Perioada aceasta este ca o mină pentru introspecție. Trebuie doar să găsești instrumentul cu care să forezi ca să ajungi în locuri adânci, care sunt și cele mai pline de minereu. Și de cele mai multe ori locurile în care ajungi nu sunt plăcute, ci conțin întunecimi pe care poate nu ai mai fi vrut să le redescoperi. Pe bunica o rugam mereu să îmi povestească cum trăia înainte de război.
[Da, cei care au trecut prin cel de-Al Doilea Război Mondial se referă la el printr-un simplu cuvânt cu greutate de plumb, „războiul”, așa cum cei care au trăit Primul Război Mondial îi spuneau Marele Război. În scris punem litere mari acestor conflagrații. Să le dea greutate. Dar totul e relativ, nu-i așa?].
Cum a perceput ea rechiziționarea casei copilăriei ei de către nemți, apoi întoarcerea armelor și venirea rușilor, unde se ascundeau, cum a fost pentru o familie atât de aproape de Munții Vrancei în timpul războiului, ce lipsuri au avut.
Povestea ei a venit ca un tăvălug, dintr-o dată, și tare mi-aș fi dorit să fi avut un reportofon la îndemână. Vorbeam despre faptul că pâinea pe care i-am pregătit-o fără sare, din făină de secară, avea un gol înauntru, oare era de la drojdie, nu a crescut bine? Deși de data asta nu am mai făcut drojdia în casă și trebuia să crească bine… Etc. Etc. Eu i-am spus că tocmai am terminat memoriile Adrianei Georgescu (La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, propusă de Emilia pentru clubul de carte), în care am citit că nici nu se punea problema de pâine la Securitate și apoi la Văcărești unde a fost închisă.
Și totuși, oare cum era pâinea pe vremea aceea? Și a început sa-mi spună o poveste pe nerăsuflate, plină de emoție și cu lacrimi ascunse.
Bunico, mă tot gândesc că vremuri grele au fost dintotdeauna, toate generațiile au trăit lovituri dure, pe care fiecare le-a perceput cu propria forță. De exemplu, tu ai trăit războiul, pierderea prietenilor din sat, închiderea școlilor din cauză că nu mai erau profesori, și câte și mai câte. Odată și-odată tot o să îmi povestești cum a fost atunci, nu-i așa?
O să îți povestesc doar lucrurile bune, pe alea rele de tot nu o să ți le zic, nu o să le zic nimănui. Căci nu ai idee prin câte greutăți am trecut. Am trăit vremuri grele de tot. În tot timpul acesta cât am stat în casă m-am tot gândit și am încercat să îmi pun gândurile în ordine. Casuța noastră din Străoane, de lângă Panciu, a fost rechiziționată de nemți, și ei se întinseseră în micul salonaș, cu uniformele, cizmele și armele lor. Dar totuși ei s-au purtat bine cu noi. Frontul ajunsese la un moment dat la 18 km de noi. Se auzeau obuzele și gloanțele. La un moment dat, când au trecut iar armatele prin sat, am fugit cu căruța și ne-am ascuns în pădure. Am luat tot ce am putut lua, dar nu am apucat mare lucru.
Îmi amintesc când au venit rușii, noi fetele am fugit în fundul curții. Auzisem de la unii și de la alții ce făceau în satele prin care treceau. Și când ne-am întors după ce trecuseră, din curte ne dispăruse calul pe care îl iubea tăticul ca pe ochii din cap. În schimb ne-au lăsat o iapă amărâtă, vai de capul ei, bătrână și bolnavă. Tăticul a îngrijit-o tare mult, dar era iapă de trăsură, nu era bună de tras la munca câmpului. S-a mulțumit și cu ea, până ne-au luat comuniștii tot.
În timpul războiul, când deja partidul comunist devenise puternic în sat, au venit oamenii de la partid la noi și ne-au confiscat radioul. Tăticul l-a învelit, l-a pus în husă, ca poate „ni l-or aduce înapoi”. „Nu ni-l mai aduc tăticule înapoi, nu ni-l mai aduc”. Nu trebuia sa avem vești de pe front, știrile erau controlate, trebuia sa știm doar ce voiau ei să știm. Câțiva baieți, prieteni din sat, au fugit în Munții Vrancei, s-au înscris în Rezistență și mai împărțeau manifeste. Sora mea Viorica și cu mine muream de emoție pentru ei, mai ales când nu aveam nicio veste de la ei. Și Doamne ce au mai pățit când i-au prins…
Pai și radioul?
Eh, radioul… Nu știu ce s-a ales de el și de toate sutele de stații și aparate pe care le-au confiscat. Și acum îmi amintesc ca ieri ce drăguț era micul salon unde stătea radioul, pe care mama îl îngrijise cu mult drag. Aveam acolo lucruri frumoase, trimise de unchiul Grigore, fratele mamei, de la București. Știa că mamei îi plac lucrurile de calitate. Când au venit comuniștii ne cereau impozit mai mare decât producția noastră pe un an, și pentru că nu puteam plăti, urma să vină în casă și să ne confiște lucrurile. Așa că tot ce aveam noi în salonaș am pus în beci și l-am zidit, ca să nu pună ei mâna pe agoniseala mamei. Nici nu știu ce s-a mai ales acum de ele. Ne-au zis că suntem chiaburi, că am avut vie, dar numai eu știu că nu am avut niciodată viață ușoară. Mama se îngrijea ea singură de toată gospodăria, făcea de mâncare, curățenie, punea borcanele la beci. Da, aveam magazie, în ea țineam strugurii și vinul pe care urma să îl vindem. Dar nu în curând nu am mai avut nimic, în afară de un dosar pe care scria chiabur. Și pentru mine asta a însemnat imposibilitatea de a mai studia ceea ce îmi doream. De trei ori am dat la facultate și de trei ori am fost respinsă din cauza dosarului meu. Așa că am făcut liceul industrial CFR, trebuia să fac totuși o școală.
Și când m-am căsătorit și mi-am schimbat numele, parcă totul s-a rezolvat. Deși și Romi și familia lui a fost persecutată, ba chiar le luaseră toate cele trei sute de oi pe care le creșteau la Beclean, lângă Făgăraș. Le-au luat animale, tot. Dar cumva, schimbându-mi numele, când am mai încercat încă o dată să dau la ASE, am reușit, nu m-au mai respins. Am fost atât de fericită, fusese visul meu să studiez. Când eram mică împărțeam cărțile cu cei din sat, citeam noaptea la lumânarea de seu. Și ne tot întrebam, „hai mai repede, ai terminat cartea, ca vine rândul lui Georgică”. Noi nu aveam cărți și nu aveam bibliotecă, de aceea toată viața am adunat cărți, pentru mama voastră și pentru voi. Ce ai în cap nu îți ia nimeni. Da, am adunat cărți și pantofi.
De ce pantofi?
Păi stai să vezi. Pentru că mi-am dorit să studiez, să fac școală adevărată, nu școală profesională, mama m-a trimis la școala privată din Focșani. Nici nu vreau să îmi închipui cu câte eforturi și câte economii. La mâncare și câte și mai câte. Și acolo copiii râdeau de mine și de accentul meu de moldoveancă, vai prin câte umilințe am trecut. Și m-am chinuit să renunț de tot la vorba moldovenească, să nu îi mai aud. Dar chiar și după ce mai scăpasem de accent și de expresii, unii continuau să își amintească și să râdă. Dar după legea învățământului școala privată s-a desființat. Câți bani aruncați de pomană… Și atunci m-a trimis mama la București la liceu, la Iulia Hașdeu să stau la mătușa mea, tanti Jana. Și cum nu aveam mare lucru de acasă, căci comuniștii ne luaseră tot, aveam cu mine câteva haine și o singură pereche de pantofi. Cu acea pereche de pantofi am dus-o eu tot liceul. După un timp talpa devenise scâlciată și eu mă tot duceam să îi repar. Așa că după ce m-am căsătorit și am terminat facultatea mi-am zis că nu o să mai duc lipsă de pantofi vreodată.
După ce m-am angajat, mi se tot sugera să mă înscriu în partid. Numai când mă gândeam mi se făcea rău. Dar mereu le ziceam „da, da, mă duc săptămâna viitoare, peste o lună”, și tot așa. Am reușit să nu intru niciodată în partid. Dar am trăit mereu cu frică, o Frică cu F mare, că o să vină iar peste noi, că iar o să îmi ia dosarul la puricat, că o să pierd tot ce am avut. Am trăit vremuri grele de tot, dar căsătoria cu Romi m-a ținut fericită. Un om atât de bun, cel mai bun om de pe pământ.
Buna seara,
Am citit cu mare placere mai ales ca imi suna cumva cunoscut…si mie imi povestea bunica de cum nemtii au luat camerele cele mai mici din casa si la 5 dimineata ieseau in curte sa se spele ,iar rusii i-au expediat in grajd….chiaburu’ de strabunicu a ajuns intr-o groapa comuna pe langa Balta Alba in ’58 iar strabunica de durere nu a mai vorbit o luna de zile
Vă mulțumesc foarte mult! Într-adevăr, bunicii noștri au trăit o tragedie colectivă. Foarte tristă povestea bunicilor dvs., înțeleg perfect suferința. Deși astăzi resimțim doar niște ecouri trecătoare ale acestor evenimente, ele nu trebuie uitate, pentru că reprezintă și lecții pentru viitor. Vă mulțumesc încă o dată pentru împărtășirea poveștii dvs. cu noi! Cu stimă, Ana Rubeli