interviu

Interviu cu Patricia Butucel, co-fondatorul și directorul festivalului de muzică clasică din Iași Classix

Classix Festival este primul festival independent de muzică clasică din Iași, care a avut deja 3 ediții desfășurate cu peste 500 de persoane în sală și 130.000 de spectatori online ce au urmărit 110 artiști naționali și internaționali. Festivalul cumulează 20 de parteneri culturali și diplomatici, în 20 de concerte, 4 panel-uri de antreprenoriat creativ, 4 prelegeri educaționale, un vernisaj, o lansare de carte, 7 proiecții de film, 53 massterclass-uri și 8 burse pentru artiști. 

Misiunea Classix este de a susține tinerii artiști români și străini cu cariere promițătoare, interdisciplinaritatea și sincretismul artelor pentru a le integra într-o experiență complexă. Facilitează contactul tinerilor artiști și studenți ai conservatoarelor cu profesioniști din domeniu în cadrul talk-urilor Classix-In-Focus și a masterclass-urilor lansate anul trecut. 53 de masterclass-uri au fost susținute de muzicieni cu cariere internaționale, care au facilitat perfecționarea a 56 de tineri muzicieni din România.

Festivalul Classix din Iași mă atrage pentru că îmbină muzica și patrimoniul, prin activarea unor spații interesante: spre exemplu, foaierul Palatului Culturii sau aula Bibliotecii Centrale Universitare care vor fi gazdele unor recitaluri minunate. Un alt aspect care mă intrigă este organizarea primului concert de pian într-o catedrală din Iași. Așa că m-am bucurat să am ocazia să o cunosc pe co-fondatoarea festivalului, Patricia Butucel, cea care se află în spatele conceptului și al direcției Classix din Iași. I-am adresat câteva întrebări legate de festival și de munca din culise. Vă invit să urmăriți o poveste frumoasă legată de simbioza patrimoniu-muzică și de transformarea unui public înspre iubirea de muzică clasică.

Patricia Butucel
Patricia Butucel

Cum a reacționat la festival publicul meloman din Iași?

A fost mai mult decât interesat, dar ne-am bucurat încă de la prima ediție ca pe lângă acel public meloman care era principala noastră țintă să atragem din ce în ce mai mulți tineri mai aproape de muzica clasică. Am inițiat mulți oameni în frumusețea muzicii clasice și ne bucurăm ca am putut să le deschidem apetitul pentru muzica clasică mai multor oameni. Am fost norocoși să aducem alături de noi și persoane care au venit la Iași special pentru eveniment. 

Experiența pe care ai acumulat-o prin munca în echipă te-a ajutat să perfecționezi modul de lucru și conceptul festivalului. Ai făcut sondaje de opinie sau ți-ai ascultat intuiția?

A fost o poveste mixtă în echipa noastră. Suntem înconjurați de tot felul de oameni, voluntari sau în roluri importante din punct de vedere organizatoric care ne-au împărtășit experiența lor. Chiar dacă unii din ei nu au cunoștințe de specialitate, îi ajută postura de foști spectatori pentru a construi conceptul festivalului care vrea să aducă muzica clasică mai aproape de publicul larg și divers.

Care e profilul publicului participant la Festivalul Classix?

Publicul nostru este alcătuit majoritar din melomanii de care am amintit mai devreme, chiar dacă ne bucurăm să îi avem printre noi și pe curioșii atât din Iași, cât și din toată țara, mai ales că Iașiul este un oraș frumos, cu deschidere către cultura națională și a zonei. Classix durează multe zile, dar sunt niște zile în care nu poți epuiza tot ce ți se oferă în Iași, e tentant. Oameni din toată țara ne-au spus că vor să vină la festival și ne cer informații despre acomodări și program. Publicul tânăr este și el încântat și tocmai de aceea am decis să oferim un număr limitat de bilete gratuite pentru studenții din Iași care nu își pot permite bilete, la fel cum am avut în fiecare an bilete cu sume modice pentru studenți, pentru că nu vrem ca prețul să îi facă pe tineri să se îndepărteze de festivalul nostru.

Schimbă festivalul mentalitatea oamenilor din Iași cu privire la muzica clasică?

 

Da, o schimbă. Cu toate astea, nu am inventat roata, doar am aplicat ceva despre care știam oricum că funcționa. Am incercat să ajutăm cât mai mult și prin intermediul Burselor Classix cu care am asigurat tinerilor artiști români sprijin în străinătate. Ne-am dat seama că în România artiștii nu benefeciază mereu de sprijin și am încercat să remediem situația, de aici și ideea cu masterclassurile. Ne-am găsit motivația de a face ceva în sprijinul artiștilor independenți atunci când am auzit că invitaților noști artiști din străinatate le era oferită o protecție pe perioada pandemiei, perioadă în care nu au putut să își desfășoare activitatea ca la carte. Vrem să îi încurajâm pe artiști să nu se reprofileze, să își urmeze pasiunea. Am avut în primul an trei burse financiare (arte vizuale; coregrafie și muzică) și cel mai mult ne-am droit ca proiectele artiștilor pe care i-am susținut să continue să aibă un impact pozitiv asupra societății. Toți beneficiarii burselor le-au folosit petru a-și continua activitatea sau pentru a crea instalații care le-au adus alte premii. Anul trecut am avut 5 burse, iar artiștii pe care îi ajutâm ajută pe alții le rândul lor, urmărim să generăm un ajutor circular. 

© Classix Festival

De ce ați ales catedrala pentru a desfășura un recital acolo?

Am vrut să fie o experiență cât mai complexă, am vrut să facem festivalul să valorifice cele mai frumoase spații din Iași, cum ar fi Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu sau Palatul Culturii din Iași (sala Henri Coandă). Am încercat să creăm un concert care să păstreze amprenta locului, un concert individual, set up-ul e diferit, am încercat să avem pentru fiecare eveniment o tematică liant între toate concertele, dar cu diverse direcții artistice. Am avut un concert cu un concept „360 de grade” în care artiștii stăteau în mijloc, dar, în principiu, încercăm ne jucăm mereu cu partea de light design sau cu cea de vizual pentru a oferi publicului o experiență unică. În 2020 a fost primul concert în catedrală, am ales catedrala pentru că ne-am dorit mult să fie mult spațiu. E foarte mare, e luminoasă, e rotundă, are vitralii, este spectaculoasă inclusiv privită dincolo de rolul ei, doar ca simplă clădire. Acest concert a fost primul din România cu o proiecție într-o catedrală. 

Cine a realizat video mappingul?

Am avut nevoie de o echipă bună de logistică și de videoproiectoare, iar, în rest, totul este live, am lucrat cu artiști vizuali care cu asta se ocupă și care ne-au făcut mapping pentru fiecare spațiu. Nu am folosit nimic prestabilit, tot conținutul a fost creat pentru fiecare dintre concerte. Lucrăm cu mai mulți artiști, anul trecut am avut partea de butaforie, niște lupi din metal pentru tema „basic instinct”. Anul acesta tema este „metamorfoza”. Unde am putut, fără să minimizăm actul muzical, am pus accent pe partea vizuală pentru ca atât cei de acasă, făcând evenimentul în format hybrid din 2021 prin trasnmisiunea concertelor, cât și pentru cei prezenți să se bucure de tot ce e în jur. Am fost surprinși de succesul din online al evenimentului de muzică clasică, am înregistrat 80 de mii de vizualizări din toate țările. Cu ajutorul ministerelor de externe și al centrelor culturale, ambasade în special, am reușit să ajungem la publicul din țara de origine a artiștilor internaționali pe care i-am avut pe scena noastră și ne bucură că putem pune orașul Iași și România pe harta unor astfel de evenimente în lume și în Europa.

Dacă tema acestui an este metamorfoza, în ce ne vom metamorfoza anul acesta după ce vom participa la Classix ? Cum alegi temele?

Ce întrebare frumoasă! Ne vom metamorfoza într-un iubitor de muzică clasică, desigur! Temele vin din evoluția festivalului, vin cu experiența pe care echipa o acumulăm cu fiecare ediție.

Care ar fi o frază care să definească muzica și patrimoniul pe care le puneți în valoare în Iași?

 

„A contemporany classic affair” e cea mai potrivită alegere, acesta este și sloganul nostru.

Cu cât timp înainte plănuiești un festival ? Cum ții echilibrul ca director?

Începem imediat ce terminăm un festival. Tot timpul ești în căutare de idei, mergi pe stradă și te gândești la ce ai putea pune pe scena festivalului în ediția următoare. E ceva ongoing, mintea nu ți se oprește. Mai mult, comunicăm tot anul publicului despre festival. 

Am două telefoane, e bine să fii mereu conectat cu cei din jur, dar e și mai bine să știi când să pui stop. Seara reușim să ne limităm comunicarea, asta mai puțin în perioada de festival. De multe ori e bine să ai notificările închise, să fii cu apropiații sau cu tine însuți. E important să știi să iei o pauză atunci când simți că nu mai poți. Dacă simți că la ora 14 nu-ți mai funcționează creierul trebuie să te oprești. Decât să mă învârt în jurul cozii 8 ore prefer să fiu efcientă o jumătate de oră. Sunt multe decizii de luat la foc automat, partea de implementare e uneori cea relaxată. Suntem o echipă de 10 oameni cu atribuții diferite. Eu am conturat echipa, dar cu mulți deja colaborasem, e important să fii pe aceeași lungime de undă cu coechipierii tăi, să îi cunoști. Este foarte multă oboseală și foarte mult stres care nu poate fi bine gestionat decât cu o echipă armonioasă. Când unul dintre noi nu mai poate, atunci cu siguranță ceilalți îi sar în ajutor, ne ridicăm unii pe alții de cele mai multe ori.

Mai e loc de creștere în zona festivalurilor de muzică clasică? Ce planuri aveți pentru viitor?

Am crescut în fiecare an atât pe verticală, cât și pe orizontală. Am încercat să adăugăm componentei muzicale artiști din alte domenii din ce în ce mai mult. Am avut lansări de carte, proiecții de film sau expoziții, deci am atins mai mult zone ale artei, dar am avut grijă să îmbunătățim ceea ce e la baza festivalului. Am mărit numărul de concerte și numărul de artiști, dar am urmărit o creștere organică. Nu alergăm după nimic, lăsăm totul să vină natural.

Cea de-a patra ediție a festivalului Classix debutează pe 26 februarie simultan în două orașe: Iași și Chișinău. 7 zile de festival aduc 9 concerte, peste 90 de artiști internaționali invitați, două expoziții, un vernisaj, proiecții de film, prezentări de proiecte artistice, panel-uri și dezbateri. 

Classix 2023 e gata să scoată la iveală progresul creator, puterea de apreciere și curajul emoțional. Bilete se găsesc aici. Programul concertelor Classix este următorul:

  • 26.02 • 11:00 • Concert pop-up la Cărturești la Muzeu • Chișinău
  • 26.02 • 19:30 • Natura Viva • Catedrala Romano-Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regina” • Iași 
  • 27.02 • 19:00 • Balkan Spirit • Casa de Cultură a Studenților • Iași 
  • 28.02 • 19:00 • Romantic Rendez-Vous • Palatul Culturii, sala „Henri Coandă” • Iași
  • 1.03 • 19:00 • Innuendo • Casa de Cultură a Studenților • Iași 
  • 2.03 • 19:00 • Mystic Tales • Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” • Iași
  • 3.03 • 19:00 • The Past Presents the Future • Palatul Culturii, foaier • Iași
  • 4.03 • 16:30 • Long Story Short • Teatrul Național „Vasile Alecsandri” • Iași
  • 4.03 • 20:00 • Imaginarium • Teatrul Național „Vasile Alecsandri” • Iași
Fotografiile sunt de la edițiile anterioare Classix Festival. Ne vedem la festival!
Posted by Ana in Dialoguri, 0 comments

Despre sustenabilitate, ALTRNTV Shop și Atelier Merci. La povești cu Alina Țiplea

Urmăresc Atelier Merci, un atelier de croitorie social, de ceva vreme și mereu m-am întrebat ce oameni se află în spatele acestui concept caritabil. Am descoperit-o pe Alina Țiplea, una dintre fondatoarele Asociației Merci Charity, în Altrntv Shop, unde m-am oprit atrasă de vitrina interesantă și de mirosul de cafea (de la cafeneaua ALT Coffee, înglobată în Shop). Și m-a invitat să descopăr universul alternativ al magazinului deschis de ea alături de partenera ei, Daniela, anul acesta în mai, și al atelierului unde se auzeau de zor mașinile de cusut. În timp ce Alina îmi prezenta atelierul și magazinul mi-a venit ideea unui proiect recurent: #SustainableSunday prin care voi spune povestea unui loc sustenabil în social media în fiecare duminică. Așa că vă voi delecta cu povestea Altrntv Shop, un magazin dedicat produselor create din materiale sustenabile, cu impact redus asupra mediului, proiect inițiat cu sprijinul NESsT și IKEA Social Entrepreneurship și câștigător al competiției NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023.

Alina a studiat la un liceu de artă și la o facultate de management și a deschis în urmă cu 10 ani primul magazin caritabil din București și o ceainărie cu scopul de a genera profit și susține proiecte umanitare pentru copii. A început cu spitale de oncologie pentru copii, apoi a continuat cu misiunea de transmite pachete de produse de igienă orală și servicii stomatologie copiilor din mediul rural (prin Zâna Merciluță, poate ați văzut prin oraș un mini-van marcat astfel – ei bine, despre ea era vorba). Proiectul a tot crescut, acum are două cabinete medicale mobile. Ceainăria și magazinul caritabil au fost pornite din suflet. Mi-a spus cu o undă de tristețe în glas că a fost însă nevoită să închidă magazinul caritabil și ceainăria, unde se legau prietenii, se spuneau povești și era o atmosferă caldă. Simțea că nu reușește să atragă fondurile pe care și le-ar fi dorit și nici produsele donate nu erau neapărat extrem de calitative. Așa că s-a apucat chiar ea să facă haine: s-a reorientat către design-ul vestimentar din dorința de a continua să susțină proiectele umanitare.

Iar ceea ce a urmat a fost mult mai mult decât un simplu design de haine: Atelier Merci. Atelierul are o misiune socială, orientată către cazuri sociale, iar profitul este direcționat integral către proiectele asociației Merci Charity. Motivația a fost de a îmbina design-ul atractiv, materialele naturale, sustenabile și componenta socială. Atelier Merci creează astfel obiecte vestimentare din materiale de calitate, bumbac organic, in, lână și reciclează obiecte vestimentare.

Altrntv Shop vinde, pe lângă produsele create de Atelier Merci, și produsele unor parteneri, la rândul lor sustenabile. Spre exemplu vând produse prietenoase cu mediul și cu pielea, haine din material textil rămas în urma croirii altor produse, prin tehnica patchwork, cămăși realizate din alte 3-4 cămăși reciclate sau rochii realizate din 2-3 tricouri reciclate. Bumbacul organic are certificare Global Organic Textile Standard sau OEKO-TEX. Există și produse care sunt colorate natural, folosind plante. Produsele ceramice sunt realizate din materiale durabile în timp, de exemplu porțelan și gresie, iar decorarea lor este realizată cu pigmenți și glazuri naturale.

Ce mi s-a părut foarte interesant este că spațiul în care funcționează Altrntv Shop, în clădirea fostului Cinematograf Trianon, vechi de peste 100 de ani, a fost la rândul lui amenajat folosind materiale cu impact redus asupra mediului. Spre exemplu, pardoseala folosită, Tarkett IQ Surface, este realizată din material reciclat, sistemul de iluminat inteligent, Signify, este gândit să eficientizeze consumul de energie, iar mobila este creată din lemn achiziționat din România, din sursă verificată.

Alina mi-a explicat etapele prin care a trecut pentru a deschide Altrntv Shop:

Am cochetat un pic cu experiența de a fi într-un shop [fizic] la București Mall la Alist designers boutique și a fost interesant pentru noi, să ne vadă oamenii produsele. Apoi au început să se întoarcă oamenii care ne descoperiseră acolo, sau veneau chiar printr-o recomandare și am tot crescut. A fost extrem de benefic că am găsit niște parteneri care au investit în ideea Altrntv Shop: George, Electrolux, Signify Romania și Tarkett Romania. Am găsit și un grant la care am aplicat: NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023. Noi am mai colaborat și cu George banking și în trecut, iar acum le-am povestit despre idee acum și ne-au susținut. 

În ceea ce privește competiția, ce abordare aveți?

Observăm că s-au deschis mai multe magazine ce distribuie produse sustenabile, ceea ce ne bucură. Noi ne diferențiem prin faptul că promovăm designerii români, vindem predominant haine și bijuterii, dar și cosmetice și produse home-deco create din materiale sustenabile cu tehnici de producție prietenoase cu mediul și pielea. Brandurile pe care le vindem aici vin direct către noi dar și noi căutăm activ.

Clădirea în care se află Altrntv Shop este fostul cinematograf Trianon redenumit cinema București în perioada comunistă. A durat ceva până au primit aprobările necesare pentru a funcționa în această clădire, dar au respectat toți pașii pentru a deschide magazinul aici, inclusiv aprobare pentru incendiu. A fost de-a dreptul o aventură, pentru că a și durat destul de mult timp până le-a venit tot mobilierul, practic s-au tot pregătit pentru acest proiect până când l-au deschis în mai anul acesta. Activitățile pe care le-au derulat aici au fost foarte diverse:

Spațiul este foarte ofertant pentru multiple activități. Am avut aici diverse ateliere de ceramică, de yoga, cerc de poezie, chiar și mici concerte. Mai avem planuri de a face aici interviuri „People of George”.

 

Vă invit să faceți o plimbare până la Altrntv Shop pe Bulevardul Elisabeta nr. 26, să savurați o cafea și să faceți o călătorie printre produsele sustenabile Made in Ro, arborând manifestul enunțat în Altrntv Shop: “There is no plan B, there is only one plan: be responsible.”

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Revitalizarea casei lui Constantin și a Elenei Iarca proiectată în anii ’20 de arh. I.D. Berindey – Interviu cu Laura Lungu

Arhitectul I.D. Berindey, anii 1920. Comanditarii Constantin și Elena Iarca vin din Buzău și îi cer arhitectului deja consacrat pe scena interbelică bucureșteană să le ridice o casă în inima capitalei. Constantin Iarca (13 iulie 1885-1940) a fost moșier, avocat, om politic și primar al orașului Buzău (în 1918), ce făcea parte dintr-o familie de boieri de origine greacă (originară din Gopeș, Macedonia). Planurile lui Berindey au creat pentru Iarca o bijuterie arhitecturală cu tavane ornate, cu o firidă decorativă, cu o fațadă bogat decorată. Casa a căzut pradă naționalizării, ca mai toate bijuteriile arhitectonice din România, și acum are 3 proprietari diferiți. Parterul însă a căpătat o nouă viață sub bagheta Laurei Lungu-Coman, a soțului său Alin Coman și a arhitectului Bogdan Ciocodeică.

În această casă am descoperit o poveste de dragoste. Poveste de dragoste între o casă și cei care au construit-o, cei care au îngrijit-o, cei care au pus în ea o bucățică din sufletul și viața lor. Este o casă ale cărei ferestre, pereți, marchiză, feronerie, oglinzi spun la rândul lor povești. Este o casă peste care au trecut zeci și zeci de ani, care a suferit, a pierit puțin și a renăscut ca pasărea Phoenix. Și despre această casă am stat de vorbă cu Laura Lungu-Coman pentru a publica un articol pentru lovedeco.roPuteți citi varianta extinsă a interviului pe pagina Love Deco: https://lovedeco.ro/amenajare-apartament-vila-interbelica-de-patrimoniu/.

Raportul “Heritage Counts for Europe” publicat de Europa Nostra în 2015 plasează patrimoniul cultural drept un generator de investiții profitabile pentru întreaga societate, de la locuri de muncă (pentru fiecare loc de muncă direct se creează alte 26,7 locuri de muncă indirecte), la taxe, la stimularea creativității, la creșterea sentimentului de apartenență și nu numai. Astfel, patrimoniul cultural este o sursă de creativitate, generând noi idei și soluții cu scopul de a reinterpreta clădiri istorice pentru a le reda viața fără a le știrbi valoarea istorică. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul Laurei.

Din like în like, datorită social media care are, printre altele, latura pozitivă de a apropia oamenii cu interese similare, am avut plăcerea să o cunosc pe Laura Lungu-Coman. Laura are 33 de ani, este antreprenor, coach, iubitoare de frumos și promotoare a bunului-simț și a educației în tot ceea ce ne înconjoară. Atunci când a ales alături de soțul ei, Alin, să își cumpere o casă, nu au ales o casă oarecare, ci una istorică, și o sa vedeți imediat de ce.

Laura și Alin au o fetiță de 2 ani și o cățelușă bulldog francez de 6 ani, Nuna. Laura este o creatoare optimistă, o persoană care generează business-uri din pasiune, iar pasiunea ei impulsionează sferele în care se implică pe o traiectorie ascendentă. Laura este co-fondatorul a două branduri care îmi sunt foarte simpatice, deoarece împletesc două simțuri esențiale, vizual și auditiv, esteticul și muzica: firma de producție mobilier OurDesign și firma de comercializare sisteme audio Harman Audio. Laura a făcut Școala de Arte și s-a reapucat de pictură, obicei cvasi-terapeutic pentru ea, în 2018, când și-a însoțit o prietenă la cursuri de acuarelă. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea sa profesoară cu care face seminarii particulare de acrilic cu o regularitate săptămânală. O interesează arta în marea majoritate a formelor ei, îi place studiul psihologiei și este o persoană activă și energică. Este o persoană îndrăgostită de echilibru, de forme și de culori. Ba chiar și-a vopsit de două ori părul roz.

Având aceste trăsături în minte, mi-ar plăcea să vă întreb: Cum credeți că arată casa ei? Vă invit să vă imaginați că ajungeți pe strada unde locuiește Laura, dacă ridicați privirea în sus, ce credeți că vedeți? Ce culoare are fațada? Este construită în stilul Art Deco sau eclectic? Cum credeți că arată ușa de la intrare? Are marchiză? Poate o monogramă? Dacă intrați tiptil pe ușa sa, ce credeți că vedeți? Cum credeți că sunt tavanele? 

Aș putea continua cu o pleiadă de întrebări, dar bănuiesc că v-am trezit deja curiozitatea pentru a pătrunde efectiv în universul Laurei și al casei sale de patrimoniu. Am avut plăcerea de a-i trece pragul casei (care da, este în stil eclectic) și de a-i adresa câteva întrebări mai mult sau mai puțin iscoditoare. Și, pentru că vreau să împărtășesc cu voi, vă invit și pe voi „înăuntru”.

Pășim astfel într-o vilă istorică cu arhitectură în stil eclectic (Beaux-Arts/ stilul academist francez) din zona Eminescu, în apropiere de parcelarea istorică Ioanid. O vilă istorică transformată într-o bijuterie contemporană. Casa în momentul de față este împărțită între 3 familii, cu câte un apartament pe etaj. Laura are apartamentul cel mai mare, de la parter, având și intrare separată. Unul dintre elementele originale la care Laura și soțul ei au ținut enorm să fie păstrate este ușa de la intrare cu monogramă: inițialele primilor proprietari, „C” și „E”. Apartamentul are 156 mp utili, la care se adauagă 45 mp în beci (spațiu esențial pentru familiile înstărite de altădată, pentru depozitarea alimentelor la rece, a „ghețăriei” și folosit de obiecei și ca spălătorie sau bucătărie de personalul de serviciu). În ceea ce privește curtea, ei dețin 80 mp curte în proprietate și înca 120 mp cota parte. Cei 156 mp ai apartamentului sunt împărțiți între  2 dormitoare, 2 băi, 2 dressinguri, un living, o bucătărie cu zonă de dining incorporată, două holuri și un birou. 

Piesele de rezistență ale apartamentului sunt reprezentate de tavanele foarte decorate și păstrate în perfectă stare, dar și firida din zona de living, care era folosită cu rol decorativ, cel mai probabil adăpostind o statuie de dimensiuni grandioase. Tavanele sunt ornate cu stucaturi cu mascaroni și cu motive geometrice și florale.

CL_PW-16
Tavanul maro din camera fetiiței Laurei este din ipsos

O să vă spun un lucru surprizător: să știți că tavanul maro din camera fetiței Laurei nu este de lemn. Intrigant, nu? De fapt este din ipsos pictat, la fel ca și celelalte tavane din casă. Să știți că dacă vă vine inspirația să creați și voi un astfel de tavan, aveți oricând posibilitatea de a merge la vestita ipsosară Maria Rădulescu în al său atelier de pe Calea Griviței 43 și să dați o comandă potrivită gusturilor și interioarelor voastre. Revenind la decorații, mascaronii sunt figure alegorice și aveau rolul de a proteja casa de spiritele rele. Facem astăzi un arc în timp și le regăsim pe o multitudine de imobile valoroase din capitală, atât la exterior cât și la interior. 

Laura mi-a mărturisit că este într-adevăr casa visurilor lor:

Evident, e o chestiune de gust, dar mi se pare superbă. În plus, a fost extrem de bine întreținută, având aproape toate elementele originale în perfectă stare. Avea suprafața pe care ne-o doream, un pic de curte și este bine amplasată, în centru, lângă parcuri, povestește Laura.

În 2020 se aflau la începutul procesului de căutări pentru casa perfectă, și ca printr-o minune, au găsit-o dintr-o eroare a agentului care o listase la un preț greșit, astfel încât la prețul “nou”, fictiv, ea intra în intervalul de buget pe care îl specificaseră. Fără să caute mai mult, în ziua în care au descoperit-o, au sunat și au programat și vizionarea. Desigur că s-au îndrăgostit, tavanele erau senzaționale, apartamentul fusese recent renovat, casa restaurată. Apoi, spre seară, s-au întâlnit cu proprietarul, a doua zi au făcut oferta de preț, au negociat câteva zile pentru a-l aduce mai aproape de bugetul lor și, surpriză, în maxim o săptămână au semnat precontractul. Apartamentul aflat la parterul acestei vile istorice a fost mai ieftin decât un apartament într-un bloc nou, cu suprafață similară, într-o zonă similară. 

Când a primit cheile de la fostul proprietar, chiar înainte de a face actele, Laura a trăit o serie de emoții:

 

Efectiv m-am așezat pe jos în bucătărie și am început să plâng de fericire. Nu-mi venea să cred, în primul rând că am gasit așa ceva. Apoi, eram incredibil de încantată că aici va fi în curând «acasă», mi-a povestit Laura.

Fiind peste bugetul lor la momentul achiziției, au cumpărat-o cu gândul că o vor închiria câțiva ani până își vor permite amenajarea. Din păcate însă, prietenul lor, căruia i-o închiriaseră imediat după achiziție, a avut afacerea puternic lovită de pandemie, astfel încat au rămas cu apartamentul gol la începutul anului 2021. Între timp însă, familia Laurei și a lui Alin s-a lărgit cu un bebe, așa că apartamentul în care locuiau înainte devenise neîncăpător, astfel încât au hotărât să renoveze și să se mute.

Restaurarea fusese făcută de proprietarul anterior, care s-a ocupat inclusiv de acoperis și fațadă. Toate elementele din interior (tavanele cu stucaturi, nișa cu mosaic pictat, șemineuș) au fost restaurate de o echipa de la Școala de Arte. De asemenea, ușile și parchetul au fost șlefuite și refacute.

Pentru proiectul amenajării interioare, a lucrat cu arhitectul Bogdan Ciocodeică.

La brief, i-am arătat ce amenajări îmi plac, ce arhitecți, ce elemente. Bogdan a ținut cont de dorințele noastre comune și de nevoia de a crea un spațiu sigur pentru fetița noastră. Împreună, am hotărât întrebuințarea fiecărei camere, finisajele și designul mobilierului, povestește Laura.

 

În ceea ce privește renovarea, au făcut modificări la circuitul electric și de apă. Transformarea unui etaj dintr-o vilă istorică într-un apartament de sine-stătător la standarde contemporane a fost un proces destul de dificil, dar interesant. Au transformat în bucătărie o cameră care avea altă întrebuințare la origine, posibil birou. Pe planurile istorice nu sunt marcate destinațiile inițiale ale camerelor gândite de arhitectul Berindey, însă ne putem da cu presupusul. Având în vedere profesia liberală a comanditarului, Constantin Iarca, ne putem închipui că avea câteva camere cu destinația de birou, cu intrare separată față de salonul de primire. În proiectul de reamenajare, au transformat un hol de trecere în baie, lucru care a ridicat iar destule probleme.

Laura mi-a povestit că procesul amenajării a durat totuși doar câteva luni:

Am început șantierul în ianuarie și ne-am mutat la sfârșit de mai. Am urmărit bugetul de aproape, însă am încercat să nu facem compromisuri în ceea ce privește calitatea. Ne-a ajutat foarte mult și arhitectul nostru, Bogdan Ciocodeică, care ne-a îndrumat cu grijă pentru a ne încadra în bugetul disponibil. Având în vedere că dețin o firmă producătoare de mobilier [OurDesign], consider ca am «trișat» un pic în ceea ce privește costul real al acesteia, astfel încât mobila reprezintă mai puțin de jumătate din costul total al proiectului. Întreg procesul de renovare a costat în jur de o treime din valoarea casei. În acest buget, includem, de asemenea, refacerea curții comune, amenajarea curții noastre, înlocuirea porților, căci din păcate cele originale s-au pierdut în negura timpului, refacerea ușii de la intrare, refacerea circuitelor electrice și de apă, reamenajarea băilor, restaurarea parchetului, revopsirea pereților, restaurarea ușilor și înlocuirea geamurilor lor, draperii, perdele, mochetă, covoare, mobilier.

Cu excepția scaunelor care sunt cumpărate de la Ikea, Zara Home, Retros, tot mobilierul este făcut la comandă la OurDesign. Povestea dragostei Laurei pentru mobilă începe din facultate, când una dintre prietenele sale de atunci i-a propus implicarea într-un proiect care combina rame Ludovic de mobilier cu tapițerie cu pictură pop-art. Chiar dacă a ieșit din proiect, își crease o mulțime de contacte în industria mobilei. Astfel, treptat, a început să le ofere clienților soluții de mobilare pentru toată casa. Apoi a cunoscut-o pe Diana, care a devenit prietena și partenera ei. Diana avea în familie o fabrică de mobilă și au început un parteneriat frumos prin care produc împreună orice mobilier își imaginează în cadrul companiei lor, OurDesign. Desigur că OurDesign a produs și mobilierul de vis pentru casa Laurei și a lui Alin.

Bucătaria este realizată din MDF cu blat de HPL compact. Insula din bucătărie este din pal cu decor HPL metalic și marmură. Laura mi-a împărtășit că insula este elementul ei preferat din casă. Băile au mobilier din MDF vopsit iar spațiile de depozitare sunt din pal placat cu oglindă. 

CL_PW-31
Insula din bucătărie, elementul preferat al Laurei din toată casa

Insula este elementul meu preferat din casă, nu doar pentru că este facută dintr-o bucată de marmură pe care o ador, ci și pentru că este așezată sub tavanul meu preferat din casă. Apropo, toate tapițeriile sunt din materiale tratate pentru a rezista la murdărie; avem totuși o fetiță de doi ani, ne spune Laura zâmbind. 

Am întrebat-o pe Laura ce sfaturi le-ar da celor care se gândesc să facă un astfel de proiect, și am primit un răspuns dulce-amar, dar cât se poate de realist:

Să se pregăteasca pentru ce-i mai rău: văd asta în toate proiectele noastre de la firmă. Clienții se așteaptă ca lucrurile să mearga ca unse, dar de multe ori nu se întamplă așa. Astfel că apar multe frustrări, mult stres și certuri. Alin și cu mine deja avem experiența a 3 apartamente renovate împreună, iar cu toate acestea, au existat momente tensionate și în acest proiect. Uneori lucrurile nu ies așa cum ne-am imaginat, bugetul este imposibil de respectat, apar alte probleme neprevăzute, iar pentru toate astea trebuie să fii, în primul rând, pregătit emoțional și psihic.

 

Ceea ce mi-a atras atenția la o privire mai profundă a apartamentului au fost pânzele montate pe pereți. Erau albe. M-am gândit că este o declarație de dragoste către simplitate, minimalism. Însă Laura mi-a zis că sunt pânze goale, pe care urmează să le picteze. Mi s-a părut extraordinar că pasiunea ei pentru pictură va aduce un plus de personalitate casei visurilor sale.

În ceea ce privește inspirația pentru decorarea casei, Laura ne-a povestit:

Există câțiva arhitecți pe care îi urmăresc și care au influențat direcția în care îmi doream decorarea casei. De exemplu, ador proiectele lui Joanna Laven și ale Sarei Fitzgerald. I-am arătat lui Bogdan Ciocodeică ce îmi place, i-am explicat ce nevoi avem și el a făcut acest minunat proiect. Mi-a plăcut extrem de mult ideea lui Bogdan de a alege mobilier simplu, discret, pentru a pune în evidență elementele decorative ale casei. De asemenea, ador faptul că totul este extrem de aerisit, îmi dă foarte multă liniște mentală.

 

Poate credeți că această vilă istorică superbă are un aer de solemnitate, însă să știți că este cât se poate de vie, de zglobie. Viața între acești pereți frumos decorați și sub aceste tavane cu stucaturi se desfășoară tot sub semnul firescului. Astfel, am aflat de la Laura că cele mai utile obiecte din casă pentru ea sunt mașina de cafea și taburetele din hol, iar ultimul lucru pe care l-a cumpărat a fost un tocător cu recipient de colectare. De când își petrece mai mult timp acasă și are copil, desigur că gătește mult mai mult. În plus, casa este mereu plină, de viață și de oameni: în casă locuiește cu soțul, fetița și cățelușa lor, dar zilnic vin bona, bunici sau prieteni în vizită. 

Apropo de firescul cotidian, Laura a început în trecut o serie de podcasturi cu teme conexe domeniului de coaching (serie numită “Tâlcuri cotidiene”), dar dintr-un act de curaj s-a oprit pe motiv că nu se simte expertă în subiectul acesta și nu vrea să “propovăduiască” lucruri pe care nu le stăpânește la perfecție. Mi s-a părut extraordinar, mai ales în contextul în care în ziua de astăzi foarte multe persoane ajung să se exprime în mediul online fără să cunoască aria respectivă. Suferim adesea de “părerologie”. Dar dacă este un domeniu pe care cred că Laura îl stăpânește astăzi, acela este desing-ul interior. Astfel că am întrebat-o când crede că poate obține experiență pe un anumit subiect astfel încât să emită păreri în respectivul domeniu, mai ales în contextul dominației social media asupra vieților noastre:

Social-media ne permite să vindem o imagine falsă. Vindem ghiduri către fericire, dar noi suntem profund nemulțumiți de propria viață. E un demers extrem de periculos. 

Cred că singura experiență relevantă este propria experiență în subiect. Apoi, autenticitatea dă valoare acestei experiențe. Prin urmare, cred că pot să vorbesc doar despre lucruri care mi s-au întâmplat mie și să prezint soluții care mi s-au potrivit, dar care nu sunt neaparat potrivite altcuiva. Apoi, oamenii să aplice ce consideră că li se potrivește. Nu cred în valoarea soluțiilor standard, pentru că noi suntem, fundamental, extrem de diferiți.

Am cercetat puțin și istoria vieții comanditatului original, Constantin Iarca, și am descoperit o personalitate fascinantă cu realizări deosebite în domeniul cultural și nu numai. El s-a născut pe 13 iulie 1885 în satul Ojasca-Măgura, a fost absolvent al Liceului “Matei Basarab” şi al Facultatăţii de Drept din Bucureşti (1879, cu teza de licenţă “Despre prescripţie”). Se trage din familia Erculeştilor originară din Gopeş-Macedonia. Într-un document din 1793 este menţionat strămoșul său, Constantin Iarca, stabilit în anul 1781 la Râmnicu Sărat. Locuia la marginea târgului, mai târziu denumit chiar cartierul Erculeşti.

Constantin C. Iarca a lucrat ca avocat şi substitut de procuror la Buzău, supleant la Râmnicu Sărat şi procuror la Ialomiţa. După ce a demisioanat și a intrat în politică, a fost o vreme şeful organizaţiei Buzău a Partidului Liberal, unde a avut diverse funcții. A fost deputat de 6 ori și membru al comitetului de conducere. În perioada 17 februarie 1900 – 1904; 1907, a fost prefect al judeţului, reuşind ca în acest timp să se construiască 54 localuri de şcoli, clădirile spitalelor din Buzău, Mizil, Pogoanele şi Pătârlagele, mai multe localuri de primării, poduri şi şosele vicinale. A fost și primar al oraşului Buzău în 1918. 

În 1914 a tipărit un memoriu în care susţinea exproprierea marilor latifundii şi împărţirea pământului la ţărani, atitudine care atrage excluderea sa din partid. Mai târziu a devenit şeful dizidenţei liberale-georgiste. Ca deputat, a luat de nenumărate ori cuvântul la şedinţele Camerei, discursurile sau iniţiativele sale legislative (reglementarea raporturilor dintre săteni şi proprietari, monopolul băuturilor spirtoase, problemele viticulturii, autonomia comunală etc.), fiind publicate în presă sau broşuri.

A fost preşedinte al Comitetului Ligii Culturale, secţiunea Buzău, înfiinţată la 24 ianuarie 1891 şi delegat pentru a participa la conferinţele şi congresele de la Bucureşti. Poate de aceea a avut și nevoie de o locuință în capitală. La 17 aprilie 1894 a lansat apelul “Către cetăţeni”, în sprijinul luptei pentru unitate a românilor transilvăneni. A fost preşedinte al Sindicatului agricol şi viticol Buzău şi al Uniunii sindicatelor viticole din România, preşedinte al Societăţii comunale de electricitate (constituită în 1926). Din 1908 a fost director și proprietar al publicaţiei Liberalul, organ al Partidului Liberal din Buzău. A colaborat, totodată, la Gazeta Buzăului (1911 – 1914), organ al aceluiaşi partid. A fost decorat cu ordinele Steaua României ca ofiţer şi Coroana României (în grad de comandor). 

*Informațiile au fost descoperite pe pagina: https://chirac.wordpress.com/2010/12/01/stefan-pardos-fotograf-de-ramnic/#comments

Facem un nou arc în timp și ajungem să ne bucurăm de casa sa din București revitalizată de Laura. Eu am simțit nevoia să o cunosc mai în profunzime pe Laura și să îi înțeleg pasiunea pentru autenticitate, pentru lucrurile frumoase, pentru lucrurile istorice de valoare, așa că am întrebat-o ce ar pune într-o capsulă a timpului, dacă ar avea șansa să o creeze și să o îngroape pentru urmașii noștri de peste 100 de ani. Răspunsul ei m-a cucerit: 

E așa greu să găsești ceva interesant aproape universal, și totuși sensibilizant. Cred că aș face un album foto al lucrurilor mici, cotidiene, poetice, pe care le considerăm total neinteresante pentru că le trăim ca parte a normalului nostru. Prietene la o cafenea, barul preferat într-o seară de vară [Golescu], cu lumea stând în picioare pe trotuar, clădirea preferată din București [casa Mița Biciclista], prima ninsoare a anului, momentul în care sunt scoase pâinile din cuptor la brutăria din colț etc.

Recent am vizionat filmul Nomadland, unde am descoperit replica: “Home, is it just a word or is it something that you carry within you?”, și am simțit nevoia să o întreb și pe Laura ce înseamnă pentru ea “acasă”:

Oamenii pe care îi iubesc. Apoi, acasă înseamnă «în siguranță». Acasă este unde ne întoarcem mereu când vrem să fim protejați, înțeleși și acceptați.

Mie mi se pare extraordinar că o casă istorică poate însemna “acasă” pentru cineva cu un spirit atât de frumos precum al Laurei, că această vilă de patrimoniu a căpătat o nouă viață acum, când își va sărbători centenarul.

Fotografiile sunt realizate de Kinga Tomos.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Mihaela Grama, creatoare de bijuterie contemporană la Romanian Jewelry Week 2022

Prima oară i-am văzut bijuteriile Mihaelei Grama în vitrina Romanian Jewelry Week anul trecut, colecția „Zea mays” (porumb în latină), iar acum colecția „Wishful” m-a frapat mai întâi vizual, și mai apoi prin mesaj, când i-am citit descrierea: 

Dacă ne acoperim părțile aspre cu flori, vor crește? Vor înflori? Dacă vrem cu adevărat ca lucrurile să se îmbunătățească, se vor transforma pur și simplu? Putem face asta prin gândurile noastre, zâmbetele noastre, prin dorințele noastre? A pretinde este la fel cu a te transforma?

“Sunt bine!”

Wishful este o altă colecție de erbari, bazată pe Elderflowers (planta Sambucus Nigra – da, negru) asociată cu războiul meu personal pentru sănătate și luptele din jurul nostru. 

La prima vedere bijuteriile Mihaelei par geometrice, abrupte, dar la o analiză mai în detaliu îți destăinuie un model floral, delicat, “presărat” printre liniile geometrice dominante. Și nu este vorba despre orice fel de floare, ci floarea de soc, Sambucus Nigra. Nigra, care împrumută din negrul său și bijuteriilor Mihaelei.

Colecția ei este despre o luptă interioară, despre dorințe, testarea dorințelor, a rezultatului împlinirii lor. Despre descoperirea limitelor, despre rezonanță interioră. Și Mihaela ne adresează o întrebare esențială prin intermediul colecției sale: dacă ne acoperim rănile de flori, ce se va întâmpla cu ele? Astfel m-am hotărât să îi adresez și eu câteva întrebări, pentru a-I înțelege mai bine resorturile interioare.

Cum de ai ales floarea de soc pentru colecția aceasta, numită “Wishful”?

Îmi place extraordinarul lucrurilor comune, și inflorescența florii de soc îmi aduce a copilărie, a firesc, a joacă, a ceai, a sănătate. Floarea de soc era una dintre florile care nu creșteau în grădina de flori de unde nu era voie sa rupi, era o floare pe care puteam să o iau cu mine, să o miros, să mă joc cu ea. Mi se pare o miniatură perfecta, aproape brodată, firesc, floare lângă floare, boboc lângă boboc.

Nu este prima oară când lumea vegetală îți oferă inspirație. Colecția ta anterioară a fost despre porumb, dar în alt spectru. De ce alegi lumea vegetală pentru lucrările tale?

E o parte uriașă din mine. E natural, instinctiv pentru mine să am  mereu în mâini frunze, bucați din plante, flori. Nu conștientizez când le culeg, și nu le las din mână, le simt și mă joc cu ele.  Uneori glumesc și spun că m-am născut cu flori în mână. Din alt unghi, sunt o fire uneori prea sensibilă și empatică. Plantele nu ma încarcă, pot să le dau starile si emotiile mele și sa iau la schimb calmul si echilibrul lor. Mă pot ancora în lumea vegetală pentru stabilitate. 

Spre exemplu, colectia dinainte de Zea Mays (2021, porumb), a fost Round Echo (2020), niște mini vase, bucați tăiate din semi-sfere ce prindeau cu ajutorul unui pin bucăți din plante înăuntru. Piesa devenea de fiecare data altceva in funcție de interior – frunze de toamnă, un trandafir, bucăți din plantele de pe marginea trotuarului. Povestea colecției era să dea posibilitatea persoanei ce o poartă să își creeze propria bijuterie, propria lume din flori sau plante.

 

Tu ai un profil matematic, de IT și această dragoste pentru lumea organică, vegetală. Geometria pieselor din colecția Wishful vine din profilul tău orientat spre “real”?

 

Cred că da. Uneori lucrurile curg din mine, și abia apoi încerc să le analizez și să caut explicații. În momentul în care am lucrat la designul pieselor eram proaspăt “reparată” de o echipă medicală și am simțit nevoia ca lucrurile să tindă spre metalic, industrial, dur, rațional și am avut baza reală din mine de care să mă agăț pentru asta. 

Și când te-ai decis să creezi bijuterii?

Nu pot spune la fel ca alți designeri că asta mi-am dorit întotdeauna sau că am fost pasionată de bijuterie. Am iubit, in schimb, asocierile de forme, texturi, culori, am lucrat o vreme cu colaje organice, si mi-am dorit sa port combinatiile ce ma fascinau. Le simteam ca parte din mine. M-am jucat o vreme cu componente și am folosit ce găseam în comerț, apoi mi-am dorit să pot face tot designul cap-coadă, așa că am continuat cu cateva cursuri și apoi, atelierul propriu. Partea de colaj-plante a inceput in 2009, iar cea de bijuterie de autor la inceputul lui 2020.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

Încep mereu să mă joc cu elementele și odata ce imi place ceva și ajung la o formă, decid și cum mi-ar plăcea să fie purtată bijuteria. Când lucrez la o colecție nouă, fac piesele cumva pentru mine, așa că mă gândesc ce și cum aș purta eu. În ultima vreme am purtat multe broșe, așa că wishful are, bineînțeles,  mai multe broșe. 

 

Am de ani buni și un brand de bijuterie florală, făcută destul de mult si cu gandul la altii si ce ar purta ei (FlorAtitud), așa că tot ce fac in contextul bijuteriei de autor – Content.MihaelaGrama, îmi doresc să fie personal și cumva din mine și pentru mine. Dacă găsesc oameni care se bucură și rezonează cu asta, e o bucurie în plus.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea: de unde simți că îți vine inspirația?

 

E previzibil să spun că din natura și organic, așa că o să construiesc pe asta. 

Din zona amintirilor de copil, Îmi amintesc clar masa la care stăteam, poziția geamului în raport cu scaunul meu, vag ai mei în jur, și sentimentul lor de îngrijorare că, în loc să mănânc, eu, cu farfuria în față, privesc, plutesc, visătoare în gol, pe geam în gândurile mele. 

Sensibilitatea, firea visatoare, imaginatia bogata si rabdarea au fost trasaturi definitorii la mine si cred ca mi-am exersat “muschiul” acesta toata viata. Partea rationala si anii de real i-am folosit să ma țin, conștient, măcar uneori cu picioarele pe pământ. 

Să creez ceva – partea de “inspirație” -, pentru mine înseamnă să învăț ceva nou, o asociere nouă de elemente, să dau ceva din mine, așa că ce lucrez trebuie să fie o sumă a ceea ce sunt eu în momentul “acum”. Inspirația pot spune că pare să fie rezultatul războiului din mine: ce citesc, ce văd, ce simt, ce aud și felul aproape necontrolat în care le amestecă creierul meu. 

Anul trecut colecția Zen mays povestea despre “extra-ordinarul” din ordinar, despre linii, despre texturi. Colecția de anul acesta este despre descoperirea limitelor. Par două colecții din două lumi diametral opuse, și totuși simt că este un element comun între cele două. Care este acela?

 

Probabil eu și plantele. Sunt același om de anul trecut care iubește ce e delicat, fin și felul naturii de a fi așa. O prietena a descris, la prima impresie, colecția cu “sobru, sculptural” și “mai putin din dulceața” mea din alți ani. Simt că “dulceața” încă e ușor in recuperare (dar spre bine) dupa intervenția și anestezia din anul acesta. Ca să dau românește vina pe alții, cu siguranță ceva s-a întâmplat când eram sub anestezie!

Cred că anul trecut mi-au ajuns, si m-am și identificat cu liniile și texturile organice, firești, sublime, iar anul acesta am vrut să tai in ele. În mine, într-un fel, am simt ca s-a oprit temporar firescul, organicul și, ca sa folosesc cuvintele tale, au fost tăiate limite pe care acum mă văd obligată să le accept. 

Am început colecția de la florile de soc, am stat doar cu ele in fata, am început sa așez lângă ele forme, și m-am auzit simțind că e prea organic, prea fin, asa ca am inceput sa tai… 

Anul acesta ai trecut prin încercări legate de sănătatea ta. Simți că bijuteriile și crearea lor te-a ajutat în vreun fel să depășești momentele grele?

Cred că o să pot raspunde cinstit la asta mai încolo, daca o să mă pot analiza privind în urma. Aș minți dacă aș spune că în orice moment greu ma îndrept spre bijuterie și se rezolva totul. Mi-am dorit să particip la ROJW, să dau din mine ceva și anul acesta, să nu pierd un an. Sunt o fire determinată si uneori (deseori) încapațânată și am luptat cu mine să creez ceva, să îmi procesez anul și sa trec peste el. Am simțit că mi-a fost mult mai greu să găsesc forța să împing tot procesul înainte. 

Cu certitudine pot spune că îmi e drag ce a ieșit, că seamana cu ce sunt în anul acesta, și privind ușor în spate, mi-a făcut bine să ma oblig să ma înțeleg, să mă exprim, să dau florilor mele linii industriale, tăieturi și margini dure.

Colecțiile Mihaelei de bijuterii evoluează odată cu starea ei interioară într-un mod surprinzător, plin de impact. Veți avea ocazia să îi descoperiți colecția la Romanian Jewelry Week 3.0 care va avea loc anul acesta între 5-9 octombrie la Biblioteca Națională. Veți admira bijuterii care transmit un mesaj, pe alocuri codificat, în spectrul vegetalului discret îmbinat cu geometria. Bijuterii care vor povesti despre durere, despre limite, despre speranță. Eu abia aștept efectiv să îi ating creația și să înțeleg mai multe despre această manifestare de artă care transmite atât de multe.

Fotografiile sunt parte din Romanian Jewelry Week.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

Am avut plăcerea de a sta de vorbă pentru mai bine de un ceas cu Kira Hagi, actriță, jurnalistă, om complet. Un extras din această discuție a fost publicat ca interviu în cadrul emisiunii Smart is the new cool la Aleph News

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat, un hashtag de patrimoniu

Vă las mai jos un extras din numărul de pe februarie al suplimentului După Afaceri Premium al Ziarului Financiar, unde am oferit un interviu interesant despre proiectul Aici a stat. Îi mulțumesc Alinei Vasiliu pentru oportunitate!

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Marie Jianu, creatoare de bijuterie contemporană

Bijuteria este o formă de exprimare tipică epocilor istorice, tipice stărilor sufletești ale creatorilor lor, tipice culturilor în care se manifestă. Bijuteria contemporană este o artă care a devenit astăzi pe alocuri atipică, deoarece ia forme din ce în ce mai diverse și mai neașteptate. Metal, plastic reciclat, coji de ouă, cauciuc, piele, os, lână sunt doar o parte din materialele cu care se “joacă” creatorii de artă contemporană. Marie Jianu a ales să subjuge metalul pentru a-și exprima stările sufletești, armonia interioară și dorința de creație. Mi-a făcut mare plăcere să o cunosc (de fapt să îi cunosc mai întâi creațiile și apoi pe ea!) prin intermediul Romanian Jewelry Week 2.0 care are loc zilele acestea și despre care am scris aici și să îi iau un interviu. Veți descoperi mai jos cum a ajuns să se dedice bijuteriei și frumosului!

Marie Jianu
Marie Jianu

Care este prima bijuterie pe care ai văzut-o și ți-a rămas întipărită în minte? Era la cineva apropiat sau la cineva zărit din întâmplare?

Primele două bijuterii pe care le am în suflet și în minte sunt copilele mele. Am descoperit bijuteria contemporană mergând la cursurile de bijuterie și apoi în anul 2013 am vizitat târgul Autor care mi s-a părut excepțional, am fost copleșită de creațiile designerilor; am fost oarecum intimidată dar în același timp am început să văd altfel lucrurile.

Cum te-ai decis să creezi bijuterii?

Din dorința de a-mi face propriile brățări și coliere am început să lucrez cu pietre semi-prețioase și alte materiale și cum pofta vine mâncând am început să caut școli de bijuterie și așa l-am cunoscut pe David Sandu, fondatorul Institutului de Arta și Design, Assamblage.

Cum te-ai schimbat din 2012, de când ai început să te dedici bijuteriei contemporane?

 

În tot acest timp am continuat să merg la Assamblage pentru a învăța diferite tehnici de lucru, fără de care nu poți să-ți exprimi creativitatea coerent. Am experimentat tot ce am învățat fără a fi însă consecventă. Într-un final, prin 2019 am realizat că pot și că trebuie să fac prima mea colecție, aveam deja câteva piese pe care de câte ori le vedeam mă miram că le-am făcut eu și așa a apărut colecția Skepsis.

Am văzut că acum explorezi tehnica Chasing & Repoussé. Ne poți povesti puțin despre această tehnică? Cum ai început acest proces și de ce te-a atras această tehnică?

Această tehnică a apărut încă din antichitate, principalele metale folosite erau aurul și argintul pentru piese mai fine iar cuprul și bronzul pentru piese mari, sculpturale. Prin tehnica Repousse-ului se creează volum pe spatele obiectului și apoi cu tehnica Chasing-ului, a cizelurii, se detaliază, se texturează metalul pe partea din față a obiectului cu dăltițe de diferite dimensiuni și ciocan special pentru cizelura. Îmi doream încă din 2016 să fac acest curs dar lucrurile nu s-au potrivit așa că am început să învăț și să descopăr aceasta tehnică minunată la începutul acestui an alături de Maestro Acquafresca. Îmi place mult aceasta tehnică: pur și simplu metalul capătă volum, mișcare și fluiditate.

Ultima ta colecție care va fi și prezentă la Romanian Jelwelry Week se numește Pneuma. Mi se pare un nume atât de potrivit, parcă simți cum prinde viață metalul sub degetele tale. Un nume care exprimă atât forță, cât și catifelare. La fel de reușită mi s-a părut și colecția Skepsis (atât din perspectiva numelui, cât și din perspectivă estetică). Și de aceea aș vrea să te întreb cum îți alegi numele colecțiilor?

Mai degrabă numele mă aleg pe mine. Mă gândesc în timpul lucrului la colecție apoi mă hotărăsc după discuțiile cu miez cu cei apropiați dar și cu profesorii mei, caut apoi în cărți ca să mă conving de toate valențele termenilor – de cele mai multe ori realizez că se potrivesc perfect pe măsură ce descopăr si citesc.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

 

Acum îmi place să lucrez în special brățări pentru că pot folosi tehnica cizelurii, am mai mult spațiu pentru scris povești cu dăltițele și ciocanul dar îmi plac și celelalte elemente de bijuterie.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea, dar îndrăznesc să fiu repetitivă: de unde îți vine inspirația?

 

Nu știu de unde. Poate dintr-un gând bun, o stare anume, din cărțile citite, din călătorii și din natură. De exemplu la colecția Pneuma cu piesele intitulate Interval, Izvor, Serafim, Îmbrățișare, Dialog am încercat să dezvălui Izvorul iubirii Serafimului care Îmbrățișează într-un Dialog permanent Intervalul dintre cer și pământ exprimându-mă în argint pur.

Când lucrezi la o piesă, când simți că ea este cu adevărat terminată?

 

După ce ai unit toate părțile piesei și începi să o finisezi începe să-ți zâmbească și după ce ai gâdilat-o cu puful, strălucește – nu neapărat la propriu – de bucurie și este pregătită să-și întâlnească purtătorul.

Ne poți împărtăși din culise: la ce colecție lucrezi acum, ce planuri ai pentru viitor?

Acum sunt într-o fază în care experimentez lucrul cu piese mai mari, am început cu un pocal, folosind o tehnică destul de dificilă, tehnica “snarling”, nu știu cum aș putea să o traduc în română, poate creare de volum prin trepidații.

Am început să lucrez o nouă colecție cu tehnica cizelurii dar este încă în faza inițială.

Îmi doresc să reușesc să particip consecvent la târgurile importante de profil din Romania și mai apoi din alte țări.

Vă invit să îi descoperiți creațiile lui Marie Jianu la Romanian Jewelry Week 2.0, să admirați colecția Pneuma și să stați ce vorbă cu ea. Cu siguranță veți descoperi o sensibilitate tranpusă în metal, în aripi, în “joaca” și alternarea dintre sacru și profan. Îi mulțumesc pentru acest interviu și pentru faptul că ne încântă cu creațiile ei! 

Fotografiile sunt din colecția lui Marie Jianu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Casa Silviei Șerbescu din Sf. Constantin, o casă cândva binecuvântată

Există case care-ți oferă doar un adăpost în care să-ți poti duce existența mai confortabil sau nu, și nimic mai mult. Dar există și case binecuvântate care prin carisma lor devin ca un membru al familiei, case care nu neaparat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc! Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toată viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.” 

Așa a fost și cea de-a doua reședință a pianistei Silvia Șerbescu între anii 1932-1965, evocată de fiica sa, pianistă la rândul ei, Liana Șerbescu. Mai precis, este vorba de casa construită de Silvia Șerbescu împreuna cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu în 1932, pe str. Sf. Constantin la nr. 27, după ce s-a mutat din reședința sa din Strada Profesorilor, despre care am scris aici.

În această casă binecuvântată din Sf. Constantin a copilărit și Liana Șerbescu. Pentru a evoca această locuință interesantă și niște vremuri “muzicale” speciale, am avut onoarea să îi iau un interviu doamnei Liana Șerbescu pe parcursul a mai multe luni de conversații calde și plăcute. Liana Șerbescu este o Doamnă cu “D” mare, pe care am norocul să o am mătușă și are un dar aparte de povestitor, o voce caldă și plăcută, o răbdare și o înțelepeciune ce transpar din toată ființa ei. A trecut prin multe încercări ale vieții, dar și-a dedicat o mare parte din timpul său Muzicii. Vă las în ceea ce urmează firul povestirilor ei cu care m-a încântat și pe mine.

Casa copilăriei Lianei Șerbescu în 1983
#Aiciastat Silvia Șerbescu între 1932-1965

INTERVIU CU PIANISTA LIANA ȘERBESCU

Din preocupările dvs. și din interacțiunea dvs. online se observă că iubiți orașul în care v-ați născut. De asemenea ați păstrat o mulțime de fotografii de familie cu case frumoase din oraș. Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu orașul București?

 

Este adevărat că am iubit întotdeauna Bucureștiul, la început poate doar cu admirația inocentă pe care ți-o lasă primele impresii din copilărie a căror amprentă rămâne pe veci. Dar mai târziu, scurgerea anilor nu a facut decât să schimbe unghiul de privire, îmbogățit și el prin noi perspective, însă nicidecum micșorat față de atașamentul inițial.

M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu B-dul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost așadar la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar daca aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!

Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!

Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, “Ulița Copilăriei mele”, se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea Mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am vazut primele 3 spectacole din viața mea fiind încă foarte mică: ”Hänsel și Gretl” de Humperdinck și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: “Capra cu trei iezi” (1939) și “Alexandru Lapusneanu”, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția Reginei rele din filmul “Snow White” de Walt Disney din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940 clădirea a fost atât de avariată, incat peste ani au preferat sa o demoleze complet, iar teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței. 

Si pe strada Sf. Constantin ravagiile cutremurului au fost vizibile în mod dramatic. Casa noastră, zgâlțâită serios a rămas însă fermă, în timp ce vizavi de noi se vedeau casele vecinilor mutilate și cu balcoanele atârnând jalnic, ca “dinții florii soarelui” descrise de Topârceanu în Rapsodiile lui de Toamnă:

Floarea soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie,
C-or să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie….

Cu scurgerea anilor, orizontul meu a crescut și a cuprins spații noi, ca Bulevardul Regina Elisabeta care urca spre Cercul Militar – lumea cinematografelor, unde pe ecran se continua mirajul basmelor auzite de mine în primii ani de copilărie. Venind dinspre Cismigiu, primul dintre ele era Boulevard Palace, cu filme scurte și documentare. Urma un cinema mai impozant – Capitol -, apoi două mai modeste – Femina și Regal, toate evident cu “ieșirea prin Sărindar”, faimoasa recomandare pe care o auzeai la megafon la sfârșitul spectacolului… În continuare, un cinematograf elegant, Trianon, și ultimul, sub Cercul Militar, cinema ARPA, unde se dădeau doar filme de groază. Pe acest Broadway al cinefililor bucureșteni am putut vedea “Mica Prințesă” cu Shirley Temple, fetița minune care devenise idealul tuturor copiilor din anii 30, “Vrajitorul din Oz” cu Judith Garland și “Orașul de Aur”, primele filme Tehnicolore înainte de 1940, sau faimosul duo, Stan și Bran, marii mei favoriți.

Monumentele îndrăgite s-au înmulțit simțitor în anii care au urmat, și chiar și în prezent, pe măsură ce acumulez noi noțiuni de arhitectură, istorie generală și istoria artei, lista lor nu face decât să crească.

Dar amintiri din casa în care ați locuit?

Cele mai vechi amintiri din casa noastră se leagă de dormitorul părinților mei. Deși aveam o cameră a mea personală, pe când eram încă foarte mică, Mama ma aducea în dormitorul părintesc și apropia patuțul meu de latura ei de pat. Adormeam ținând-o de mână. Convenția era că așa va rămâne toată noaptea. Se întampla însă ca uneori să mă trezesc în timpul nopții și să constat că “am fost trădată”, că Mama și-a retras mâna dintre barele pătuțului meu și doarme liniștită în patul ei. Izbucneam în hohote de plâns, si această traumă din copilărie nu a pierdut din intensitate nici până acum!

A doua amintire e legată de sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe Mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu, decedată cu câteva luni înainte de naștere mea. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri.

Care este povestea casei din Str. Sf. Constantin?

Casa de pe Str. Sf. Constantin la nr. 27 a fost construită de Silvia Șerbescu, Mama mea, împreună cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu, tatăl meu, în 1932. Întorși de la Paris în 1926 unde fuseseră pentru un an la studii, Silvia aduce ca trofeu un “Premier Prix” și o “Diplôme de Concert” de la “ École Normale de Musique” din capitala Franței, iar Florian vine și el cu o diplomă de la “École Supérieure d’Électricité”. Tânăra pereche e încă nevoită să mai rămână în locuința părinților Silviei, în casa profesorului Gh. Chelaru din str. Profesori nr. 4, până își vor consolida puțin situația materială. După cățiva ani de mici economii realizate din salariile lui Florian, inginer la CFR, și cu ajutorul unor împrumuturi în familie și la “Societatea pentru Construcții de Locuințe Ieftine” din București, în 1931 cumpără un teren de 364 m.p. pe strada Sf. Constantin. Locația era ideală, strada fiind linistită, fara tramvaie sau circulație multă, și chiar în inima orașului, la câteva minute distanță de parcul Cișmigiu!

În anul 1932 începe construcția imobilului în stil Art Deco, probabil opera arhitectului aromân Arghir Culina. Casa fusese destinată sa fie o locuință familială cu două apartamente, la parter și etaj. Dar cum planul urbanistic al Municipiului Bucuresti cerea ca orice nouă clădire să aibă minimum două etaje, se construiește și o garsonieră la etajul II (formată dintr-o singura cameră cu dependințe la nivelul camerelor de serviciu, a podului comun folosit ca spălătorie) și a unei terase care ocupa o mare parte din acoperiș. Sotii Șerbescu se mută în acea garsoniera si inchireaza celelalte două apartamente compuse din câte cinci camere, ca sî mai poată plăti din datoriile ipotecare de la Bancă. Acolo se naște și fiica lor Liana, adică subsemnata! Odata cu venirea pe lume a acestui nou vlăstar al familiei era nevoie de spațiu mai mult. Silvia și Florian se coboara deci în apartamentul de cinci camere de la etajul I, și închiriază în continuare doar apartamentul de la parter, garsoniera cu terasa și două camere de la subsol, unde se mai aflau și alte dependinte (pivnițe, rezervorul pentru calorifer și un garaj).

Câțiva ani mai târziu, când chiriașii de la parter, familia Badan se repatriază în Elveția, soții Serbescu coboara încă un etaj fiindcă apartamentul de jos beneficia și de o gradină maricica în dosul casei, despărțită printr-un zid înalt de piatră de restul locuințelor dinspre stradă. Un fel de “secret garden” ideal pentru micuța Liana.

Acest cuib fericit, casa construită cu truda din munca proprie, avea sa se transforme însă în anii de după război într-un grav cap de acuzare în dosarul familiei Șerbescu: dovada ca au fost exploatatori, proprietari de o locuință cu chiriași! În 1948, Florian Serbescu este dat afara din funcția de Subdirector la Directia Tracțiunii din CFR, și rămâne doi ani fără slujbă. Din fericire, în toamna anului 1948 Silvia fusese numita profesoară la catedra de pian a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, încât în casă exista totuși un salariu. Dar în 1950 când are loc Nationalizarea Locuintelor si inginerul Șerbescu nu figureaza ca fiind ”in campul muncii”, este încadrat în categoria “exploatatorilor” și i se naționalizeaza tot imobilul, inclusiv apartamentul în care locuia.

Ani de zile, până la plecarea în Olanda, familia a trebuit să plăteasca chirie la Stat pentru apartamentul pe care îl ocupau În casa construită de ei înșiși! În anul 1964 în vară, după o ultimă recidivă a bolii care avea să o răpună la scurta vreme, Silvia încearcă marea cu degetul și inainteaza consecutiv trei cereri de desnaționalizare a apartamentului în care locuia, către Presedintele Marei Adunări Naționale a RPR si către Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, explicând ca naționalizarea din 1950 fusese în cazul nostru o eroare. E mișcător de vazut cum marea artista, conștientă că mai avea doar puțin de trăit după cea de-a treia operație de cancer, pentru a le lăsa ceva urmașilor încearcă să uzeze de prestigiul de care se bucura în calitate de Artistă Emerită și Laureată a Premiului de Stat, și cere o reparare parțială a nedreptății făcute în trecut. Pentru asta e dispusă să foloseacă și ”limbajul de lemn” al timpului când scrie: “Țin să mentionez că atât eu cât și soțul meu am ințeles sa ne facem o situatie prin munca, care a culminat sub actualul regim, cand in afara de activitatea din țară am fost trimisa in Republica Cehoslovaca și in Uniunea Sovietică pentru a concerta. In afara de acest imobil ce l-am realizat cu munca mea și a soțului meu, si care s-a nationalizat probabil din eroare, nu am mai posedat nici în București și nici in alt loc vreo proprietate imobiliară, funciară sau de alt gen. Luptăm hotărât pentru pace. Silvia Șerbescu”. Cererile rămân toate fără răspuns și după decesul pianistei din aprilie 1965.

Vă trageți dintr-o familie cu adânci rădăcini muzicale. Cum a fost să creșteți într-o astfel de familie?

Aveți amintiri, obiecte, povești rămase de la stră-bunicul dvs. care compunea muzică corală?

Printre strămoșii din partea Mamei s-au numărat mulți muzicieni, unii cu studii la  Conservator dar neprofesioniști, alții care și-au facut din muzică chiar o profesie, devenind profesori, dirijori de cor sau compozitori (în special de muzică liturgică sau patriotică). Cei mai importanți, cum am învățat la cursul de Istorie a Muzicii Românești ținut de prof. George Breazul pe când eram în anul IV la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” în anul 1954, au fost compozitorul Ghiță Ionescu (1838-1910) si ginerele lui, Ioan Bunescu (1852-1928), tatăl bunicii mele din partea Mamei – Eliza Bunescu Chelaru. 

Ghiță Ionescu era dirijor de cor, profesor de muzică la mai multe licee din capitala și compozitor de muzica liturgica. La 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de Regat, Gh. Ionescu a compus un imn – „Zece Mai” pentru care a fost decorat de regele Carol I personal. Printre alte lucrări importante ale lui Gh. Ionescu se numara si o Antologie Psaltica de Cântări Bisericești (1862) și o Culegere de Cântece de Stea (1906).

Ioan Bunescu, căsătorit cu Victorița, fiica lui Ghiță Ionescu, a fost dirijor de cor la mai multe biserici din Bucuresti, printre care și biserica Zlătari, unde a cântat în cor și tânărul George Georgescu, viitorul dirijor al Orchestrei Filarmonice din București. A fost și dirijorul Patriarhiei. A compus printre altele un Repertoriu Choral Religios, călduros recomandat în revista DOINA, nr. 25, din 15 Septembrie 1884, Foaie Musicală și Literară care „apare în toate duminicile, iar in timpul verei de două ori pe lună”. Iată cum își începea recenzistul recomandarea: „D-l I. Bunescu, dirigintele chorului Mitropoliei, a compus o leturghie pentru chor mixt, care va apărea în curand în Editura Gr. Luis. Aceasta composiție împlinește un mare gol în musica religioasă. Ea este de un mare interes tuturor persónelor care se ocupă de musică; în parte fórte mult profesorilor și învățătorilor…”.

 

La ce vârstă ați început să studiați pianul?

Contactul meu cu muzica s-a produs cu mult înainte de-a fi aflat ceva despre acești predecesori muzicali din familie, si anume direct prin Mama mea, Silvia. Necesitatea de-a face muzică după exemplul ei a devenit la fel de invadatoare și vitală ca aerul pe care-l respirăm, de care nu te mai poți lipsi din clipa în care l-ai inspirat pentru prima data!

 

Fiind o pianistă consacrată când m-am născut eu, invitată să cânte în fiecare stagiune cu Orchestra Filarmonicii și cu Orchestra Radiodifuziunii din București, Silvia nu simțea nevoia să-și proiecteze propriile frustrări asupra copilului și să-l oblige să renunțe la joacă pentru a face exerciții fastidioase la pian. Mi-amintesc perfect de momentul crucial, cand am rugat-o eu pe Mama să mă învețe și pe mine să cânt la pian. Nu a fost sub impresia vreunui strălucit concert al Silviei de la Ateneu, care se sfârșea cu ropote de aplauze, nici sub impresia Sonatei de Liszt auzită adeseori acasă… A fost într-o seară oarecare, când pentru a mă distra îmi cânta la pian o melodioara îndragită de mine  – „Es tanzt ein Bi-ba-Butzemann”, iar eu dansam prin casă. A fost momentul magic cand în mine s-a produs un click, momentul de revelație subită care m-a făcut s-o implor pe Mama sa-mi dea și mie lectii de pian!

 

Silvia nu avea timp pentru începători, așa că a apelat la eleva ei preferată de la Conservatorul Pro Arte, unde fusese numită profesoară la sfârșitul anilor ’30, Tony Fuhrmann, nascută Starek. Tony era o austriacă adorabilă pe care am iubit-o enorm. Vioaie, veselă, știa cum să mă ia, îmbinând lecțiile de pian cu lecturi din cărțile mele cu poze nemțești, sau învățăndu-mă scrierea gotică dintr-un vechi abecedar („eine Fibel”). 

Soțul lui Tony, Edy Stein, fusese elevul bunicului meu Gh. Chelaru la Liceul Gh. Lazar. Cita adeseori fraze pe care bunicul meu le repeta la lecții pe vremea când ii fusese elev. Nu l-am cunoscut însă pe Edy decât după 1945, cand s-a înapoiat probabil din vreun lagăr de concentrare. Despre aceste probleme nu se discuta în prezența mea, si cum în România evreii nu purtau la piept sau la manecă banderola galbenă, sau steaua discriminatorie impuse de naziști în timpul războiului, nici nu bănuiam ce grozavii se petreceau în alte locuri. Edy a convins-o pe Tony in 1946 sa părăsească imediat România, și amandoi s-au expatriat întâi la Paris, apoi la Chicago, unde au format un Duo de Pian „Van Parys”. Prietenia dintre noi s-a materializat printr-o corespondență uriașă și plină de nostalgie. I-am vizitat in 1970 la Chicago cu ocazia unui turneu in SUA. A fost o întâlnire extrem de emoționantă! Corespondența cu Edy a continuat în anii ’80 și după moartea lui Tony, apoi s-a oprit și ea brusc…  

Ați studiat pianul cu mulți profesori faimoși, printre care Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea, și chiar mama dvs., Silvia Serbescu. Cum ați perceput dumneavoastră experiența de a studia pianul cu mama dvs.?

 

Spre deosebire de credința împământenită că nu se pot da lecții în familie, în cazul meu relația mamă-fiică nu a deranjat cu nimic buna funcționare a relației maestru-discipol. Poate și fiindcă Silvia nu avea deloc o natură tiranică care să strivească inițiativele învățăcelului. Dimpotrivă, ea încerca să le stimuleze când nu contraveneau mesajului operei respective sau stilului de execuție al epocii în care au fost compuse. O altă trăsătură caracteristică pedagogiei Silviei Șerbescu: fără a crea false iluzii, ea încuraja enorm pe fiecare elev, reușind să obțină un potențial maxim de la fiecare prin încrederea pe care o trezea elevului în resursele proprii. Probabil că a mai existat un element favorabil care a ajutat la colaborarea noastră profesională în cei 5 ani de Conservator și în afara lor: nici eu nu am avut o natură rebelă, și asta nici măcar în anii de adolescență, iar încrederea pe care am avut-o în Pianista și Maestra Silvia Șerbescu a fost întotdeauna totală și absolută!

În casa în care v-ați născut, din strada Sf. Constantin, aveați două piane. Obișnuiați să faceți duete cu mama dvs.?

 

În anii războiului de care îmi amintesc foarte bine, inaintea vreunui concert simfonic Silvia canta la două piane cu eleva ei, Tony Fuhrman. Tony cânta reducția orchestrei la pianul doi. În primăvara anului 1944, cand au început bombardamentele în București și în alte locuri, Mama a vrut să salveze noua ei achiziție, un pian mare de concert marca Grotrian Steinweg, pe care reușise să-l cumpere după ani de zile de privațiuni. Pianul a fost ambalat împreună cu covoarele noastre persane cele mai frumoase pentru a fi expediate spre o destinație ferită de pericol din Gara de Nord. Acolo, în magazia gării l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944 unde a ars complet. Silvia nu a reușit să mai achiziționeze un alt pian de asemenea calitate, si a trebuit sa se multumeasca cu bătrânul ei Steinway din 1929, la care s-a mai adăugat un mic pian cu coada Förster, fabricat în Cehoslovacia. O pierdere pe care a regretat-o toată viața.

Nu am cântat în tinerețe cu Mama literatura pentru două piane, cu excepția ultimilor ei ani de viață. Cântatul la două piane avea doar un caracter utilitar, când vreuna dintre noi avea un concert simfonic și voia să se antreneze pentru cântatul în ansamblu. Atunci partea orchestrei se facea la pianul doi, fie de către Silvia fie de către mine. Nu am cântat deci literatura specifică compusă pentru Duo de pian. Ah, singura excepție a fost Concertul de Bach în Do Major, compus special pentru două instrumente cu claviatură și orchestră, pe care l-am executat atât la Ateneu, în concertul de Bach pentru unul sau mai multe piane, inițiat de dirijorul Const. Bugeanu în mai 1963, cât și în cadrul concertelor organizate de Conservatorul din București cu Orchestra Conservatorului în același an. Această ultimă execuție publică din 13 noiembrie 1963 a fost editată și pe CD-ul apărut la Electrecord în 2014 – Silvia și Liana Șerbescu în concert (EDC 1108/1109).

CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert
CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert

Care este o personalitate din lumea muzicii care v-a marcat?

 

Întâi a fost dirijorul George Georgescu, pe care-l vedeam în fiecare stagiune la Ateneu dirijând concertele Silviei. O amintire extrem de vie și acum, cu toate că face parte dintre amintirile mele cele mai vechi din copilărie, ma situează într-una din lojile de rangul I din stânga de la Ateneu, probabil loja Direcției Filarmonicii. Așteptam cu înfrigurare sfârșitul concertului Mamei, ca să pot fugi în camera artiștilor unde îi săream de gât lui George Georgescu, idolul meu! Mai târziu, integrala Simfoniilor de Beethoven și multe Poeme Simfonice de Richard Strauss au rămas repere de neuitat, care-mi revin în minte de câte ori reascult aceste opere. Georgescu avea o personalitate carismatică ce te cucerea din prima clipă când pășea pe scenă!

 

Mai târziu, în anii de studenție, o altă personalitate muzicală de geniu a preluat locul de favorit: Constantin Silvestri! Ne aflam în cea mai cruntă perioadă de teroare stalinistă: Georgescu fusese înlăturat de la Filarmonică și nu mai avea voie să dirijeze, Enescu părăsise România definitiv, iar repertoriul sălilor de concert era cenzurat de ideologii comuniști și redus la un numar mic de lucrări, majoritatea din muzica rusă și sovietică. De asemenea era interzisă orice muzică cu text religios sau carecter „mistic”. În acest context sumbru a apărut această noua stea de prim ordin: mă aflam în Anul I de Conservator, când la un concert dat în sala noastră de festivități l-am auzit pe profesorul, compozitorul și dirijorul Costi Silvestri, improvizând la pian după teme primite din public! Nu mai văzusem așa ceva… O altă amintire din aceeași perioadă sunt repetițiile cu public din ziua concertelor simfonice de la Ateneu, unde aveam acces gratuit în calitate de studenți. Silvestri reușise să înlăture multe tabuuri de repertoriu de pe atunci, si ne prezenta tot mai multe capodopere și din lumea oratoriilor, misselor și cantatelor de Bach, sau alți clasici. O revelație absolută nu numai ca repertoriu, ci și ca rafinament de interpretare care atingea adeseori Sublimul. 

 

Un alt muzician uriaș, acesta din galeria artiștilor străini, care m-a marcat în anii mei de formare, a fost pianistul Sviatoslav Richter, pentru care aș fi fost dispusă să-mi dau și viața…

George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955
George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955

Care a fost prima dumneavoastră experiență muzicală în fața unui public? 

Prima mea apariție publică în afara acelora din anii de școală a avut loc în 1956, într-un recital la Sala Studio (de la subsolul Ateneului), la care am cântat Fantezia în Do Major, op.17 de Schumann. Întâmplător la acel memorabil recital se afla în sală și Mihai Gavrilă, viitorul meu soț, dar nu atunci ne-am cunoscut.

Prima mea colaborare cu orchestra în schimb, cu Filarmonica „Oltenia” din Craiova din 1958, la care au venit și Silvia și alți prieteni din București, mi-a produs o impresie cu mult mai covârșitoare.

Îmi amintesc de asemenea că după debutul meu din 1959 pe scena Ateneului, cu Concertul de Robert Schumann, cand m-am îmbolnăvit de o formă gravă de „gripă spaniolă” ce bantuia pe atunci, eram atat de fericita încât ma gândeam că acum pot să mor, fiindcă mi-am realizat idealul de-a cânta cu orchestra pe scena Ateneului! Niciodata nu am mai avut senzatia unei „împliniri” atât de intense ca atunci!

Primul recital al Lianei Șerbescu la pian
Primul recital al Lianei Șerbescu la pian la sala Studio a Ateneului, în 1956

Ați avut turnee în numeroase țări, atât din fostul bloc comunist (fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta Iugoslavie, fostul URSS), cât și din așa-zisa ‚lume liberă’ (Franța, Germania, țările nordice, Italia, Marea Britanie, Spania, Olanda și SUA). Ce diferențe ați resimțit între cele două lumi muzicale?

În țările blocului din Răsărit condus de Uniunea Sovietică, viața de concert era dirijată de Stat, cu părțile ei bune sau mai puțin bune. De exemplu, concertele simfonice se țineau întotdeauna de două ori: concertul propriu-zis și un Concert Educativ pentru elevi, de obicei în aceeași zi dimineața. La acesta din urmă era foarte greu să-ți păstrezi concentrarea la instrument, fiindcă însoțitorii elevilor nu reușeau să le țină în frâu turbulența, iar aceștia se mișcau în raza vizuală a solistului și făceau gălăgie. Acest tip de concerte „nerentabile” nu există în Vest. Dar țelul urmărit de concertele educative de la noi, de-a forma un public nou și în rândul tineretului, era desigur unul pozitiv și de aceea merita efortul. În privința publicului „de seară” însă nu pot spune c-am remarcat deosebiri esențiale între lumea melomanilor din cele doua lumi.

Ați cântat pe marile scene ale lumii, cu orchestre precum Orchestre des Concerts Lamoureux, Filarmonica din Stockholm, Orchestra de Radio și TV din Zagreb, Orchestra Simfonică din Praga, Münchener Kammeroper Orchester. Ce amintiri pregnante aveți alături de orchestrele cu care ați cântat?

Liana Șerbescu
Liana Șerbescu și cele 2 piane

Voi pomeni despre două colaborări „de pomină”…

În anul 1971 am primit invitația să cânt cu orchestra simfonică din Konstanz-am-Bodensee concertul nr. 1 de Chopin. Mai avusesem câteva concerte în DDR, dar aceasta era prima mea apariție în Bundesrepublik, și de aceea foarte importantă pentru mine. Trebuie să spun că în anii regimului comunist, în RPR (mai târziu RSR) ca și în restul țărilor socialiste din jur, nu exista decât o singură Agenție de Stat de Impresariat Artistic – ARIA! Cu toate că încasau un procent cu mult mai mare din onorariile artiștilor care cântau în străinatate decât procentele obișnuite ale impresarilor particulari din Vest, ARIA era o instituție care avea ca scop real nu organizarea de turnee pentru artiștii români cum se pretindea, ci sabotarea invitațiilor pe care aceștia le primeau din afară prin relații proprii!

În prealabil trebuie spus că în socialism niciun cetățean nu poseda un pașaport personal, acesta se solicita la un for special înaintea unei deplasări în străinatate și se depunea imediat după întoarcerea din misiune.

Cum obținerea pașaportului putea să dureze un timp foarte îndelungat, sau să se refuze fără nicio explicatie, ARIA își asumase sarcina nobilă de-a fi intermediari în această operațiune și de-a „accelera” demersurile de obținere a pașaportului pentru artiștii lor, care aveau concerte cu dată fixă. În realitate însă, ARIA era o anexă a Ministerului Afacerilor Interne și a Securității, si de multe ori nu-ți dadeau pașaportul decât după ce data era expirată. După ce pierdeai concertul, te forța cu cinism să trimiți și o telegramă organizatorilor din Vest declarând ca ești bolnav, nu că nu ai primit pașaportul! Evident că după un asemenea incident nu mai erai invitat în orașul respectiv…

De fapt înaintea unei plecări în străinătate, un artist nu mai putea sta liniștit acasă să se pregatească de concert, ci trebuia să îi pândească pe coridoarele ARIEI pe funcționarii de-acolo, implorându-i să preseze ieșirea pașaportului la timp. Cumpărai din vreme un bilet de tren cu Wagon-Lits (n.r. vagon de dormit), sau unul de avion, ca să fii prezent eventual și la mai multe repetiții, apoi zilnic începeai să schimbi biletul la Oficiul de Voiaj, mulțumindu-te și cu o singură repetiție la rigoare. Riscul era și să nu mai poți găsi bilet de călătorie în condiții civilizate, fiindcă biletele la vagonul de dormit sau de avion erau și ele limitate… Iar la capătul călătoriei te aștepta o probă de mare concentrare, nu o vacanță.

Cunoșteam tertipul clasic – “nu v-a ieșit pașaportul”, dar spre surpriza mea, după schimbarea biletului de tren de două ori, mi se spune în preziua concertului de la Konstanz din 3 Aprilie 1971: “Consulatul German nu v-a dat viza”! Atunci am făcut ceva ce era total de neînchipuit într-un regim comunist: m-am dus singură seara la Ambasada Germană și am insistat să fiu primită de Consul în afara orelor de lucru, ca să nu ruinez concertul din Konstanz din ziua următoare. Probabil că actul meu disperat i-a impresionat pe cei de la Ambasadă, fiindcă mi-au pus viza pe pașaportul primit de la ARIA. A doua zi nu am mai găsit bilet de avion direct, ci a trebuit să zbor la Zürich, și de acolo să merg cu trenul pana la Konstanz. Alături de mine în avion ședea un barbat „zambitor”, care la un moment dat mi-a suflat: „dar știu că ați făcut ceva nepermis seara trecută”… Nu l-am mai văzut după aterizarea la Zürich, dar nu știu dacă nu cumva și-a continuat și el călătoria „întamplator” tot spre Konstanz… Concertul simfonic se ținea seara la orele 20:00. Înainte de spectacol s-a făcut o citire pe scenă cu Concertul pentru pian și orchestră de Chopin, apoi s-a trecut direct la atac.

O altă experiență de groază, de altfel și ultima înainte de plecarea mea definitivă din România, a fost prilejuită de o altă programare tot în Germania. Trebuia să cânt la München cu Münchener Kammeroper Orchester dificila lucrare „Cele 4 temperamente” de Hindemith. Fiind vorba de o lucrare contemporană care nu intra în repertoriul curent al orchestrei, fusesem rugată să vin cu câteva zile înainte de concert pentru a face mai multe repetiții. Ca de obicei, îmi cumpărasem bilet cu vagon de dormit din vreme, apoi îl schimbasem succesiv pentru ziua următoare… Concertul era programat pentru 26 octombrie 1974, la ora 18:00. Am primit pașaportul de la ARIA cu o zi înainte, la prânz. Nu mai exista decât o soluție: să iau imediat trenul spre München, cu schimbare de tren la Viena, fără vagon de dormit. Mi-amintesc de acea noapte, în care am șezut ghemuită într-un compartiment plin, și n-am închis ochii o clipă, fiindcă în afară de marea oboseală mă chinuia și grija că nu voi putea face față unei solicitări atât de mari.

De la gară m-am dus direct la sala de concert, unde s-au mai putut repeta câteva momente din lucrare, mi-am schimbat ținuta și am intrat pe scenă… În sală asista și un reputat și foarte temut critic muzical, cum am aflat mai târziu, Karl Schumann. Acesta a scris o recenzie foarte elogioasă despre concert, în Süddeutsche Zeitung din 26/27 Oct. 1974, care se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Pianista a dat în bis o piesă de bravură, «Bourrée-ul» compatriotului ei, George Enescu. Frenezia dificilelor acorduri corespundea virtuozității, ca și mândriei naționale a remarcabilei tinere pianiste”.

În decembrie 1974 ați emigrat. De ce ați plecat din țară? 

Plecarea definitivă din România a fost decizia soțului meu, din motive politice si profesionale. Cu toate ca și eu avusesem suficiente motive de nemulțumire, precum expropierea casei construite de părinții mei sau dificultatea de-a ieși din țară de câte ori aveam un concert în străinatate, eu nu voiam sa emigrez! Motivele cele mai importante pentru a fi contra unei plecari definitive erau că aveam o familie compusă din doi copii și un tată în vârstă pe care riscam să nu-i pot scoate ușor din România, și un post bun ca lector la Conservator

În special nu trebuie uitate condițiile în care se emigra în timpul acela… Când reușeai să treci granița și „uitai” să te mai întorci erai imediat declarat „trădător”, ți se confisca averea și nu mai puteai avea nici un contact cu cei rămași în țară, familie sau prieteni! Un risc așadar imens pentru acela care se încumeta să facă un asemenea pas. În cele din urma însă, tot existența copiilor m-a determinat să-l urmez pe Mihai, fiindcă viitorul lor in România lui Ceaușescu se prefigura ca foarte sumbru în vremea aceea. 

Și un argument de natură etică: am considerat că duplicitatea morală necesară supraviețuirii într-un regim totalitar duce la schizofrenie și deformeaza caracterul. Nu am vrut sa rămân obligată să-mi învăț copiii să mintă zilnic, dedublare funestă care produce multe traume.

Liana Șerbescu și copiii săi
Liana Șerbescu și copiii săi

După plecarea dumneavoastră, din nefericire toate înregistrările v-au fost șterse din fonoteca radio și a Televiziunii Române. Astăzi se mai găsesc de vânzare anumite discuri ale dumneavoastră în România: Silvia si Liana Serbescu in Concert, Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Serbescu, Pagini muzicale din cariera pianistei Liana Serbescu, Liana Serbescu – Beethoven, Vieru, Zoltán. Ați mai păstrat și alte bucăți? Ați reușit să luați cu dvs. anumite înregistrări?

În afara de înregistrările mai vechi din România reeditate între anii 2013-2019 de Electrecord, am mai făcut și alte discuri în Occident:

1. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.I – Das Jahr (World premiere CD recording), CPO Recordings, Osnabrück, 1986.

2. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.II – Sonaten (World premiere CD recording), Lieder, CPO Recordings, Osnabrück, 1987.

3. Clara Wieck-Schumann, 7 Variationen über ein Thema von Robert Schumann, op. 20; – Romanze h-moll, Konzert für Klavier und Orchester in a moll, op. 7, Clara Schumann Orchestra, Elke Mascha Blankenburg, conductor, Deutsche Bundesbank, Frankfurt – Deutschlandfunk, Köln, 1990.

4. Ethel Smyth, Complete Piano Works, (CD I and II), CPO Recordings, Osnabrück, 1995.

5. George Enescu, Muzică de camera de George Enescu în Olanda (cu Michel François la vioară și György Schiffer la violoncel), inregistrari facute de Radio Hilversum si reeditate de Electrecord (EDC 1091), România, 2013.

Ce diferențe notabile ați observat între muzicienii români și cei din Olanda?

Am ajuns în Olanda în alta fază a vieții mele, adică dupa ce împlinisem deja 40 de ani. Era greu să mai pot face o comparație valabilă cu experiențele mele de tinerețe și cu lumea colegilor mei din România. Dar probabil că și aici în Olanda, cei care vor să-și dedice viața muzicii și să devină „profesioniști” sunt animați de aceleași speranțe, idealuri și iluzii ca și în România. O diferență mare însă între cele două lumi este ca „tentațiile” lumii vestice sunt cu mult mai mari decât erau în Romania în tinerețea mea. Începând cu lecțiile de tenis, de călărit, călătorii în jurul lumii, etc. si până la achiziționarea de tot felul de aparate tehnice inexistente în trecut, toate îi fac pe tinerii de aici să caute cât mai multe job-uri pentru a câștiga bani, și asta în detrimentul orelor cand s-ar putea ocupa de studiul pasiunilor lor individuale. In România anilor ’50, în afară de lectură sau sport nu existau multe alte ispite externe… Însa muzicienii instrumentiști sau cantăreți care ajung în top, indiferent de țară, trebuie să se conformeze acum aceluiași regim riguros de antrenament zilnic și pornit de timpuriu, fiindcă altfel nu mai pot face față concurenței imense actuale!

Dacă ar fi să rezumați activitatea dumneavoastră didactică de 22 de ani în Olanda într-o propoziție, care ar fi aceea?

Robert Schumann a rezumat condiția esențială de realizare a unei opere de artă: „Fara entuziasm nu se poate realiza nimic bun in arta” („Ohne Enthusiasmus wird nichts Rechtes in der Kunst zuwege gebracht.”) Am scris aceasta fraza pe un panou, pe care l-am atârnat în camera mea de la Brabants Conservatorium, și am încercat să pun în practică recomandarea lui Schumann în fiecare oră de curs. Deci raspunsul meu la întrebare ar putea fi, că am încercat să cultiv în primul rând ENTUZIASMUL și dragostea elevilor mei pentru muzica de calitate,  ajutându-i să-și însușească și mijloacele tehnice necesare pentru o buna execuție. Iar dacă acest țel nu a fost întotdeauna atins, sper că au învățat de la mine măcar pronunția corectă a numelui de Bartók, cu accentul pe prima silabă (ca toate cuvintele din limba maghiară), nu pe ultima silabă cum se pronunță aici în Olanda!…

După 1989 ați reînceput să cântați în țară. Știu că ați fost întâmpinată călduros, chiar compozitorul Csiky Boldizsár v-a urat bun sosit ‚acasă’ după 18 ani de absență. Ați avut mai multe concerte în țară ulterior?

Începând din primavara 1993 am avut anual concerte în România. Cel mai des am cântat Concertul pentru pian și orchestra de Clara Schumann, compus de compozitoare la vârsta de 14-15 ani și necunosct în România, dar și alte concerte, ca Chopin sau Stravinski. În anii 2000-2001 am prezentat în toată țara un program de recitaluri cu muzica de compozitoare, cu scurte explicații despre autoare și piesele executate, intitulat „La Musique des Femmes”, extrem de călduros primite de public și de presă. Din motive de sanatate nu am putut continua acest proiect.

Cu ce ocazie l-ați cunoscut pe Sergiu Celibidache?

Liana Șerbescu și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967
Liana Șerbescu, Mihai Gavrilă (soțul ei) și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967

L-am cunoscut pe Celibidache în anul 1967, la Veneția. Soțul meu, Mihai Gavrilă lucra la Centrul de Fizică Atomică din Trieste deja de o jumătate de an, iar eu rămăsesem în țară. Mi s-a permis să-mi vizitez soțul deoarece mai aveam un copil care rămânea „zălog” în România. Întâmplător, gazda lui Mihai, Traian Sofonea, îl cunoștea pe Celibidache și a propus să ne faca cunoștință cu Maestrul cand se va afla la Veneția pentru un concert la „Teatro la Fenice” de acolo.

Am petrecut câteva zile de neuitat. Celibidache era foarte generos și amator să-și ajute conaționalii, dacă se convingea că nu sunt trimiși din partea Securității… Prima întrebare a fost dacă nu avem nevoie de bani… știind în ce condiții mizere se călătorea atunci când veneai din România, fiindcă „leul” românesc nu putea fi schimbat la niciun curs, și era interzis să ai valută străină. Diminețile le petreceam în sala de repetiție, apoi Maestrul ne lua cu el pentru prânz la cate o „trattorie” și ne „trata” în plina accepțiune a cuvântului cu tot felul de specialități italienești! Era de o erudiție fenomenală, și în domeniile cele mai diferite, pornind de la matematică, fizică, filozofie și ajungând până la ezoterie. Îl pasionau discuțiile cu Mihai, căruia îi punea tot felul de întrebări de specialitate. Cum proiectase pentru anul care urma un curs de Fenomenologie la Praga, la care invitase mai mulți muzicieni din România, mi-a propus să mă invite și pe mine pe spezele lui pentru o săptămână, ceea ce am acceptat cu entuziasm. Din păcate acest proiect atât de frumos nu s-a putut materializa, fiindcă Ministerul Culturii din București nu mi-a permis să accept bursa lui Celibidache, cu toate ca Cehoslovacia era o țară din blocul de Răsărit.

Programul Sergiu Celibidache Veneția 1967
Programul cu dedicația lui Sergiu Celibidache pentru Liana Șerbescu - Veneția 1967

Abia după douăzeci si ceva de ani, când eram deja stabilită în Amsterdam, am reușit să asist la un asemenea curs, la care Celibidache aplica în muzica principiile Fenomenologiei lui Husserl, filozof din sec. XX. În iarna lui 1991, fiind la Tilburg observ printre afișele agățate pe peretele unui coridor anunțul referitor la cursul de Fenomenologie pe care-l va ține Celibidache la Universitatea din Mainz, în cadrul seminariilor organizate acolo de Academia de Muzică. Cum se nimerea să fie în vacanța noastră de Carnaval (Brabantul e o provincie catolică, unde se serbează Carnavalul înainte de intrarea în Postul Mare), m-am înscris pentru a participa la Seminarii. Întâlnirea cu Maestrul a fost foarte placută. Nu se schimbase mult, în afară de faptul că avea acum dificultăți cu umblatul. Spre surprinderea celorlalți cursanți, a acceptat sa facem mai multe fotografii impreună, care mi-au rămas o amintire extrem de prețioasă. Celibidache era înconjurat de o serie de „fani” care-l urmau peste tot când avea vreun seminar dedicat Fenomenologiei, indiferent în ce oraș.

Am ramas în corespondență multă vreme cu o doamnă din München, o admiratoare pasionată a lui, care-mi trimitea articole de ziar, fotografii, recenzii, tot ce aparea în legatură cu Maestrul.

La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991
La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991

V-ați gândit vreodată să vă reîntoarceți?

Când te stabilești în altă țară, mai ales când acest lucru nu se întamplă în fragedă tinerețe, ai dificultăți tot mai mari de adaptare la noile „coduri”, la obiceiuri și mentalități diferite de acelea cu care erai obișnuit acasă. Singurul gând care m-a susținut în momentele de cumpănă a fost acela că la bătrânețe voi putea beneficia de condiții de viață mai civilizate decât în România, datorită sistemului superior de Asistență Socială din Țările de Jos. Ori acum a sosit momentul să beneficiez și eu de aceste drepturi, scump plătite de-a lungul anilor.

Cum a fost experiența de a patrona concursul de muzică care poartă numele mamei dvs.?

În anul 1998, aflându-mă la București cu ocazia unor concerte, și fiind Președinta Comisiei de Pian la Concursul „Jeunesse Musicale”, am avut plăcerea să aflu și de existența Concursului de Interpretare care purta numele Silviei Șerbescu. Această frumoasă inițiativă a fost luată de Școlile de Muzică din capitală la începutul anilor ’90, și cuprindea  sectii si pentru alte instrumente, nu numai pian, contribuind la formarea carierei multor tineri talentați din România. Adeseori găsesc acest Concurs Silvia Șerbescu mentionat și pe Internet în biografiile artistilor. Am fost evident foarte mișcată să prezidez acest eveniment la sectia de pian in 1998, si sa reintalnesc fosti prieteni in componenta juriului. Din pacate, la un moment dat concursul Silvia Șerbescu a dispărut, si la întrebarea mea – cum aș putea sponsoriza reînființarea Concursului, nu mi s-a mai răspuns. Probabil ca profesorii de pian foști elevi ai Silviei, sau alții care-și mai aminteau de ea, s-au pensionat și ei sau au disparut de tot, încât nu mai avea cine să se ocupe de problemă.

M-am bucurat însă că printre laureații Concursului de la sectia Vioara din 1997 și 1998, s-a numărat și viitorul tău soț, Andrei Rubeli!  Aș fi fericită să pot resuscita și sponsoriza Concursul Silvia Șerbescu din nou, pentru a-l readuce la prestigiul anilor ’90, dar de la distanță dificultățile sunt aproape insurmontabile.

Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997
Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997

Cum ați decis să vă dedicați cercetării și propagării muzicii compozitoarelor? 

Aceasta întrebare e foarte amplă și suscita multe explicatii care depasesc cu mult cadrul discutiei noastre despre… case! Voi încerca totuși să mă rezum la câteva aspecte.

Ca orice copil, dar nu numai atunci, ci practic toată viața, mi-am pus adeseori „întrebarea-cheie” spre cunoastere: „de ce”? În anii de studenție, colegii mei de la sectia de compozitie isi bateau joc de femeile compozitoare care incepusera sa apara. Pe mine ma intriga in special faptul ca in diverse alte domenii ca literatura, poezie, pictura,  chiar si in stiinta, existau nume de femei care se afirmasera si in trecut, dar in compozitie – niciuna! (cel putina asa credeam pe atunci…) 

Anul 1975, cand am plecat definitiv din patrie, s-a intamplat sa fie si anul decretat de ONU –  ANUL INTERNAȚIONAL AL FEMEII! Aflându-mă în Suedia, mi-a venit ideia sa propun unei organizatii  culturalo-educative, „Asociatia Bisericilor Libere”(„Frikyrkliga Studieförbundet”) sa facem niste programe cu muzica de femei. Eu cantasem deja piese de compozitoare din lagarul socialist. Pentru ca sa pot adauga in program si compozitoare suedeze, m-am dus la Biblioteca Radiodifuziunii din Stockholm sa fac cercetari. In cartoteca lor am dat peste o sumedenie de compozitoare nu numai din contemporaneitate, ci si din secole anterioare. Asta mi-a deschis gustul sa continui cautarile si in alte tari, la alte arhive (în comerțul obișnuit nu se găsea evident nimic!), până când am adunat suficient material, selecționat de mine de altfel dupa criterii extrem de critice, încât sa justifice o angajare sustinută într-un asemenea proiect. Promovarea muzicii compozitoarelor, in special ale acelora din trecut, s-a concretizat prin concerte, conferinte, concerte-lectie, înregistrari la Radio sau pe disc, publicații, editări de note, etc. etc. 

Dar cum spuneam, tema aceasta e cu mult prea complexa pentru a fi tratata in spatiul de-aici – „Aici a stat”…  adica pe fundamentul unei singure case, oricat de plină de amintiri ar fi, și oricât de multi locatari de exceptie au locuit-o…

Soarta nu este dreaptă cu toți. Din păcate, doamna Liana Șerbescu a fost lovită de nedreptatea legislației românești atunci când a încercat să își recupereze prin procese lungi și tergiversate, cuibul fericit al copilăriei și tinereții sale, casa construită cu trudă de părinții săi. Unica urmașă și moștenitoare a lui Florian și a Silviei Șerbescu, stabilită ulterior în Olanda, a reluat după circa 30 de ani demersurile începute de mama sa în 1964 pentru redobândirea casei construite de părinți. Tentativa ei însă a fost sortită eșecului, iar minunata casă Art Deco proiectată cel mai probabil de arh. Arghir Culina zace neîngrijită, în uitare și tristețe.

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, 0 comments

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

Amintiri din copilărie cu Jean Chrissoveloni

Într-o după-amiază de decembrie am avut marea plăcere de a sta de vorbă pentru 3 ore cu domnul Jean Chrissoveloni, personalitate marcantă contemporană și urmaș al unei familii de renume. În vârstă de 77 de ani, un domn elegant, născut în plin război mondial, are amintiri și povești vii din vremurile negre ale comunismului. El a plecat din țară în 1960, s-a reîntors în ’90 și astăzi se ocupă primordial de revitalizarea proprietăților de patrimoniu ale familiei sale. L-am cunoscut la unul dintre evenimentele organizate de JCC Romania, unde a ținut o prezentare alături de istoricul de artă dr. Oana Marinache despre familia și realizările familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor și m-am bucurat foarte mult că am avut minunata ocazie de a-i lua un interviu. 

Domnul Jean Chrissoveloni la Carturesti Carusel
Domnul Jean Chrissoveloni la Cărturești Carusel pe 23 noiembrie 2020 - proprietatea Chrissoveloni de la 1904 în proiectul ing. Cuțarida

Domnul Jean Chrissoveloni provine dintr-o familie cu adânci rădăcini negustorești: stră-străbunicul său, Zannis M. Chrissoveloni, a fost un comerciant originar din Chios. A avut printre membrii familiei inovatori excelenți care au investit extrem de divers, în paduri, terenuri agricole, clădiri, fabrici și comerț. A reînființat compania de familie “Imobiliara Chrissoveloni”, a recuperat vechi proprietăți, clădiri emblematice din București, printre care librăria Cărturești Carusel de pe Lipscani, pe Blănari, pe Negustori, și altele, astfel că domnul Chrissoveloni continuă tradiția și are și niște istorii memorabile pe care abia așteptam să le aud, să le trăiesc.

Ne-am întâlnit la Cafeneaua-Muzeu Micul Paris din Centrul Vechi, pe Strada Lipscani, la câțiva pași de câteva dintre proprietățile Chrissoveloni, ale căror povești urma să le depănăm. A fost o discuție cu suflet, cu multe râsete dar și cu multe emoții, cu trăiri autentice și pe alocuri cu lacrimi în ochi și în glas. Vă las în cele ce urmează discuția în forma ei cât mai autentică, presărată cu sentimentele din vocile noastre, căci vreau să vă transmit cât mai mult din emoția pe care am resimțit-o în fața domnului Jean Chrissoveloni. Am completat pe alocuri cu informații despre membrii familiei Chrissoveloni despre care este vorba în interviu, dar și fotografii istorice ca să vă faceți o imagine cât mai clară a valorii și eleganței acestei familii.

Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris
Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris pe 4 decembrie 2020; de la stânga la dreapta: istoric de artă dr. Oana Marinache, dl. Jean Chrissoveloni (protagonistul nostru) și eu, Ana Rubeli

Vă trageți dintr-o familie cu tradiție în inovație. Ne puteți povesti câte ceva din istoria familiei?

Primul inovator a fost Nikolaos Chrissoveloni*, stră-bunicul meu, cel cu perciunii stufoși [haha]. El împrumuta bani contra unor garanții, și apoi scotea la licitație clădirile primite ca garanție. Cred totuși că era un bancher fără suflet, nu ca mine. Pe vremea lui pe Strada Lipscani erau doar magazine mici. El a fost primul care s-a gândit sa facă un magazin universal stil Galeries Lafayette. Așa că a comandat în 1904 inginerului Nicolae Cuțarida imobilul cu funcție comercială din Lipscani 55, construit pentru frații Hassan. Nu a fost niciodată bancă, așa cum am crezut inițial, ci mai degrabă un fel de “mall” al vremurilor lui. Asta știm acum clar din cercetări. Străbunicul meu a luat idei din Franța și Austria și le-a adus aici. 

Copilul lui, Jean Chrissoveloni**, a făcut același lucru. Adică bunicul meu, Jean Chrissoveloni, al cărui nume îl port, a fost de fapt un geniu, și a avut o capacitatea de a absorbi cultură, artă, afaceri.

Tatăl meu**** era altfel: el era sportiv și avea nevoie de un “challenge”. Dacă îi spuneai: “eu pot să alerg mai repede decât tine”, el imediat îți demonstra că nu e așa. A fost fix ce trebuia în anii ’30 în timpul marii crize.

Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru și cel care a înființat la Galați "Chrissoveloni Fils - Maison d'Exportation et de Banque" - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nikolaos Chrissoveloni
Nikolaos Chrissoveloni, străbunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Nikolaos Z. Chrissoveloni (1838-1913) s-a stabilit în țara noastră în 1861 inițial la Galați. El a fost fiul lui Zannis Chrissoveloni (1805-1880) care a înființat la Galați o filială a societății sale din Constantinopol: “Chrissoveloni Fils – Maison d’Exportation et de Banque”. Nikolaos s-a născut pe o insulă din Marea Marmara, s-a căsătorit la Paris cu Kalliroi Economu. În 1880 s-a mutat la București, a locuit pe strada Manea Brutaru și a achiziționat primul sediu al casei de comerț și al Băncii Chrissoveloni, clădirea din Lipscani 17. În 1879 a cumpărat moșia de la Ghidigeni, unde a construit o reședință somptuoasă în stil francez, proprietate faimoasă a familiei. A ctitorit o biserică, a sprijinit școala locală și a înființat fabrica de spirt de la Ghidigeni. În 1903, a cumpărat la licitație o altă proprietate de pe Lipscani (care astăzi găzduiește Cărturești Carusel) și a demarat în 1904 proiectul de a crea un spațiu comercial după model franțuzesc cu inginerul Nicolae Cuțarida. Clădirea a adăpostit magazinele fraților Hassan, apoi magazinul Printemps, Bazarul Popular și Familia. 

** Jean sau Zanni (1881-1926) Chrissoveloni, bunicul personajului nostru principal, s-a născut la Galați și s-a căsătorit în 1907 cu Sybille Youell***, fiica armatorului și omului de afaceri Edward Charles Youell din Galați. Jean și Sybille sunt evocați cu mare afecțiune în memoriile Reginei Maria. El a fondat banca Chrissoveloni și a adus o bună parte din proprietățile familiei ca aport la capitalul social. Apoi, în 1925 a demarat proiectul de construcție al noului sediu al Băncii din Lipscani 8/16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.), un adevărat palat italian după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen.

Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*** Sybille Youell, fiica armatorului și omului de afaceri Youell din Galați căsătorită cu Jean Chrissoveloni a fost bunica protagonistului nostru. Este evocată astfel în memoriile Reginei Maria: “Firea ei anglo-saxonă, veselă, fără fățărnicie… înaltă, bălaie, neobosită, cu inima bună, spontană, avea o statură minunată și tenul alb ca laptele; mișcările ei erau pline de voiniciune falnică și toată seva ei era pătrunsă de sevă și de strălucită vitalitate […] Farmecul ei era neîntrecut; Sybille era una dintre acele ființe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineață plină de soare.” 

**** Tatăl personajului nostru, Nicolae Z. Chrissoveloni (1909-1972), unicul fiu al lui Jean/ Zannis și al lui Sybille, s-a născut lângă Paris și a fost educat în Anglia la Universitatea din Oxford și Austria la Academia Consulară din Viena. A făcut practică bancară la Viena și la București. A preluat conducerea afacerilor în perioada Marii Crize Economice și și-a pus în joc numele și averea personală pentru a garanta depozitele băncii, reușind să redreseze activitatea. A fost pasionat de sporturi: tenis, golf, rugby, ba chiar a jucat în Echipa Națională de Rugby. La Tenis Clubul Român era coleg cu prințul Șerban Ghica. În 1941 s-a căsătorit cu Georgeta Lakeman-Economu, cu care a avut 4 copii: Sybille, Jean (protagonistul nostru), Elena și Irina. În perioada comunistă banca a fost închisă, și-a pierdut toate proprietățile și a fost arestat și anchetat în repetate rânduri. Nevoit să își găsească o sursă de venit, a devenit inginer topometru (alături de soția sa) și au lucrat împreună în diverse zone din țară: să măsoare terenurile agricole, să recadastreze țara și să reamenajeze terenuri care fuseseră confiscate și colectivizate.

Nicolae Chrissoveloni, tatălprotagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nicolae Chrissoveloni, tatăl protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Georgeta Lakeman-Economu
Georgeta Lakeman-Economu - mama protagonistului - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și cum s-a refăcut familia dvs. după marea criză din anii ’30? Pare să fie o adevarată lecție de viață.

Tatăl meu a depășit criza cu ingeniozitate, deși era extrem de tânăr, abia împlinise 21 de ani. Până a devenit el major ca să poată prelua conducerea băncii după decesul bunicului meu, conducerea a fost asigurată de baronul Leon Economu (vărul primar al bunicii). Și apoi rolul primordial a fost asigurat de tatăl meu care a vândut în 1932 proprietatea băncii din Lipscani 16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.) și a făcut câteva mișcări strategice care au asigurat continuitatea afacerii.

Eu cred că fiecare generație a familiei mele s-a mulat perfect pe perioada istorică în care a trăit. Eu sunt a 5-a generație, și nu știu ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi fost dacă aș fi preluat afacerea dacă nu venea comunismul. Dacă nu ne-o făcea Churchil la Yalta, când a avut de ales între noi și Grecia, România ar fi avut moneda la nivelul lirei italiene din nordul Italiei. Dar nu știu dacă m-aș fi priceput să conduc banca. Nu știu ce caracter am.

Eu am preluat multe trăsături de la mama, dar și de la tata partea de “challenge”: nu mă las (chiar daca e ceva neimportant, dacă e un “challenge”, eu îl fac). Sunt a 5-a generație, dar sunt foarte perseverent, motto-ul meu este: “Never give up!”. Eu în schimb nu sunt făcut să preiau riscuri mari, nu îmi place să dau tunuri. Mie îmi place să fac pași mici. Văd generația aceasta nouă care vrea să facă venituri, profituri rapid. Nu merge așa.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu Bucureștii?

Haha, asta chiar e o întrebare interesantă. Amintirile mele se învârt în jurul mingii mele de baschet: pe orice maidan care avea un coș de baschet jucam „miuțe”. Eram absolut pasionat de baschet. Veneam acasă la ora 10, eram foarte flămând, nu prea era mâncare. Cine mergea să ia pâine era privilegiat. Până ajungea acasă deja mânca jumătate de pâine. Îmi amintesc ce bună era pâinea aceea albă și caldă. Dar era greu să iei mâncare pe cartelă, și noi aveam puține cartele deși eram o familie numeroasă.

Îmi amintesc și de școală, eram mulți în clasă, generația după război. 40 aproape. Nu erau clădiri, nu erau profesori. Știam doar că trebuia să ne spunem lecția o data pe trimestru. Eu mă aflam printre cei 75% de origine nesănătoasă. Restul de 25% erau de origine nesănătoasă, adică 3 generații în urmă să nu fi avut decât muncitori sau țărani neîmproprietăriți. Și ce să vezi, eram mulți așa-ziși „nesănătoși”. 

Clasa socială din care proveneam trebuia exterminată. Părinții noștri, bunicii noștri. Și noi trebuia să intrăm direct ucenici în fabrică. Să se producă schimbarea claselor sociale. Noi nu mai aveam casă, nimic, trebuia să ne pierdem și identitatea. Ca să vedeți nivelul de îndoctrinare la care eram supuși încă din școală: când a murit Stalin sora mea plângea cu lacrimi de crocodil, deși tata era în închisoare. Cât de puternică era manipularea! Ne convingeau încă din școală că noi am supt sângele țării, că am asuprit țăranii. Mai târziu și-a dat seama de eroarea ei, când a văzut crunta realitate a sistemului. 

Dar apropo de îndoctrinare, și pe mine m-au făcut pionier în clasa a 7-a, altfel nu treceam examenul de admitere. Și deși nimeni nu credea că voi trece examenul, am avut o mare șansă. Pe vremea aceea mergeam la meditații (eu trebuia sa fac meditații, nu ca sora mea care era briliantă, haha). Pe vremea aceea dădeam doar examen de admitere la literatura română și la matematică. Așa că am găsit o profesoară de limba română care să mă ajute să învăț, doamna Clondescu, fenomenală. Chiar m-am împrietenit cu fata ei, Sanda. Pentru matematică mergeam la domnul Buga care stătea sub apartamentul domnului Gerota. Chiar mă împrietenisem cu Ion Gerota și Mihai Gerota, băieții doctorului Gerota, profesorul lui Brâncuși. Undeva la intersecția Bulevardului Dacia cu Polonă. Și Domnul Buga era la parter, locuia împreună cu doamna Buga. Țin minte că era atât de curat apartamentul lor. Cu domnul Buga făceam concursuri de algebră. La aritmetică mă încurcam întotdeauna. Chiar și acum nu mă pricep deloc, întotdeauna adun câteva zero-uri

Niciodată nu am considerat că nu pot face ceva, deoarece creierul uman este foarte complex. Să reușești academic trebuie să ai concentrare și memorie. Dar am conștientizat că eram slab la niște subiecte, iar la altele eram bun sau chiar foarte bun. De exemplu, eram foarte bun la algebra și calculus: ecuațiile diferențiale m-au ajutat la studii, chiar m-au salvat. Dar la restul nu știam nimic! Ei bine, profesorii mei Buga și Clondescu m-au ajutat să trec examenul de admitere.

Când am trecut examenul, tatăl meu era atât de entuziasmat încât m-a dus la talcioc și mi-a luat o bicicletă. Sora mea era furioasă, ea deși avea cele mai mari note nu primise un astfel de cadou. Dar era vorba de așteptări. La mine nu credea nimeni că o să trec examenul, așa că i-am surprins pe toți și am primit o bicicletă! Cu bicicleta aceasta am avut multe aventuri, mergeam uneori chiar până la Șosea. Dar nu prea aveam voie să circulăm că imediat ne oprea cineva să ne întrebe unde mergem. Așa că în ceea ce privește cartierele din București am puține amintiri. Îmi amintesc de exemplu de cartierul Dorobanți unde era școala mea primară. Nu îmi amintesc clar alte zone în afară de școală, casa mea și casele câtorva prieteni. 

Dan Vasilache era unul dintre prietenii mei. Tatăl lui era inginer, a fost mare șef în portul de la Galați și mama lui era fiica unui comandant grec. Au pătimit mult în vremea comunismului. Dar mi-aduc aminte de competițiile cu Dan de când eram țânci. Inclusiv la matematică eram în competiție. Tatăl lui ne așeza pe scări, ne punea întrebări de matematică și noi trebuia să răspundem. Era ceva! Acum are PhD în IT, e un tip extraordinar de deștept. Am și lucrat împreună.

Familia Chrissoveloni
Familia Chrissoveloni: în prima plan Georgeta și Nicolae, în plan secund copiii: Elena, Irina, Jean (personajul nostru principal) și Sybille - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

După venirea comunismului familia Chrissoveloni a fost în pribegie. Toate proprietățile au fost naționalizate, tatăl dvs. a fost închis în repetate rânduri. Unde ați locuit, care sunt casele care v-au marcat copilăria?

Vara târzie a anului 1943. Mama stătea pe balconul unui apartament închiriat din C.A. Rosetti 25 și privea avioanele care se duceau spre Ploiești. Urma Bombardamentul Ploieștilor. Pe vremea aceea m-am născut eu. După ce comuniștii au naționalizat proprietățile noastre, ultima redută rămăsese moșia de la Novaci. Și aceea a fost expropriată și bunicul (tatăl mamei) a fost trimis în domiciliu forțat. Așa că nu mai aveam unde să mergem. Pe vremea când eu aveam 5 ani, mama a aranjat cu Sanda Tătărescu-Negropontes (fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes) să mă trimită împreună cu băieții Negropontes la Vălenii de Munte, unde aveau ei o proprietate. Se ocupa acolo de noi un domn, Pitișteanu. 6 luni am trăit acolo, la Văleni. Apoi a venit mama să mă ia și niște prieteni de-ai noștri au preferat să ne ia în domiciliul lor, că altfel regimul i-ar fi obligat să ia străini în casă. Așa că ne-au dat 2 camere într-o casă din Dorobanți nr. 2, în casa unui pictor celebru, Henri Catargi (i se spunea Togo Catargi), care trăia cu o doamnă foarte elegantă, Valentina Argetoianu. 

Îmi aduc aminte și acum de Valentina Argetoianu (era de o frumusețe fenomenală). Ea se ocupa de Dinu Lahovary care era cu 1 an mai mare decât sora mea, Sybille. El a fost ultima generație a familiei sale și la 14 ani a intrat ucenic în fabrica pe care o deținuse tatăl lui. Acolo a lucrat toată viața lui. Vă dați seama? Ce mod eficient de a distruge o generație.

Dorobanți nr. 2
Dorobanți nr. 2

Familia dvs. a fost legată de nenumărate personalități: Marcel Proust, Charlie Chaplin, Paul Morand, prin mătușa dvs., Principesa Elena*. Jean Chrissoveloni, bunicul dvs., s-a cunoscut chiar cu Brâncuși (o nouă descoperire realizată de Oana Marinache). Ce povești inedite ne puteți spune legate de personalitățile apropiate de familia Chrissoveloni?

 

Din păcate oamenii cu care noi eram prieteni înainte de război după ’48 erau fie morți, fie în închisoare… Cel puțin cei din țară. Dar să vă spun de pictorul Theodor Pallady. În casa noastră din Dorobanți locuia și el. Urcam pe scara de serviciu și intram pe lângă ușa de la camera lui Pallady, simțeam mirosul de uleiuri, de vopseluri. Dorobanți 2, casa e încă acolo. El picta printre altele și nuduri, dar noi nu știam la vremea aceea semnificația lor (dacă am fi știut, poate eram mai interesați, haha!). 

O dată pe săptămână ieșea cu pălărie, cu costum, să își viziteze sora. Nu s-a căsătorit niciodată, și detesta copiii. Astfel că era un fel de luptă între noi. Marele nostru “challenge”, al copiilor, era să mergem pe vârfuri să mergem la ușa lui Pallady și să bubuim tare ca să îl speriem. El ieșea după noi cu bastonul, și ne amenința că dacă ne prinde ne trage vreo două cu bastonul lui ca să îl ținem minte. Striga după noi: “Aaa, derbedeilor, vă omor, vă fac, vă dreg!”. Ne potoleam pentru moment și apoi o luam iarăși de la capăt.

*Elena Chrissoveloni (1879-1975), fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, devenită principesă după prima sa căsătorie cu principele Dimitrie Suțu. A fost mătușa protagonistului nostru. Primise o educație aleasă, era de o frumusețe irezistibilă, vorbea 7 limbi și era apropiată de Regina Maria care o evocă în cuvinte foarte calde în memoriile ei: “capul său fin era purtat cu mândrie pe un gât foarte drept, așezat pe niște umeri tot atât de drepți; trupul său frumos proporționat și trăsăturile chipului, de o puritate clasică, îi dădeau aerul unei statuete […] Întreaga sa persoană era ireproșabilă, privirea francă și directă, verbul clar și precis; avea o viziune corectă asupra lucrurilor, a situațiilor și a oamenilor”. A doua oară s-a căsătorit cu scriitorul și diplomatul Paul Morand, așa că a locuit la Paris, unde a fost una dintre bunele prietene ale lui Marcel Proust.

Dacă ați fi știut peste ani ce pictor faimos va deveni Pallady, poate ați fi procedat diferit?

 

Da, chiar așa, dacă știam pe atunci ce va ajunge Pallady, probabil ne-am fi comportat altfel. Cred că m-aș fi oferit chiar să îl ajut, să îi țin pensulele sau paleta. Poate primeam și eu o pânză sau poate paleta lui, haha!

Sora mea era foarte talentată la desen și făcea lecții cu Jean Steriadi. Acesta i-a dat chiar cadou paleta lui. Îți dai seama?

Să vă mai spun o istorie legată de Pallady. Când eram mic nu eram cel mai curajos copil. Ba dimpotrivă. Și tatăl meu încerca să mă îmbărbăteze, deși eu eram ca o pisică moartă, haha! Nu eram tipul de băiat bătăuș, înfipt. Iar tata ne citea basme cu prinți și prințese, și sublinia povestea cu prințul care s-a bătut cu o armată întreagă. Și îmi spunea: “Jean, vezi, asta e curajul, prințul s-a bătut să își apere regatul, așa să fii și tu, curajos!”. Și se pare că i-am răspuns: „Da, da, dar știi ce, prințul ăsta poate nu l-a cunoscut pe Pallady!” E clar că mie mi se părea că el e întruchiparea balaurului.

Mama mea gătea din când în când cartofi pentru Pallady, că el era singur. Și noi copiii stabileam între noi rândul cui era să îi ducă cartofii să îi mănânce. Țin minte că o dată a venit rândul la dus cartofii surorii mele mai mici, Elena. Noi o așteptam să se întoarcă. Trecea timpul, Elena nu mai venea. Când în sfârșit s-a întors după ceva timp, îi tremuraru genunchii de frică (ea fiind micuță, născută în ’46). Vă dați seama ce bau bau era Pallady pentru noi copiii.

Lascar Catargiu nr. 7
Lascar Catargiu nr. 7

Apoi am locuit la adresa Lascăr Catargiu nr. 7 (pe vremea aceea bulevardul se numea Ana Ipătescu), într-un bloc care astăzi este renovat cu o cafenea foarte șic. Noi eram la ultimul etaj, la 3, și sub noi stătea doamna Bloch. Și acum trec adeseori pe lângă acest bloc foarte frumos și rememorez perioada aceea. Aveam un apartament fenomenal. La etajul 3.

Îmi amintesc de un vecin, domnul Frunză, comunist din convingere, un adevărat ideologist. Studiase la Kiev, se ducea des în Rusia. Era inginer de profesie. Când se ducea să se culce avea o plasă neagră pe care și-o punea pe păr. Noi eram 4 copii, plus 4 adulți, 8 oameni în total, care trăiam într-o porțiune din apartament, iar baia și bucătăria le împărțeam cu domnul Frunză.

La un moment dat ne-am trezit cu cineva la ușă, era îmbrăcat în uniformă și ținea în mână hârtia de repartizare: “De-acum camera aceasta și baia sunt ale mele!”. Mama îngrijorată a întrebat: “Dar asta este singura baie, noi ce facem?”. El i-a răspuns sec: “Voi v-ați spălat destul. Acum e rândul nostru”. Lupta aceasta de clasă se simte din păcate și astăzi. Așa am ajuns 8 persoane în 2 camere, cu baia improvizată în bucătărie: trebuia să ne spălăm la lighean.

Ne puteți împărtăși ce reprezentant din familia dvs. v-a marcat cel mai puternic copilăria?

 

Amintirea mea prețioasă este cu bunicul meu, tatăl mamei mele. George Lakeman-Economu* [cu lacrimi în glas]. Avea o barbă impresionantă și era per ansamblu un tip incredibil. Născut în anii 1880, tatăl lui a fost marele guvernator al Bucureștilor în 1854 Mazar Pașa**, proprietar la Novaci. Eu îi spuneam Opișorule, de la “Opa” care înseamnă bunic în limba germană. Când eram mici o aveam ca “Nanny” pe Schwester Anne, cu care vorbeam limba germană. Și de aceea îi spuneam bunicului Opapa și bunicii Omama. Datorită limbii germane pe care o vorbeam cu Schwester Anne. 

Mă simțeam foarte apropiat de el. Este interesant că am o pată de naștere fix ca el. Eram foarte similari în caracter, și el, ca și mine, se enerva foarte rapid [haha]. 

Odată cu venirea comunismului, Opișorul a fost trimis cu domiciliu forțat undeva în Bărăgan, la Găești, la 60 de ani. Avea astm și fuma, nu avea acolo niciun ajutor, și era și foarte greu să ajungi la el în vizită. Îi era foarte rău, era singur. Trebuia săptămânal să meargă la poliție să dea raportul. Era pe punctul de a ceda de greutăți și de însingurare. Așa că mama a decis să îi însceneze moartea. A aranjat un parastas și tot ce trebuie. Astfel că Opișorul a venit în secret să stea cu noi în Ana Ipătescu (unde locuiam atunci), dar nu mai avea acte, era presupus a fi mort. Săracul, pierduse tot, moșie, tot, nu mai avea nimic. Asta e și marea mea angoasă. Să dai faliment la finalul vieții, să ajungi pe drumuri. Groaznic. [Oftează.] 

Și acum îl ținea fata lui ascuns. O iubea extraordinar pe mama, cea care îi dăruise cumva o a doua viață. Mereu îmi spunea: “Nu trebuie să facem nimic să o supărăm pe mama!”.

George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*George Lakeman-Economu (1881-1971) a fost fiul generalului Stephen Bartlett Lakeman și al Mariei Ioana Arion (1856-1899). Ea era fiica omului politic Ioan Arion și a Paulinei Paciurea. Sora Paulinei, Elena Paciurea, văduva lui Gheorghe Economu, neavând urmași, l-a adoptat pe George Lakeman în 1911, și de atunci acesta va folosi numele compus Lakeman-Economu. De la ea primește acesta moșia și conacul Novaci, unde au petrecut membrii familiei Chrissoveloni momente idilice (conactul datează din 1892 și astăzi este o ruină). S-a căsătorit cu Elena Colibășeanu cu care a avut o fiică, pe mama protagonistului nostru, Georgeta Maria Ecaterina Lakeman-Economu. Una dintre proprietățile lor emblematice din București este cea din Negustori nr. 1, astăzi Grand Boutique Hotel.

**Mazar Pașa a fost numele de ofițer otoman folosit de Sir Stephen Lakeman (1822-1900), un personaj fascinant al secolului al XIX-lea. Cu o bogată activitate militară și diplomatică, se implică în Războiul Crimeei și în politica românească. A fost căsătorit cu Maria Filipescu și cu Maria Arion, și s-a bucurat de poziția socială înaltă și de averile acestora. A fost înnobilat de Regina Victoria a Angliei pentru contribuțiile sale în luptele din Africa din 1853. A urmat o carieră diplomatică și la Constantinopol, intrând în rândul ofițerilor otomani sub numele de Mazar Pașa. 

Sir Stephen Bartlett Lakeman - Mazar Pașa
Sir Stephen Bartlett Lakeman sau Mazar Pașa - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și nu vă era frică să nu vă prindă cineva și să vă toarne la Securitate?

 

Ne era frică ca de dracu’, să nu ne prindă nimeni, să nu îl vadă nimeni, să nu ne pârască cineva. Job-ul meu era să îl păzesc. Bunicul avea o minte sclipitoare, și îi plăcea mult să citească. Îmi amintesc cum stătea pe singurul fotoliu și cum citea ziarul Scînteia, că nici nu era alt ziar pe vremea aceea. Când apăsa cineva pe sonerie, intram eu în acțiune, trebuia să îl iau de pe fotoliul pe care stătea și să îl ascund în dulap, lângă lighean.

Uneori îl uitam acolo după ce plecau musafirii. Și dintr-odată auzeam un mârâit: “Grrrrr!”. “Aoleu, l-am uitat pe Opișorul în dulap!” și imediat mă duceam să îl scot. Ce vremuri.

Uneori îmi spunea: “Neicușorule, fă-mi un pic de masaj”. Igiena nu a fost niciodată marea lui calitate, și cum acolo în apartament nu aveam nici măcar o baie, doar acel lighean, vă dați seama cum era. După masaj el era foarte încântat, și eu îi dădeam una peste ceafă din afecțiune.

Opișorul avea și el o responsabilitate în casă: era răspunzător ca eu și sora mea, Elena, să ne facem temele. Pe Ana Ipătescu aveam într-una dintre cele 2 camere o masă rotundă, la care stăteam noi 4: Opișor, surorile mele mai mici Elena, Irina și cu mine. Și eu mă distram tachinând-o pe Elena, mi se părea mult mai important decât să ne facem temele. La rândul ei ea mă tachina pe mine, și ieșea un circ. Opișorul, de colo: “Iencușorule, ți-am spus, stai potolit”. Dar pe mine mă interesa mult mai mult să nu își facă Elena tema, decât să mi-o fac eu.

Deși în mod normal un filosof, Opișorul avea un temperament coleric. Dintr-odată se enerva, se ridica de pe scaun și începea să mă alerge în jurul mesei. La un moment dat s-a enervat mai rău, a luat de pe masă un penar de lemn, unde țineam creioanele (și să știți că întodeauna înainte să îmi fac temele, mă preocupa să am toate creioanele ascuțite, dar de scris nu scriam!) și mi l-a aruncat în cap. Deși nu mă durea deloc, am făcut o mare scenă, m-am aruncat pe jos și m-am lamentat atât de rău, încât săracul Opișor s-a speriat teribil.

Și să vezi cum e mintea omului. Peste ani și ani, la Glyfada, m-am dus să îl vizitez de la Salonic de unde eram pe vremea aceea, deoarece se simțea foarte singur. Stătea cu părinții mei, dar mama m-a chemat să vin să îl văd și să îl conving să nu se întoarcă în țară. Asta era la începutul anilor ’70, după ce trecuseră mai bine de 10 ani de când plecasem din țară. Lui îi era dor de țară, vă dați seama? Când l-am văzut am avut amândoi atâtea emoții… Și el m-a impresionat puternic când mi-a zis: “Mai ții minte ce rău te-am lovit cu penarul atunci…Ce rău mi-a părut! Să știi că și acum îmi pare rau, ce era să îți fac!”. Incredibil [lacrimi în glas], i-am spus că nu m-a durut, că a fost o prostie. Dar îți dai seama, el înainte de moarte la întâmplarea asta se gândea…

M-am simțit vinovat că l-am păcălit, că nu am avut grijă suficientă de el. Și iată, în ziua de astăzi nu mai avem relații atât de apropiate cu nepoții cum aveam noi cu bunicii noștri. Dar eu mi-am petrecut o mare parte din viață alături de el și mă simțeam întotdeauna foarte apropiat de el.

Dar cum a procedat cu actele sale, având în vedere că el era înregistrat ca fiind mort?

 

Este cumva ironic cum s-a rezolvat cu actele Opișorului ca să-și poată recâștiga identitatea. Pentru că îl chema Lakeman și avea nasul mare a declarat că era evreu și că își pierduse actele în vremurile acelea tulburi în anii ’40. Așa că i s-au făcut acte noi iar părinții mei au reușit să îl scoată din țară, plătind “prețul corect”.

Să vă zic o altă istorie cu Opișorul, deși memoria mea nu mai e perfectă. Când eram mic eram un pic dislexic, și acum sunt puțin [râde ușor]. Eu trebuie să citesc cu grijă fiecare cuvânt. Pe vremea aceea nu știa nimeni de dislexie sau altele asemenea. La 7 ani la școala primară din spatele bisericii Visarion aveam o doamnă profesoară înaltă, slabă și foarte severă. Mă fixase pe mine: “Chrissoveloni, citește lecția”. Eu înghețam instant, nu puteam să scot un cuvânt. Eram foarte emotiv, nu puteam vorbi, eram timid. Poate nu pare acum [râde]. 

Nu puteam efectiv să citesc și mă lăsa să stau jos. Credea că o fac intenționat sau că nu îmi făceam lecția. Dar eu pur și simplu nu puteam citi. “Chrissoveloni, dacă continui așa, te las repetent”. Vaaai, asta ar fi însemnat pentru mine ceva catastrofal, în fața familiei, în fața prietenilor mei. Decizia bună ar fi fost să învăț textul din carte pe dinafară, și când mă ridica la lecție să îl recit, dar să pară că citesc. Dar nu, nu m-am gândit la asta la momentul acela. Așa că am găsit altă soluție: să renunț de tot la școală, ca să nu mă lase pe mine nimeni repetent. 

Aveam un prieten rrom, Andrei Rus, care fusese adoptat de o doamnă elegantă și înaltă, Tante Lorette Cruțescu, soția unui diplomat. Andrei avea și el problemele lui, dar eram prieteni. Așa că după decizia mea de a renunța la școală, plecam dis-de-dimineață de acasă așa-zis la școală, mă întâlneam cu Andrei și ne jucam pe maidan mingea. Apoi luam lecțiile de la alt coleg, Victor. După o zi plină de joacă mă duceam fericit acasă, unde îmi făceam lecțiile mult mai sârguincios decât înainte. Dar într-o zi nu am ajuns la rendez-vous-ul cu Victor să îmi iau lecțiile, și tatăl meu a aflat de povestea asta printr-un mesaj trimis de doamna învățătoare. 

Și ce să vă zic… Tatăl meu, jumate grec, jumate englez, luase ce e mai bun de la ambele. Din partea englezească, prin educația lui în Anglia, aplica sistemul de “judecată”: dacă faci ceva rău, ai parte de un proces: “ai făcut asta și asta, ce ai de spus în apărarea ta”. Și apoi pedeapsa este asta. Și din partea grecească se enerva foarte tare.

Așa că după ce m-a prins cu minciuna m-a bătut cu o perie care avea dinți de metal, de nu am putut să mai stau jos 2 zile. Dar să vă zic ceva, pe mine nu m-a afectat, deoarece după bătaie m-a luat în brațe, simțeam că îi părea rău. Greșit sau nu, dar așa era pe vremea aceea. Și el avea sprâncene stufoase așa ca ale mele. Și le-a încruntat și mi-a spus ceva ce m-a marcat: “Tu în orice caz să reții ceva. Tu nu ești suficient de deștept ca să spui minciuni!”. Și avea dreptate, eu nu avusesem niciun fel de plan de contingență, nu mă gândisem la consecințe, la nimic. 

Și până la urmă care au fost consecințele?

 

După episodul acesta, tatăl meu i-a spus Opișorului ca de atunci încolo să aibă grijă să mă ducă dimineața la școală și să mă ia la ora 13:00 înapoi. Eu m-am bucurat, pentru că mă amuzam teribil cu Opișorul. Avea o mare pasiune: alcoolul. Pentru el apa era doar ca să te speli pe dinți. El bea fie vin, fie țuică. Nu văzuse apă în viața lui. Așa că din când în când mă ruga ca după școală să trecem pe la cârciumă, unde planifica să stea “doar 2 minute”. Iar eu stăteam de pază. 

Asta devenise, fără să planific, marele meu secret cu el (când mă gândesc acum că am 77 de ani, asta se întâmpla acum fix 70 ani!). Mă ruga să nu îi spun mamei, pentru că el nu avea voie să bea, și mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Și asta a devenit și instrumentul meu de “șantaj”: dacă intenționa să mă spună mamei cu ceva, eu îl amenințam că îi spun și secretul despre vizitele la cârciumă. Astfel am dezvoltat o complicitate jovială care ne-a apropiat și mai mult.

El studiase dreptul, și de curând o doamnă mi-a găsit lucrarea lui de diplomă la drept. Când am citit-o, primul meu gând a fost că a plătit pe cineva să i-o scrie, era așa de sofisticată… Jumătate era în latină, jumătate în drept roman. Mi-am dat seama cât era de deștept. Mi se pare incredibil. Dar pasiunea lui a fost mereu pământul. S-a dus să studieze în Tunisia la un colegiu francez. Și când a venit în țară a moștenit moșia Economu de la Novaci de care a avut grijă tot timpul, până i-au confiscat-o comuniștii. Și acolo s-a căsătorit cu Omi, și au locuit puțin acolo, înainte să locuiască la Negustori. Omi a avut un prim mariaj cu Emanuel Butculescu, care a murit foarte tânăr la Monte Carlo de pneumonie, conducând o mașină decapotabilă.

Moșia de la Novaci
Moșia de la Novaci - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și bunicul din partea tatălui, al cărui nume îl purtați, Jean Chrissoveloni, este faimos. Ați spus de multe ori că a fost un mare inovator. Printre numeroasele sale funcții a fost și director al ziarului “Luceafărul”. Ne puteți povesti ideile lui în domeniul bancar și cum a dezvoltat Banca Chrissoveloni astfel încât să aibă sucursale în marile orașe din lume (Paris, Viena, Constantinopol, New York)?

 

Jean Chrissoveloni, bunicul meu din partea tatălui meu, era bancher. Toată cariera lui era în bancă. Luceafărul a fost o investiție bună făcută de bunicul meu, care avea o intuiție extraordinară. Luceafărul era o publicație foarte valoroasă la 1924, așa că a devenit directorul publicației. Știți cum e, când investești bani, vrei să știi ce se întâmplă cu ei, să ai un oareșce control. El era un om cu o cultură generală extraordinară. Era pasionat de renaștere, de istorie, de politică, de pictură. Dacă ar fi știut că am locuit cu Pallady, ce mult s-ar fi bucurat! 

El a dezvoltat sucursale internaționale de la Constantinopol, Paris, New York, Viena. În 1920 o bancă grecească din România să aibă sucursale, era ceva! Practic a devenit o multinațională! Era pe punctul de a deschide una la Londra, dar a pierit înainte de vreme. A avut o tumoare pe creieri, s-a operat la Paris, operația a mers bine, dar la scurt timp a pierit.

După operație Regina Maria i-a cerut terenul de la Balcic, și el i l-a oferit. Acolo și-a construit Regina castelul. Tot sub influența Reginei, la Ghidigeni au făcut spitalul Prințul Mircea, cu 200 mașini Ford, aduse special din America, convertite în ambulanță. Omul a fost un adevărat patriot!

Relația familiei Chrissoveloni cu Regina Maria a fost apropiată, ea a fost și nașa tatălui dvs. Și totuși, cum s-a întâmplat ca bunicul dvs. să-i ofere terenul său de la Balcic, unde este acum castelul Reginei Maria.

Regina Maria pentru mine este o personalitate fascinantă. Și nu cred că este încă recunoscută ca atare. Dar avea insecuritățile englezilor: economice. Acum mă uit la serialul The Crown și mă fascinează familia regală britanică cu care se înrudea Regina Maria. Și la sfârșitul vieții își dorea să aibă castelul ei. Alexandru Szathmary a convins-o să aleagă Balcic. Bunicul meu i-a dat bucata de teren pe care ea și-a ridicat ulterior castelul Balcic. În 1913 banca cumpărase această bucată de teren, deoarece bunicul meu a fost un vizionar: chiar înainte să se termine războiul cu bulgarii (parte din Războaiele Balcanice) el a fost primul acolo să investigheze oportunitățile de afaceri. A găsit un pârâu care se vărsa în mare și și-a dat seama că e un loc fenomenal pentru o moară. Moara mai există și acum. A fost cea mai bună investiție a băncii Chrissoveloni. Apoi a venit Regina Maria căreia bunicul meu nu putea să îi refuze nimic [haha]. 

Care este povestea faimosului colier de perle din familia Chrissoveloni care a intrat în posesia Reginei?

De câte ori venea Regina la noi la Ghidigeni, bunica mea, Sybille, foarte arătoasă, o persoană deosebită, purta un colier de perle moștenite din familie. Regina admira de fiecare dată colierul. Iar Jean Chrissoveloni sub un impuls a luat colierul și i l-a oferit reginei! Deși era colierul soției lui, primit ca zestre din familia ei! Dar când a murit bunicul, bunica mea s-a dus la regină și a recuperat colierul. 

Ulterior colierul a fost confiscat de comuniști. Trebuia ca regimul să ne ia tot ce dețineam ca să ne ia apoi și identitatea. Pe unii îi trimitea la Canal, dar pe cei mai mai mulți îi termina psihic. L-au arestat pe tata, prima oară, la Poliție, și l-au închis alături de tâlharii de drept comun. Era acolo un anchetator evreu, care îl ademenea: “Noi putem să vă aranjăm ieșirea din țară pentru 5 persoane dacă îmi dai 250.000 dolari, eu vă dau pașapoarte și plecați unde vreți.”

Era o sumă fabuloasă. Posibil să fi fost momeală. Tata a spus că nu are. Dar ei aveau listele cu averea, știau că tata are conturi în Elveția. Tot îl interogau… Tata mi-a povestit că unii interogatori erau la început mai educați. “Nu am ce să vă dau, mi-ați luat tot.” Anchetatorul a scos atunci o listă cu toate obiectele de valoare, cel mai probabil furnizată de turnători. Mama a știut cine a fost turnătorul, dar nu ne-a spus niciodată. Cred că a fost un angajat de la Ghidigeni, chiar un angajat de-ai lui tata… 

Era o listă completă cu bijuteriile noastre. Primul pe listă era colierul. Așa că tata a fost obligat să dea toate bijuteriile, au fost confiscate. Surpriză, Elena Ceaușescu a purtat colierul acesta de perle… Apoi într-o expoziție la București despre “Bijuteriile Reginei Maria” apărea și acest colier, fără să știe povestea din spate și legătura lui cu familia noastră. 

Arestările succesive ale tatălui dvs. reprezentau noi lovituri pentru familie. Ce s-a întâmplat atunci?

A doua oară tata a fost luat de Securitate, unde era mult mai rău decât la Poliție. L-au acuzat că era spion pentru englezi, că mama lui era englezoaică, că avea relații cu diverse persoane, că vorbea engleza. Cei care i-au făcut ancheta l-au pus în beciurile Ministerului de Interne la nivelul 2 de sub pământ, și peste tot era o liniște de mormânt, nici nu se vedea nimic, doar câteva becuri. Și toată noaptea îl țineau la interogatoriu. “Ai fost acolo atunci, ai făcut aia și aia”. A rezistat mai mult de 300 de zile. Dar când l-am văzut, era neom. Ca imaginile de la Auschwitz. Teribil, nu putea să stea în picioare. Asta i-a scos tot curajul din el. A spus că dacă îl iau a treia oară, va fi sfârșitul.

Și cum ați reușit să plecați din țară în anii ’60?

 

Mătușa noastră de la Paris, tante Hélène* a vorbit cu o doamnă de la curtea Greciei**. Ea a cerut o favoare prim ministrului Greciei, Karamanlis, care i-a spus ministrului de externe Averoff să se ocupe să îl scoată pe tatăl meu (care se trage dintr-o familie veche de greci) din beciurile comuniste. Averoff l-a contactat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la United Nations (ONU), unde au făcut un “Geschäft”*** prin diplomația grecească. Și interesant este că nepotul lui Averoff s-a căsătorit cu sora mea, Elena. 

La Sf. Sava eram în clasa a 11-a, ultimul an înainte de bacalaureat. Era un tip responsabil de U.T.M. care m-a chemat în biroul lui. Se deschidea un alt liceu în Floreasca care avea nevoie de elevi. Și trimiteu diverși elevi, printre care și pe mine. A chemat secretara să îi dea dosarul și să îl trimită la liceul din Floreasca. Ia-l de unde nu-i. Dosarul fusese luat de Securitate în cel mai mare secret, pentru a pregăti plecarea mea din țară (urma să plătim niște bani pentru studiile pe care le făcusem în țară, de aceea aveau nevoie de dosar).

Între 15 septembrie și 15 noiembrie, când am plecat, m-am dus în fiecare zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la Liceul din Floreasca, care trebuia să fie specializat pe Engleză. Mă duceam cu tramvaiul 5, înainte la Sava mergeam pe jos. În fiecare zi mergeam la școală, deși nu aveam cărți, nu aveam profesori. Era debandadă. Un
liceu nou. Venea cineva “la ore”, ne spunea să scriem o compoziție. Pleca. Noi aruncam cu aeroplanele prin casă. El se întorcea, ne “verifica”, și aia era. Ceva ireal!
Un coleg de atunci, Munteanu, și-a amintit de mine! Singurul coleg cu care m-am întâlnit din perioada în care am fost la Liceul din Floreasca.

Am plecat pe 15 noiembrie 1960. Tata ne-a spus la plecare: “Uitați-vă bine acum că nu o să mai vedeți niciodată pământul acesta”. Iar eu după 30 de ani… am revenit în țară… Tata în schimb nu a crezut că va dispărea vreodată comunismul.

*Tante Hélène este chiar principesa Elena Chrissoveloni, fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, despre care am povestit mai sus, mutată la Paris după căsătoria cu Paul Morand.

**Tante Hélène a vorbit cu Christine Stathatos care era pe vremea aceea doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei era șeful protocolului de la Palatul Regal.

*** Geschäft înseamnă în limba germană afacere.

Cum au fost cei aproximativ 30 de ani petrecuți în afara țării dumneavoastră?

 

Cum am plecat din țară, totul mi s-a părut paradis. Locuiam la un hotel luxos în Atena, vedeam mașinile acelea americane. Eram fascinat de libertate. Complet diferit de experiența surorilor mele care prindeau posturi de muzică ușoară românească și plângeau de dor. Își lăsaseră prietenii acolo, sufereau.

Dar eu am resimțit altfel plecarea. De la vârsta de 5 ani nu mai văzusem o mașină, mă plimbam doar cu tramvaiul, cu bicicleta, cu picioarele. Eram fascinat de ce vedeam acum. M-am dus la școală, am uitat limba română, am devenit un fel de snob. Acum îmi pare așa rău, mai ales de o situație: am ignorat scrisorile unui fost coleg, Boris, nu mai voiam să aud de România. Acum am încercat să îl contactez, dar nu mai vrea el…

În viață nu am avut o programare pre-definită pentru fiecare etapă, pentru fiecare vârstă: “Where do you see yourself in the future?”. Niciodată. Cred că ține de caracterul meu și de faptul că m-am simțit în siguranță în sânul familiei. Emigranții sunt totdeauna mult mai determinați și hotărâți. Îți pot da un exemplu: grecii mereu reușesc în afara țării lor. Este un fenomen clar, dar pentru mine nu a mers întotdeauna bine: eu nu m-am simțit un refugiat cu adevărat nicăieri. În acest caz, poate lucrurile ar fi mers altfel.

După Atena, am plecat la studii la Londra, din nou, altă viață. Sistemul englezesc m-a impresionat. Aveam 22 de ani și eram în vârstă comparativ cu ceilalți colegi. Din fericire arătam mult mai tânăr, păream de 15-17 ani. Când aflau vârsta mea reală era ca o surpriză. Apoi în SUA am făcut un masterat în “Business administration” (MBA).  

 

Și când v-ați întors în țară?

Când am revenit în România, 17 ianuarie 1990, am simțit aerul acesta, și am simțit că de aici mă trag. Am văzut femeile cu basmale, mi-a adus aminte de țara asta. Acum fac această analiză, și încerc să înțeleg. Atunci am simțit că am revenit în țara mea, deși plecasem la 17 ani și nu mai voiam să aud. Deși nu mai am legătura cu prietenii mei vechi, am simțit o ruptură, dar recunosc același simț al umorului. Stilul acesta de a ne face să râdem, râd împreună cu colegii mei, cu partenerii, numai în România se poate. Am ținut un interviu unui domn care plecase în Noua Zeelandă și l-am întrebat de ce vine aici, din țara viselor, țara munților, țara aerului curat. Dar s-a întors pentru mentalitate și pentru umor.

Am venit în țară cu o geantă Hermes (moștenită de la tata) și cu testamentul tatălui. Aât. În avion am zburat lângă o doamnă reporter la Newsweek. Am vorbit mult cu ea, desi nu vorbeam foarte ușor românește. Era o modă atunci să vină mulți reporteri în România să scrie despre urmările revoluției. Chiar a fost un reporter scoțian care voia să scrie despre viața mea. Nu am acceptat, mi se părea că nu ar interesa pe nimeni. În fine, doamna din avion m-a chemat la o petrecere a doua zi. Ce întâmplare! Iar proprietara apartamentului unde se ținea petrecerea mi-a facilitat accesul la un avocat de divorțuri (haha!). Stătea pe Moșilor. M-am dus la el imediat, la domnul Corin Dănescu care era faimos. Și așa am început recuperarea proprietăților mele.

Care este legătura dvs. afectivă cea mai puternică în relație cu țara noastră? 

Simțul umorului, sarcasmul cu o mică răutate nevinovată. Noi în familie râdeam întotdeauna. Chiar dacă ne certam rău. Asta e atmosfera în care am crescut. La birou spunem mici istorii amuzante, râdem, glumim. E o atmosferă caldă, plăcută. Asta mă leagă. Eu mă duc la reuniunile de la Sf. Sava, dar din păcate nu îmi amintesc mult de atunci. 

Domnul director de la Imobiliara Chrissoveloni este chiar un fost coleg de la Sf. Sava. El a stat tot timpul în România. Și Domnul Sturdza a fost în altă clasă, și cu el am copilărit și este interesant cum ne-am reunit după ani și ani.

În plus mă leagă locurile de care îmi amintesc la tot pasul. Îmi amintesc cum alergam mereu, eram mai tot timpul în întârziere. Îmi amintesc când m-a lovit o mașină, când alergam pe strada Visarion. Totuși, aici am crescut și m-am format timp 17 ani. 

Ați salvat una dintre cele mai emblematice cladiri din Centrul Istoric, Lipscani 55, care astăzi găzduiește Librăria Cărturești Carusel. Care sunt planurile dvs. de viitor legate de clădirile de patrimoniu pe care le dețineți?

Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari
Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari

Avem planuri legate de clădirea din Blănari, care este de fapt în continuarea clădirii din Lipscani. Tot proiectul inginerului Nicolae Cuțarida. Planul este să consolidăm zidurile și fundația. Refacem zidurile în interior, și în jurul cărămizii aparente a domnului arh. Cuțarida punem o structură de metal cu sticlă. Se va vedea clădirea veche înconjurată de sticlă. 

Însă pandemia a adus foarte multă tristețe și suferință. Nu se știe ce va urma pentru retail. În grecește se spune “stenahoria” (îngrijorare). Eu sper totuși că după ce nu va mai fi pericol cu pandemia, românii vor ieși din nou din case. Suntem totuși animale sociale. Iar librăria Cărturești a transformat lumea librăriilor bucureștene, sperăm ca librăriile să se umple din nou după pandemia aceasta.

Avem planuri să recuperăm și Ghidigeni. Apoi ce a mai rămas din proprietatea bunicului de la Sinaia. Despre vila Chrissoveloni de la Sinaia se spunea că era cea mai frumoasă după Peleș. Nu puteai să fii dintr-o clasă socială înaltă dacă nu aveai vilă la Sinaia, unde se afla familia regală toată vara. Părinții mei erau prieteni cu prințul Dimitrie Ghica, un individ deosebit. Îmi aduc aminte de el și de Tante Julie. Era un mare jucător de noroc. Iar toate datoriile lui la Cazino (unde mergea în fiecare seară) erau plătite de tata, el fiind președintele băncii. Tatăl meu a plătit la Sinaia niște bani serioși! 

Se pare că a fost vândută prin camarilă (prin Max Auschnitt sau Malaxa, prieteni cu tata) în jurul anului 1937 către Elena Lupescu. Apoi au venit nemții și vila a devenit sediul Gestapo-ului la Sinaia. Când nemții au pierdut războiul, decât să găsească cineva documentele, au dat foc la toată vila. 

La Sinaia acum este un fel de vraiște. Am investit o grămadă acolo. După ani de luptă autoritățile îți dau doar lucrurile care ajung la un preț derizoriu. Și de la un punct încolo lupta nu mai poate continua. Din ce știu eu, România este singura țară unde ai dreptul să vinzi drepturi litigioase?! Este o dovadă de corupție incredibilă.

 

Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști
Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Cred cu tărie că dvs. sunteți unul dintre reprezentanții unei generații căreia încă nu i s-a făcut dreptate. Vă mulțumesc în nume propriu pentru faptul că v-ați întors și ne arătați zi de zi care este valoarea unei familii cu rădăcini puternice aici. Și continuitatea pentru care v-ați luptat poate să îndrepte o parte dintre nedreptățile de atunci. Practic prin întoarcerea în țară eu cred că v-ați făcut singur dreptate. Care au fost principalele motive care v-au determinat să vă întoarceți la inceputul anilor 90?

Am venit să îmi fac dreptate, să recuperez proprietățile și istoria familiei mele. Așa că mă ocup de retrocedări din 1991. Încă mai există percepția că după ce ai recuperat o proprietate care era a ta, pe care o primești într-un stadiu jalnic, distrus, chinuit, că încă ești dator statului. Deși rămâi cu actualii chiriași, cu probleme uriașe, cu costuri mari de renovare. Mi se pare nedrept cât ne luptăm, iar lupta este injustă. Mama n-a vrut să vină, am convins-o totuși, dar a rămas sceptică. A crezut că nu vom recupera niciodată nimic. 

Pentru mine este un fel de răzbunare. Noi iertăm, dar nu uităm. Vrem să venim înapoi, avem și noi dreptul să participăm la deciziile și la economia acestei țări.

Izvor de povești și de emoții, provenind dintr-o familie istorică, domnul Jean Chrissoveloni face la rândul său astăzi istorie prin carisma și prezența sa. Este o plăcere să îl asculți vorbind, să îi observi accentul ușor grec, sprâncenele stufoase moștenite din familie, eleganța tipică, toate aceste lucruri care te transpun direct în epocile și personajele pe care le evocă.

Sursă informații și fotografii istorice:  Marinache, Oana, “Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor“, Editura Istoria Artei, București, 2016

Îi mulțumesc minunatului domn Chrissoveloni că a acceptat propunerea de interviu și Oanei Marinache pentru oportunitatea de a-l cunoaște și pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în susținerea acestui interviu. 

Posted by Ana in Dialoguri, 2 comments