compun colecția “Aurarii” realizată de fotograful Bazil Roman, împreună cu macheta zonei miniere, hărți miniere și unelte din minerit.

În exterior am vizitat lapidariumul (care conține o colecție de pietre funerare romane, sculptate și gravate) și secțiunea de utilaje unde sunt expuse vechile șteampuri din lemn de secol XVII, dar și un șteamp modern, de tip californian, cu săgeți de fier. Acesta reprezenta nivelul tehnic maxim atins, în Europa, la finalul secolului al XIX-lea, fiind folosit la Roșia până după 1945, când a fost înlocuit. Șteampul era o instalație minieră pentru zdrobirea rocilor de extracție a aurului. După ce minereul era scos din galerii, era dus la șteampuri care, pentru a fi puse în funcțiune, era folosită forța umană sau animală. Abia mai târziu s-a recurs la forța apei.

Fotografii din august 2019, când am vizitat Roșia Montană cu ocazia Zilelor Patrimoniului, când a avut loc și concertul lui Alexandru Tomescu la Biserica Unitariană.

10. Muzeul Orașului Oradea

Sala cu Grifoni din Muzeul Orașului Oradea este una dintre cele mai frumoase încăperi din palatul princiar, fiind decorată cu stucaturi reprezentând animale fantastice și reale. Ea se află lângă alte două camere cu tavanul decorat cu picturi murale în tehnica “al secco”. Palatul a fost ridicat de Principele Gabriel Bethlen în stilul renașterii târzii, pe un plan de forma unui pentagon perfect regulat. Ghepardul simbolizează calitățile fizice și morale, agerimea și promptitudinea. Prezența unui ghepard în ipostaza de animal domesticit ar fi fost posibilă în acea vreme doar la marile curţi europene. Cei doi cerbi cabrați, unul carpatin și celălalt lopătar, ne duc cu gândul la legenda vânătorii care este legenda întemeierii acestei cetăți.

Legenda spune că într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. A numit locul Várad, iar în jurul mănăstirii (care urma să ajungă centru de pelerinaj vestit) s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad sau Grosswardein.

Fotografie făcută în ianuarie 2018.

May

2020

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu.

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton.

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă.

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam.

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe.

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastre. Îi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

May

2020

Tablou de familie din alte vremuri

Perioada aceasta este ca o mină pentru introspecție. Trebuie doar să găsești instrumentul cu care să forezi ca să ajungi în locuri adânci, care sunt și cele mai pline de minereu. Și de cele mai multe ori locurile în care ajungi nu sunt plăcute, ci conțin întunecimi pe care poate nu ai mai fi vrut să le redescoperi. Pe bunica o rugam mereu să îmi povestească cum trăia înainte de război.

[Da, cei care au trecut prin cel de-Al Doilea Război Mondial se referă la el printr-un simplu cuvânt cu greutate de plumb, „războiul”, așa cum cei care au trăit Primul Război Mondial îi spuneau Marele Război. În scris punem litere mari acestor conflagrații. Să le dea greutate. Dar totul e relativ, nu-i așa?].

Cum a perceput ea rechiziționarea casei copilăriei ei de către nemți, apoi întoarcerea armelor și venirea rușilor, unde se ascundeau, cum a fost pentru o familie atât de aproape de Munții Vrancei în timpul războiului, ce lipsuri au avut.

Povestea ei a venit ca un tăvălug, dintr-o dată, și tare mi-aș fi dorit să fi avut un reportofon la îndemână. Vorbeam despre faptul că pâinea pe care i-am pregătit-o fără sare, din făină de secară, avea un gol înauntru, oare era de la drojdie, nu a crescut bine? Deși de data asta nu am mai făcut drojdia în casă și trebuia să crească bine… Etc. Etc. Eu i-am spus că tocmai am terminat memoriile Adrianei Georgescu (La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, propusă de Emilia pentru clubul de carte), în care am citit că nici nu se punea problema de pâine la Securitate și apoi la Văcărești unde a fost închisă.

Și totuși, oare cum era pâinea pe vremea aceea? Și a început sa-mi spună o poveste pe nerăsuflate, plină de emoție și cu lacrimi ascunse.

Bunico, mă tot gândesc că vremuri grele au fost dintotdeauna, toate generațiile au trăit lovituri dure, pe care fiecare le-a perceput cu propria forță. De exemplu, tu ai trăit războiul, pierderea prietenilor din sat, închiderea școlilor din cauză că nu mai erau profesori, și câte și mai câte. Odată și-odată tot o să îmi povestești cum a fost atunci, nu-i așa?

O să îți povestesc doar lucrurile bune, pe alea rele de tot nu o să ți le zic, nu o să le zic nimănui. Căci nu ai idee prin câte greutăți am trecut. Am trăit vremuri grele de tot. În tot timpul acesta cât am stat în casă m-am tot gândit și am încercat să îmi pun gândurile în ordine. Casuța noastră din Străoane, de lângă Panciu, a fost rechiziționată de nemți, și ei se întinseseră în micul salonaș, cu uniformele, cizmele și armele lor. Dar totuși ei s-au purtat bine cu noi. Frontul ajunsese la un moment dat la 18 km de noi. Se auzeau obuzele și gloanțele. La un moment dat, când au trecut iar armatele prin sat, am fugit cu căruța și ne-am ascuns în pădure. Am luat tot ce am putut lua, dar nu am apucat mare lucru.

Îmi amintesc când au venit rușii, noi fetele am fugit în fundul curții. Auzisem de la unii și de la alții ce făceau în satele prin care treceau. Și când ne-am întors după ce trecuseră, din curte ne dispăruse calul pe care îl iubea tăticul ca pe ochii din cap. În schimb ne-au lăsat o iapă amărâtă, vai de capul ei, bătrână și bolnavă. Tăticul a îngrijit-o tare mult, dar era iapă de trăsură, nu era bună de tras la munca câmpului. S-a mulțumit și cu ea, până ne-au luat comuniștii tot.

În timpul războiul, când deja partidul comunist devenise puternic în sat, au venit oamenii de la partid la noi și ne-au confiscat radioul. Tăticul l-a învelit, l-a pus în husă, ca poate „ni l-or aduce înapoi”. „Nu ni-l mai aduc tăticule înapoi, nu ni-l mai aduc”. Nu trebuia sa avem vești de pe front, știrile erau controlate, trebuia sa știm doar ce voiau ei să știm. Câțiva baieți, prieteni din sat, au fugit în Munții Vrancei, s-au înscris în Rezistență și mai împărțeau manifeste. Sora mea Viorica și cu mine muream de emoție pentru ei, mai ales când nu aveam nicio veste de la ei. Și Doamne ce au mai pățit când i-au prins…

Pai și radioul?

Eh, radioul… Nu știu ce s-a ales de el și de toate sutele de stații și aparate pe care le-au confiscat. Și acum îmi amintesc ca ieri ce drăguț era micul salon unde stătea radioul, pe care mama îl îngrijise cu mult drag. Aveam acolo lucruri frumoase, trimise de unchiul Grigore, fratele mamei, de la București. Știa că mamei îi plac lucrurile de calitate. Când au venit comuniștii ne cereau impozit mai mare decât producția noastră pe un an, și pentru că nu puteam plăti, urma să vină în casă și să ne confiște lucrurile. Așa că tot ce aveam noi în salonaș am pus în beci și l-am zidit, ca să nu pună ei mâna pe agoniseala mamei. Nici nu știu ce s-a mai ales acum de ele. Ne-au zis că suntem chiaburi, că am avut vie, dar numai eu știu că nu am avut niciodată viață ușoară. Mama se îngrijea ea singură de toată gospodăria, făcea de mâncare, curățenie, punea borcanele la beci. Da, aveam magazie, în ea țineam strugurii și vinul pe care urma să îl vindem. Dar nu în curând nu am mai avut nimic, în afară de un dosar pe care scria chiabur. Și pentru mine asta a însemnat imposibilitatea de a mai studia ceea ce îmi doream. De trei ori am dat la facultate și de trei ori am fost respinsă din cauza dosarului meu. Așa că am făcut liceul industrial CFR, trebuia să fac totuși o școală.

Și când m-am căsătorit și mi-am schimbat numele, parcă totul s-a rezolvat. Deși și Romi și familia lui a fost persecutată, ba chiar le luaseră toate cele trei sute de oi pe care le creșteau la Beclean, lângă Făgăraș. Le-au luat animale, tot. Dar cumva, schimbându-mi numele, când am mai încercat încă o dată să dau la ASE, am reușit, nu m-au mai respins. Am fost atât de fericită, fusese visul meu să studiez. Când eram mică împărțeam cărțile cu cei din sat, citeam noaptea la lumânarea de seu. Și ne tot întrebam, „hai mai repede, ai terminat cartea, ca vine rândul lui Georgică”. Noi nu aveam cărți și nu aveam bibliotecă, de aceea toată viața am adunat cărți, pentru mama voastră și pentru voi. Ce ai în cap nu îți ia nimeni. Da, am adunat cărți și pantofi.

De ce pantofi?

Păi stai să vezi. Pentru că mi-am dorit să studiez, să fac școală adevărată, nu școală profesională, mama m-a trimis la școala privată din Focșani. Nici nu vreau să îmi închipui cu câte eforturi și câte economii. La mâncare și câte și mai câte. Și acolo copiii râdeau de mine și de accentul meu de moldoveancă, vai prin câte umilințe am trecut. Și m-am chinuit să renunț de tot la vorba moldovenească, să nu îi mai aud. Dar chiar și după ce mai scăpasem de accent și de expresii, unii continuau să își amintească și să râdă. Dar după legea învățământului școala privată s-a desființat. Câți bani aruncați de pomană… Și atunci m-a trimis mama la București la liceu, la Iulia Hașdeu să stau la mătușa mea, tanti Jana. Și cum nu aveam mare lucru de acasă, căci comuniștii ne luaseră tot, aveam cu mine câteva haine și o singură pereche de pantofi. Cu acea pereche de pantofi am dus-o eu tot liceul. După un timp talpa devenise scâlciată și eu mă tot duceam să îi repar. Așa că după ce m-am căsătorit și am terminat facultatea mi-am zis că nu o să mai duc lipsă de pantofi vreodată.

După ce m-am angajat, mi se tot sugera să mă înscriu în partid. Numai când mă gândeam mi se făcea rău. Dar mereu le ziceam „da, da, mă duc săptămâna viitoare, peste o lună”, și tot așa. Am reușit să nu intru niciodată în partid. Dar am trăit mereu cu frică, o Frică cu F mare, că o să vină iar peste noi, că iar o să îmi ia dosarul la puricat, că o să pierd tot ce am avut. Am trăit vremuri grele de tot, dar căsătoria cu Romi m-a ținut fericită. Un om atât de bun, cel mai bun om de pe pământ.

May

2020

Viața și casele lui Enescu din România

Astăzi, 4 mai 2020, se comemorează 65 de ani de la trecerea în eternitate a marelui nostru compozitor, George Enescu. Cu această ocazie am făcut o incursiune în casele, palatele, blocurile pe unde s-a perindat, a creat, a iubit și a suferit personalitatea, omul, caracterul, talentul Enescu. Astfel…

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa memorială a lui Enescu de la Liveni este de fapt a treia versiune a casei originare a părinţilor săi, Costache şi Maria Enescu, unde a fost născut compozitorul la 19 august 1881. Chiar în 1955 când Petru Groza a venit împreună cu o delegație cu intenția de a face aici un muzeu pentru George Enescu, casa nu mai exista în forma sa originară. Ea este refăcută în forma inițială, cu pridvor de lemn vopsit, și găzduieşte din 1968 un muzeu care prezintă atmosfera copilăriei compozitorului, deținând o vioară de jucărie, pianina la care a început să cânte Enescu și trusa de culori pentru desen împreună cu mai multe desene. Casa memorială aparține de Muzeul Județean Botoșani.

De mic copil, Enescu (cu numele său de alint, Jurjac) a manifestat o înclinaţie extraordinară pentru muzică, astfel că la numai patru ani a început să ia lecţii de vioară de la părinţii săi şi de la un renumit lăutar din Dorohoi, Nicolae Filip, cunoscut ca Lae Chioru. La cinci ani a început să studieze sub îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, şi a compus prima sa operă pentru vioară şi pian, “Ţara românească”. La 13 ani, în 1894, aici a compus “Poema Română”, care este considerată prima operă românească “naţională” din istoria muzicii româneşti.

Liveni se află în județul Botoșani, la 15 km de Dorohoi şi 50 de km de Botoşani. Este interesant că familia muzicianului a locuit o perioadă și într-o localitate învecinată, la Cracalia.

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa din Mihăileni este un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipologia de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX. Data exactă a construirii casei este incertă, se presupune că a fost ridicată între 1775 și 1830 de bunicii lui Enescu, preotul Ioan Cosmovici și soția sa, Zenovia. A fost leagănul copilăriei lui George Enescu, o parte din vacanțele compozitorului erau petrecute aici, la casa din Mihăileni. Aici și-a petrecut ultima parte din viață și este și înmormântată mama lui Enescu, Maria Cosmovici. Casa a fost salvată de la dispariție de Fundația Pro Patrimonio si de Raluca Știrbăț, fiind renovată între 2014-2019 cu metode tradiționale. Acum se vor organiza aici lecții pentru tinerele talente de fundația Pro Patrimonio împreună cu Fundația UiPath. Mihăileni se află în partea de Nord-Vest a județului Botoșani, la graniță cu Ucraina.

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi

Muzeul amenajat în casa din Dorohoi cumpărată în 1910 de Costache Enescu aparține de Muzeul Judetean Botosani. Părinții compozitorului au fost despărțiți, și de aceea au locuit separat. Muzeul a fost inaugurat în anul 1957 şi reorganizat recent, și deține obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea marelui muzician, printre care: fotografii din anii copilăriei petrecute la Liveni şi Cracalia, scrisori, pianul la care cânta, mai multe viori şi bagheta sa, o pereche de ochelari, un costum de concert, programe de concert, cărţi și lucrări de artă.

Dragostea pentru Maruca: Apartamentul din București, Str. George Enescu nr. 7

Am aflat dintr-un tur ghidat ARCEN din iunie 2019 că la etajul 5 în acest bloc ar fi locuit, pentru o scurtă perioadă de timp, George Enescu, pe vremea când se întâlnea cu Maria Cantacuzino (alintată și Maruca), înainte de căsătoria lor (care a avut loc în 1937). Se pare că apartamentul era foarte modest decorat, compozitorul preferând dintodeauna interioare mai austere (camerele sale de lucru fiind cunoscute pentru discreţia cu care erau mobilate şi decorate).

Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului sec. XX, considerată cea mai frumoasă prinţesă a vremii, a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria și prietenă apropiată a sa. De la întâlnirea dintre Enescu și Maria Cantacuzino, ea a devenit şi a rămas marea iubire a compozitorului, până în ultimele clipe ale vieţii sale. Cei doi s-au cunoscut la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era invitat de regina Elisabeta a României să cânte. Enescu s-a îndrăgostit iremediabil şi a început să cânte în prezenţa Marucăi la seratele mondene din casa ei de la Tescani.

Finalizarea Operei OEDIP la Conacul Tescani

La Conacul Tescani s-a născut Maria Cantacuzino-Enescu (pe numele ei de fată Rosetti-Tescanu). După ce s-a îndrăgostit de Maruca, George Enescu a venit aici adesea. A continuat să vină aici și după căsătoria cu Maruca. Fiind atrasat de peisajele idilice, care l-au inspirat și pentru a definitiva opera Oedip (pe care i-a dedicat-o soției sale).

Maria Cantacuzino-Enescu a donat conacul în 1947 pentru a deveni aşezământ cultural. În 1980 aici a fost inaugurată “Casa Memorială Rosetti – Enescu”, funcționând sub diferite nume până în 2007 când a devenit secţie a Muzeului Naţional “George Enescu” (cu numele de Secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”).

Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino din București

Aici a stat Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator, poreclit ,,Nababul” datorită averii sale impresionante. Palatul a fost realizat între 1901-1903 după proiectele arhitectului Ioan Berindei. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei sale, Maria Cantacuzino. Dar prințul Mihail G. Cantacuzino moare foarte tânăr într-un accident de mașină.

După moartea soţului ei, Maruca moștenește palatul. După o relație intima foarte apropiată cu Nae Ionescu şi dupa o tentativă eşuată de sinucidere aruncându-și cu acid pe față (suferind de depresie), Maruca se căsătoreşte cu Enescu. În ciuda statutului de soţie a lui George Enescu, Maruca se pare că ar fi avut mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii (inclusiv Dinu Lipatti). Enescu o iubea însă orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţesei.

Enescu a locuit împreună cu Maruca între 1945-1946 în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Însă ţinea concertele în palat, în aula care are o acustică deosebită.

După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului (și pentru a-l salva de la naționalizare). Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”. Fotografiile sunt făcute în decembrie 2018, cu ocazia unui concert Restitutio în Aula Palatului.

Casa Memoriala George Enescu – Sinaia – “Vila Luminiș”

Legătura dintre George Enescu şi Sinaia a fost creată prin intermediul Casei Regale a României. În 1898, “Poema Română”, care se încheie cu Imnul Regal, s-a bucurat de succes enorm la Paris, şi astfel Enescu a primit sprijinul Reginei Elisabeta (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva). Aceasta, recunoscând talentul tânărului muzician, i-a oferit ani de-a rândul o cameră într-un colţ intim al Castelului Peleş, unde să poată studia. De asemenea, Enescu era deseori invitat de regină pentru a susţine recitaluri la Palat. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lied-uri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina.

Frumuseţea locurilor şi apropierea de Castelul Peleş l-au determinat pe muzician ca din banii câştigaţi în primul său turneu în America să-şi construiască aici, între 1923 şi 1926, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. A denumit-o Vila Luminiş, datorită luminişul dintre brazi în care se află ea.

În următorii 20 de ani, până în 1946, când a părăsit România definitiv, în perioadele dintre turneele sale în Europa şi America de Nord, Enescu a revenit periodic la Sinaia pentru a se dedica, cel puţin o lună pe an, creaţiei artistice. La Sinaia a compus si o parte a creatiei sale, printre care se regăsesc Rapsodiile Române și un tablou din actul al II-lea din opera Oedipe. La pianul din salonul de muzică (care acum se află la subsolul clădirii, din cauza unor probleme tehnice cu parchetul), Enescu i-a dat primele lecții lui Dinu Lipatti, în vârstă de numai patru ani, dar și lui Yehudi Menuhin, când acesta avea doar 11 ani, în 1927. Pe vremea cât a stat la Sinaia, Menuhin a locuit într-o vilă superbă, Vila Carola astăzi de vânzare de către casa de licitaţie Artmark:

Vila Carola a fost construită în 1896 de fostul valet al prinţului Dimitrie Ghica, austriacul Jóseph Ungarth, antreprenor la Hotelul Caraiman, un renumit comerciant, proprietar de hoteluri și restaurator de mare valoare. Ungarth a renunțat la administrarea Hotelului Caraiman și a închiriat camerele vilei Carola ca pensiune. Se spune că avea un cal la vilă, pentru călărit și trăsură pentru plimbări, chiar și grădinar, care a îngrijit toată grădina.

Numele vilei vine de la fiica lui Jóseph Ungarth, Carola, cea care avea să devină, peste ani, soacra lui Constantin Noica. Construită în stilul specific staţiunii Sinaia, prin inspiraţie din arhitectura Peleşului, vila a fost locul unor poveşti de dragoste celebre şi a găzduit celebrităţi mondiale. La Vila Carola s-au cunoscut Carol al II-lea şi Elena Lupescu, în 1925, cu ocazia vizionării filmului “Nibelungii”, difuzat de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, şi tot aici se întâlneau, în secret, cei doi amanţi.

De la Vila Carola, Yehudi Menuhin mergea zi de zi la Vila Luminiș pentru a primi lecții de vioară. La intrarea în Vila Luminiș se află bustul în marmură al lui George Enescu, realizat de sculptorul moldovean Ion Irimescu, fascinat de personalitatea acestuia. Camerele de la etaj sunt spaţioase şi confortabile, având interiorul aranjat cu deosebit de mult bun gust, cu ornamente şi obiecte de mobilier caracteristice stilurilor românesc, oriental sau Biedermayer. Din salon se intră în camera Mărucăi, decorată în stil eclectic. În comparație, camera compozitorului este foarte intimă, confirmând modestia sa proverbială. Am vizitat și fotografiat Vila Carola în aprilie 2019, și Vila Luminiș în iunie 2019.

În 1947, aflat la Paris, Enescu a donat vila statului român, pentru a fi folosită ca loc de odihnă şi de creaţie pentru artişti. Astăzi aici este Casa Memorială “George Enescu”, secţie a Muzeului Naţional “George Enescu”.

“Tinerei generaţii îi recomand muncă, cinste şi altruism şi aş mai adăuga şi modestie, cât mai multă modestie şi îngăduinţă pentru cei din jurul tău care vor să se manifeste… Valorile adevărate nu pot fi împiedicate de a ieşi la iveală.” George Enescu

Moartea lui Enescu la Paris

În 1946, Maruca Cantacuzino şi George Enescu au renunţat la viaţa din România şi s-au mutat la Paris, plecând în exil, după ce Enescu fusese nedreptățit aspru de regimul comunist. Enescu moare aici, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumatate paralizat, dar rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris, Père-Lachaise. Fotografia este făcută în mai 2018, și m-am bucurat nespus că am reușit să găsesc figura 68 la care se află piatra funerară, printre câte și mai câte monumente istorice funerare deosebite din acest cimitir istoric.

Așa că închei aici călătoria cronologică alături de casele lui Enescu printr-un moment de reculegere, pe care îmi amintesc că l-am respirat adânc în cimitirul-muzeu Père-Lachaise, fredonând în minte câteva acorduri din “Rapsodia Română”…

Surse

https://www.georgeenescu.ro/

http://descoperanordest.ro/

http://ceascadecultura.ro/

https://www.botosaneanul.ro/

https://www.turismbotosani.ro/

https://www.oar-bucuresti.ro/

Apr

2020

Pe urmele lui Eminescu la Constanța

Pe când cercetam la Arhivele Naționale Române un inventar din fototecă, am dat întâmplător peste o fotografie de la inaugurarea statuii lui Eminescu de la Constanța. Statuia absolut superbă sculptată de Oscar Han, unul dintre sculptorii mei preferați, m-a purtat pe urmele lui Eminescu la Constanța. Eminescu a iubit marea și a scris poeme despre ea chiar dinainte să o vadă. În plus, a fost interesat de Constanța și de Dobrogea și din punct de vedere jurnalistic, pentru a-și documenta articolele din ziarul „Timpul”.A vizitat Constanța timp de zece zile în iunie 1882, când a venit aici pentru a-și trata boala la băi, fiind cazat la mansarda de la „Hôtel d’Angleterre”. Astăzi pe locul acelui hotel zace Hotelul Intim îmbătrânit și trecut de vreme.

Șederea lui Eminescu la COnstanța

Hotelul d’Angleterre (împreună cu hotelul Carol, astăzi devenit Comandamentul Marinei Militare) era unul dintre puținele hoteluri din Constanța de la acea vreme, și aici s-a cazat și Eminescu pe durata scurtei sale șederi. Din mansarda hotelului, Eminescu i-a scris trei scrisori Veronicăi Micle, în care și-a declarat fascinația pentru acest „oraş mic, dar îngrijit”, având „casele cu un aspect plăcut”. El i-a povestit Veronicăi experiențele și trăirile sale folosind denumirea veche a orașului Constanța, de Kustenge, de pe vremea când Dobrogea aparținea Imperiului Otoman.

Se pare că Eminescu vorbeşte în scrisorile sale şi despre precursorul Cazinoului atunci când face referire la „o terasă pe ţărmul înalt” ce „dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării”. Kursaal, precursorul Cazinoului, fusese construit din lemn şi paiantă în anul 1880, lângă Farul Genovez. Numele de Kursaal însemna sală de relaxare. Tot ce a descoperit la Constanța l-a fascinat pe poet, care și-ar fi dorit să o poată aduce și pe Veronica să vadă marea.

Mai jos am reprodus câteva fragmente din două dintre cele trei scrisori trimise de Eminescu către Veronica Micle pe timpul șederii sale la Constanța, publicată de Editura Polirom în volumul intitulat „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită”:

“Constanța, 16 iunie 1882

Draga mea Veronică,

Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti.

O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemarginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele, căci ea e schimbăcioasa la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. […] Casele au o oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpanesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. […]

O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri.

La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu.

Adresa mea: Chiustenge (Constanţa) Hôtel d’Angleterre”

“Constanța, 20 iunie 1882

[…] Noutăţi de pe aici nu vei fi aşteptând şi-ntr-adevăr nici n-aş avea ce-ţi scrie decât că verdeţurile ne vin direct din Ţarigrad şi că pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un râu şi lipsită de ploaie, recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară şi se-ntemeiază mai mult pe creştere de vite. Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu. Şed în mansarda mea şi cetesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur la Timpul, voi trebui să scriu în fiece zi altceva.

Te sărut cu dulce, dulcea mea Veronică, şi rămân al tău Emin”

Dobrogea fusese de curând alipită Principatelor Unite după Congresul de la Berlin din iunie 1878, în urma războiului ruso-turc (în schimbul cedării Bugeacului: județele Cahul, Ismail și Bolgrad). Interesul lui Eminescu pentru Constanța și provincia Dobrogea a fost dincolo de romantism și dincolo de inspirația pentru poezie, deoarece a publicat o serie întreagă de articole cu această tematică în ziarul „Timpul”. Mai jos un extras din articolul intitulat „Anexarea Dobrogei” din data de 19 august 1878:

“Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fășii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă, care ne-a redat-o, a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin tratatul de la Paris, mandatul adică de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie pe cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderență ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun, asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație, garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucrul ce nu se poate compensa, nici prin bani, nici prin drepturi noi, nici prin chestiuni de teritoriu.

[…] Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte chestiunea cum s-o primim, adică a modului luării în posesiune, e mai grea de cum s-ar părea la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor*, grea prin necesitatea de a fi consecvenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

[…] A face ce fac toți, adică a lua și a stăpâni cu baioneta e lucru ușor; a păstra însă acest orient în miniatură cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că suntem destul de drepți și destul de cumpătați, ca să ținem în echilibru și în bună pace elementele cele mai diverse, este o adevărată politică, pe lângă care politica forței brute e o jucărie.“

*Obiectele stipulațiunilor tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești [n.r. țariste].

Bustul lui Eminescu

Ioan N. Roman, avocat, jurnalist, cărturar și primar al orașului Constanța, a fost cel care a transformat în realitate dorința poetului din poezia „Mai am un singur dor”, făcând tot posibilul să ridice statuia lui Eminescu la malul mării.

“Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi sa mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.“

Ioan N. Roman a studiat la Sălişte, la Hârlău, la Iaşi și la Bruxelles, unde a urmat concomitent Litere-Filozofie şi Drept, luându-și ulterior doctoratul în drept „cu distincție”. Iorga a spus despre Ioan N. Roman că „Dobrogea îi va fi pe veci recunoscătoare”, numindu-l „Patriarhul Dobrogei” datorită contribuției sale la răspândirea culturii. Ioan N. Roman îl cunoscuse personal pe poet și s-a ocupat de strângerea de fonduri necesare ridicării statuii, chiar donând el însuși o sumă importantă de bani. El a fost și cel care l-a selectat pe Oscar Han pentru a realiza sculptura.

Oscar Han a făcut parte din Grupul celor Patru, alături de pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato. Ei au creat în 1925 această grupare desprinsă din societatea „Arta română” datorită prieteniei dintre ei. Grupul celor Patru a avut ca scop manifestarea devotamentului faţa de artă şi asumarea condiţiei de artist, cultivând diversitatea propriilor individualităţi, deoarece stilurile lor erau foarte diferite. Astfel a și devenit una dintre cele mai prestigioase asociații artistice din perioada interbelică din România.

Statuia a fost amplasată pe un dâmb cu iarbă în faţa mării, lângă Cercul Militar, după cum scriau ziarele vremii, printre care Dobrogea Jună. Pe soclul bustului din bronz Oscar Han a plasat Elegia, interpretată ca fiind fie una dintre muzele antice inspiratoare ale liricii (Terpsihora sau Erato), fie Calliope, muza poeziei epice, căreia sculptorul se pare că i-ar fi împrumutat chipul Veronicăi Micle.

Bustul lui Eminescu de la Constanța a fost dezvelit la 15 august 1934, de ziua Marinei, în prezența Regelui Carol al II-lea și a Prințului moștenitor Mihai. La ceremonia dezvelirii bustului au ținut discursuri contraamiralul Bălănescu, ministrul instrucțiunii publice Constantin I. Angelescu, academicianul Ioan Bianu și regele. P.S.S. Gherontie al Tomisului a oficiat slujba religioasă, iar Regele Carol al II-lea a dezvelit statuia. Se pare că pentru a marca momentul, Regele a recitat prima strofa din poezia „La steaua”, și corul prezent la ceremonie a intonat „Mai am un singur dor”.

Bustul este amplasat lângă Farul Genovez, un monument istoric construit de inginerul francez de origine armeană Artin Aslan, la inițiativa companiei britanice „Danube and Black Sea Railway co. Limited” între 1858-1860. Farul a fost construit pe amplasamentului farului genovez originar de la 1300.

Pe fundalul statuii astăzi se vede Comandamentul Marinei Militare, clădire construită între anii 1879 și 1881, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, în stil neoclasic. Clădirea a fost la origine hotel, mai întâi numit „Terminus”, apoi „Carol”. Între anii 1924 și 1927 clădirea a fost supraetajată și a devenit cămin ofițeresc, fiind preluată de Cercul Militar. Din anul 1978 a devenit sediul Comandamentului Marinei Militare, iar în 1982-1983 clădirea a fost restaurată.

Din păcate, în 2011 statuia lui Eminescu a fost vandalizată și Elegia a fost furată, așa că ceea ce vedem astăzi este doar o copie.

Hotel D'Angleterre tranSFormat în Hotel Intim

Peste 130 de ani au trecut de la șederea lui Eminescu la hotelul d’Angleterre și de atunci Constanța a suferit transformări uluitoare. În mai 2019 am fost împreună cu Cronicari Digitali într-o incursiune prin Constanța, și am avut șansa să intrăm în câteva obiective de patrimoniu deosebite, inclusiv Hotelul Intim, care a fost construit chiar pe locul unde fusese cazat Eminescu. Astăzi este o ruină și el, dar se pare că sunt planuri să fie renovat.

Hotelul d’Angleterre unde a fost cazat Eminescu a fost construit înainte de anul 1878 de compania engleză care a construit şi calea ferată Cernavodă – Constanţa şi apoi Portul Constanţa. El a fost demolat probabil în perioada 1903-1906, și în locul lui a fost ridicat între 1906-1909 Hotel Splendid care în 1924 a fost complet renovat și redeschis sub denumirea Hotel Regina în onoarea Reginei Elisabeta, până în 1970 când a devenit Hotel „Intim”.

Clădirea actuală a fost construită în stil eclectic, cu elemente predominante de Art Nouveau şi cu o fațada principală în stil neoclasic.

Inițial hotelul se întindea pe o suprafață de 1.605 metri pătrați, cu subsol, două etaje și mansardă și cu o grădină de aproape 1.000 de metri pătrați. Musafirii hotelului se puteau caza în 21 de camere, cu baie proprie, iar salonul găzduia banchetele regale. Aici se țineau cercurile literare, fiind un loc de întâlnire a intelectualilor și a oamenilor politici. În 1925, tot aici a luat ființă „Cercul Intim”, o societate culturală care avea să dea numele viitor al hotelului. Cercul Intim organiza aici ceaiuri dansante la care erau prezente personalitățile orașului. Tot în 1925, s-au executat lucrări de modernizare și s-au montat instalaţii de apă caldă şi rece în fiecare cameră, calorifer, electricitate și telefon, elemente inovatoare pentru acele vremuri.

În perioada comunistă numele hotelului care ducea cu gândul la monarhie nu avea cum să se păstreze, așa că a fost transformat în Hotelul Intim după naționalizare. Insă hotelul și-a pierdut farmecul de altădată. După ’89, hotelul a fost revendicat, apoi vândut, și astăzi se pare că face subiectul unui plan de reabilitare. În interiorul hotelului se văd încă urme ale sculpturilor și picturilor murale, dar pereții sunt scorojiți și au dispărut candelabrele și mobila.

Detalii Tehnice

Adresa: Hotel Intim se găsește pe Strada Nicolae Titulescu nr. 9 în Constanța; l-am vizitat împreună cu Cronicari Digitali în mai 2019.

Statuia lui Eminescu se găsește astăzi pe Faleza Cazinoului, lânga Farul Genovez și lângă clădirea Comandamentului Marinei Militare.

Surse: Blog ,Să nu uităm‘; blog Joienegru; Ziarul Adevărul; blog https://techirghiol.com/scrisoare-de-la-mare; Cotidianul Replica; fotografii de arhivă ANR inv. 1407 FI 5234 și inv. 1489 A287

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Ștefan Marincu și familia sa

Palatul Marincu în istoria recentă

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Interiorul Vilei Golescu

Cazare la Conacul Golescu

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

2. Cetatea Histria

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

6. Cetatea Capidava (Topalu)

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

9. Cetatea Tomis (Constanța)

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pe post de încheiere

Share this:

Like this:

1. Muzeul recordurilor românești din București

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

4. Institutul de Anatomie din Iași

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

7. Muzeul farmaciei din Cluj

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

10. Muzeul Orașului Oradea

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi

Dragostea pentru Maruca: Apartamentul din București, Str. George Enescu nr. 7

Finalizarea Operei OEDIP la Conacul Tescani

Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino din București

Casa Memoriala George Enescu – Sinaia – “Vila Luminiș”

Moartea lui Enescu la Paris

Surse

Share this:

Like this:

Șederea lui Eminescu la COnstanța

Bustul lui Eminescu

Hotel D'Angleterre tranSFormat în Hotel Intim

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Caută

Articole recente

Aiciastat pe Instagram

aiciastat