interviu

#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

Am avut plăcerea de a sta de vorbă pentru mai bine de un ceas cu Kira Hagi, actriță, jurnalistă, om complet. Un extras din această discuție a fost publicat ca interviu în cadrul emisiunii Smart is the new cool la Aleph News

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat, un hashtag de patrimoniu

Vă las mai jos un extras din numărul de pe februarie al suplimentului După Afaceri Premium al Ziarului Financiar, unde am oferit un interviu interesant despre proiectul Aici a stat. Îi mulțumesc Alinei Vasiliu pentru oportunitate!

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Casa Silviei Șerbescu din Sf. Constantin, o casă cândva binecuvântată

Există case care-ți oferă doar un adăpost în care să-ți poti duce existența mai confortabil sau nu, și nimic mai mult. Dar există și case binecuvântate care prin carisma lor devin ca un membru al familiei, case care nu neaparat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc! Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toată viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.” 

Așa a fost și cea de-a doua reședință a pianistei Silvia Șerbescu între anii 1932-1965, evocată de fiica sa, pianistă la rândul ei, Liana Șerbescu. Mai precis, este vorba de casa construită de Silvia Șerbescu împreuna cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu în 1932, pe str. Sf. Constantin la nr. 27, după ce s-a mutat din reședința sa din Strada Profesorilor, despre care am scris aici.

În această casă binecuvântată din Sf. Constantin a copilărit și Liana Șerbescu. Pentru a evoca această locuință interesantă și niște vremuri “muzicale” speciale, am avut onoarea să îi iau un interviu doamnei Liana Șerbescu pe parcursul a mai multe luni de conversații calde și plăcute. Liana Șerbescu este o Doamnă cu “D” mare, pe care am norocul să o am mătușă și are un dar aparte de povestitor, o voce caldă și plăcută, o răbdare și o înțelepeciune ce transpar din toată ființa ei. A trecut prin multe încercări ale vieții, dar și-a dedicat o mare parte din timpul său Muzicii. Vă las în ceea ce urmează firul povestirilor ei cu care m-a încântat și pe mine.

Casa copilăriei Lianei Șerbescu în 1983
#Aiciastat Silvia Șerbescu între 1932-1965

INTERVIU CU PIANISTA LIANA ȘERBESCU

Din preocupările dvs. și din interacțiunea dvs. online se observă că iubiți orașul în care v-ați născut. De asemenea ați păstrat o mulțime de fotografii de familie cu case frumoase din oraș. Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu orașul București?

 

Este adevărat că am iubit întotdeauna Bucureștiul, la început poate doar cu admirația inocentă pe care ți-o lasă primele impresii din copilărie a căror amprentă rămâne pe veci. Dar mai târziu, scurgerea anilor nu a facut decât să schimbe unghiul de privire, îmbogățit și el prin noi perspective, însă nicidecum micșorat față de atașamentul inițial.

M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu B-dul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost așadar la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar daca aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!

Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!

Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, “Ulița Copilăriei mele”, se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea Mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am vazut primele 3 spectacole din viața mea fiind încă foarte mică: ”Hänsel și Gretl” de Humperdinck și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: “Capra cu trei iezi” (1939) și “Alexandru Lapusneanu”, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția Reginei rele din filmul “Snow White” de Walt Disney din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940 clădirea a fost atât de avariată, incat peste ani au preferat sa o demoleze complet, iar teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței. 

Si pe strada Sf. Constantin ravagiile cutremurului au fost vizibile în mod dramatic. Casa noastră, zgâlțâită serios a rămas însă fermă, în timp ce vizavi de noi se vedeau casele vecinilor mutilate și cu balcoanele atârnând jalnic, ca “dinții florii soarelui” descrise de Topârceanu în Rapsodiile lui de Toamnă:

Floarea soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie,
C-or să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie….

Cu scurgerea anilor, orizontul meu a crescut și a cuprins spații noi, ca Bulevardul Regina Elisabeta care urca spre Cercul Militar – lumea cinematografelor, unde pe ecran se continua mirajul basmelor auzite de mine în primii ani de copilărie. Venind dinspre Cismigiu, primul dintre ele era Boulevard Palace, cu filme scurte și documentare. Urma un cinema mai impozant – Capitol -, apoi două mai modeste – Femina și Regal, toate evident cu “ieșirea prin Sărindar”, faimoasa recomandare pe care o auzeai la megafon la sfârșitul spectacolului… În continuare, un cinematograf elegant, Trianon, și ultimul, sub Cercul Militar, cinema ARPA, unde se dădeau doar filme de groază. Pe acest Broadway al cinefililor bucureșteni am putut vedea “Mica Prințesă” cu Shirley Temple, fetița minune care devenise idealul tuturor copiilor din anii 30, “Vrajitorul din Oz” cu Judith Garland și “Orașul de Aur”, primele filme Tehnicolore înainte de 1940, sau faimosul duo, Stan și Bran, marii mei favoriți.

Monumentele îndrăgite s-au înmulțit simțitor în anii care au urmat, și chiar și în prezent, pe măsură ce acumulez noi noțiuni de arhitectură, istorie generală și istoria artei, lista lor nu face decât să crească.

Dar amintiri din casa în care ați locuit?

Cele mai vechi amintiri din casa noastră se leagă de dormitorul părinților mei. Deși aveam o cameră a mea personală, pe când eram încă foarte mică, Mama ma aducea în dormitorul părintesc și apropia patuțul meu de latura ei de pat. Adormeam ținând-o de mână. Convenția era că așa va rămâne toată noaptea. Se întampla însă ca uneori să mă trezesc în timpul nopții și să constat că “am fost trădată”, că Mama și-a retras mâna dintre barele pătuțului meu și doarme liniștită în patul ei. Izbucneam în hohote de plâns, si această traumă din copilărie nu a pierdut din intensitate nici până acum!

A doua amintire e legată de sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe Mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu, decedată cu câteva luni înainte de naștere mea. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri.

Care este povestea casei din Str. Sf. Constantin?

Casa de pe Str. Sf. Constantin la nr. 27 a fost construită de Silvia Șerbescu, Mama mea, împreună cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu, tatăl meu, în 1932. Întorși de la Paris în 1926 unde fuseseră pentru un an la studii, Silvia aduce ca trofeu un “Premier Prix” și o “Diplôme de Concert” de la “ École Normale de Musique” din capitala Franței, iar Florian vine și el cu o diplomă de la “École Supérieure d’Électricité”. Tânăra pereche e încă nevoită să mai rămână în locuința părinților Silviei, în casa profesorului Gh. Chelaru din str. Profesori nr. 4, până își vor consolida puțin situația materială. După cățiva ani de mici economii realizate din salariile lui Florian, inginer la CFR, și cu ajutorul unor împrumuturi în familie și la “Societatea pentru Construcții de Locuințe Ieftine” din București, în 1931 cumpără un teren de 364 m.p. pe strada Sf. Constantin. Locația era ideală, strada fiind linistită, fara tramvaie sau circulație multă, și chiar în inima orașului, la câteva minute distanță de parcul Cișmigiu!

În anul 1932 începe construcția imobilului în stil Art Deco, probabil opera arhitectului aromân Arghir Culina. Casa fusese destinată sa fie o locuință familială cu două apartamente, la parter și etaj. Dar cum planul urbanistic al Municipiului Bucuresti cerea ca orice nouă clădire să aibă minimum două etaje, se construiește și o garsonieră la etajul II (formată dintr-o singura cameră cu dependințe la nivelul camerelor de serviciu, a podului comun folosit ca spălătorie) și a unei terase care ocupa o mare parte din acoperiș. Sotii Șerbescu se mută în acea garsoniera si inchireaza celelalte două apartamente compuse din câte cinci camere, ca sî mai poată plăti din datoriile ipotecare de la Bancă. Acolo se naște și fiica lor Liana, adică subsemnata! Odata cu venirea pe lume a acestui nou vlăstar al familiei era nevoie de spațiu mai mult. Silvia și Florian se coboara deci în apartamentul de cinci camere de la etajul I, și închiriază în continuare doar apartamentul de la parter, garsoniera cu terasa și două camere de la subsol, unde se mai aflau și alte dependinte (pivnițe, rezervorul pentru calorifer și un garaj).

Câțiva ani mai târziu, când chiriașii de la parter, familia Badan se repatriază în Elveția, soții Serbescu coboara încă un etaj fiindcă apartamentul de jos beneficia și de o gradină maricica în dosul casei, despărțită printr-un zid înalt de piatră de restul locuințelor dinspre stradă. Un fel de “secret garden” ideal pentru micuța Liana.

Acest cuib fericit, casa construită cu truda din munca proprie, avea sa se transforme însă în anii de după război într-un grav cap de acuzare în dosarul familiei Șerbescu: dovada ca au fost exploatatori, proprietari de o locuință cu chiriași! În 1948, Florian Serbescu este dat afara din funcția de Subdirector la Directia Tracțiunii din CFR, și rămâne doi ani fără slujbă. Din fericire, în toamna anului 1948 Silvia fusese numita profesoară la catedra de pian a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, încât în casă exista totuși un salariu. Dar în 1950 când are loc Nationalizarea Locuintelor si inginerul Șerbescu nu figureaza ca fiind ”in campul muncii”, este încadrat în categoria “exploatatorilor” și i se naționalizeaza tot imobilul, inclusiv apartamentul în care locuia.

Ani de zile, până la plecarea în Olanda, familia a trebuit să plăteasca chirie la Stat pentru apartamentul pe care îl ocupau În casa construită de ei înșiși! În anul 1964 în vară, după o ultimă recidivă a bolii care avea să o răpună la scurta vreme, Silvia încearcă marea cu degetul și inainteaza consecutiv trei cereri de desnaționalizare a apartamentului în care locuia, către Presedintele Marei Adunări Naționale a RPR si către Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, explicând ca naționalizarea din 1950 fusese în cazul nostru o eroare. E mișcător de vazut cum marea artista, conștientă că mai avea doar puțin de trăit după cea de-a treia operație de cancer, pentru a le lăsa ceva urmașilor încearcă să uzeze de prestigiul de care se bucura în calitate de Artistă Emerită și Laureată a Premiului de Stat, și cere o reparare parțială a nedreptății făcute în trecut. Pentru asta e dispusă să foloseacă și ”limbajul de lemn” al timpului când scrie: “Țin să mentionez că atât eu cât și soțul meu am ințeles sa ne facem o situatie prin munca, care a culminat sub actualul regim, cand in afara de activitatea din țară am fost trimisa in Republica Cehoslovaca și in Uniunea Sovietică pentru a concerta. In afara de acest imobil ce l-am realizat cu munca mea și a soțului meu, si care s-a nationalizat probabil din eroare, nu am mai posedat nici în București și nici in alt loc vreo proprietate imobiliară, funciară sau de alt gen. Luptăm hotărât pentru pace. Silvia Șerbescu”. Cererile rămân toate fără răspuns și după decesul pianistei din aprilie 1965.

Vă trageți dintr-o familie cu adânci rădăcini muzicale. Cum a fost să creșteți într-o astfel de familie?

Aveți amintiri, obiecte, povești rămase de la stră-bunicul dvs. care compunea muzică corală?

Printre strămoșii din partea Mamei s-au numărat mulți muzicieni, unii cu studii la  Conservator dar neprofesioniști, alții care și-au facut din muzică chiar o profesie, devenind profesori, dirijori de cor sau compozitori (în special de muzică liturgică sau patriotică). Cei mai importanți, cum am învățat la cursul de Istorie a Muzicii Românești ținut de prof. George Breazul pe când eram în anul IV la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” în anul 1954, au fost compozitorul Ghiță Ionescu (1838-1910) si ginerele lui, Ioan Bunescu (1852-1928), tatăl bunicii mele din partea Mamei – Eliza Bunescu Chelaru. 

Ghiță Ionescu era dirijor de cor, profesor de muzică la mai multe licee din capitala și compozitor de muzica liturgica. La 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de Regat, Gh. Ionescu a compus un imn – „Zece Mai” pentru care a fost decorat de regele Carol I personal. Printre alte lucrări importante ale lui Gh. Ionescu se numara si o Antologie Psaltica de Cântări Bisericești (1862) și o Culegere de Cântece de Stea (1906).

Ioan Bunescu, căsătorit cu Victorița, fiica lui Ghiță Ionescu, a fost dirijor de cor la mai multe biserici din Bucuresti, printre care și biserica Zlătari, unde a cântat în cor și tânărul George Georgescu, viitorul dirijor al Orchestrei Filarmonice din București. A fost și dirijorul Patriarhiei. A compus printre altele un Repertoriu Choral Religios, călduros recomandat în revista DOINA, nr. 25, din 15 Septembrie 1884, Foaie Musicală și Literară care „apare în toate duminicile, iar in timpul verei de două ori pe lună”. Iată cum își începea recenzistul recomandarea: „D-l I. Bunescu, dirigintele chorului Mitropoliei, a compus o leturghie pentru chor mixt, care va apărea în curand în Editura Gr. Luis. Aceasta composiție împlinește un mare gol în musica religioasă. Ea este de un mare interes tuturor persónelor care se ocupă de musică; în parte fórte mult profesorilor și învățătorilor…”.

 

La ce vârstă ați început să studiați pianul?

Contactul meu cu muzica s-a produs cu mult înainte de-a fi aflat ceva despre acești predecesori muzicali din familie, si anume direct prin Mama mea, Silvia. Necesitatea de-a face muzică după exemplul ei a devenit la fel de invadatoare și vitală ca aerul pe care-l respirăm, de care nu te mai poți lipsi din clipa în care l-ai inspirat pentru prima data!

 

Fiind o pianistă consacrată când m-am născut eu, invitată să cânte în fiecare stagiune cu Orchestra Filarmonicii și cu Orchestra Radiodifuziunii din București, Silvia nu simțea nevoia să-și proiecteze propriile frustrări asupra copilului și să-l oblige să renunțe la joacă pentru a face exerciții fastidioase la pian. Mi-amintesc perfect de momentul crucial, cand am rugat-o eu pe Mama să mă învețe și pe mine să cânt la pian. Nu a fost sub impresia vreunui strălucit concert al Silviei de la Ateneu, care se sfârșea cu ropote de aplauze, nici sub impresia Sonatei de Liszt auzită adeseori acasă… A fost într-o seară oarecare, când pentru a mă distra îmi cânta la pian o melodioara îndragită de mine  – „Es tanzt ein Bi-ba-Butzemann”, iar eu dansam prin casă. A fost momentul magic cand în mine s-a produs un click, momentul de revelație subită care m-a făcut s-o implor pe Mama sa-mi dea și mie lectii de pian!

 

Silvia nu avea timp pentru începători, așa că a apelat la eleva ei preferată de la Conservatorul Pro Arte, unde fusese numită profesoară la sfârșitul anilor ’30, Tony Fuhrmann, nascută Starek. Tony era o austriacă adorabilă pe care am iubit-o enorm. Vioaie, veselă, știa cum să mă ia, îmbinând lecțiile de pian cu lecturi din cărțile mele cu poze nemțești, sau învățăndu-mă scrierea gotică dintr-un vechi abecedar („eine Fibel”). 

Soțul lui Tony, Edy Stein, fusese elevul bunicului meu Gh. Chelaru la Liceul Gh. Lazar. Cita adeseori fraze pe care bunicul meu le repeta la lecții pe vremea când ii fusese elev. Nu l-am cunoscut însă pe Edy decât după 1945, cand s-a înapoiat probabil din vreun lagăr de concentrare. Despre aceste probleme nu se discuta în prezența mea, si cum în România evreii nu purtau la piept sau la manecă banderola galbenă, sau steaua discriminatorie impuse de naziști în timpul războiului, nici nu bănuiam ce grozavii se petreceau în alte locuri. Edy a convins-o pe Tony in 1946 sa părăsească imediat România, și amandoi s-au expatriat întâi la Paris, apoi la Chicago, unde au format un Duo de Pian „Van Parys”. Prietenia dintre noi s-a materializat printr-o corespondență uriașă și plină de nostalgie. I-am vizitat in 1970 la Chicago cu ocazia unui turneu in SUA. A fost o întâlnire extrem de emoționantă! Corespondența cu Edy a continuat în anii ’80 și după moartea lui Tony, apoi s-a oprit și ea brusc…  

Ați studiat pianul cu mulți profesori faimoși, printre care Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea, și chiar mama dvs., Silvia Serbescu. Cum ați perceput dumneavoastră experiența de a studia pianul cu mama dvs.?

 

Spre deosebire de credința împământenită că nu se pot da lecții în familie, în cazul meu relația mamă-fiică nu a deranjat cu nimic buna funcționare a relației maestru-discipol. Poate și fiindcă Silvia nu avea deloc o natură tiranică care să strivească inițiativele învățăcelului. Dimpotrivă, ea încerca să le stimuleze când nu contraveneau mesajului operei respective sau stilului de execuție al epocii în care au fost compuse. O altă trăsătură caracteristică pedagogiei Silviei Șerbescu: fără a crea false iluzii, ea încuraja enorm pe fiecare elev, reușind să obțină un potențial maxim de la fiecare prin încrederea pe care o trezea elevului în resursele proprii. Probabil că a mai existat un element favorabil care a ajutat la colaborarea noastră profesională în cei 5 ani de Conservator și în afara lor: nici eu nu am avut o natură rebelă, și asta nici măcar în anii de adolescență, iar încrederea pe care am avut-o în Pianista și Maestra Silvia Șerbescu a fost întotdeauna totală și absolută!

În casa în care v-ați născut, din strada Sf. Constantin, aveați două piane. Obișnuiați să faceți duete cu mama dvs.?

 

În anii războiului de care îmi amintesc foarte bine, inaintea vreunui concert simfonic Silvia canta la două piane cu eleva ei, Tony Fuhrman. Tony cânta reducția orchestrei la pianul doi. În primăvara anului 1944, cand au început bombardamentele în București și în alte locuri, Mama a vrut să salveze noua ei achiziție, un pian mare de concert marca Grotrian Steinweg, pe care reușise să-l cumpere după ani de zile de privațiuni. Pianul a fost ambalat împreună cu covoarele noastre persane cele mai frumoase pentru a fi expediate spre o destinație ferită de pericol din Gara de Nord. Acolo, în magazia gării l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944 unde a ars complet. Silvia nu a reușit să mai achiziționeze un alt pian de asemenea calitate, si a trebuit sa se multumeasca cu bătrânul ei Steinway din 1929, la care s-a mai adăugat un mic pian cu coada Förster, fabricat în Cehoslovacia. O pierdere pe care a regretat-o toată viața.

Nu am cântat în tinerețe cu Mama literatura pentru două piane, cu excepția ultimilor ei ani de viață. Cântatul la două piane avea doar un caracter utilitar, când vreuna dintre noi avea un concert simfonic și voia să se antreneze pentru cântatul în ansamblu. Atunci partea orchestrei se facea la pianul doi, fie de către Silvia fie de către mine. Nu am cântat deci literatura specifică compusă pentru Duo de pian. Ah, singura excepție a fost Concertul de Bach în Do Major, compus special pentru două instrumente cu claviatură și orchestră, pe care l-am executat atât la Ateneu, în concertul de Bach pentru unul sau mai multe piane, inițiat de dirijorul Const. Bugeanu în mai 1963, cât și în cadrul concertelor organizate de Conservatorul din București cu Orchestra Conservatorului în același an. Această ultimă execuție publică din 13 noiembrie 1963 a fost editată și pe CD-ul apărut la Electrecord în 2014 – Silvia și Liana Șerbescu în concert (EDC 1108/1109).

CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert
CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert

Care este o personalitate din lumea muzicii care v-a marcat?

 

Întâi a fost dirijorul George Georgescu, pe care-l vedeam în fiecare stagiune la Ateneu dirijând concertele Silviei. O amintire extrem de vie și acum, cu toate că face parte dintre amintirile mele cele mai vechi din copilărie, ma situează într-una din lojile de rangul I din stânga de la Ateneu, probabil loja Direcției Filarmonicii. Așteptam cu înfrigurare sfârșitul concertului Mamei, ca să pot fugi în camera artiștilor unde îi săream de gât lui George Georgescu, idolul meu! Mai târziu, integrala Simfoniilor de Beethoven și multe Poeme Simfonice de Richard Strauss au rămas repere de neuitat, care-mi revin în minte de câte ori reascult aceste opere. Georgescu avea o personalitate carismatică ce te cucerea din prima clipă când pășea pe scenă!

 

Mai târziu, în anii de studenție, o altă personalitate muzicală de geniu a preluat locul de favorit: Constantin Silvestri! Ne aflam în cea mai cruntă perioadă de teroare stalinistă: Georgescu fusese înlăturat de la Filarmonică și nu mai avea voie să dirijeze, Enescu părăsise România definitiv, iar repertoriul sălilor de concert era cenzurat de ideologii comuniști și redus la un numar mic de lucrări, majoritatea din muzica rusă și sovietică. De asemenea era interzisă orice muzică cu text religios sau carecter „mistic”. În acest context sumbru a apărut această noua stea de prim ordin: mă aflam în Anul I de Conservator, când la un concert dat în sala noastră de festivități l-am auzit pe profesorul, compozitorul și dirijorul Costi Silvestri, improvizând la pian după teme primite din public! Nu mai văzusem așa ceva… O altă amintire din aceeași perioadă sunt repetițiile cu public din ziua concertelor simfonice de la Ateneu, unde aveam acces gratuit în calitate de studenți. Silvestri reușise să înlăture multe tabuuri de repertoriu de pe atunci, si ne prezenta tot mai multe capodopere și din lumea oratoriilor, misselor și cantatelor de Bach, sau alți clasici. O revelație absolută nu numai ca repertoriu, ci și ca rafinament de interpretare care atingea adeseori Sublimul. 

 

Un alt muzician uriaș, acesta din galeria artiștilor străini, care m-a marcat în anii mei de formare, a fost pianistul Sviatoslav Richter, pentru care aș fi fost dispusă să-mi dau și viața…

George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955
George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955

Care a fost prima dumneavoastră experiență muzicală în fața unui public? 

Prima mea apariție publică în afara acelora din anii de școală a avut loc în 1956, într-un recital la Sala Studio (de la subsolul Ateneului), la care am cântat Fantezia în Do Major, op.17 de Schumann. Întâmplător la acel memorabil recital se afla în sală și Mihai Gavrilă, viitorul meu soț, dar nu atunci ne-am cunoscut.

Prima mea colaborare cu orchestra în schimb, cu Filarmonica „Oltenia” din Craiova din 1958, la care au venit și Silvia și alți prieteni din București, mi-a produs o impresie cu mult mai covârșitoare.

Îmi amintesc de asemenea că după debutul meu din 1959 pe scena Ateneului, cu Concertul de Robert Schumann, cand m-am îmbolnăvit de o formă gravă de „gripă spaniolă” ce bantuia pe atunci, eram atat de fericita încât ma gândeam că acum pot să mor, fiindcă mi-am realizat idealul de-a cânta cu orchestra pe scena Ateneului! Niciodata nu am mai avut senzatia unei „împliniri” atât de intense ca atunci!

Primul recital al Lianei Șerbescu la pian
Primul recital al Lianei Șerbescu la pian la sala Studio a Ateneului, în 1956

Ați avut turnee în numeroase țări, atât din fostul bloc comunist (fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta Iugoslavie, fostul URSS), cât și din așa-zisa ‚lume liberă’ (Franța, Germania, țările nordice, Italia, Marea Britanie, Spania, Olanda și SUA). Ce diferențe ați resimțit între cele două lumi muzicale?

În țările blocului din Răsărit condus de Uniunea Sovietică, viața de concert era dirijată de Stat, cu părțile ei bune sau mai puțin bune. De exemplu, concertele simfonice se țineau întotdeauna de două ori: concertul propriu-zis și un Concert Educativ pentru elevi, de obicei în aceeași zi dimineața. La acesta din urmă era foarte greu să-ți păstrezi concentrarea la instrument, fiindcă însoțitorii elevilor nu reușeau să le țină în frâu turbulența, iar aceștia se mișcau în raza vizuală a solistului și făceau gălăgie. Acest tip de concerte „nerentabile” nu există în Vest. Dar țelul urmărit de concertele educative de la noi, de-a forma un public nou și în rândul tineretului, era desigur unul pozitiv și de aceea merita efortul. În privința publicului „de seară” însă nu pot spune c-am remarcat deosebiri esențiale între lumea melomanilor din cele doua lumi.

Ați cântat pe marile scene ale lumii, cu orchestre precum Orchestre des Concerts Lamoureux, Filarmonica din Stockholm, Orchestra de Radio și TV din Zagreb, Orchestra Simfonică din Praga, Münchener Kammeroper Orchester. Ce amintiri pregnante aveți alături de orchestrele cu care ați cântat?

Liana Șerbescu
Liana Șerbescu și cele 2 piane

Voi pomeni despre două colaborări „de pomină”…

În anul 1971 am primit invitația să cânt cu orchestra simfonică din Konstanz-am-Bodensee concertul nr. 1 de Chopin. Mai avusesem câteva concerte în DDR, dar aceasta era prima mea apariție în Bundesrepublik, și de aceea foarte importantă pentru mine. Trebuie să spun că în anii regimului comunist, în RPR (mai târziu RSR) ca și în restul țărilor socialiste din jur, nu exista decât o singură Agenție de Stat de Impresariat Artistic – ARIA! Cu toate că încasau un procent cu mult mai mare din onorariile artiștilor care cântau în străinatate decât procentele obișnuite ale impresarilor particulari din Vest, ARIA era o instituție care avea ca scop real nu organizarea de turnee pentru artiștii români cum se pretindea, ci sabotarea invitațiilor pe care aceștia le primeau din afară prin relații proprii!

În prealabil trebuie spus că în socialism niciun cetățean nu poseda un pașaport personal, acesta se solicita la un for special înaintea unei deplasări în străinatate și se depunea imediat după întoarcerea din misiune.

Cum obținerea pașaportului putea să dureze un timp foarte îndelungat, sau să se refuze fără nicio explicatie, ARIA își asumase sarcina nobilă de-a fi intermediari în această operațiune și de-a „accelera” demersurile de obținere a pașaportului pentru artiștii lor, care aveau concerte cu dată fixă. În realitate însă, ARIA era o anexă a Ministerului Afacerilor Interne și a Securității, si de multe ori nu-ți dadeau pașaportul decât după ce data era expirată. După ce pierdeai concertul, te forța cu cinism să trimiți și o telegramă organizatorilor din Vest declarând ca ești bolnav, nu că nu ai primit pașaportul! Evident că după un asemenea incident nu mai erai invitat în orașul respectiv…

De fapt înaintea unei plecări în străinătate, un artist nu mai putea sta liniștit acasă să se pregatească de concert, ci trebuia să îi pândească pe coridoarele ARIEI pe funcționarii de-acolo, implorându-i să preseze ieșirea pașaportului la timp. Cumpărai din vreme un bilet de tren cu Wagon-Lits (n.r. vagon de dormit), sau unul de avion, ca să fii prezent eventual și la mai multe repetiții, apoi zilnic începeai să schimbi biletul la Oficiul de Voiaj, mulțumindu-te și cu o singură repetiție la rigoare. Riscul era și să nu mai poți găsi bilet de călătorie în condiții civilizate, fiindcă biletele la vagonul de dormit sau de avion erau și ele limitate… Iar la capătul călătoriei te aștepta o probă de mare concentrare, nu o vacanță.

Cunoșteam tertipul clasic – “nu v-a ieșit pașaportul”, dar spre surpriza mea, după schimbarea biletului de tren de două ori, mi se spune în preziua concertului de la Konstanz din 3 Aprilie 1971: “Consulatul German nu v-a dat viza”! Atunci am făcut ceva ce era total de neînchipuit într-un regim comunist: m-am dus singură seara la Ambasada Germană și am insistat să fiu primită de Consul în afara orelor de lucru, ca să nu ruinez concertul din Konstanz din ziua următoare. Probabil că actul meu disperat i-a impresionat pe cei de la Ambasadă, fiindcă mi-au pus viza pe pașaportul primit de la ARIA. A doua zi nu am mai găsit bilet de avion direct, ci a trebuit să zbor la Zürich, și de acolo să merg cu trenul pana la Konstanz. Alături de mine în avion ședea un barbat „zambitor”, care la un moment dat mi-a suflat: „dar știu că ați făcut ceva nepermis seara trecută”… Nu l-am mai văzut după aterizarea la Zürich, dar nu știu dacă nu cumva și-a continuat și el călătoria „întamplator” tot spre Konstanz… Concertul simfonic se ținea seara la orele 20:00. Înainte de spectacol s-a făcut o citire pe scenă cu Concertul pentru pian și orchestră de Chopin, apoi s-a trecut direct la atac.

O altă experiență de groază, de altfel și ultima înainte de plecarea mea definitivă din România, a fost prilejuită de o altă programare tot în Germania. Trebuia să cânt la München cu Münchener Kammeroper Orchester dificila lucrare „Cele 4 temperamente” de Hindemith. Fiind vorba de o lucrare contemporană care nu intra în repertoriul curent al orchestrei, fusesem rugată să vin cu câteva zile înainte de concert pentru a face mai multe repetiții. Ca de obicei, îmi cumpărasem bilet cu vagon de dormit din vreme, apoi îl schimbasem succesiv pentru ziua următoare… Concertul era programat pentru 26 octombrie 1974, la ora 18:00. Am primit pașaportul de la ARIA cu o zi înainte, la prânz. Nu mai exista decât o soluție: să iau imediat trenul spre München, cu schimbare de tren la Viena, fără vagon de dormit. Mi-amintesc de acea noapte, în care am șezut ghemuită într-un compartiment plin, și n-am închis ochii o clipă, fiindcă în afară de marea oboseală mă chinuia și grija că nu voi putea face față unei solicitări atât de mari.

De la gară m-am dus direct la sala de concert, unde s-au mai putut repeta câteva momente din lucrare, mi-am schimbat ținuta și am intrat pe scenă… În sală asista și un reputat și foarte temut critic muzical, cum am aflat mai târziu, Karl Schumann. Acesta a scris o recenzie foarte elogioasă despre concert, în Süddeutsche Zeitung din 26/27 Oct. 1974, care se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Pianista a dat în bis o piesă de bravură, «Bourrée-ul» compatriotului ei, George Enescu. Frenezia dificilelor acorduri corespundea virtuozității, ca și mândriei naționale a remarcabilei tinere pianiste”.

În decembrie 1974 ați emigrat. De ce ați plecat din țară? 

Plecarea definitivă din România a fost decizia soțului meu, din motive politice si profesionale. Cu toate ca și eu avusesem suficiente motive de nemulțumire, precum expropierea casei construite de părinții mei sau dificultatea de-a ieși din țară de câte ori aveam un concert în străinatate, eu nu voiam sa emigrez! Motivele cele mai importante pentru a fi contra unei plecari definitive erau că aveam o familie compusă din doi copii și un tată în vârstă pe care riscam să nu-i pot scoate ușor din România, și un post bun ca lector la Conservator

În special nu trebuie uitate condițiile în care se emigra în timpul acela… Când reușeai să treci granița și „uitai” să te mai întorci erai imediat declarat „trădător”, ți se confisca averea și nu mai puteai avea nici un contact cu cei rămași în țară, familie sau prieteni! Un risc așadar imens pentru acela care se încumeta să facă un asemenea pas. În cele din urma însă, tot existența copiilor m-a determinat să-l urmez pe Mihai, fiindcă viitorul lor in România lui Ceaușescu se prefigura ca foarte sumbru în vremea aceea. 

Și un argument de natură etică: am considerat că duplicitatea morală necesară supraviețuirii într-un regim totalitar duce la schizofrenie și deformeaza caracterul. Nu am vrut sa rămân obligată să-mi învăț copiii să mintă zilnic, dedublare funestă care produce multe traume.

Liana Șerbescu și copiii săi
Liana Șerbescu și copiii săi

După plecarea dumneavoastră, din nefericire toate înregistrările v-au fost șterse din fonoteca radio și a Televiziunii Române. Astăzi se mai găsesc de vânzare anumite discuri ale dumneavoastră în România: Silvia si Liana Serbescu in Concert, Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Serbescu, Pagini muzicale din cariera pianistei Liana Serbescu, Liana Serbescu – Beethoven, Vieru, Zoltán. Ați mai păstrat și alte bucăți? Ați reușit să luați cu dvs. anumite înregistrări?

În afara de înregistrările mai vechi din România reeditate între anii 2013-2019 de Electrecord, am mai făcut și alte discuri în Occident:

1. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.I – Das Jahr (World premiere CD recording), CPO Recordings, Osnabrück, 1986.

2. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.II – Sonaten (World premiere CD recording), Lieder, CPO Recordings, Osnabrück, 1987.

3. Clara Wieck-Schumann, 7 Variationen über ein Thema von Robert Schumann, op. 20; – Romanze h-moll, Konzert für Klavier und Orchester in a moll, op. 7, Clara Schumann Orchestra, Elke Mascha Blankenburg, conductor, Deutsche Bundesbank, Frankfurt – Deutschlandfunk, Köln, 1990.

4. Ethel Smyth, Complete Piano Works, (CD I and II), CPO Recordings, Osnabrück, 1995.

5. George Enescu, Muzică de camera de George Enescu în Olanda (cu Michel François la vioară și György Schiffer la violoncel), inregistrari facute de Radio Hilversum si reeditate de Electrecord (EDC 1091), România, 2013.

Ce diferențe notabile ați observat între muzicienii români și cei din Olanda?

Am ajuns în Olanda în alta fază a vieții mele, adică dupa ce împlinisem deja 40 de ani. Era greu să mai pot face o comparație valabilă cu experiențele mele de tinerețe și cu lumea colegilor mei din România. Dar probabil că și aici în Olanda, cei care vor să-și dedice viața muzicii și să devină „profesioniști” sunt animați de aceleași speranțe, idealuri și iluzii ca și în România. O diferență mare însă între cele două lumi este ca „tentațiile” lumii vestice sunt cu mult mai mari decât erau în Romania în tinerețea mea. Începând cu lecțiile de tenis, de călărit, călătorii în jurul lumii, etc. si până la achiziționarea de tot felul de aparate tehnice inexistente în trecut, toate îi fac pe tinerii de aici să caute cât mai multe job-uri pentru a câștiga bani, și asta în detrimentul orelor cand s-ar putea ocupa de studiul pasiunilor lor individuale. In România anilor ’50, în afară de lectură sau sport nu existau multe alte ispite externe… Însa muzicienii instrumentiști sau cantăreți care ajung în top, indiferent de țară, trebuie să se conformeze acum aceluiași regim riguros de antrenament zilnic și pornit de timpuriu, fiindcă altfel nu mai pot face față concurenței imense actuale!

Dacă ar fi să rezumați activitatea dumneavoastră didactică de 22 de ani în Olanda într-o propoziție, care ar fi aceea?

Robert Schumann a rezumat condiția esențială de realizare a unei opere de artă: „Fara entuziasm nu se poate realiza nimic bun in arta” („Ohne Enthusiasmus wird nichts Rechtes in der Kunst zuwege gebracht.”) Am scris aceasta fraza pe un panou, pe care l-am atârnat în camera mea de la Brabants Conservatorium, și am încercat să pun în practică recomandarea lui Schumann în fiecare oră de curs. Deci raspunsul meu la întrebare ar putea fi, că am încercat să cultiv în primul rând ENTUZIASMUL și dragostea elevilor mei pentru muzica de calitate,  ajutându-i să-și însușească și mijloacele tehnice necesare pentru o buna execuție. Iar dacă acest țel nu a fost întotdeauna atins, sper că au învățat de la mine măcar pronunția corectă a numelui de Bartók, cu accentul pe prima silabă (ca toate cuvintele din limba maghiară), nu pe ultima silabă cum se pronunță aici în Olanda!…

După 1989 ați reînceput să cântați în țară. Știu că ați fost întâmpinată călduros, chiar compozitorul Csiky Boldizsár v-a urat bun sosit ‚acasă’ după 18 ani de absență. Ați avut mai multe concerte în țară ulterior?

Începând din primavara 1993 am avut anual concerte în România. Cel mai des am cântat Concertul pentru pian și orchestra de Clara Schumann, compus de compozitoare la vârsta de 14-15 ani și necunosct în România, dar și alte concerte, ca Chopin sau Stravinski. În anii 2000-2001 am prezentat în toată țara un program de recitaluri cu muzica de compozitoare, cu scurte explicații despre autoare și piesele executate, intitulat „La Musique des Femmes”, extrem de călduros primite de public și de presă. Din motive de sanatate nu am putut continua acest proiect.

Cu ce ocazie l-ați cunoscut pe Sergiu Celibidache?

Liana Șerbescu și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967
Liana Șerbescu, Mihai Gavrilă (soțul ei) și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967

L-am cunoscut pe Celibidache în anul 1967, la Veneția. Soțul meu, Mihai Gavrilă lucra la Centrul de Fizică Atomică din Trieste deja de o jumătate de an, iar eu rămăsesem în țară. Mi s-a permis să-mi vizitez soțul deoarece mai aveam un copil care rămânea „zălog” în România. Întâmplător, gazda lui Mihai, Traian Sofonea, îl cunoștea pe Celibidache și a propus să ne faca cunoștință cu Maestrul cand se va afla la Veneția pentru un concert la „Teatro la Fenice” de acolo.

Am petrecut câteva zile de neuitat. Celibidache era foarte generos și amator să-și ajute conaționalii, dacă se convingea că nu sunt trimiși din partea Securității… Prima întrebare a fost dacă nu avem nevoie de bani… știind în ce condiții mizere se călătorea atunci când veneai din România, fiindcă „leul” românesc nu putea fi schimbat la niciun curs, și era interzis să ai valută străină. Diminețile le petreceam în sala de repetiție, apoi Maestrul ne lua cu el pentru prânz la cate o „trattorie” și ne „trata” în plina accepțiune a cuvântului cu tot felul de specialități italienești! Era de o erudiție fenomenală, și în domeniile cele mai diferite, pornind de la matematică, fizică, filozofie și ajungând până la ezoterie. Îl pasionau discuțiile cu Mihai, căruia îi punea tot felul de întrebări de specialitate. Cum proiectase pentru anul care urma un curs de Fenomenologie la Praga, la care invitase mai mulți muzicieni din România, mi-a propus să mă invite și pe mine pe spezele lui pentru o săptămână, ceea ce am acceptat cu entuziasm. Din păcate acest proiect atât de frumos nu s-a putut materializa, fiindcă Ministerul Culturii din București nu mi-a permis să accept bursa lui Celibidache, cu toate ca Cehoslovacia era o țară din blocul de Răsărit.

Programul Sergiu Celibidache Veneția 1967
Programul cu dedicația lui Sergiu Celibidache pentru Liana Șerbescu - Veneția 1967

Abia după douăzeci si ceva de ani, când eram deja stabilită în Amsterdam, am reușit să asist la un asemenea curs, la care Celibidache aplica în muzica principiile Fenomenologiei lui Husserl, filozof din sec. XX. În iarna lui 1991, fiind la Tilburg observ printre afișele agățate pe peretele unui coridor anunțul referitor la cursul de Fenomenologie pe care-l va ține Celibidache la Universitatea din Mainz, în cadrul seminariilor organizate acolo de Academia de Muzică. Cum se nimerea să fie în vacanța noastră de Carnaval (Brabantul e o provincie catolică, unde se serbează Carnavalul înainte de intrarea în Postul Mare), m-am înscris pentru a participa la Seminarii. Întâlnirea cu Maestrul a fost foarte placută. Nu se schimbase mult, în afară de faptul că avea acum dificultăți cu umblatul. Spre surprinderea celorlalți cursanți, a acceptat sa facem mai multe fotografii impreună, care mi-au rămas o amintire extrem de prețioasă. Celibidache era înconjurat de o serie de „fani” care-l urmau peste tot când avea vreun seminar dedicat Fenomenologiei, indiferent în ce oraș.

Am ramas în corespondență multă vreme cu o doamnă din München, o admiratoare pasionată a lui, care-mi trimitea articole de ziar, fotografii, recenzii, tot ce aparea în legatură cu Maestrul.

La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991
La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991

V-ați gândit vreodată să vă reîntoarceți?

Când te stabilești în altă țară, mai ales când acest lucru nu se întamplă în fragedă tinerețe, ai dificultăți tot mai mari de adaptare la noile „coduri”, la obiceiuri și mentalități diferite de acelea cu care erai obișnuit acasă. Singurul gând care m-a susținut în momentele de cumpănă a fost acela că la bătrânețe voi putea beneficia de condiții de viață mai civilizate decât în România, datorită sistemului superior de Asistență Socială din Țările de Jos. Ori acum a sosit momentul să beneficiez și eu de aceste drepturi, scump plătite de-a lungul anilor.

Cum a fost experiența de a patrona concursul de muzică care poartă numele mamei dvs.?

În anul 1998, aflându-mă la București cu ocazia unor concerte, și fiind Președinta Comisiei de Pian la Concursul „Jeunesse Musicale”, am avut plăcerea să aflu și de existența Concursului de Interpretare care purta numele Silviei Șerbescu. Această frumoasă inițiativă a fost luată de Școlile de Muzică din capitală la începutul anilor ’90, și cuprindea  sectii si pentru alte instrumente, nu numai pian, contribuind la formarea carierei multor tineri talentați din România. Adeseori găsesc acest Concurs Silvia Șerbescu mentionat și pe Internet în biografiile artistilor. Am fost evident foarte mișcată să prezidez acest eveniment la sectia de pian in 1998, si sa reintalnesc fosti prieteni in componenta juriului. Din pacate, la un moment dat concursul Silvia Șerbescu a dispărut, si la întrebarea mea – cum aș putea sponsoriza reînființarea Concursului, nu mi s-a mai răspuns. Probabil ca profesorii de pian foști elevi ai Silviei, sau alții care-și mai aminteau de ea, s-au pensionat și ei sau au disparut de tot, încât nu mai avea cine să se ocupe de problemă.

M-am bucurat însă că printre laureații Concursului de la sectia Vioara din 1997 și 1998, s-a numărat și viitorul tău soț, Andrei Rubeli!  Aș fi fericită să pot resuscita și sponsoriza Concursul Silvia Șerbescu din nou, pentru a-l readuce la prestigiul anilor ’90, dar de la distanță dificultățile sunt aproape insurmontabile.

Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997
Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997

Cum ați decis să vă dedicați cercetării și propagării muzicii compozitoarelor? 

Aceasta întrebare e foarte amplă și suscita multe explicatii care depasesc cu mult cadrul discutiei noastre despre… case! Voi încerca totuși să mă rezum la câteva aspecte.

Ca orice copil, dar nu numai atunci, ci practic toată viața, mi-am pus adeseori „întrebarea-cheie” spre cunoastere: „de ce”? În anii de studenție, colegii mei de la sectia de compozitie isi bateau joc de femeile compozitoare care incepusera sa apara. Pe mine ma intriga in special faptul ca in diverse alte domenii ca literatura, poezie, pictura,  chiar si in stiinta, existau nume de femei care se afirmasera si in trecut, dar in compozitie – niciuna! (cel putina asa credeam pe atunci…) 

Anul 1975, cand am plecat definitiv din patrie, s-a intamplat sa fie si anul decretat de ONU –  ANUL INTERNAȚIONAL AL FEMEII! Aflându-mă în Suedia, mi-a venit ideia sa propun unei organizatii  culturalo-educative, „Asociatia Bisericilor Libere”(„Frikyrkliga Studieförbundet”) sa facem niste programe cu muzica de femei. Eu cantasem deja piese de compozitoare din lagarul socialist. Pentru ca sa pot adauga in program si compozitoare suedeze, m-am dus la Biblioteca Radiodifuziunii din Stockholm sa fac cercetari. In cartoteca lor am dat peste o sumedenie de compozitoare nu numai din contemporaneitate, ci si din secole anterioare. Asta mi-a deschis gustul sa continui cautarile si in alte tari, la alte arhive (în comerțul obișnuit nu se găsea evident nimic!), până când am adunat suficient material, selecționat de mine de altfel dupa criterii extrem de critice, încât sa justifice o angajare sustinută într-un asemenea proiect. Promovarea muzicii compozitoarelor, in special ale acelora din trecut, s-a concretizat prin concerte, conferinte, concerte-lectie, înregistrari la Radio sau pe disc, publicații, editări de note, etc. etc. 

Dar cum spuneam, tema aceasta e cu mult prea complexa pentru a fi tratata in spatiul de-aici – „Aici a stat”…  adica pe fundamentul unei singure case, oricat de plină de amintiri ar fi, și oricât de multi locatari de exceptie au locuit-o…

Soarta nu este dreaptă cu toți. Din păcate, doamna Liana Șerbescu a fost lovită de nedreptatea legislației românești atunci când a încercat să își recupereze prin procese lungi și tergiversate, cuibul fericit al copilăriei și tinereții sale, casa construită cu trudă de părinții săi. Unica urmașă și moștenitoare a lui Florian și a Silviei Șerbescu, stabilită ulterior în Olanda, a reluat după circa 30 de ani demersurile începute de mama sa în 1964 pentru redobândirea casei construite de părinți. Tentativa ei însă a fost sortită eșecului, iar minunata casă Art Deco proiectată cel mai probabil de arh. Arghir Culina zace neîngrijită, în uitare și tristețe.

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, 0 comments

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

Amintiri din copilărie cu Jean Chrissoveloni

Într-o după-amiază de decembrie am avut marea plăcere de a sta de vorbă pentru 3 ore cu domnul Jean Chrissoveloni, personalitate marcantă contemporană și urmaș al unei familii de renume. În vârstă de 77 de ani, un domn elegant, născut în plin război mondial, are amintiri și povești vii din vremurile negre ale comunismului. El a plecat din țară în 1960, s-a reîntors în ’90 și astăzi se ocupă primordial de revitalizarea proprietăților de patrimoniu ale familiei sale. L-am cunoscut la unul dintre evenimentele organizate de JCC Romania, unde a ținut o prezentare alături de istoricul de artă dr. Oana Marinache despre familia și realizările familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor și m-am bucurat foarte mult că am avut minunata ocazie de a-i lua un interviu. 

Domnul Jean Chrissoveloni la Carturesti Carusel
Domnul Jean Chrissoveloni la Cărturești Carusel pe 23 noiembrie 2020 - proprietatea Chrissoveloni de la 1904 în proiectul ing. Cuțarida

Domnul Jean Chrissoveloni provine dintr-o familie cu adânci rădăcini negustorești: stră-străbunicul său, Zannis M. Chrissoveloni, a fost un comerciant originar din Chios. A avut printre membrii familiei inovatori excelenți care au investit extrem de divers, în paduri, terenuri agricole, clădiri, fabrici și comerț. A reînființat compania de familie “Imobiliara Chrissoveloni”, a recuperat vechi proprietăți, clădiri emblematice din București, printre care librăria Cărturești Carusel de pe Lipscani, pe Blănari, pe Negustori, și altele, astfel că domnul Chrissoveloni continuă tradiția și are și niște istorii memorabile pe care abia așteptam să le aud, să le trăiesc.

Ne-am întâlnit la Cafeneaua-Muzeu Micul Paris din Centrul Vechi, pe Strada Lipscani, la câțiva pași de câteva dintre proprietățile Chrissoveloni, ale căror povești urma să le depănăm. A fost o discuție cu suflet, cu multe râsete dar și cu multe emoții, cu trăiri autentice și pe alocuri cu lacrimi în ochi și în glas. Vă las în cele ce urmează discuția în forma ei cât mai autentică, presărată cu sentimentele din vocile noastre, căci vreau să vă transmit cât mai mult din emoția pe care am resimțit-o în fața domnului Jean Chrissoveloni. Am completat pe alocuri cu informații despre membrii familiei Chrissoveloni despre care este vorba în interviu, dar și fotografii istorice ca să vă faceți o imagine cât mai clară a valorii și eleganței acestei familii.

Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris
Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris pe 4 decembrie 2020; de la stânga la dreapta: istoric de artă dr. Oana Marinache, dl. Jean Chrissoveloni (protagonistul nostru) și eu, Ana Rubeli

Vă trageți dintr-o familie cu tradiție în inovație. Ne puteți povesti câte ceva din istoria familiei?

Primul inovator a fost Nikolaos Chrissoveloni*, stră-bunicul meu, cel cu perciunii stufoși [haha]. El împrumuta bani contra unor garanții, și apoi scotea la licitație clădirile primite ca garanție. Cred totuși că era un bancher fără suflet, nu ca mine. Pe vremea lui pe Strada Lipscani erau doar magazine mici. El a fost primul care s-a gândit sa facă un magazin universal stil Galeries Lafayette. Așa că a comandat în 1904 inginerului Nicolae Cuțarida imobilul cu funcție comercială din Lipscani 55, construit pentru frații Hassan. Nu a fost niciodată bancă, așa cum am crezut inițial, ci mai degrabă un fel de “mall” al vremurilor lui. Asta știm acum clar din cercetări. Străbunicul meu a luat idei din Franța și Austria și le-a adus aici. 

Copilul lui, Jean Chrissoveloni**, a făcut același lucru. Adică bunicul meu, Jean Chrissoveloni, al cărui nume îl port, a fost de fapt un geniu, și a avut o capacitatea de a absorbi cultură, artă, afaceri.

Tatăl meu**** era altfel: el era sportiv și avea nevoie de un “challenge”. Dacă îi spuneai: “eu pot să alerg mai repede decât tine”, el imediat îți demonstra că nu e așa. A fost fix ce trebuia în anii ’30 în timpul marii crize.

Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru și cel care a înființat la Galați "Chrissoveloni Fils - Maison d'Exportation et de Banque" - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nikolaos Chrissoveloni
Nikolaos Chrissoveloni, străbunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Nikolaos Z. Chrissoveloni (1838-1913) s-a stabilit în țara noastră în 1861 inițial la Galați. El a fost fiul lui Zannis Chrissoveloni (1805-1880) care a înființat la Galați o filială a societății sale din Constantinopol: “Chrissoveloni Fils – Maison d’Exportation et de Banque”. Nikolaos s-a născut pe o insulă din Marea Marmara, s-a căsătorit la Paris cu Kalliroi Economu. În 1880 s-a mutat la București, a locuit pe strada Manea Brutaru și a achiziționat primul sediu al casei de comerț și al Băncii Chrissoveloni, clădirea din Lipscani 17. În 1879 a cumpărat moșia de la Ghidigeni, unde a construit o reședință somptuoasă în stil francez, proprietate faimoasă a familiei. A ctitorit o biserică, a sprijinit școala locală și a înființat fabrica de spirt de la Ghidigeni. În 1903, a cumpărat la licitație o altă proprietate de pe Lipscani (care astăzi găzduiește Cărturești Carusel) și a demarat în 1904 proiectul de a crea un spațiu comercial după model franțuzesc cu inginerul Nicolae Cuțarida. Clădirea a adăpostit magazinele fraților Hassan, apoi magazinul Printemps, Bazarul Popular și Familia. 

** Jean sau Zanni (1881-1926) Chrissoveloni, bunicul personajului nostru principal, s-a născut la Galați și s-a căsătorit în 1907 cu Sybille Youell***, fiica armatorului și omului de afaceri Edward Charles Youell din Galați. Jean și Sybille sunt evocați cu mare afecțiune în memoriile Reginei Maria. El a fondat banca Chrissoveloni și a adus o bună parte din proprietățile familiei ca aport la capitalul social. Apoi, în 1925 a demarat proiectul de construcție al noului sediu al Băncii din Lipscani 8/16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.), un adevărat palat italian după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen.

Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*** Sybille Youell, fiica armatorului și omului de afaceri Youell din Galați căsătorită cu Jean Chrissoveloni a fost bunica protagonistului nostru. Este evocată astfel în memoriile Reginei Maria: “Firea ei anglo-saxonă, veselă, fără fățărnicie… înaltă, bălaie, neobosită, cu inima bună, spontană, avea o statură minunată și tenul alb ca laptele; mișcările ei erau pline de voiniciune falnică și toată seva ei era pătrunsă de sevă și de strălucită vitalitate […] Farmecul ei era neîntrecut; Sybille era una dintre acele ființe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineață plină de soare.” 

**** Tatăl personajului nostru, Nicolae Z. Chrissoveloni (1909-1972), unicul fiu al lui Jean/ Zannis și al lui Sybille, s-a născut lângă Paris și a fost educat în Anglia la Universitatea din Oxford și Austria la Academia Consulară din Viena. A făcut practică bancară la Viena și la București. A preluat conducerea afacerilor în perioada Marii Crize Economice și și-a pus în joc numele și averea personală pentru a garanta depozitele băncii, reușind să redreseze activitatea. A fost pasionat de sporturi: tenis, golf, rugby, ba chiar a jucat în Echipa Națională de Rugby. La Tenis Clubul Român era coleg cu prințul Șerban Ghica. În 1941 s-a căsătorit cu Georgeta Lakeman-Economu, cu care a avut 4 copii: Sybille, Jean (protagonistul nostru), Elena și Irina. În perioada comunistă banca a fost închisă, și-a pierdut toate proprietățile și a fost arestat și anchetat în repetate rânduri. Nevoit să își găsească o sursă de venit, a devenit inginer topometru (alături de soția sa) și au lucrat împreună în diverse zone din țară: să măsoare terenurile agricole, să recadastreze țara și să reamenajeze terenuri care fuseseră confiscate și colectivizate.

Nicolae Chrissoveloni, tatălprotagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nicolae Chrissoveloni, tatăl protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Georgeta Lakeman-Economu
Georgeta Lakeman-Economu - mama protagonistului - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și cum s-a refăcut familia dvs. după marea criză din anii ’30? Pare să fie o adevarată lecție de viață.

Tatăl meu a depășit criza cu ingeniozitate, deși era extrem de tânăr, abia împlinise 21 de ani. Până a devenit el major ca să poată prelua conducerea băncii după decesul bunicului meu, conducerea a fost asigurată de baronul Leon Economu (vărul primar al bunicii). Și apoi rolul primordial a fost asigurat de tatăl meu care a vândut în 1932 proprietatea băncii din Lipscani 16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.) și a făcut câteva mișcări strategice care au asigurat continuitatea afacerii.

Eu cred că fiecare generație a familiei mele s-a mulat perfect pe perioada istorică în care a trăit. Eu sunt a 5-a generație, și nu știu ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi fost dacă aș fi preluat afacerea dacă nu venea comunismul. Dacă nu ne-o făcea Churchil la Yalta, când a avut de ales între noi și Grecia, România ar fi avut moneda la nivelul lirei italiene din nordul Italiei. Dar nu știu dacă m-aș fi priceput să conduc banca. Nu știu ce caracter am.

Eu am preluat multe trăsături de la mama, dar și de la tata partea de “challenge”: nu mă las (chiar daca e ceva neimportant, dacă e un “challenge”, eu îl fac). Sunt a 5-a generație, dar sunt foarte perseverent, motto-ul meu este: “Never give up!”. Eu în schimb nu sunt făcut să preiau riscuri mari, nu îmi place să dau tunuri. Mie îmi place să fac pași mici. Văd generația aceasta nouă care vrea să facă venituri, profituri rapid. Nu merge așa.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu Bucureștii?

Haha, asta chiar e o întrebare interesantă. Amintirile mele se învârt în jurul mingii mele de baschet: pe orice maidan care avea un coș de baschet jucam „miuțe”. Eram absolut pasionat de baschet. Veneam acasă la ora 10, eram foarte flămând, nu prea era mâncare. Cine mergea să ia pâine era privilegiat. Până ajungea acasă deja mânca jumătate de pâine. Îmi amintesc ce bună era pâinea aceea albă și caldă. Dar era greu să iei mâncare pe cartelă, și noi aveam puține cartele deși eram o familie numeroasă.

Îmi amintesc și de școală, eram mulți în clasă, generația după război. 40 aproape. Nu erau clădiri, nu erau profesori. Știam doar că trebuia să ne spunem lecția o data pe trimestru. Eu mă aflam printre cei 75% de origine nesănătoasă. Restul de 25% erau de origine nesănătoasă, adică 3 generații în urmă să nu fi avut decât muncitori sau țărani neîmproprietăriți. Și ce să vezi, eram mulți așa-ziși „nesănătoși”. 

Clasa socială din care proveneam trebuia exterminată. Părinții noștri, bunicii noștri. Și noi trebuia să intrăm direct ucenici în fabrică. Să se producă schimbarea claselor sociale. Noi nu mai aveam casă, nimic, trebuia să ne pierdem și identitatea. Ca să vedeți nivelul de îndoctrinare la care eram supuși încă din școală: când a murit Stalin sora mea plângea cu lacrimi de crocodil, deși tata era în închisoare. Cât de puternică era manipularea! Ne convingeau încă din școală că noi am supt sângele țării, că am asuprit țăranii. Mai târziu și-a dat seama de eroarea ei, când a văzut crunta realitate a sistemului. 

Dar apropo de îndoctrinare, și pe mine m-au făcut pionier în clasa a 7-a, altfel nu treceam examenul de admitere. Și deși nimeni nu credea că voi trece examenul, am avut o mare șansă. Pe vremea aceea mergeam la meditații (eu trebuia sa fac meditații, nu ca sora mea care era briliantă, haha). Pe vremea aceea dădeam doar examen de admitere la literatura română și la matematică. Așa că am găsit o profesoară de limba română care să mă ajute să învăț, doamna Clondescu, fenomenală. Chiar m-am împrietenit cu fata ei, Sanda. Pentru matematică mergeam la domnul Buga care stătea sub apartamentul domnului Gerota. Chiar mă împrietenisem cu Ion Gerota și Mihai Gerota, băieții doctorului Gerota, profesorul lui Brâncuși. Undeva la intersecția Bulevardului Dacia cu Polonă. Și Domnul Buga era la parter, locuia împreună cu doamna Buga. Țin minte că era atât de curat apartamentul lor. Cu domnul Buga făceam concursuri de algebră. La aritmetică mă încurcam întotdeauna. Chiar și acum nu mă pricep deloc, întotdeauna adun câteva zero-uri

Niciodată nu am considerat că nu pot face ceva, deoarece creierul uman este foarte complex. Să reușești academic trebuie să ai concentrare și memorie. Dar am conștientizat că eram slab la niște subiecte, iar la altele eram bun sau chiar foarte bun. De exemplu, eram foarte bun la algebra și calculus: ecuațiile diferențiale m-au ajutat la studii, chiar m-au salvat. Dar la restul nu știam nimic! Ei bine, profesorii mei Buga și Clondescu m-au ajutat să trec examenul de admitere.

Când am trecut examenul, tatăl meu era atât de entuziasmat încât m-a dus la talcioc și mi-a luat o bicicletă. Sora mea era furioasă, ea deși avea cele mai mari note nu primise un astfel de cadou. Dar era vorba de așteptări. La mine nu credea nimeni că o să trec examenul, așa că i-am surprins pe toți și am primit o bicicletă! Cu bicicleta aceasta am avut multe aventuri, mergeam uneori chiar până la Șosea. Dar nu prea aveam voie să circulăm că imediat ne oprea cineva să ne întrebe unde mergem. Așa că în ceea ce privește cartierele din București am puține amintiri. Îmi amintesc de exemplu de cartierul Dorobanți unde era școala mea primară. Nu îmi amintesc clar alte zone în afară de școală, casa mea și casele câtorva prieteni. 

Dan Vasilache era unul dintre prietenii mei. Tatăl lui era inginer, a fost mare șef în portul de la Galați și mama lui era fiica unui comandant grec. Au pătimit mult în vremea comunismului. Dar mi-aduc aminte de competițiile cu Dan de când eram țânci. Inclusiv la matematică eram în competiție. Tatăl lui ne așeza pe scări, ne punea întrebări de matematică și noi trebuia să răspundem. Era ceva! Acum are PhD în IT, e un tip extraordinar de deștept. Am și lucrat împreună.

Familia Chrissoveloni
Familia Chrissoveloni: în prima plan Georgeta și Nicolae, în plan secund copiii: Elena, Irina, Jean (personajul nostru principal) și Sybille - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

După venirea comunismului familia Chrissoveloni a fost în pribegie. Toate proprietățile au fost naționalizate, tatăl dvs. a fost închis în repetate rânduri. Unde ați locuit, care sunt casele care v-au marcat copilăria?

Vara târzie a anului 1943. Mama stătea pe balconul unui apartament închiriat din C.A. Rosetti 25 și privea avioanele care se duceau spre Ploiești. Urma Bombardamentul Ploieștilor. Pe vremea aceea m-am născut eu. După ce comuniștii au naționalizat proprietățile noastre, ultima redută rămăsese moșia de la Novaci. Și aceea a fost expropriată și bunicul (tatăl mamei) a fost trimis în domiciliu forțat. Așa că nu mai aveam unde să mergem. Pe vremea când eu aveam 5 ani, mama a aranjat cu Sanda Tătărescu-Negropontes (fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes) să mă trimită împreună cu băieții Negropontes la Vălenii de Munte, unde aveau ei o proprietate. Se ocupa acolo de noi un domn, Pitișteanu. 6 luni am trăit acolo, la Văleni. Apoi a venit mama să mă ia și niște prieteni de-ai noștri au preferat să ne ia în domiciliul lor, că altfel regimul i-ar fi obligat să ia străini în casă. Așa că ne-au dat 2 camere într-o casă din Dorobanți nr. 2, în casa unui pictor celebru, Henri Catargi (i se spunea Togo Catargi), care trăia cu o doamnă foarte elegantă, Valentina Argetoianu. 

Îmi aduc aminte și acum de Valentina Argetoianu (era de o frumusețe fenomenală). Ea se ocupa de Dinu Lahovary care era cu 1 an mai mare decât sora mea, Sybille. El a fost ultima generație a familiei sale și la 14 ani a intrat ucenic în fabrica pe care o deținuse tatăl lui. Acolo a lucrat toată viața lui. Vă dați seama? Ce mod eficient de a distruge o generație.

Dorobanți nr. 2
Dorobanți nr. 2

Familia dvs. a fost legată de nenumărate personalități: Marcel Proust, Charlie Chaplin, Paul Morand, prin mătușa dvs., Principesa Elena*. Jean Chrissoveloni, bunicul dvs., s-a cunoscut chiar cu Brâncuși (o nouă descoperire realizată de Oana Marinache). Ce povești inedite ne puteți spune legate de personalitățile apropiate de familia Chrissoveloni?

 

Din păcate oamenii cu care noi eram prieteni înainte de război după ’48 erau fie morți, fie în închisoare… Cel puțin cei din țară. Dar să vă spun de pictorul Theodor Pallady. În casa noastră din Dorobanți locuia și el. Urcam pe scara de serviciu și intram pe lângă ușa de la camera lui Pallady, simțeam mirosul de uleiuri, de vopseluri. Dorobanți 2, casa e încă acolo. El picta printre altele și nuduri, dar noi nu știam la vremea aceea semnificația lor (dacă am fi știut, poate eram mai interesați, haha!). 

O dată pe săptămână ieșea cu pălărie, cu costum, să își viziteze sora. Nu s-a căsătorit niciodată, și detesta copiii. Astfel că era un fel de luptă între noi. Marele nostru “challenge”, al copiilor, era să mergem pe vârfuri să mergem la ușa lui Pallady și să bubuim tare ca să îl speriem. El ieșea după noi cu bastonul, și ne amenința că dacă ne prinde ne trage vreo două cu bastonul lui ca să îl ținem minte. Striga după noi: “Aaa, derbedeilor, vă omor, vă fac, vă dreg!”. Ne potoleam pentru moment și apoi o luam iarăși de la capăt.

*Elena Chrissoveloni (1879-1975), fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, devenită principesă după prima sa căsătorie cu principele Dimitrie Suțu. A fost mătușa protagonistului nostru. Primise o educație aleasă, era de o frumusețe irezistibilă, vorbea 7 limbi și era apropiată de Regina Maria care o evocă în cuvinte foarte calde în memoriile ei: “capul său fin era purtat cu mândrie pe un gât foarte drept, așezat pe niște umeri tot atât de drepți; trupul său frumos proporționat și trăsăturile chipului, de o puritate clasică, îi dădeau aerul unei statuete […] Întreaga sa persoană era ireproșabilă, privirea francă și directă, verbul clar și precis; avea o viziune corectă asupra lucrurilor, a situațiilor și a oamenilor”. A doua oară s-a căsătorit cu scriitorul și diplomatul Paul Morand, așa că a locuit la Paris, unde a fost una dintre bunele prietene ale lui Marcel Proust.

Dacă ați fi știut peste ani ce pictor faimos va deveni Pallady, poate ați fi procedat diferit?

 

Da, chiar așa, dacă știam pe atunci ce va ajunge Pallady, probabil ne-am fi comportat altfel. Cred că m-aș fi oferit chiar să îl ajut, să îi țin pensulele sau paleta. Poate primeam și eu o pânză sau poate paleta lui, haha!

Sora mea era foarte talentată la desen și făcea lecții cu Jean Steriadi. Acesta i-a dat chiar cadou paleta lui. Îți dai seama?

Să vă mai spun o istorie legată de Pallady. Când eram mic nu eram cel mai curajos copil. Ba dimpotrivă. Și tatăl meu încerca să mă îmbărbăteze, deși eu eram ca o pisică moartă, haha! Nu eram tipul de băiat bătăuș, înfipt. Iar tata ne citea basme cu prinți și prințese, și sublinia povestea cu prințul care s-a bătut cu o armată întreagă. Și îmi spunea: “Jean, vezi, asta e curajul, prințul s-a bătut să își apere regatul, așa să fii și tu, curajos!”. Și se pare că i-am răspuns: „Da, da, dar știi ce, prințul ăsta poate nu l-a cunoscut pe Pallady!” E clar că mie mi se părea că el e întruchiparea balaurului.

Mama mea gătea din când în când cartofi pentru Pallady, că el era singur. Și noi copiii stabileam între noi rândul cui era să îi ducă cartofii să îi mănânce. Țin minte că o dată a venit rândul la dus cartofii surorii mele mai mici, Elena. Noi o așteptam să se întoarcă. Trecea timpul, Elena nu mai venea. Când în sfârșit s-a întors după ceva timp, îi tremuraru genunchii de frică (ea fiind micuță, născută în ’46). Vă dați seama ce bau bau era Pallady pentru noi copiii.

Lascar Catargiu nr. 7
Lascar Catargiu nr. 7

Apoi am locuit la adresa Lascăr Catargiu nr. 7 (pe vremea aceea bulevardul se numea Ana Ipătescu), într-un bloc care astăzi este renovat cu o cafenea foarte șic. Noi eram la ultimul etaj, la 3, și sub noi stătea doamna Bloch. Și acum trec adeseori pe lângă acest bloc foarte frumos și rememorez perioada aceea. Aveam un apartament fenomenal. La etajul 3.

Îmi amintesc de un vecin, domnul Frunză, comunist din convingere, un adevărat ideologist. Studiase la Kiev, se ducea des în Rusia. Era inginer de profesie. Când se ducea să se culce avea o plasă neagră pe care și-o punea pe păr. Noi eram 4 copii, plus 4 adulți, 8 oameni în total, care trăiam într-o porțiune din apartament, iar baia și bucătăria le împărțeam cu domnul Frunză.

La un moment dat ne-am trezit cu cineva la ușă, era îmbrăcat în uniformă și ținea în mână hârtia de repartizare: “De-acum camera aceasta și baia sunt ale mele!”. Mama îngrijorată a întrebat: “Dar asta este singura baie, noi ce facem?”. El i-a răspuns sec: “Voi v-ați spălat destul. Acum e rândul nostru”. Lupta aceasta de clasă se simte din păcate și astăzi. Așa am ajuns 8 persoane în 2 camere, cu baia improvizată în bucătărie: trebuia să ne spălăm la lighean.

Ne puteți împărtăși ce reprezentant din familia dvs. v-a marcat cel mai puternic copilăria?

 

Amintirea mea prețioasă este cu bunicul meu, tatăl mamei mele. George Lakeman-Economu* [cu lacrimi în glas]. Avea o barbă impresionantă și era per ansamblu un tip incredibil. Născut în anii 1880, tatăl lui a fost marele guvernator al Bucureștilor în 1854 Mazar Pașa**, proprietar la Novaci. Eu îi spuneam Opișorule, de la “Opa” care înseamnă bunic în limba germană. Când eram mici o aveam ca “Nanny” pe Schwester Anne, cu care vorbeam limba germană. Și de aceea îi spuneam bunicului Opapa și bunicii Omama. Datorită limbii germane pe care o vorbeam cu Schwester Anne. 

Mă simțeam foarte apropiat de el. Este interesant că am o pată de naștere fix ca el. Eram foarte similari în caracter, și el, ca și mine, se enerva foarte rapid [haha]. 

Odată cu venirea comunismului, Opișorul a fost trimis cu domiciliu forțat undeva în Bărăgan, la Găești, la 60 de ani. Avea astm și fuma, nu avea acolo niciun ajutor, și era și foarte greu să ajungi la el în vizită. Îi era foarte rău, era singur. Trebuia săptămânal să meargă la poliție să dea raportul. Era pe punctul de a ceda de greutăți și de însingurare. Așa că mama a decis să îi însceneze moartea. A aranjat un parastas și tot ce trebuie. Astfel că Opișorul a venit în secret să stea cu noi în Ana Ipătescu (unde locuiam atunci), dar nu mai avea acte, era presupus a fi mort. Săracul, pierduse tot, moșie, tot, nu mai avea nimic. Asta e și marea mea angoasă. Să dai faliment la finalul vieții, să ajungi pe drumuri. Groaznic. [Oftează.] 

Și acum îl ținea fata lui ascuns. O iubea extraordinar pe mama, cea care îi dăruise cumva o a doua viață. Mereu îmi spunea: “Nu trebuie să facem nimic să o supărăm pe mama!”.

George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*George Lakeman-Economu (1881-1971) a fost fiul generalului Stephen Bartlett Lakeman și al Mariei Ioana Arion (1856-1899). Ea era fiica omului politic Ioan Arion și a Paulinei Paciurea. Sora Paulinei, Elena Paciurea, văduva lui Gheorghe Economu, neavând urmași, l-a adoptat pe George Lakeman în 1911, și de atunci acesta va folosi numele compus Lakeman-Economu. De la ea primește acesta moșia și conacul Novaci, unde au petrecut membrii familiei Chrissoveloni momente idilice (conactul datează din 1892 și astăzi este o ruină). S-a căsătorit cu Elena Colibășeanu cu care a avut o fiică, pe mama protagonistului nostru, Georgeta Maria Ecaterina Lakeman-Economu. Una dintre proprietățile lor emblematice din București este cea din Negustori nr. 1, astăzi Grand Boutique Hotel.

**Mazar Pașa a fost numele de ofițer otoman folosit de Sir Stephen Lakeman (1822-1900), un personaj fascinant al secolului al XIX-lea. Cu o bogată activitate militară și diplomatică, se implică în Războiul Crimeei și în politica românească. A fost căsătorit cu Maria Filipescu și cu Maria Arion, și s-a bucurat de poziția socială înaltă și de averile acestora. A fost înnobilat de Regina Victoria a Angliei pentru contribuțiile sale în luptele din Africa din 1853. A urmat o carieră diplomatică și la Constantinopol, intrând în rândul ofițerilor otomani sub numele de Mazar Pașa. 

Sir Stephen Bartlett Lakeman - Mazar Pașa
Sir Stephen Bartlett Lakeman sau Mazar Pașa - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și nu vă era frică să nu vă prindă cineva și să vă toarne la Securitate?

 

Ne era frică ca de dracu’, să nu ne prindă nimeni, să nu îl vadă nimeni, să nu ne pârască cineva. Job-ul meu era să îl păzesc. Bunicul avea o minte sclipitoare, și îi plăcea mult să citească. Îmi amintesc cum stătea pe singurul fotoliu și cum citea ziarul Scînteia, că nici nu era alt ziar pe vremea aceea. Când apăsa cineva pe sonerie, intram eu în acțiune, trebuia să îl iau de pe fotoliul pe care stătea și să îl ascund în dulap, lângă lighean.

Uneori îl uitam acolo după ce plecau musafirii. Și dintr-odată auzeam un mârâit: “Grrrrr!”. “Aoleu, l-am uitat pe Opișorul în dulap!” și imediat mă duceam să îl scot. Ce vremuri.

Uneori îmi spunea: “Neicușorule, fă-mi un pic de masaj”. Igiena nu a fost niciodată marea lui calitate, și cum acolo în apartament nu aveam nici măcar o baie, doar acel lighean, vă dați seama cum era. După masaj el era foarte încântat, și eu îi dădeam una peste ceafă din afecțiune.

Opișorul avea și el o responsabilitate în casă: era răspunzător ca eu și sora mea, Elena, să ne facem temele. Pe Ana Ipătescu aveam într-una dintre cele 2 camere o masă rotundă, la care stăteam noi 4: Opișor, surorile mele mai mici Elena, Irina și cu mine. Și eu mă distram tachinând-o pe Elena, mi se părea mult mai important decât să ne facem temele. La rândul ei ea mă tachina pe mine, și ieșea un circ. Opișorul, de colo: “Iencușorule, ți-am spus, stai potolit”. Dar pe mine mă interesa mult mai mult să nu își facă Elena tema, decât să mi-o fac eu.

Deși în mod normal un filosof, Opișorul avea un temperament coleric. Dintr-odată se enerva, se ridica de pe scaun și începea să mă alerge în jurul mesei. La un moment dat s-a enervat mai rău, a luat de pe masă un penar de lemn, unde țineam creioanele (și să știți că întodeauna înainte să îmi fac temele, mă preocupa să am toate creioanele ascuțite, dar de scris nu scriam!) și mi l-a aruncat în cap. Deși nu mă durea deloc, am făcut o mare scenă, m-am aruncat pe jos și m-am lamentat atât de rău, încât săracul Opișor s-a speriat teribil.

Și să vezi cum e mintea omului. Peste ani și ani, la Glyfada, m-am dus să îl vizitez de la Salonic de unde eram pe vremea aceea, deoarece se simțea foarte singur. Stătea cu părinții mei, dar mama m-a chemat să vin să îl văd și să îl conving să nu se întoarcă în țară. Asta era la începutul anilor ’70, după ce trecuseră mai bine de 10 ani de când plecasem din țară. Lui îi era dor de țară, vă dați seama? Când l-am văzut am avut amândoi atâtea emoții… Și el m-a impresionat puternic când mi-a zis: “Mai ții minte ce rău te-am lovit cu penarul atunci…Ce rău mi-a părut! Să știi că și acum îmi pare rau, ce era să îți fac!”. Incredibil [lacrimi în glas], i-am spus că nu m-a durut, că a fost o prostie. Dar îți dai seama, el înainte de moarte la întâmplarea asta se gândea…

M-am simțit vinovat că l-am păcălit, că nu am avut grijă suficientă de el. Și iată, în ziua de astăzi nu mai avem relații atât de apropiate cu nepoții cum aveam noi cu bunicii noștri. Dar eu mi-am petrecut o mare parte din viață alături de el și mă simțeam întotdeauna foarte apropiat de el.

Dar cum a procedat cu actele sale, având în vedere că el era înregistrat ca fiind mort?

 

Este cumva ironic cum s-a rezolvat cu actele Opișorului ca să-și poată recâștiga identitatea. Pentru că îl chema Lakeman și avea nasul mare a declarat că era evreu și că își pierduse actele în vremurile acelea tulburi în anii ’40. Așa că i s-au făcut acte noi iar părinții mei au reușit să îl scoată din țară, plătind “prețul corect”.

Să vă zic o altă istorie cu Opișorul, deși memoria mea nu mai e perfectă. Când eram mic eram un pic dislexic, și acum sunt puțin [râde ușor]. Eu trebuie să citesc cu grijă fiecare cuvânt. Pe vremea aceea nu știa nimeni de dislexie sau altele asemenea. La 7 ani la școala primară din spatele bisericii Visarion aveam o doamnă profesoară înaltă, slabă și foarte severă. Mă fixase pe mine: “Chrissoveloni, citește lecția”. Eu înghețam instant, nu puteam să scot un cuvânt. Eram foarte emotiv, nu puteam vorbi, eram timid. Poate nu pare acum [râde]. 

Nu puteam efectiv să citesc și mă lăsa să stau jos. Credea că o fac intenționat sau că nu îmi făceam lecția. Dar eu pur și simplu nu puteam citi. “Chrissoveloni, dacă continui așa, te las repetent”. Vaaai, asta ar fi însemnat pentru mine ceva catastrofal, în fața familiei, în fața prietenilor mei. Decizia bună ar fi fost să învăț textul din carte pe dinafară, și când mă ridica la lecție să îl recit, dar să pară că citesc. Dar nu, nu m-am gândit la asta la momentul acela. Așa că am găsit altă soluție: să renunț de tot la școală, ca să nu mă lase pe mine nimeni repetent. 

Aveam un prieten rrom, Andrei Rus, care fusese adoptat de o doamnă elegantă și înaltă, Tante Lorette Cruțescu, soția unui diplomat. Andrei avea și el problemele lui, dar eram prieteni. Așa că după decizia mea de a renunța la școală, plecam dis-de-dimineață de acasă așa-zis la școală, mă întâlneam cu Andrei și ne jucam pe maidan mingea. Apoi luam lecțiile de la alt coleg, Victor. După o zi plină de joacă mă duceam fericit acasă, unde îmi făceam lecțiile mult mai sârguincios decât înainte. Dar într-o zi nu am ajuns la rendez-vous-ul cu Victor să îmi iau lecțiile, și tatăl meu a aflat de povestea asta printr-un mesaj trimis de doamna învățătoare. 

Și ce să vă zic… Tatăl meu, jumate grec, jumate englez, luase ce e mai bun de la ambele. Din partea englezească, prin educația lui în Anglia, aplica sistemul de “judecată”: dacă faci ceva rău, ai parte de un proces: “ai făcut asta și asta, ce ai de spus în apărarea ta”. Și apoi pedeapsa este asta. Și din partea grecească se enerva foarte tare.

Așa că după ce m-a prins cu minciuna m-a bătut cu o perie care avea dinți de metal, de nu am putut să mai stau jos 2 zile. Dar să vă zic ceva, pe mine nu m-a afectat, deoarece după bătaie m-a luat în brațe, simțeam că îi părea rău. Greșit sau nu, dar așa era pe vremea aceea. Și el avea sprâncene stufoase așa ca ale mele. Și le-a încruntat și mi-a spus ceva ce m-a marcat: “Tu în orice caz să reții ceva. Tu nu ești suficient de deștept ca să spui minciuni!”. Și avea dreptate, eu nu avusesem niciun fel de plan de contingență, nu mă gândisem la consecințe, la nimic. 

Și până la urmă care au fost consecințele?

 

După episodul acesta, tatăl meu i-a spus Opișorului ca de atunci încolo să aibă grijă să mă ducă dimineața la școală și să mă ia la ora 13:00 înapoi. Eu m-am bucurat, pentru că mă amuzam teribil cu Opișorul. Avea o mare pasiune: alcoolul. Pentru el apa era doar ca să te speli pe dinți. El bea fie vin, fie țuică. Nu văzuse apă în viața lui. Așa că din când în când mă ruga ca după școală să trecem pe la cârciumă, unde planifica să stea “doar 2 minute”. Iar eu stăteam de pază. 

Asta devenise, fără să planific, marele meu secret cu el (când mă gândesc acum că am 77 de ani, asta se întâmpla acum fix 70 ani!). Mă ruga să nu îi spun mamei, pentru că el nu avea voie să bea, și mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Și asta a devenit și instrumentul meu de “șantaj”: dacă intenționa să mă spună mamei cu ceva, eu îl amenințam că îi spun și secretul despre vizitele la cârciumă. Astfel am dezvoltat o complicitate jovială care ne-a apropiat și mai mult.

El studiase dreptul, și de curând o doamnă mi-a găsit lucrarea lui de diplomă la drept. Când am citit-o, primul meu gând a fost că a plătit pe cineva să i-o scrie, era așa de sofisticată… Jumătate era în latină, jumătate în drept roman. Mi-am dat seama cât era de deștept. Mi se pare incredibil. Dar pasiunea lui a fost mereu pământul. S-a dus să studieze în Tunisia la un colegiu francez. Și când a venit în țară a moștenit moșia Economu de la Novaci de care a avut grijă tot timpul, până i-au confiscat-o comuniștii. Și acolo s-a căsătorit cu Omi, și au locuit puțin acolo, înainte să locuiască la Negustori. Omi a avut un prim mariaj cu Emanuel Butculescu, care a murit foarte tânăr la Monte Carlo de pneumonie, conducând o mașină decapotabilă.

Moșia de la Novaci
Moșia de la Novaci - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și bunicul din partea tatălui, al cărui nume îl purtați, Jean Chrissoveloni, este faimos. Ați spus de multe ori că a fost un mare inovator. Printre numeroasele sale funcții a fost și director al ziarului “Luceafărul”. Ne puteți povesti ideile lui în domeniul bancar și cum a dezvoltat Banca Chrissoveloni astfel încât să aibă sucursale în marile orașe din lume (Paris, Viena, Constantinopol, New York)?

 

Jean Chrissoveloni, bunicul meu din partea tatălui meu, era bancher. Toată cariera lui era în bancă. Luceafărul a fost o investiție bună făcută de bunicul meu, care avea o intuiție extraordinară. Luceafărul era o publicație foarte valoroasă la 1924, așa că a devenit directorul publicației. Știți cum e, când investești bani, vrei să știi ce se întâmplă cu ei, să ai un oareșce control. El era un om cu o cultură generală extraordinară. Era pasionat de renaștere, de istorie, de politică, de pictură. Dacă ar fi știut că am locuit cu Pallady, ce mult s-ar fi bucurat! 

El a dezvoltat sucursale internaționale de la Constantinopol, Paris, New York, Viena. În 1920 o bancă grecească din România să aibă sucursale, era ceva! Practic a devenit o multinațională! Era pe punctul de a deschide una la Londra, dar a pierit înainte de vreme. A avut o tumoare pe creieri, s-a operat la Paris, operația a mers bine, dar la scurt timp a pierit.

După operație Regina Maria i-a cerut terenul de la Balcic, și el i l-a oferit. Acolo și-a construit Regina castelul. Tot sub influența Reginei, la Ghidigeni au făcut spitalul Prințul Mircea, cu 200 mașini Ford, aduse special din America, convertite în ambulanță. Omul a fost un adevărat patriot!

Relația familiei Chrissoveloni cu Regina Maria a fost apropiată, ea a fost și nașa tatălui dvs. Și totuși, cum s-a întâmplat ca bunicul dvs. să-i ofere terenul său de la Balcic, unde este acum castelul Reginei Maria.

Regina Maria pentru mine este o personalitate fascinantă. Și nu cred că este încă recunoscută ca atare. Dar avea insecuritățile englezilor: economice. Acum mă uit la serialul The Crown și mă fascinează familia regală britanică cu care se înrudea Regina Maria. Și la sfârșitul vieții își dorea să aibă castelul ei. Alexandru Szathmary a convins-o să aleagă Balcic. Bunicul meu i-a dat bucata de teren pe care ea și-a ridicat ulterior castelul Balcic. În 1913 banca cumpărase această bucată de teren, deoarece bunicul meu a fost un vizionar: chiar înainte să se termine războiul cu bulgarii (parte din Războaiele Balcanice) el a fost primul acolo să investigheze oportunitățile de afaceri. A găsit un pârâu care se vărsa în mare și și-a dat seama că e un loc fenomenal pentru o moară. Moara mai există și acum. A fost cea mai bună investiție a băncii Chrissoveloni. Apoi a venit Regina Maria căreia bunicul meu nu putea să îi refuze nimic [haha]. 

Care este povestea faimosului colier de perle din familia Chrissoveloni care a intrat în posesia Reginei?

De câte ori venea Regina la noi la Ghidigeni, bunica mea, Sybille, foarte arătoasă, o persoană deosebită, purta un colier de perle moștenite din familie. Regina admira de fiecare dată colierul. Iar Jean Chrissoveloni sub un impuls a luat colierul și i l-a oferit reginei! Deși era colierul soției lui, primit ca zestre din familia ei! Dar când a murit bunicul, bunica mea s-a dus la regină și a recuperat colierul. 

Ulterior colierul a fost confiscat de comuniști. Trebuia ca regimul să ne ia tot ce dețineam ca să ne ia apoi și identitatea. Pe unii îi trimitea la Canal, dar pe cei mai mai mulți îi termina psihic. L-au arestat pe tata, prima oară, la Poliție, și l-au închis alături de tâlharii de drept comun. Era acolo un anchetator evreu, care îl ademenea: “Noi putem să vă aranjăm ieșirea din țară pentru 5 persoane dacă îmi dai 250.000 dolari, eu vă dau pașapoarte și plecați unde vreți.”

Era o sumă fabuloasă. Posibil să fi fost momeală. Tata a spus că nu are. Dar ei aveau listele cu averea, știau că tata are conturi în Elveția. Tot îl interogau… Tata mi-a povestit că unii interogatori erau la început mai educați. “Nu am ce să vă dau, mi-ați luat tot.” Anchetatorul a scos atunci o listă cu toate obiectele de valoare, cel mai probabil furnizată de turnători. Mama a știut cine a fost turnătorul, dar nu ne-a spus niciodată. Cred că a fost un angajat de la Ghidigeni, chiar un angajat de-ai lui tata… 

Era o listă completă cu bijuteriile noastre. Primul pe listă era colierul. Așa că tata a fost obligat să dea toate bijuteriile, au fost confiscate. Surpriză, Elena Ceaușescu a purtat colierul acesta de perle… Apoi într-o expoziție la București despre “Bijuteriile Reginei Maria” apărea și acest colier, fără să știe povestea din spate și legătura lui cu familia noastră. 

Arestările succesive ale tatălui dvs. reprezentau noi lovituri pentru familie. Ce s-a întâmplat atunci?

A doua oară tata a fost luat de Securitate, unde era mult mai rău decât la Poliție. L-au acuzat că era spion pentru englezi, că mama lui era englezoaică, că avea relații cu diverse persoane, că vorbea engleza. Cei care i-au făcut ancheta l-au pus în beciurile Ministerului de Interne la nivelul 2 de sub pământ, și peste tot era o liniște de mormânt, nici nu se vedea nimic, doar câteva becuri. Și toată noaptea îl țineau la interogatoriu. “Ai fost acolo atunci, ai făcut aia și aia”. A rezistat mai mult de 300 de zile. Dar când l-am văzut, era neom. Ca imaginile de la Auschwitz. Teribil, nu putea să stea în picioare. Asta i-a scos tot curajul din el. A spus că dacă îl iau a treia oară, va fi sfârșitul.

Și cum ați reușit să plecați din țară în anii ’60?

 

Mătușa noastră de la Paris, tante Hélène* a vorbit cu o doamnă de la curtea Greciei**. Ea a cerut o favoare prim ministrului Greciei, Karamanlis, care i-a spus ministrului de externe Averoff să se ocupe să îl scoată pe tatăl meu (care se trage dintr-o familie veche de greci) din beciurile comuniste. Averoff l-a contactat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la United Nations (ONU), unde au făcut un “Geschäft”*** prin diplomația grecească. Și interesant este că nepotul lui Averoff s-a căsătorit cu sora mea, Elena. 

La Sf. Sava eram în clasa a 11-a, ultimul an înainte de bacalaureat. Era un tip responsabil de U.T.M. care m-a chemat în biroul lui. Se deschidea un alt liceu în Floreasca care avea nevoie de elevi. Și trimiteu diverși elevi, printre care și pe mine. A chemat secretara să îi dea dosarul și să îl trimită la liceul din Floreasca. Ia-l de unde nu-i. Dosarul fusese luat de Securitate în cel mai mare secret, pentru a pregăti plecarea mea din țară (urma să plătim niște bani pentru studiile pe care le făcusem în țară, de aceea aveau nevoie de dosar).

Între 15 septembrie și 15 noiembrie, când am plecat, m-am dus în fiecare zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la Liceul din Floreasca, care trebuia să fie specializat pe Engleză. Mă duceam cu tramvaiul 5, înainte la Sava mergeam pe jos. În fiecare zi mergeam la școală, deși nu aveam cărți, nu aveam profesori. Era debandadă. Un
liceu nou. Venea cineva “la ore”, ne spunea să scriem o compoziție. Pleca. Noi aruncam cu aeroplanele prin casă. El se întorcea, ne “verifica”, și aia era. Ceva ireal!
Un coleg de atunci, Munteanu, și-a amintit de mine! Singurul coleg cu care m-am întâlnit din perioada în care am fost la Liceul din Floreasca.

Am plecat pe 15 noiembrie 1960. Tata ne-a spus la plecare: “Uitați-vă bine acum că nu o să mai vedeți niciodată pământul acesta”. Iar eu după 30 de ani… am revenit în țară… Tata în schimb nu a crezut că va dispărea vreodată comunismul.

*Tante Hélène este chiar principesa Elena Chrissoveloni, fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, despre care am povestit mai sus, mutată la Paris după căsătoria cu Paul Morand.

**Tante Hélène a vorbit cu Christine Stathatos care era pe vremea aceea doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei era șeful protocolului de la Palatul Regal.

*** Geschäft înseamnă în limba germană afacere.

Cum au fost cei aproximativ 30 de ani petrecuți în afara țării dumneavoastră?

 

Cum am plecat din țară, totul mi s-a părut paradis. Locuiam la un hotel luxos în Atena, vedeam mașinile acelea americane. Eram fascinat de libertate. Complet diferit de experiența surorilor mele care prindeau posturi de muzică ușoară românească și plângeau de dor. Își lăsaseră prietenii acolo, sufereau.

Dar eu am resimțit altfel plecarea. De la vârsta de 5 ani nu mai văzusem o mașină, mă plimbam doar cu tramvaiul, cu bicicleta, cu picioarele. Eram fascinat de ce vedeam acum. M-am dus la școală, am uitat limba română, am devenit un fel de snob. Acum îmi pare așa rău, mai ales de o situație: am ignorat scrisorile unui fost coleg, Boris, nu mai voiam să aud de România. Acum am încercat să îl contactez, dar nu mai vrea el…

În viață nu am avut o programare pre-definită pentru fiecare etapă, pentru fiecare vârstă: “Where do you see yourself in the future?”. Niciodată. Cred că ține de caracterul meu și de faptul că m-am simțit în siguranță în sânul familiei. Emigranții sunt totdeauna mult mai determinați și hotărâți. Îți pot da un exemplu: grecii mereu reușesc în afara țării lor. Este un fenomen clar, dar pentru mine nu a mers întotdeauna bine: eu nu m-am simțit un refugiat cu adevărat nicăieri. În acest caz, poate lucrurile ar fi mers altfel.

După Atena, am plecat la studii la Londra, din nou, altă viață. Sistemul englezesc m-a impresionat. Aveam 22 de ani și eram în vârstă comparativ cu ceilalți colegi. Din fericire arătam mult mai tânăr, păream de 15-17 ani. Când aflau vârsta mea reală era ca o surpriză. Apoi în SUA am făcut un masterat în “Business administration” (MBA).  

 

Și când v-ați întors în țară?

Când am revenit în România, 17 ianuarie 1990, am simțit aerul acesta, și am simțit că de aici mă trag. Am văzut femeile cu basmale, mi-a adus aminte de țara asta. Acum fac această analiză, și încerc să înțeleg. Atunci am simțit că am revenit în țara mea, deși plecasem la 17 ani și nu mai voiam să aud. Deși nu mai am legătura cu prietenii mei vechi, am simțit o ruptură, dar recunosc același simț al umorului. Stilul acesta de a ne face să râdem, râd împreună cu colegii mei, cu partenerii, numai în România se poate. Am ținut un interviu unui domn care plecase în Noua Zeelandă și l-am întrebat de ce vine aici, din țara viselor, țara munților, țara aerului curat. Dar s-a întors pentru mentalitate și pentru umor.

Am venit în țară cu o geantă Hermes (moștenită de la tata) și cu testamentul tatălui. Aât. În avion am zburat lângă o doamnă reporter la Newsweek. Am vorbit mult cu ea, desi nu vorbeam foarte ușor românește. Era o modă atunci să vină mulți reporteri în România să scrie despre urmările revoluției. Chiar a fost un reporter scoțian care voia să scrie despre viața mea. Nu am acceptat, mi se părea că nu ar interesa pe nimeni. În fine, doamna din avion m-a chemat la o petrecere a doua zi. Ce întâmplare! Iar proprietara apartamentului unde se ținea petrecerea mi-a facilitat accesul la un avocat de divorțuri (haha!). Stătea pe Moșilor. M-am dus la el imediat, la domnul Corin Dănescu care era faimos. Și așa am început recuperarea proprietăților mele.

Care este legătura dvs. afectivă cea mai puternică în relație cu țara noastră? 

Simțul umorului, sarcasmul cu o mică răutate nevinovată. Noi în familie râdeam întotdeauna. Chiar dacă ne certam rău. Asta e atmosfera în care am crescut. La birou spunem mici istorii amuzante, râdem, glumim. E o atmosferă caldă, plăcută. Asta mă leagă. Eu mă duc la reuniunile de la Sf. Sava, dar din păcate nu îmi amintesc mult de atunci. 

Domnul director de la Imobiliara Chrissoveloni este chiar un fost coleg de la Sf. Sava. El a stat tot timpul în România. Și Domnul Sturdza a fost în altă clasă, și cu el am copilărit și este interesant cum ne-am reunit după ani și ani.

În plus mă leagă locurile de care îmi amintesc la tot pasul. Îmi amintesc cum alergam mereu, eram mai tot timpul în întârziere. Îmi amintesc când m-a lovit o mașină, când alergam pe strada Visarion. Totuși, aici am crescut și m-am format timp 17 ani. 

Ați salvat una dintre cele mai emblematice cladiri din Centrul Istoric, Lipscani 55, care astăzi găzduiește Librăria Cărturești Carusel. Care sunt planurile dvs. de viitor legate de clădirile de patrimoniu pe care le dețineți?

Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari
Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari

Avem planuri legate de clădirea din Blănari, care este de fapt în continuarea clădirii din Lipscani. Tot proiectul inginerului Nicolae Cuțarida. Planul este să consolidăm zidurile și fundația. Refacem zidurile în interior, și în jurul cărămizii aparente a domnului arh. Cuțarida punem o structură de metal cu sticlă. Se va vedea clădirea veche înconjurată de sticlă. 

Însă pandemia a adus foarte multă tristețe și suferință. Nu se știe ce va urma pentru retail. În grecește se spune “stenahoria” (îngrijorare). Eu sper totuși că după ce nu va mai fi pericol cu pandemia, românii vor ieși din nou din case. Suntem totuși animale sociale. Iar librăria Cărturești a transformat lumea librăriilor bucureștene, sperăm ca librăriile să se umple din nou după pandemia aceasta.

Avem planuri să recuperăm și Ghidigeni. Apoi ce a mai rămas din proprietatea bunicului de la Sinaia. Despre vila Chrissoveloni de la Sinaia se spunea că era cea mai frumoasă după Peleș. Nu puteai să fii dintr-o clasă socială înaltă dacă nu aveai vilă la Sinaia, unde se afla familia regală toată vara. Părinții mei erau prieteni cu prințul Dimitrie Ghica, un individ deosebit. Îmi aduc aminte de el și de Tante Julie. Era un mare jucător de noroc. Iar toate datoriile lui la Cazino (unde mergea în fiecare seară) erau plătite de tata, el fiind președintele băncii. Tatăl meu a plătit la Sinaia niște bani serioși! 

Se pare că a fost vândută prin camarilă (prin Max Auschnitt sau Malaxa, prieteni cu tata) în jurul anului 1937 către Elena Lupescu. Apoi au venit nemții și vila a devenit sediul Gestapo-ului la Sinaia. Când nemții au pierdut războiul, decât să găsească cineva documentele, au dat foc la toată vila. 

La Sinaia acum este un fel de vraiște. Am investit o grămadă acolo. După ani de luptă autoritățile îți dau doar lucrurile care ajung la un preț derizoriu. Și de la un punct încolo lupta nu mai poate continua. Din ce știu eu, România este singura țară unde ai dreptul să vinzi drepturi litigioase?! Este o dovadă de corupție incredibilă.

 

Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști
Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Cred cu tărie că dvs. sunteți unul dintre reprezentanții unei generații căreia încă nu i s-a făcut dreptate. Vă mulțumesc în nume propriu pentru faptul că v-ați întors și ne arătați zi de zi care este valoarea unei familii cu rădăcini puternice aici. Și continuitatea pentru care v-ați luptat poate să îndrepte o parte dintre nedreptățile de atunci. Practic prin întoarcerea în țară eu cred că v-ați făcut singur dreptate. Care au fost principalele motive care v-au determinat să vă întoarceți la inceputul anilor 90?

Am venit să îmi fac dreptate, să recuperez proprietățile și istoria familiei mele. Așa că mă ocup de retrocedări din 1991. Încă mai există percepția că după ce ai recuperat o proprietate care era a ta, pe care o primești într-un stadiu jalnic, distrus, chinuit, că încă ești dator statului. Deși rămâi cu actualii chiriași, cu probleme uriașe, cu costuri mari de renovare. Mi se pare nedrept cât ne luptăm, iar lupta este injustă. Mama n-a vrut să vină, am convins-o totuși, dar a rămas sceptică. A crezut că nu vom recupera niciodată nimic. 

Pentru mine este un fel de răzbunare. Noi iertăm, dar nu uităm. Vrem să venim înapoi, avem și noi dreptul să participăm la deciziile și la economia acestei țări.

Izvor de povești și de emoții, provenind dintr-o familie istorică, domnul Jean Chrissoveloni face la rândul său astăzi istorie prin carisma și prezența sa. Este o plăcere să îl asculți vorbind, să îi observi accentul ușor grec, sprâncenele stufoase moștenite din familie, eleganța tipică, toate aceste lucruri care te transpun direct în epocile și personajele pe care le evocă.

Sursă informații și fotografii istorice:  Marinache, Oana, “Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor“, Editura Istoria Artei, București, 2016

Îi mulțumesc minunatului domn Chrissoveloni că a acceptat propunerea de interviu și Oanei Marinache pentru oportunitatea de a-l cunoaște și pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în susținerea acestui interviu. 

Posted by Ana in Dialoguri, 2 comments

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Statuia lui Hercule din Piața Hercules
Statuia lui Hercule din Piața Hercules, turnată în bronz în anul 1847 de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena, îl reprezintă pe zeul Hercules purtând pe umărul stâng pielea leului din Nemeea și o măciucă

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.  

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări.  Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități. 

Oana Chirilă la Băile Neptun
Oana Chirilă la Băile Neptun

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva. 

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

 

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

 

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman. 

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

 

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

 

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă. 

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

 

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

 

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai. 

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

 

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

 

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă! 

 

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane 

** Sursă video și text promovare: Herculane Project 

Certificat de vindecator al patrimoniului
Posted by Ana in Dialoguri, 0 comments

De vorbă cu un pasionat de București

Am stat la povești cu Alex, unul dintre personajele cheie care mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște orașul în profunzimea lui. Alex este un povestitor, prototipul individului pasionat de orașul în care s-a născut, care sapă adânc după informații cu o aviditate pe care rar o întâlnești. Deși nu are profesie de istoric, și-a făcut din cunoașterea istoriei propriului oraș un crez, o pasiune, pe care o practică intens în timpul liber. Citind prima carte despre București, Alex s-a lăsat mânat de curiozitatea care a crescut prin tehnica bulgărelui de zăpadă: cu cât se rostogolea la vale mai mult, cu atât căpăta proporții. 

Nu m-am întâlnit de foarte multe ori cu Alex, dar de fiecare dată când am făcut-o am plecat mai încărcată și mai bogată spiritual. Aș vrea să îl păstrez ca un personaj misterios, lăsând pentru mai târziu, în alt articol, divulgarea identității lui exacte. 

Cum a început pasiunea ta pentru istoria Bucureștiului?

Sunt bucureștean născut în Spitalul Brâncovenesc, mult regretat astăzi, o bijuterie dispărută din Bucureștiul vechi. Când eram mic, în jurul vârstei de 4-5 ani, bunicul meu care locuia în zona Lizeanu mă ducea des la plimbare prin centrul orasului. Am în minte o imagine plastică a relației mele cu orașul: în plimbările noastre mă atrăgeau grilajele de fier forjat care acopereau pământul din jurul copacilor plantați de-a lungul bulevardelor largi. Aveau o anumită eleganță, care s-a pierdut astăzi. Și așa am avut primul contact cu Bucureștiul vechi. Apoi, când am mai crescut, în anii facultății, am descoperit cartea „București, orașul mahalalelor” a lui Adrian Majuru, actualmente directorul Muzeului Municipiului București. Această carte mi-a trezit apetitul, dar în același timp mi-a adâncit misterul orașului. Mă întrebam „Cam pe unde venea mahalaua asta?” Și mi s-a creat o nouă nevoie de a cunoaște mult mai exact orașul, evoluția sa vie, cum s-a extins, până unde și de ce, să găsesc referințe biografice și hărți. Acest lucru m-a determinat să cumpăr din ce în ce mai multe cărți, până am ajuns să umplu 2 biblioteci. Așa că am reușit ca în 20 de ani să pot așeza pe hârtie istoria milimetrică a orașului și a mahalalelor sale.

București, orașul mahalalelor de Adrian Majuru
Cărți despre oraș, printe care "București, orașul mahalalelor" de Adrian Majuru

Pare o documentare serioasă. Cum ai procedat?

M-a interesat să aflu când a apărut din punct de vedere istoric fiecare zonă din oraș. Mă atrag și casele vechi și am vrut să aflu când au fost construite. Mă intriga mai ales faptul că prieteni de-ai tatălui meu, reprezentanții unei alte generații, reușeau să ghicească, ochiometric, anul de construcție în funcție de arhitectura unei case.

Detaliu arhitectura
Detalii care îți relevă stilul arhitectural

Observ o abordare oarecum matematică, exactă. Arată cumva o afiliere și pe zona asta?

Așa este, am vrut să înțeleg biologic, istoric, matematic orașul. Am început sintetizând informații din surse diferite pentru a realiza o documentarea de ansamblu. Pentru asta a trebuit să iau contact cu stilurile arhitectonice. Cu timpul, am reușit să datez cu o oarecare marjă de eroare casele din oraș, raportându-mă la stilul arhitectonic.

Ai cercetat aceste lucruri dintr-o ambiție personală, pentru tine însuți?

Da, inițial am făcut-o pentru mine, apoi a apărut dorința de a povesti și celorlalți din jurul meu. Există un procent mic de oameni interesați de istoria orașului, raportat la populația totală, dar totuși acești oameni există și sunt dornici să afle, să asculte poveștile Bucureștiului.

Care a fost de fapt obiectivul tău primordial în cercetarea ta?

Pe scurt, îmblânzirea unui oraș sălbatic și necunoscut.

Îmblânzirea orașului
Îmblânzirea geometrică a orașului

Care sunt fețele orașului București pentru tine?

Eu consider că sunt 2 fețe ale orașului: una este cea vizibilă, dată de clădirile, bulevardele, luminile, copacii care îl individualizează. A doua față a Bucureștiului este dată de poveștile lui, care pot răsări din orice obiect, orice casă. Fiecare nume de stradă, fiecare stație de autobuz are o poveste, pe care o poți afla chiar întâmplător,fie de la radio, fie de la un vecin de pe stradă, fie dintr-o carte. Poți fi surprins chiar și atunci când descoperi povestea legată de numele străzii pe care locuiești. Apoi, pe lângă informațiile tehnice ale unei clădiri, când a fost construită și ce arhitect a proiectat-o, este povestea celor care au locuit acolo. Orașul poartă amprentele personalităților marcante din ultimii 150 de ani care au locuit sau au ajuns într-o anumită împrejurare în București. Fiecare om de cultură important pentru istoria artistică a României, fiecare dintre conducătorii politici din ultimii 150 de ani, fiecare om de știință important a locuit la un moment dat într-o casă, pe o stradă în București…  Și despre aceste episoade nu există întotdeauna documentare. Dar pentru mine e clar că istoria ultimilor 150 de ani a fost scrisă la București de oamenii care fie s-au născut aici, fie doar au poposit aici temporar. Mie îmi place să lipesc momente istorice și culturale pe clădiri, pe fațade, pe străzi, îmi place să fac această conexiune.

Biserica Cretzulescu
Corneliu Coposu și Biserica Cretzulescu

Înțeleg că ai atât o muncă de cercetare, cât și o muncă de teren. Ai încercat să intri în aceste case cu poveste?

Câteodată da, atâta timp cât găsesc persoane deschise care să îmi ofere informații. Dar asta nu se întamplă întotdeauna. Se întâmplă să dai peste instituții care nu te primesc cu căldură, de oameni care sunt deranjați de faptul ca le pozezi casa și uneori e de înțeles. Dar străzile te așteaptă pentru a le cutreiera și casele care le împodobesc pot fi admirate și din stradă.  

Și cum documentezi ceea ce afli? Scrii, ai un jurnal?

Da, scriu destul de mult. Am câteva sute de pagini scrise până la momentul actual. Descompun pe zone istoria orașului. Strada rămâne pentru mine unitatea elementară și încerc să mă apropii de istoria cât mai multor străzi.

În cercetarea ta bănuiesc că ai găsit, nu de puține ori, informații contradictorii. Cum ai procedat în aceste cazuri pentru a ajunge la sâmburele de adevăr?

Am mers pe mâna informațiilor cât mai recente și a instituțiilor cât mai respectabile ca surse. Recent am descoperit câteva informații și pe site-ul unui muzeu care intrau în contradicție cu un studiu arheologic recent. Normal că studiul arheologic primează. Dar în general spațiul virtual generează erori și aici mă refer la site-uri, blog-uri, postări Facebook. 

Ai reușit să găsești și informații de nișă pe internet?

Internetul are aceste două tăișuri: pe de o parte există o multitudine de informații exacte, documente, articole în format pdf, cărți întregi, site-uri instituționale. Există mai multe bloguri foarte interesante și foarte bine documentate: Rezistenta UrbanaHistoriaBucurestiivechisinoiPe de altă parte însă, există platforme frumos ornate, bloguri pline de poze vechi pe care se perpetuează în buclă aceleași informații eronate, din păcate devenite populare.

Grand Hotel du Boulevard - detaliu
Grand Hotel du Boulevard - detaliu

Nu crezi ca este misiunea noastră să rupem acest lanț al slăbiciunilor, să devoalăm aceste mituri?

Absolut. De exemplu, din categoria „informațiilor eronate cu poză frumoasă” am găsit tot felul de povești: că Hotelul Intercontinental ar fi fost cea mai înaltă clădire din București, că ar fi fost construit pe bile ca să reziste la cutremure, Calea Victoriei cel mai lung bulevard din București și tot așa… Trebuie sa știm că Intercontinentalul este și a fost într-adevar cel mai înalt hotel de cinci stele din România, dar Casa Scânteii (Casa Presei de astăzi) a fost întotdeauna o clădire mai înaltă decât hotelul, fiind construită cu mulți ani înainte. Cel mai lung bulevard din București este Splaiul Unirii care depășește practic mai mult de trei ori lungimea Căii Victoriei. Am fost și eu victima unor informații populare, mai ales în ceea ce privește arhitecții unor case (pe baza unor piste de pe internet). Până la urmă, poți verifica, cu răbdare, informațiile pe care le cauți. Cărțile au index alfabetic, index de nume și poți da „search” în carte prin indexul respectiv.

Ai menționat biblioteca ta adunată după 20 de ani de cercetări. Dacă ar fi să recomanzi unui învățăcel, unui ucenic în formare în istoria Bucureștiului, care ar fi cele trei cărți de temelie pe care le-ai recomanda?

În ultimii 20 de ani au apărut multe cărți despre istoria Bucureștiului, a fost o adevărată explozie. Din păcate multe dintre ele sunt doar un colaj de fotografii, cu informații preluate din altele, și din altele, și din altele; fără acuratețe și cu mică valoare documentară, cel mai probabil frumoase ca albume foto. Dacă ar fi să recomand o carte cu adevărat valoroasă, aș începe cu Dimitrie Papazoglu, un pasionat de București care nu a fost istoric de meserie. El a fost în principal ofițer și cartograf. La vârsta de 80 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru secolul XIX când a trăit, el a scris „Istoria Fondărei Orașului București”. Este prima carte,de care știu eu, dedicată istoriei Bucureștiului, scrisă în 1891. El a fost pasionat toată viața de istoria orașului și chiar încropise un mic muzeu de istorie, cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin vechi. Există și o anecdotă legată de colecția lui: Papazoglu aștepta în anticamera lui Cuza să fie primit în audiență de domnitor. În fața lui era în așteptare un boier cu care Papazoglu intră în vorbă. Papazoglu, volubil, îi spune boierului că vrea să îi ceară lui Cuza PANA cu care acesta a semnat decretul de împroprietărire a țăranilor. Boierul îi spune cu superioritate lui Papazoglu că el știe unde se află gâsca din care a fost luată pana respectivă. Papazoglu îl întreabă cu mare interes: „Și, deci unde zici mata că se află gâsca aia?” Se pare că o anumită doză de naivitate ne ajută pe fiecare dintre noi să ne conservam curiozitatea și dorința de a merge înainte.  

 

A doua carte pe care aș menționa-o este „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi” scrisă de Gheorghe Crutzescu în 1943. Crutzescu, diplomat atașat la Ambasada României la Stockholm, practic a scris o singura carte în timpul vieții sale, carte care reprezintă probabil cea mai frumoasă monografie a Căii Victoriei. Este o carte scrisă cu drag, dincolo de bagajul documentar remarcabil de care dă dovadă.


A treia carte ar fi o carte mai recentă, publicată în 2009 „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară” de Radu Oltean, un grafician foarte talentat și pasionat de istoria orașului (pont pentru doritori: din ce știu, se mai poate găsi la Anticariatul de la parterul sediului Arcub pe strada Batiștei). Blogul lui Radu Oltean (Art-historia) este de asemenea foarte valoros.

Podul Mogoșoaiei - povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu
Podul Mogoșoaiei - povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu

Cum ai încercat să îți pui amprenta asupra Bucureștiului, cum ai încercat să schimbi ceva?

E mult spus ca am încercat să-mi pun amprenta. Am o poveste legata de Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu. Observasem că din expoziția permanentă a muzeului lipsea un obiect, carnetul de bal. Din punctul meu de vedere, carnetul de bal ar trebui să fie un obiect de referință în cadrul expoziției permanente, deoarece Palatul Suțu a fost un loc faimos pentru baluri sale. Așa că le-am sugerat celor din personalul administrativ să includă un astfel de carnet de bal și în expoziția lor permanentă. Știam că au asemenea carnete de bal pentru că fuseseră expuse de-a lungul timpului în expozițiile temporare. Nu știu dacă m-au ascultat pe mine, sau chiar era un lucru pe agenda lor, cert e că peste un timp m-am bucurat sa găsesc un carnet de bal expus în cadrul colecției permanente.

În plus, aș vrea să pun în aplicare dorința lui Crutzescu legată de identificarea locuinței lui Ulysse de Marsillac. Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez stabilit la București, pe Calea Victoriei, la mijlocul secolului al XIX-lea. A devenit mare iubitor de București și a scris „Guide du Voyageur a Bucarest” în 1877. Cruțescu și-ar fi dorit ca autoritățile să marcheze casa în care a locuit Ulysse de Marsillac, dar acest lucru nu s-a întâmplat din 1943 până astăzi. Mi-ar plăcea să marchez eu locul acela, dar despre asta, vom vorbi în detaliu în viitor.

De unde ai talentul oratoric?

Mi se trage din primii ani de educație, parinții mei au fost amândoi foarte buni povestitori. Dar cele mai frumoase povestiri mi le împărtășea bunicul meu în plimbările noastre prin București. El a fost moldovean și poate de la el mi se trage harul de povestitor.

Ce întâmplări inedite despre București îți vin in minte?

Bunicul îmi amintește de Petre Ispirescu, tipograf de profesie, fără studii, dar care simțea nevoia sa scrie. El a fost culegător de povești și a scris o carte de basme, folosindu-se de informațiile pe care le-a  auzit în copilarie în frizeria tatălui său. În frizerie se deapănă cele mai de suflet povești: din poveste în poveste a ajuns la capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un alt detaliu interesant este acela că Petre Ispirescu a fost un autentic bucureștean, nu a cules povești și legende decât din auzite. Având o familie numeroasă, a muncit toată viața la tipografia primită ca zestre de la soția sa, neavând timp de calatorii. Nu a părăsit Bucureștiul decât o singură dată, când s-a dus la Ploiești la o nuntă.

Meseria lui Ispirescu de tipograf mă duce cu gândul la Carol I, care în prima săptămână după sosirea sa ca principe la București a instaurat revista presei: primul exemplar al tuturor edițiilor ziarelor de pe teritoriul țării noastre trebuia să ajungă pe masa regelui. Al doilea lucru care m-a impresionat la primele gesturi ale lui Carol la sosirea lui în București: a ales o guvernantă britanică să îl învețe limba română. De ce britanică? Pai guvernanta nu știa germană. Nici Carol nu știa limba engleză, ceea ce l-a forțat să învețe limba română într-un ritm accelerat.

Straturi de București
Straturi de București

Care este Bucureștiul tău preferat?

Bucureștiul de vară timpurie, de iunie dinainte de Sânziene. Când verdele încă se păstrează crud, când se lasă noaptea peste verdeața proaspătă, când iluminatul stradal nocturn învăluie cu căldura umbrele caselor, copacilor și vegetației, iar luminile și umbrele îi conferă o textură magică.

Minunată imagine. Și totuși, dacă ar fi să alegi și un loc preferat din București?

La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, în curtea Bisericii Radu Ceauș, există un pâlc de salcâmi și acest loc descoperit total întâmplător are pentru mine o încărcătură deosebită. Acești salcâmi îmi amintesc de grădina bunicilor din zona Lizeanu. Aveau în curte 4 salcâmi uriași. Acum salcâmii și grădina nu mai există. O construcție nouă cu 3 etaje le-a luat locul. Pentru mine salcâmul este copacul simbol al Bucureștiului datorită copilăriei mele, deși, statistic vorbind, oțetarul este preponderent în oraș. Crengile întortocheate ale salcâmului îl fac să arate total diferit de ceilalți copaci. Salcâmii aștia din curtea bisericii se află în spatele casei lui Ion Cămărășescu, proiectată de Paul Smărăndescu.

Ce alte pasiuni mai ai, în afară de București și istoria Bucureștiului?

Filmul artistic. Indiferent de gen, dar să fie de foarte bună calitate.

Un film pe care l-ai recomanda?

Citizen Kane, ca film vechi. Un film nou bun ar fi Never look away, din 2018.

Detaliu Hotel Continental
Hotel Continental

Înțeleg că Bucureștiul este și rămâne marea ta dragoste. Care ar fi orașul care te atrage din țară cel mai mult după București?

Cu siguranță acesta este Brașovul, am avut o mătușă care locuia în apropierea orașului. Și Brașovul are multe povești nespuse, cu o istorie foarte încărcată din punct de vedere cultural. Conviețuirea confesiunilor religioase diferite a creat un oraș spectaculos. Modul în care s-au adaptat românii de-a lungul vremurilor să locuiască într-un oraș medieval este foarte interesant, și acest lucru îi conferă un farmec extraordinar.

Cum ai gândi tu popularizarea subiectului patrimoniului către mai mulți oameni?

Primul lucru la care mă gândesc este să creez niște contacte cu mai multe institute de profil care se ocupă, într-o formă sau alta, de patrimoniul bucureștean. Sunt mai multe, nu numai Institutul Național al Patrimoniului, care ar putea, prin colaborare cu societatea civilă, să sprijine și să aducă modificări legislative care să stopeze procesele de vandalizare a patrimoniului cultural. Cadrul legislativ existent la ora actuală nu este suficient. Orice alt demers în afară de cel legislativ nu ar avea același impact. Și societatea civilă ar putea să se organizeze pentru a redacta anumite proiecte de modificare legislativă care să protejeze patrimoniul cultural vechi al orașului și să normeze construcțiile noi. Este firesc ca aceste construcții să apară într-un oraș in transformare, dar nu să le obstrucționeze pe cele vechi, ci să existe o anumită armonie. 

Un exemplu pentru o inițiativă simplă, Bucureștiul astăzi nu este complet numerotat stradal. Sunt chiar anumite străzi pe care casele nu au nici macar o plăcuță cu număr. Ajungem să ne rătăcim în propriul oraș. Lipsa numelor străzilor sau a numerelor caselor arată dispreț pentru oraș. Și aici văd o rezolvare din punct de vedere legislativ. În plus, eu aș propune dublarea numărului de monumente istorice din București, avem o multitudine de clădiri de patrimoniu care trebuie respectate ca atare. Ar trebui să avem mai multe proiecte pentru a beneficia de fondurile europene nerambursabile, iar instituțiile din domeniu ar trebui să creeze departamente coerente care să se ocupe de redactarea acestor proiecte. Fondurile europene reprezintă șansa caselor de patrimoniu, care ar putea fi astfel reabilitate.

Mi-a plăcut tare mult discuția cu Alex, și mi-am dat seama că oricare dintre noi ar putea fi Alex dacă am adresa întrebările potrivite orașului în care ne-am născut. Fotografiile din articol sunt din colecția lui personală, și arată talentul lui de fotograf. Așa că am apreciat cel mai mult îmbinarea de înzestrări: perseverența pentru a ajunge la miezul informației, fotografia și, cel mai important, harul de a povesti.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

La povești cu urmașii lui Haszmann Pál

#Aiciastat colecția de obiecte etnografice extraordinar de pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor.

Conacul GYula Damokos și muzeul etnografic

La origine, de fapt aici a locuit Gyula Damokos, în acest conac și ale sale dependințe care se întind pe un domeniu de aproximativ 2 hectare. Istoria domeniului începe în secolul XVII, dar ultimele modificări la conac au avut loc în 1831, oferindu-i o înfăţişare neoclasicistă. Conacul a avut mult de suferit după naționalizare, dar în 1973 autoritățile au decis să găzduiască aici un muzeu etnografic în aer liber, pe baza colecției de case tradiționale a Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe și a colecției de obiecte pe care le-a adunat Hasmann Pál-tatăl. Muzeul nou-înființat a fost denumit astfel în onoarea colecționarului iubitor de frumos și de tradiții.

Pasiunea lui Haszmann Pál

Într-o zi de iunie din 2018 am ajuns și noi în Cernat unde ne-am bucurat să putem sta de vorbă cu frații gemeni care își dedică sufletul muzeului Haszmann Pál. Fix la intrare l-am gasit pe Haszmann Pál-fiul (Peter). Chiar atunci repara o poartă secuiască foarte veche. Ne-a spus că cel mai mult îi face plăcere să lucreze la porţile secuieşti pe care i le aduc sătenii la reparat, deși s-au păstrat foarte puține în forma lor originară. Procesul tradițional de reparare este unul anevoios și migălos și foarte puțini se mai pricep în zilele noastre.

Domul Pál-fiul ne-a făcut turul ansamblului, ne-a plimbat printre motoare, tractoare, radiouri vechi și sobe de fontă deosebit de decorate, ne-a arătat și “atelierul de lucru”, care era organizat în aer liber. 

Fratii Haszmann

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Domnul Haszmann Pál-fiul este specialist în agricultură, dar cu timpul a devenit specialist în istorie, și astăzi este administratorul muzeului. A fondat Universitatea Populară din Cernat care funcționează în regim de școală de vară, din aprilie până în octombrie, adunând copii și tineri interesați să petreacă o vacanță în aer liber, printre obiecte vechi și cu suflet învățând meșteșuguri tradiționale. Ne-a spus că se pregătește ca în curând să primească copiii de prin țară care se înscriu. Din păcate nu mai sunt meșteri care să dețină secretele acestor meșteșuguri. Dar el speră ca în atelierele pe care le organizează să fie copii care să deprindă îndeletnicirile și să le ducă mai departe.

“Noi încercăm să transmitem mai departe această dragoste și să menținem vii mânuirea lemnului și a fierului. Copiii care vin la noi să învețe meșteșuguri tradiționale au unde să doarmă, le pregătim de mâncare, se simt bine la noi.” 

Domnul Pál-fiul ne-a plimbat pe urmele sacrului: am văzut împreună stâlpii funerari din lemn sculptat tipic secuiești. Apoi ne-a arătat pietrele funerare care reflectă imaginea originară a cimitirelor secuieşti din zonă. Muzeul are o colecție impresionantă de stupi tradiționali de albine pe care generații întregi le-au îngrijit cu sfințenie după ciclul amotimpurilor. Încet-încet ne-am îndreptat pașii la locul de odihnă umbrit de sub teiul bătrân dintr-o specie protejată: teiul cu frunză mare.

Apoi ni l-a prezentat și pe fratele lui geamăn: Jóspeh-István. Am stat de vorbă cu cei doi despre tatăl lor, despre perenitatea tradițiilor, despre frumusețea țării noastre, despre turiștii care le calcă pragul, toate într-o notă extrem de veselă. Deși la momentul respectiv aveau peste 73 de ani, erau plini de energie și dornici să ducă povestea începută de tatăl lor mai departe pentru generațiile următoare.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în iunie 2018. Conacul este monument istoric cu codul CV-II-a-A-13169

Adresa: Strada Muzeului, nr. 332, Cernatul de Jos, Cod poștal: 527070, Telefon: 0267/367.566; 0267/367.612. 

Program: 10:00 – 18:00 (dar vă spun un secret: dacă ajungeți puțin mai târziu, gazdele vă vor primi cu mare drag); prețul biletului când am vizitat noi era de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru studenți și elevi.

Website: http://www.sznm.ro

E-mail: hpmuzeum@yahoo.com

Posted by Ana in Dialoguri, Etnografie, Muzee, 0 comments