istorie

Sep

2020

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări. Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități.

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva.

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman.

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă.

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai.

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri.

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

“Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă!

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane

** Sursă video și text promovare: Herculane Project

Aug

2020

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane.

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte.

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat?

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an.

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară.

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale.

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

May

2020

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu.

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton.

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă.

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam.

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe.

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastre. Îi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

Apr

2020

Pasiune pentru arhitecți și cercetare științifică – interviu cu Oana Marinache

Oana Marinache este istoric de artă, președintele Asociației Istoria Artei, Membru al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici. Oana a absolvit Universitatea Națională de Arte și a fost bursieră a Academiei Române și este un excelent cercetător ştiinţific, cu foarte multe proiecte la activ. Eu am cunoscut-o la începuturile proiectului meu #Aiciastat, într-un tur ghidat prin București, chiar pe urmele arhitecților la Cimitirul Bellu. M-au marcat poveștile spuse de Oana și detaliile extrem de amănunțite pe care ni le prezenta despre personalitățile pe urmele cărora am călătorit în timp.

Datorită ei, m-am îndrăgostit iremediabil de poveștile bijuteriilor arhitecturale din București, pe care ea le documentează cu neobosită muncă în Arhivele Naționale sau Arhiva Primăriei Municipiului București. Ea este cea care mi-a și deschis apetitul pentru cercetarea în arhive și urmărirea inventarelor, a fișelor, a fotografiilor din fototecă. Pentru că reprezintă o inspirație pentru mine, i-am luat un interviu pentru a afla povestea din spatele tururilor din București pe care ea le organizează cu atâta drag. Și nici că se putea mai potrivit acest interviu cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Monumentelor și Siturilor, astăzi, pe 18 aprilie.

Cum ai început să ții tururi ghidate?

Înainte de a fonda Asociația, eram încă la facultate și făceam ateliere cu copiii, la care participau și părinții . Ideea mea inițială a fost de a completa atelierele, de a ieși din sala de atelier și de a organiza plimbări prin oraș cu părinții și cu copiii: în timp ce părinților le prezentam detalii mai tehnice despre clădiri, pe copii îmi propusesem să îi captivez cu animale fantastice, ordinele arhitecturii clasice. Dar mi-am dat seama că era greu de pus în practică, deoarece nivelul de răbdare al copiiilor este complet diferit față de al adulților. La primul astfel de tur de pe Calea Victoriei țin minte că am ajuns în dreptul Hotelului Grand Hotel de Boulevard, care are niște grifoni minunați, însă copiii nu au rezistat prea mult. Așa că m-am decis să separ cele două tipuri de public, păstrând tururile pentru adulți, în alt limbaj comparativ cu cel folosit la ateliere. La început am observat că tururile nu prezentau interes, dar în timp apetitul publicului a crescut, și astăzi avem persoane care vin constant alături de noi.

Cum ai ajuns să fondezi asociația?

La facultate am avut un curs Managementul proiectelor culturale, unde am fost încurajați să dezvoltăm un proiect. În primă instanță am propus atelierele pentru copii, pe care le-am oferit în fosta UNAGaleria și în cadrul librăriilor Cărturești. Când am văzut cât interes și câtă susținere am avut, inclusiv de la Cărturești, am vrut să dau o formă juridică întregii activități. Deși proiectul început în cadrul facultății era gândit pentru un semestru, eu am extins ideea acestui proiect, punând bazele Asociației Istoriei Artei. Și noi am ales cod CAEN de domeniul culturii, toate activitățile sunt subsumate acestei idei: trebuie să educi mai întâi publicul, ca apoi oamenii să sprijine și să protejeze patrimoniul. Am început cu istoria artei, dar la nivelul anilor 2011-2012 am observat că nevoia de cercetare era îndreptată mai mult spre zona de arhitectură. Ba chiar am reușit să obțin finanțare pe proiecte arhitecturale. Astfel că nevoia concretă a publicului mi-a schimbat ușor direcția, ajungând să mă specializez pe istoria arhitecturii. Pe termen lung mi-ar plăcea să revin la cursuri de istoria artei sau istoria civilizațiilor pentru copii. Deși sunt multe grădinițe și școli care oferă aceste cursuri, eu consider că mai este loc pe piața culturală.

Când spui ‘noi’, la cine te referi mai exact?

Am fondat Asociația cu Raluca Tănăsescu, istoric și prietenă din școala generală, și cu o mătușă, care este cadru didactic, care s-a implicat în atelierele pentru copii. Raluca Tănăsescu este proprietara unui imobil de arh. Ernest Doneaud și datorită ei am ajuns să scriu și monografia lui Doneaud.

Și cum ai început primul proiect de cercetare arhitecturală al Asociației?

Tot din facultate am început. Am avut un seminar de Istoria Arhitecturii coordonat de arh. Alexandru Beldiman și Cristina Woinaroski și am avut ca temă să realizăm o cercetare, o descriere a unui imobil de arhitectul Cristofi Cerchez. Și atunci mi-am dat seama ce mult îmi place să petrec timp în Arhive. Am reușit să intru în contact chiar cu nepoata arhitectului, doamna Simona Condurățeanu. Când mi-a văzut entuziasmul, m-a sprijinit mult cu cercetarea mea, mi-a oferit acces la albumul de familie, mi-a făcut multe sugestii legate de imobile despre care se credea că au fost proiectate de Cerchez.

Ce am observat în aproape 10 ani de cercetare este că, din păcate, arhitecții nu lasă în urmă o listă organizată cu imobilele pe care le-au proiectat (spre deosebire de Paul Smărăndescu, care ne-a lăsat o documentație extrem de bogată). Așa că munca de cercetare devine dificilă dar și foarte valoroasă din perspectiva descoperirii chiar a unor informații surprinzătoare despre lucrările lor. În cele din urmă, în cazul lui Cerchez, toate demersurile s-au concretizat în a scrie o carte, sprijinită de doamna Condurățeanu, iar pe parte editorialistică am fost sprijinită de Editura Art Conservation Support și Uniunea Arhitecților din România.

Ai înființat Asociația în 2011. Când ai câștigat primul tău concurs?

Primul nostru concurs câștigat la Ordinul Arhitecților din România a fost chiar cu acest proiect cultural dedicat arhitectului Cristofi Cerchez, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui.

Și acest lucru a deschis drumul următoarelor proiecte?

Da. An de an am continuat cu monografiile unor arhitecți sau cu unele proiecte culturale dedicate unor personalități ale arhitecturii românești.

Cum găsești voluntari care să te ajute în munca de cercetare?

Am început prin a pune anunțuri pentru a căuta persoane voluntare pentru proiecte, care să participe împreună cu mine. Am avut câțiva voluntari, studenți de la arhitectură, foarte entuziaști la început, dar din păcate au renunțat pe drum. Munca de cercetare presupune mult timp dedicat în cadrul arhivelor, cu multă răbdare, dorință de a căuta, chiar ceva pasiune și multă perseverență. Răspunsurile pe care le cauți nu vin deloc ușor, poveștile le afli în timp. La arhive nu descoperi comorile imediat, trebuie să intuiești și să legi firele documentelor între ele. În orice caz, mai apoi, datorită proiectului Cristofi Cerchez, i-am cunoscut pe cei cu care lucrez și acum: istoricul Alina Havreliuc și graficianul Cristian Gache. Alina a preluat atelierele pentru copii, și Cristi a conceput broșurile informative și restul monografiilor de arhitecți.

Mai ții legătura cu profesorii de la facultate?

Da, chiar doamna Ioana Beldiman mi-a fost coordonatoarea lucrării de licență și am ținut foarte mult timp legătura cu dânsa. Am avut doamne profesoare care mă sfătuiau, au avut rolul de consilier științific, mi-au corectat lucrările, m-au sprijinit.

Tu ai început cu ASE-ul, mai matematic. Ce te-a determinat să dai la Istoria Artei?

Ultimul meu loc de muncă în domeniul economic a fost chiar pe general Budișteanu colț cu Berthelot, unde se află și Facultatea de Istoria Artei. Și când vedeam facultatea de la fereastă am considerat că este un semn și că merită încercat. Am văzut o reclamă cu o școală de vară care prezenta ce prespunea să fii student la Istoria Artei. Admiterea a fost în toamnă și… asta a fost.

Eu mi-am dorit să urmez istoria artei imediat după liceu. Am făcut 8 ani în bilingv la Liceul “George Coșbuc”, prima generație după revoluție (gimnaziu și liceu). Chiar dacă am urmat un profil real, am avut foarte multe materii care mi-au deschis apetitul pentru artă, cultură și civilizație britanică, americană, am studiat despre pictorii pre-rafaeliți. Dar la vremea aceea erau foarte puține locuri la istoria artei, ceea ce însemna o șansă minimă pentru cineva care ar fi venit din afara sistemului, din afara Liceului Tonitza.

Să înțeleg că dragostea ta pentru Istoria Artei s-a consolidat în liceul Coșbuc?

Da, absolut. Mai apoi, când am avut șansa să călătoresc și să văd multe lucruri frumoase, am trăit nostalgia: ah, de-am putea face și noi atâtea progrese în domeniul artei. La facultate te puteai specializa în istoria artei românești sau puteai continua cu cercetarea. Doamna Beldiman m-a trimis spre arhive, mi-a îndreptat pașii spre fondurile de arhivă dedicate familiei Știrbey pentru lucrarea de licență și apoi spre familia Bibescu pentru doctorat.

Ce este foarte interesant, lucrarea ta de licență chiar s-a transformat într-o carte. Care au fost împrejurările?

Da, mai bine zis, chiar în două volume. În 2013 a apărut “Reședințele Știrbey din Bucuresti și Buftea. Arhitectura si decoratia interioară“. Și pentru că strânsesem foarte mult material, cu sprijinul editurii ACS, am publicat în 2014 și al doilea volum ‘Știrbey: reședințe, moșii, ctitorii’. Am urmărit aceste familii din perspectiva modului de viață, a direcției pentru occidentalizare, patronajului artistic, urmărind elitele noastre care pendulează între Orient și Occident. Am avut șansa ca lucrările mele să fie publicate imediat și apreciate chiar și prin premii importante.

Practic ai reușit să devii o personalitate în domeniul Istoriei Artei imediat după terminarea facultății. Cum ai ajuns să te îndrepți și către aria jurnalistică, scriind în Adevărul?

Ideea mea, pe măsură ce lucram la cercetarea științifică, a fost să împărtășesc cunoștințele unui public mai larg. Chiar dacă aveam un public de nișă, nu zeci de mii de oameni, comparativ cu alte arte. Participam din proprie inițiativă la conferințe și simpozioane muzeale, dacă tema mea de cercetare se încadra tematicii lor, fie marcând o comemorare, fie o aniversare, fie un moment istoric. Și mi-am dorit ca informațiile să nu rămână doar la mine în calculator. Și încercam să aduc lucruri noi. Astfel am început să primesc invitații la Muzeul Municipiului București sau la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. A fost interesant deoarece inițiam dezbateri. De exemplu, am combătut ideea că Bucureștiul este Micul Paris, deoarece ca pondere arhitecții francezi nu sunt predominanți în spațiul nostru. Cei mai numeroși au fost arhitecții de origine prusacă, austriacă, italiană, și abia apoi franceză.

Publicarea în Adevărul a venit ca urmare a unei recomandări, am avut mai multe întâlniri și mi s-a propus această colaborare. Mi-aș dori să scriu o dată pe lună, însă timpul nu îmi permite. La finalul unui proiect sau la finalul anului publicăm rezultatele studiului într-un articol, din dorința de a împărtăși publicului larg. Aceste lucruri pot genera discuții și pot duce chiar la alte teme de cercetare.

Tu de fapt ești un cercetător profesionist?

Talentul meu cred că este de a intui teme de cercetare, de a aduce la lumină subiecte necunoscute. Îmi bazez povestea pe fapte istorice. Dar îmi doresc ca pe viitor să îmi dezvolt și aptitudinea de povestitor. Am trăit și o bucurie când am avut persoane la tururi care mi-au spus că vin cu mai mult drag și preferă să mă asculte la evenimentele organizate de mine decât să citească o carte.

Evenimentele, tururile, conferințele organizate de tine se desfășoară oarecum în regim de ‘serial’ cu mai multe ‘episoade’?

Da, într-adevăr. Pentru că este foarte multă informație și pentru că nu mai vreau să organizez tururi sau conferințe de 4 ore, a trebuit să sparg evenimentele în mai multe bucăți, în așa-zise episoade.

Care ar fi recomandarea ta pentru o persoană nouă care se alătură tururilor tale în mijlocul unui ,serial’?

Pentru cineva care ni se alătură într-un episod mai avansat, este posibil ca informația să fie mai greu de înțeles și asimilat. Partea bună este că în zilele noastre avem o ofertă vastă de tururi și evenimente culturale care educă publicul și informația culturală circulă. Sfatul meu ar fi ca persoanele respective să se documenteze puțin din literatura de specialitate, pentru a nu fi pierdut în multitudinea de informații pe care noi o oferim la evenimentele noastre. În ultima vreme, pentru a răspunde publicului nostru cu o anumită vechime, am făcut cercetări pe anumite străzi, pe anumite parcelări, în anumite cartiere. Am lăsat la o parte traseele individuale, și ne-am îndreptat spre trasee mai închegate care ne permit să ne facem o idee despre cum evoluează diferite zone din orașul nostru.

Deci tu încerci să găsești pe anumite străzi cine a locuit la un anumit număr și cine a fost arhitectul?

Da, aceasta a fost ideea mea, deoarece din păcate aceste informații nu se cunosc îndeajuns de bine. În plus, încerc să aflu proprietarul inițial și anul construcției, sau o anumită etapă istorică, și piesa cea mai valoroasă în acest “puzzle” este numele arhitectului. Uneori avem noroc și aflăm și antrepriza, constructorul. Asta înseamnă din punctul meu de vedere inventariere. Din păcate nu putem reface șirul complet al proprietarilor pentru marea majoritate a imobilelor, dar fiecare informație găsită este valoroasă.

Care ar fi turul tău preferat? Dintre cele organizate până acum din București?

Una dintre surprize pentru mine a fost zona Gramont-Suter, cu mult potențial. Din păcate nu cred că se pune problema de reconversie, sau de a mai salva ceva din acel patrimoniu industrial superb, dar traseele sunt deosebite. Parcul Carol este una dintre temele de suflet. Am avut în 2016 o expoziție cu tema Expoziției Generale din 1906, la 110 de ani, aducând în atenția publicului pavilioanele și construcțiile de altădată. Am avut chiar 80 de persoane participante la unul dintre tururi. Întâmplarea face că pentru unele tururi pentru care am petrecut foarte mult cercetând și de care m-am atașat mult, nu a fost neapărat publicul foarte interesat. Deci am învățat cu timpul să mențin un echilibru între ceea ce își dorește publicul și cercetarea pe care o întreprind, astfel încât informația să nu fie ermetică. Un alt tur cu un real succes a fost cel organizat în cimitirul Bellu.

Care ar fi tururile care au trezit un interes limitat, în ciuda cercetării intense, și de ce crezi că a fost așa?

De exemplu, zona străzilor Romulus, Sf. Ștefan, Plantelor, Calea Călărașilor. Pentru mine a fost surprinzător că nu au fost doritori în toamna lui 2019, dar este posibil să fi fost o perioadă plină cu evenimente alternative. În zona respectivă este un loc de suflet pentru mine: casa bancherului Panait Ionescu, deși astăzi este cunoscută mai degrabă cu numele celui de-al doilea proprietar: Cămărășescu. Pe colțul proprietății este acum poziționat bustul arhitectului Paul Smărăndescu, o lucrare de Virgil Scripcariu. În contrast, turul din această iarnă pe 15 ianuarie pe urmele lui Paul Smărăndescu, organizat cu ocazia Zilei Culturii a fost un real succes, desi nu m-aș fi așteptat, dat fiind frigul și multitudinea de evenimente organizate în ziua respectivă.

Daca ar fi să recomanzi niște cărți pentru documentarea unui viitor student la Istoria Artei, ce titluri ai alege?

Aș recomanda volumele de memorialistică ale elitelor noastre din cadrul colecției Editurii Vremea, coordonată de doamna Victoria Dragu Dimitriu. Amintirile unor personaje care au avut șansa prin educație sau prin familia din care proveneau să intre în contact cu oameni deosebiți și să ne povestească nouă despre viața de altă dată. Informațiile sunt legate de anumite zone ale orașului, și atunci devin palpabile, reale. Foarte multe familii au destine destul de tragice, și aceste evenimente au lăsat o amprentă profundă asupra caselor pe care le-au locuit sau asupra colecțiilor deținute. De asemenea, aș recomada cărțile științifice publicate de Editura Simetria.

Pentru cineva care și-ar dori să se specializeze în arhitectură, ce recomadări ai?

Ideea pe care mi-o doresc foarte mult să o punem în practică în curând este aceea a unor cursuri stilistice pe baza monumentelor istorice din București, pentru ca la sfârșitul cursului să mergem într-un tur dedicat, să exemplificăm pe teren. Tema ar fi “Istoria stilurilor arhitecturale bucureștene”. Cred că în 2011, când am început, publicul nu era pregătit pentru atât de multe detalii. Participanții la tururile recente mă întreabă adesea cum putem încadra stilistic un imobil pe baza decorației, de ce este acesta neo-românesc, de ce este eclectic… Acest parcurs este trasat și de cartea ‘Detaliul Neoromânesc’ al Editurii Intaglio, care cred că ar fi foarte utilă unei persoane doritoare de a înțelege acest stil. Ce mi-aș dori pe viitor este să extindem publicația și spre stilul eclectic-francez sau spre zona modernist Art Deco, pentru a acoperi evoluția mai multor stiluri arhitecturale bucureștene.

Care sunt personalitățile tale istorice favorite, despre care îți place sau ți-a plăacut să cercetezi?

Domnitorul Barbu Știrbei. Mi se pare incredibil cum un om cu un mandat limitat de domnie regulamentară de 7 ani a fost capabil să schimbe atât de mult în Țara Românească. Este printre primele personalități care studiază în străinătate, care vine cu niște idei inovatoare și care dorește până la urmă să schimbe societatea românească. Putea rămâne liniștit în palatele sale, bucurându-se de privilegiile vieții pe care o avea. Dar a fost un om care a reușit să se impună în diverse arii într-un timp limitat. Mă mai impresionează arhitecții străini care au venit la noi în sec. XIX-începutul sec. XX când Bucureștiul era doar o adunătură de sate și zone agricole. Practic ei călătoreau mii de kilometri spre est, o călătorie grea pe vremea aceea (pentru unii putea părea până la capătul pământului), și veneau aici să schimbe fața orașului. Din păcate, anii comunismului au schimbat radical rolul elitelor și rolul creatorilor de frumos, astfel încât mai știm prea puțin despre rolul acestor temerari.

Dintre arhitecți mi-e greu să selectez un preferat, având în vedere că i-am prezentat pe mai mulți în monografii (Louis Blanc, Ernest Doneaud, Edmond Van Sannen-Algi, Carol Benisch, Paul Gottereau, Gaetan Burelly), i-am cercetat intens, începând cu toamna anului 2009 – anul în care am pășit pentru prima dată în arhive și de atunci nu le-am mai părăsit!

De exemplu, în 2013-2014 am început, alături de Alina Havreliuc și Raluca Tănăsescu, cercetarea lui Paul Smărăndescu la Biblioteca națională. Fondul său cel mai important este păstrat la Colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale. Mergeam cel puțin o dată pe săptămână la cercetare și nu știam niciodată ce va conține dosarul, ce ni se va aduce. Fiecare dosar făcea parte din ‘arhiva Paul Smărăndescu’ și putea conține fie sute de pagini și documente, fie doar un proiect de arhitectură. Așa am construit o radiografie destul de importantă a acestei arhive, am creat opisul, pe care l-am pus la dispoziție în 2018 și celorlalți cercetători. Asta a fost seva: am reușit să cream această listă clară și apoi să identificăm în 2019 clădirile lui pe teren.

De fapt, mă bucur de fiecare proprietar pe care îl identific, de fiecare architect pe care îl urmăresc. Un alt exemplu fascinant îl constituie elvețianul Louis Pierre Blanc, care a reușit într-o viață foarte scurtă, de nici 43 de ani, să ne lase un patrimoniu privat fastuos și instituții publice impunătoare. Și în plan personal a avut multe pierderi, apoi a contractat o boală grea, tuberculoză osoasă, cel mai posibil pe șantiere, în condiții improprii de lucru. Fiecare destin al acestor creatori este impresionant, de aceea suntem datori să îi aducem în atenția publicului.

Dintre etapele unui proiect în derulare: apariția ideii, cercetarea, etapa de punere în ordine, prezentarea către public, care este cea care îți place cel mai mult?

Etapa preferată este cercetarea din arhive, fără dubiu. Printre documente, acte vechi. Dar mai este și cercetarea de teren care îmi face mare plăcere. Dar o etapă esențială, fără de care nu putem funcționa, este găsirea unei surse de finanțare. Chiar dacă avem dorința și pista creionată pentru a spune o poveste, avem nevoie de fonduri pentru a funcționa, pentru a edita materiale, pentru a publica online sau a tipări, fiind parte din acest sector cultural independent, nu este deloc ușor.

Ce întâmplare inedită ai de la tururile tale?

Lumea află din ce în ce mai mult despre ceea ce facem noi ca Asociație și uneori vin cu noi în tururi și rude, nepoți ale unor personalități din domeniul arhitecturii și ingineriei. Uneori nu doresc să își divulge identitatea, alteori ne susțin necondiționat. Am avut șansa incredibilă ca proprietarii actuali sau moștenitorii celor de altădată să ne fi deschis proprietățile lor, ne-au arătat imobilele restaurate și ne-au împărtășit din istoriile de familie, au fost întâlniri deosebite, mai ales în ultimele luni ale lui 2019.

Te-ai gândit vreodată să transformi una dintre expozițiile tale într-o expoziție permanentă care să devină parte integrantă într-unul dintre muzeele din București? Sunt o multitudine de materiale create de voi, ce putem face ca să nu le pierdem?

Am avut mai multe expoziții: cea dedicată Arhivei de arhitectură 1830-1860, cea despre Parcul Carol, apoi cele despre istoria palatelor brâncovenești sau cea spectaculoasă a Marthei Bibescu. Ideea noastră a fost ca după fiecare expoziție, panourile respective să fie donate instituțiilor publice care ne-au găzduit, unde se și potriveau mai bine ca tematică. Povestea spusă de noi rămâne și în cărți, de aceea încercăm atât de mult să realizăm publicații atractive și documentate.

Într-adevăr, am putea contribui, în cazul în care s-ar materializa o idee mai veche a Ordinului Arhitecților din România, de a fonda un Muzeu al arhitecturii, cred că materialele noastre ar prezenta interes. Muzeul arhitecturii ar fi o inițiativă deosebită și prin varietatea arhitecturală prezentă în spațiul românesc: atâția arhitecți străini au contribuit la patrimoniul nostru, atâția români au studiat în afară și au fost influențați de alte culturi. Ar trebui astfel unite eforturile unor asociații sau inițiative civice, ar trebui urmărit și ce interes există în spațiul public pentru apariția unui astfel de muzeu.

Oana este persoana care mi-a arătat cu adevărat ce înseamnă ambiția de a cerceta informații necunoscute, de a descoperi piste noi. Ea m-a inspirat în să îmi găsesc surse variate în căutarea informației, pentru a-mi atinge ținta. Publicațiile ei premiate, proiectele câștigate în cadrul concursurilor culturale dovedesc valoarea ridicată a cercetărilor ei. Discuția cu Oana arată cât de important este să fii pasionat de ceea ce faci, astfel încât să lași în urma ta lucruri de valoare.

Fotografiile au fost preluate de pe site-ul Asociației Istoria Artei.

Apr

2020

De vorbă cu un pasionat de București

Am stat la povești cu Alex, unul dintre personajele cheie care mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște orașul în profunzimea lui. Alex este un povestitor, prototipul individului pasionat de orașul în care s-a născut, care sapă adânc după informații cu o aviditate pe care rar o întâlnești. Deși nu are profesie de istoric, și-a făcut din cunoașterea istoriei propriului oraș un crez, o pasiune, pe care o practică intens în timpul liber. Citind prima carte despre București, Alex s-a lăsat mânat de curiozitatea care a crescut prin tehnica bulgărelui de zăpadă: cu cât se rostogolea la vale mai mult, cu atât căpăta proporții.

Nu m-am întâlnit de foarte multe ori cu Alex, dar de fiecare dată când am făcut-o am plecat mai încărcată și mai bogată spiritual. Aș vrea să îl păstrez ca un personaj misterios, lăsând pentru mai târziu, în alt articol, divulgarea identității lui exacte.

Cum a început pasiunea ta pentru istoria Bucureștiului?

Sunt bucureștean născut în Spitalul Brâncovenesc, mult regretat astăzi, o bijuterie dispărută din Bucureștiul vechi. Când eram mic, în jurul vârstei de 4-5 ani, bunicul meu care locuia în zona Lizeanu mă ducea des la plimbare prin centrul orasului. Am în minte o imagine plastică a relației mele cu orașul: în plimbările noastre mă atrăgeau grilajele de fier forjat care acopereau pământul din jurul copacilor plantați de-a lungul bulevardelor largi. Aveau o anumită eleganță, care s-a pierdut astăzi. Și așa am avut primul contact cu Bucureștiul vechi. Apoi, când am mai crescut, în anii facultății, am descoperit cartea „București, orașul mahalalelor” a lui Adrian Majuru, actualmente directorul Muzeului Municipiului București. Această carte mi-a trezit apetitul, dar în același timp mi-a adâncit misterul orașului. Mă întrebam „Cam pe unde venea mahalaua asta?” Și mi s-a creat o nouă nevoie de a cunoaște mult mai exact orașul, evoluția sa vie, cum s-a extins, până unde și de ce, să găsesc referințe biografice și hărți. Acest lucru m-a determinat să cumpăr din ce în ce mai multe cărți, până am ajuns să umplu 2 biblioteci. Așa că am reușit ca în 20 de ani să pot așeza pe hârtie istoria milimetrică a orașului și a mahalalelor sale.

Pare o documentare serioasă. Cum ai procedat?

M-a interesat să aflu când a apărut din punct de vedere istoric fiecare zonă din oraș. Mă atrag și casele vechi și am vrut să aflu când au fost construite. Mă intriga mai ales faptul că prieteni de-ai tatălui meu, reprezentanții unei alte generații, reușeau să ghicească, ochiometric, anul de construcție în funcție de arhitectura unei case.

Observ o abordare oarecum matematică, exactă. Arată cumva o afiliere și pe zona asta?

Așa este, am vrut să înțeleg biologic, istoric, matematic orașul. Am început sintetizând informații din surse diferite pentru a realiza o documentarea de ansamblu. Pentru asta a trebuit să iau contact cu stilurile arhitectonice. Cu timpul, am reușit să datez cu o oarecare marjă de eroare casele din oraș, raportându-mă la stilul arhitectonic.

Ai cercetat aceste lucruri dintr-o ambiție personală, pentru tine însuți?

Da, inițial am făcut-o pentru mine, apoi a apărut dorința de a povesti și celorlalți din jurul meu. Există un procent mic de oameni interesați de istoria orașului, raportat la populația totală, dar totuși acești oameni există și sunt dornici să afle, să asculte poveștile Bucureștiului.

Care a fost de fapt obiectivul tău primordial în cercetarea ta?

Pe scurt, îmblânzirea unui oraș sălbatic și necunoscut.

Care sunt fețele orașului București pentru tine?

Eu consider că sunt 2 fețe ale orașului: una este cea vizibilă, dată de clădirile, bulevardele, luminile, copacii care îl individualizează. A doua față a Bucureștiului este dată de poveștile lui, care pot răsări din orice obiect, orice casă. Fiecare nume de stradă, fiecare stație de autobuz are o poveste, pe care o poți afla chiar întâmplător,fie de la radio, fie de la un vecin de pe stradă, fie dintr-o carte. Poți fi surprins chiar și atunci când descoperi povestea legată de numele străzii pe care locuiești. Apoi, pe lângă informațiile tehnice ale unei clădiri, când a fost construită și ce arhitect a proiectat-o, este povestea celor care au locuit acolo. Orașul poartă amprentele personalităților marcante din ultimii 150 de ani care au locuit sau au ajuns într-o anumită împrejurare în București. Fiecare om de cultură important pentru istoria artistică a României, fiecare dintre conducătorii politici din ultimii 150 de ani, fiecare om de știință important a locuit la un moment dat într-o casă, pe o stradă în București… Și despre aceste episoade nu există întotdeauna documentare. Dar pentru mine e clar că istoria ultimilor 150 de ani a fost scrisă la București de oamenii care fie s-au născut aici, fie doar au poposit aici temporar. Mie îmi place să lipesc momente istorice și culturale pe clădiri, pe fațade, pe străzi, îmi place să fac această conexiune.

Înțeleg că ai atât o muncă de cercetare, cât și o muncă de teren. Ai încercat să intri în aceste case cu poveste?

Câteodată da, atâta timp cât găsesc persoane deschise care să îmi ofere informații. Dar asta nu se întamplă întotdeauna. Se întâmplă să dai peste instituții care nu te primesc cu căldură, de oameni care sunt deranjați de faptul ca le pozezi casa și uneori e de înțeles. Dar străzile te așteaptă pentru a le cutreiera și casele care le împodobesc pot fi admirate și din stradă.

Și cum documentezi ceea ce afli? Scrii, ai un jurnal?

Da, scriu destul de mult. Am câteva sute de pagini scrise până la momentul actual. Descompun pe zone istoria orașului. Strada rămâne pentru mine unitatea elementară și încerc să mă apropii de istoria cât mai multor străzi.

În cercetarea ta bănuiesc că ai găsit, nu de puține ori, informații contradictorii. Cum ai procedat în aceste cazuri pentru a ajunge la sâmburele de adevăr?

Am mers pe mâna informațiilor cât mai recente și a instituțiilor cât mai respectabile ca surse. Recent am descoperit câteva informații și pe site-ul unui muzeu care intrau în contradicție cu un studiu arheologic recent. Normal că studiul arheologic primează. Dar în general spațiul virtual generează erori și aici mă refer la site-uri, blog-uri, postări Facebook.

Ai reușit să găsești și informații de nișă pe internet?

Internetul are aceste două tăișuri: pe de o parte există o multitudine de informații exacte, documente, articole în format pdf, cărți întregi, site-uri instituționale. Există mai multe bloguri foarte interesante și foarte bine documentate: Rezistenta Urbana, Historia, Bucurestiivechisinoi. Pe de altă parte însă, există platforme frumos ornate, bloguri pline de poze vechi pe care se perpetuează în buclă aceleași informații eronate, din păcate devenite populare.

Nu crezi ca este misiunea noastră să rupem acest lanț al slăbiciunilor, să devoalăm aceste mituri?

Absolut. De exemplu, din categoria „informațiilor eronate cu poză frumoasă” am găsit tot felul de povești: că Hotelul Intercontinental ar fi fost cea mai înaltă clădire din București, că ar fi fost construit pe bile ca să reziste la cutremure, Calea Victoriei cel mai lung bulevard din București și tot așa… Trebuie sa știm că Intercontinentalul este și a fost într-adevar cel mai înalt hotel de cinci stele din România, dar Casa Scânteii (Casa Presei de astăzi) a fost întotdeauna o clădire mai înaltă decât hotelul, fiind construită cu mulți ani înainte. Cel mai lung bulevard din București este Splaiul Unirii care depășește practic mai mult de trei ori lungimea Căii Victoriei. Am fost și eu victima unor informații populare, mai ales în ceea ce privește arhitecții unor case (pe baza unor piste de pe internet). Până la urmă, poți verifica, cu răbdare, informațiile pe care le cauți. Cărțile au index alfabetic, index de nume și poți da „search” în carte prin indexul respectiv.

Ai menționat biblioteca ta adunată după 20 de ani de cercetări. Dacă ar fi să recomanzi unui învățăcel, unui ucenic în formare în istoria Bucureștiului, care ar fi cele trei cărți de temelie pe care le-ai recomanda?

În ultimii 20 de ani au apărut multe cărți despre istoria Bucureștiului, a fost o adevărată explozie. Din păcate multe dintre ele sunt doar un colaj de fotografii, cu informații preluate din altele, și din altele, și din altele; fără acuratețe și cu mică valoare documentară, cel mai probabil frumoase ca albume foto. Dacă ar fi să recomand o carte cu adevărat valoroasă, aș începe cu Dimitrie Papazoglu, un pasionat de București care nu a fost istoric de meserie. El a fost în principal ofițer și cartograf. La vârsta de 80 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru secolul XIX când a trăit, el a scris „Istoria Fondărei Orașului București”. Este prima carte,de care știu eu, dedicată istoriei Bucureștiului, scrisă în 1891. El a fost pasionat toată viața de istoria orașului și chiar încropise un mic muzeu de istorie, cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin vechi. Există și o anecdotă legată de colecția lui: Papazoglu aștepta în anticamera lui Cuza să fie primit în audiență de domnitor. În fața lui era în așteptare un boier cu care Papazoglu intră în vorbă. Papazoglu, volubil, îi spune boierului că vrea să îi ceară lui Cuza PANA cu care acesta a semnat decretul de împroprietărire a țăranilor. Boierul îi spune cu superioritate lui Papazoglu că el știe unde se află gâsca din care a fost luată pana respectivă. Papazoglu îl întreabă cu mare interes: „Și, deci unde zici mata că se află gâsca aia?” Se pare că o anumită doză de naivitate ne ajută pe fiecare dintre noi să ne conservam curiozitatea și dorința de a merge înainte.

A doua carte pe care aș menționa-o este „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi” scrisă de Gheorghe Crutzescu în 1943. Crutzescu, diplomat atașat la Ambasada României la Stockholm, practic a scris o singura carte în timpul vieții sale, carte care reprezintă probabil cea mai frumoasă monografie a Căii Victoriei. Este o carte scrisă cu drag, dincolo de bagajul documentar remarcabil de care dă dovadă.

A treia carte ar fi o carte mai recentă, publicată în 2009 „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară” de Radu Oltean, un grafician foarte talentat și pasionat de istoria orașului (pont pentru doritori: din ce știu, se mai poate găsi la Anticariatul de la parterul sediului Arcub pe strada Batiștei). Blogul lui Radu Oltean (Art-historia) este de asemenea foarte valoros.

Cum ai încercat să îți pui amprenta asupra Bucureștiului, cum ai încercat să schimbi ceva?

E mult spus ca am încercat să-mi pun amprenta. Am o poveste legata de Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu. Observasem că din expoziția permanentă a muzeului lipsea un obiect, carnetul de bal. Din punctul meu de vedere, carnetul de bal ar trebui să fie un obiect de referință în cadrul expoziției permanente, deoarece Palatul Suțu a fost un loc faimos pentru baluri sale. Așa că le-am sugerat celor din personalul administrativ să includă un astfel de carnet de bal și în expoziția lor permanentă. Știam că au asemenea carnete de bal pentru că fuseseră expuse de-a lungul timpului în expozițiile temporare. Nu știu dacă m-au ascultat pe mine, sau chiar era un lucru pe agenda lor, cert e că peste un timp m-am bucurat sa găsesc un carnet de bal expus în cadrul colecției permanente.

În plus, aș vrea să pun în aplicare dorința lui Crutzescu legată de identificarea locuinței lui Ulysse de Marsillac. Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez stabilit la București, pe Calea Victoriei, la mijlocul secolului al XIX-lea. A devenit mare iubitor de București și a scris „Guide du Voyageur a Bucarest” în 1877. Cruțescu și-ar fi dorit ca autoritățile să marcheze casa în care a locuit Ulysse de Marsillac, dar acest lucru nu s-a întâmplat din 1943 până astăzi. Mi-ar plăcea să marchez eu locul acela, dar despre asta, vom vorbi în detaliu în viitor.

De unde ai talentul oratoric?

Mi se trage din primii ani de educație, parinții mei au fost amândoi foarte buni povestitori. Dar cele mai frumoase povestiri mi le împărtășea bunicul meu în plimbările noastre prin București. El a fost moldovean și poate de la el mi se trage harul de povestitor.

Ce întâmplări inedite despre București îți vin in minte?

Bunicul îmi amintește de Petre Ispirescu, tipograf de profesie, fără studii, dar care simțea nevoia sa scrie. El a fost culegător de povești și a scris o carte de basme, folosindu-se de informațiile pe care le-a auzit în copilarie în frizeria tatălui său. În frizerie se deapănă cele mai de suflet povești: din poveste în poveste a ajuns la capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un alt detaliu interesant este acela că Petre Ispirescu a fost un autentic bucureștean, nu a cules povești și legende decât din auzite. Având o familie numeroasă, a muncit toată viața la tipografia primită ca zestre de la soția sa, neavând timp de calatorii. Nu a părăsit Bucureștiul decât o singură dată, când s-a dus la Ploiești la o nuntă.

Meseria lui Ispirescu de tipograf mă duce cu gândul la Carol I, care în prima săptămână după sosirea sa ca principe la București a instaurat revista presei: primul exemplar al tuturor edițiilor ziarelor de pe teritoriul țării noastre trebuia să ajungă pe masa regelui. Al doilea lucru care m-a impresionat la primele gesturi ale lui Carol la sosirea lui în București: a ales o guvernantă britanică să îl învețe limba română. De ce britanică? Pai guvernanta nu știa germană. Nici Carol nu știa limba engleză, ceea ce l-a forțat să învețe limba română într-un ritm accelerat.

Care este Bucureștiul tău preferat?

Bucureștiul de vară timpurie, de iunie dinainte de Sânziene. Când verdele încă se păstrează crud, când se lasă noaptea peste verdeața proaspătă, când iluminatul stradal nocturn învăluie cu căldura umbrele caselor, copacilor și vegetației, iar luminile și umbrele îi conferă o textură magică.

Minunată imagine. Și totuși, dacă ar fi să alegi și un loc preferat din București?

La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, în curtea Bisericii Radu Ceauș, există un pâlc de salcâmi și acest loc descoperit total întâmplător are pentru mine o încărcătură deosebită. Acești salcâmi îmi amintesc de grădina bunicilor din zona Lizeanu. Aveau în curte 4 salcâmi uriași. Acum salcâmii și grădina nu mai există. O construcție nouă cu 3 etaje le-a luat locul. Pentru mine salcâmul este copacul simbol al Bucureștiului datorită copilăriei mele, deși, statistic vorbind, oțetarul este preponderent în oraș. Crengile întortocheate ale salcâmului îl fac să arate total diferit de ceilalți copaci. Salcâmii aștia din curtea bisericii se află în spatele casei lui Ion Cămărășescu, proiectată de Paul Smărăndescu.

Ce alte pasiuni mai ai, în afară de București și istoria Bucureștiului?

Filmul artistic. Indiferent de gen, dar să fie de foarte bună calitate.

Un film pe care l-ai recomanda?

Citizen Kane, ca film vechi. Un film nou bun ar fi Never look away, din 2018.

Înțeleg că Bucureștiul este și rămâne marea ta dragoste. Care ar fi orașul care te atrage din țară cel mai mult după București?

Cu siguranță acesta este Brașovul, am avut o mătușă care locuia în apropierea orașului. Și Brașovul are multe povești nespuse, cu o istorie foarte încărcată din punct de vedere cultural. Conviețuirea confesiunilor religioase diferite a creat un oraș spectaculos. Modul în care s-au adaptat românii de-a lungul vremurilor să locuiască într-un oraș medieval este foarte interesant, și acest lucru îi conferă un farmec extraordinar.

Cum ai gândi tu popularizarea subiectului patrimoniului către mai mulți oameni?

Primul lucru la care mă gândesc este să creez niște contacte cu mai multe institute de profil care se ocupă, într-o formă sau alta, de patrimoniul bucureștean. Sunt mai multe, nu numai Institutul Național al Patrimoniului, care ar putea, prin colaborare cu societatea civilă, să sprijine și să aducă modificări legislative care să stopeze procesele de vandalizare a patrimoniului cultural. Cadrul legislativ existent la ora actuală nu este suficient. Orice alt demers în afară de cel legislativ nu ar avea același impact. Și societatea civilă ar putea să se organizeze pentru a redacta anumite proiecte de modificare legislativă care să protejeze patrimoniul cultural vechi al orașului și să normeze construcțiile noi. Este firesc ca aceste construcții să apară într-un oraș in transformare, dar nu să le obstrucționeze pe cele vechi, ci să existe o anumită armonie.

Un exemplu pentru o inițiativă simplă, Bucureștiul astăzi nu este complet numerotat stradal. Sunt chiar anumite străzi pe care casele nu au nici macar o plăcuță cu număr. Ajungem să ne rătăcim în propriul oraș. Lipsa numelor străzilor sau a numerelor caselor arată dispreț pentru oraș. Și aici văd o rezolvare din punct de vedere legislativ. În plus, eu aș propune dublarea numărului de monumente istorice din București, avem o multitudine de clădiri de patrimoniu care trebuie respectate ca atare. Ar trebui să avem mai multe proiecte pentru a beneficia de fondurile europene nerambursabile, iar instituțiile din domeniu ar trebui să creeze departamente coerente care să se ocupe de redactarea acestor proiecte. Fondurile europene reprezintă șansa caselor de patrimoniu, care ar putea fi astfel reabilitate.

Mi-a plăcut tare mult discuția cu Alex, și mi-am dat seama că oricare dintre noi ar putea fi Alex dacă am adresa întrebările potrivite orașului în care ne-am născut. Fotografiile din articol sunt din colecția lui personală, și arată talentul lui de fotograf. Așa că am apreciat cel mai mult îmbinarea de înzestrări: perseverența pentru a ajunge la miezul informației, fotografia și, cel mai important, harul de a povesti.

istorie

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

Like this:

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Like this:

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Like this:

Pasiune pentru arhitecți și cercetare științifică – interviu cu Oana Marinache

Like this:

De vorbă cu un pasionat de București

Like this:

Caută

Articole recente

Aiciastat pe Instagram

aiciastat

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Caută

Articole recente

Aiciastat pe Instagram

aiciastat