Dialoguri

Interviu cu Patricia Butucel, co-fondatorul și directorul festivalului de muzică clasică din Iași Classix

Classix Festival este primul festival independent de muzică clasică din Iași, care a avut deja 3 ediții desfășurate cu peste 500 de persoane în sală și 130.000 de spectatori online ce au urmărit 110 artiști naționali și internaționali. Festivalul cumulează 20 de parteneri culturali și diplomatici, în 20 de concerte, 4 panel-uri de antreprenoriat creativ, 4 prelegeri educaționale, un vernisaj, o lansare de carte, 7 proiecții de film, 53 massterclass-uri și 8 burse pentru artiști. 

Misiunea Classix este de a susține tinerii artiști români și străini cu cariere promițătoare, interdisciplinaritatea și sincretismul artelor pentru a le integra într-o experiență complexă. Facilitează contactul tinerilor artiști și studenți ai conservatoarelor cu profesioniști din domeniu în cadrul talk-urilor Classix-In-Focus și a masterclass-urilor lansate anul trecut. 53 de masterclass-uri au fost susținute de muzicieni cu cariere internaționale, care au facilitat perfecționarea a 56 de tineri muzicieni din România.

Festivalul Classix din Iași mă atrage pentru că îmbină muzica și patrimoniul, prin activarea unor spații interesante: spre exemplu, foaierul Palatului Culturii sau aula Bibliotecii Centrale Universitare care vor fi gazdele unor recitaluri minunate. Un alt aspect care mă intrigă este organizarea primului concert de pian într-o catedrală din Iași. Așa că m-am bucurat să am ocazia să o cunosc pe co-fondatoarea festivalului, Patricia Butucel, cea care se află în spatele conceptului și al direcției Classix din Iași. I-am adresat câteva întrebări legate de festival și de munca din culise. Vă invit să urmăriți o poveste frumoasă legată de simbioza patrimoniu-muzică și de transformarea unui public înspre iubirea de muzică clasică.

Patricia Butucel
Patricia Butucel

Cum a reacționat la festival publicul meloman din Iași?

A fost mai mult decât interesat, dar ne-am bucurat încă de la prima ediție ca pe lângă acel public meloman care era principala noastră țintă să atragem din ce în ce mai mulți tineri mai aproape de muzica clasică. Am inițiat mulți oameni în frumusețea muzicii clasice și ne bucurăm ca am putut să le deschidem apetitul pentru muzica clasică mai multor oameni. Am fost norocoși să aducem alături de noi și persoane care au venit la Iași special pentru eveniment. 

Experiența pe care ai acumulat-o prin munca în echipă te-a ajutat să perfecționezi modul de lucru și conceptul festivalului. Ai făcut sondaje de opinie sau ți-ai ascultat intuiția?

A fost o poveste mixtă în echipa noastră. Suntem înconjurați de tot felul de oameni, voluntari sau în roluri importante din punct de vedere organizatoric care ne-au împărtășit experiența lor. Chiar dacă unii din ei nu au cunoștințe de specialitate, îi ajută postura de foști spectatori pentru a construi conceptul festivalului care vrea să aducă muzica clasică mai aproape de publicul larg și divers.

Care e profilul publicului participant la Festivalul Classix?

Publicul nostru este alcătuit majoritar din melomanii de care am amintit mai devreme, chiar dacă ne bucurăm să îi avem printre noi și pe curioșii atât din Iași, cât și din toată țara, mai ales că Iașiul este un oraș frumos, cu deschidere către cultura națională și a zonei. Classix durează multe zile, dar sunt niște zile în care nu poți epuiza tot ce ți se oferă în Iași, e tentant. Oameni din toată țara ne-au spus că vor să vină la festival și ne cer informații despre acomodări și program. Publicul tânăr este și el încântat și tocmai de aceea am decis să oferim un număr limitat de bilete gratuite pentru studenții din Iași care nu își pot permite bilete, la fel cum am avut în fiecare an bilete cu sume modice pentru studenți, pentru că nu vrem ca prețul să îi facă pe tineri să se îndepărteze de festivalul nostru.

Schimbă festivalul mentalitatea oamenilor din Iași cu privire la muzica clasică?

 

Da, o schimbă. Cu toate astea, nu am inventat roata, doar am aplicat ceva despre care știam oricum că funcționa. Am incercat să ajutăm cât mai mult și prin intermediul Burselor Classix cu care am asigurat tinerilor artiști români sprijin în străinătate. Ne-am dat seama că în România artiștii nu benefeciază mereu de sprijin și am încercat să remediem situația, de aici și ideea cu masterclassurile. Ne-am găsit motivația de a face ceva în sprijinul artiștilor independenți atunci când am auzit că invitaților noști artiști din străinatate le era oferită o protecție pe perioada pandemiei, perioadă în care nu au putut să își desfășoare activitatea ca la carte. Vrem să îi încurajâm pe artiști să nu se reprofileze, să își urmeze pasiunea. Am avut în primul an trei burse financiare (arte vizuale; coregrafie și muzică) și cel mai mult ne-am droit ca proiectele artiștilor pe care i-am susținut să continue să aibă un impact pozitiv asupra societății. Toți beneficiarii burselor le-au folosit petru a-și continua activitatea sau pentru a crea instalații care le-au adus alte premii. Anul trecut am avut 5 burse, iar artiștii pe care îi ajutâm ajută pe alții le rândul lor, urmărim să generăm un ajutor circular. 

© Classix Festival

De ce ați ales catedrala pentru a desfășura un recital acolo?

Am vrut să fie o experiență cât mai complexă, am vrut să facem festivalul să valorifice cele mai frumoase spații din Iași, cum ar fi Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu sau Palatul Culturii din Iași (sala Henri Coandă). Am încercat să creăm un concert care să păstreze amprenta locului, un concert individual, set up-ul e diferit, am încercat să avem pentru fiecare eveniment o tematică liant între toate concertele, dar cu diverse direcții artistice. Am avut un concert cu un concept „360 de grade” în care artiștii stăteau în mijloc, dar, în principiu, încercăm ne jucăm mereu cu partea de light design sau cu cea de vizual pentru a oferi publicului o experiență unică. În 2020 a fost primul concert în catedrală, am ales catedrala pentru că ne-am dorit mult să fie mult spațiu. E foarte mare, e luminoasă, e rotundă, are vitralii, este spectaculoasă inclusiv privită dincolo de rolul ei, doar ca simplă clădire. Acest concert a fost primul din România cu o proiecție într-o catedrală. 

Cine a realizat video mappingul?

Am avut nevoie de o echipă bună de logistică și de videoproiectoare, iar, în rest, totul este live, am lucrat cu artiști vizuali care cu asta se ocupă și care ne-au făcut mapping pentru fiecare spațiu. Nu am folosit nimic prestabilit, tot conținutul a fost creat pentru fiecare dintre concerte. Lucrăm cu mai mulți artiști, anul trecut am avut partea de butaforie, niște lupi din metal pentru tema „basic instinct”. Anul acesta tema este „metamorfoza”. Unde am putut, fără să minimizăm actul muzical, am pus accent pe partea vizuală pentru ca atât cei de acasă, făcând evenimentul în format hybrid din 2021 prin trasnmisiunea concertelor, cât și pentru cei prezenți să se bucure de tot ce e în jur. Am fost surprinși de succesul din online al evenimentului de muzică clasică, am înregistrat 80 de mii de vizualizări din toate țările. Cu ajutorul ministerelor de externe și al centrelor culturale, ambasade în special, am reușit să ajungem la publicul din țara de origine a artiștilor internaționali pe care i-am avut pe scena noastră și ne bucură că putem pune orașul Iași și România pe harta unor astfel de evenimente în lume și în Europa.

Dacă tema acestui an este metamorfoza, în ce ne vom metamorfoza anul acesta după ce vom participa la Classix ? Cum alegi temele?

Ce întrebare frumoasă! Ne vom metamorfoza într-un iubitor de muzică clasică, desigur! Temele vin din evoluția festivalului, vin cu experiența pe care echipa o acumulăm cu fiecare ediție.

Care ar fi o frază care să definească muzica și patrimoniul pe care le puneți în valoare în Iași?

 

„A contemporany classic affair” e cea mai potrivită alegere, acesta este și sloganul nostru.

Cu cât timp înainte plănuiești un festival ? Cum ții echilibrul ca director?

Începem imediat ce terminăm un festival. Tot timpul ești în căutare de idei, mergi pe stradă și te gândești la ce ai putea pune pe scena festivalului în ediția următoare. E ceva ongoing, mintea nu ți se oprește. Mai mult, comunicăm tot anul publicului despre festival. 

Am două telefoane, e bine să fii mereu conectat cu cei din jur, dar e și mai bine să știi când să pui stop. Seara reușim să ne limităm comunicarea, asta mai puțin în perioada de festival. De multe ori e bine să ai notificările închise, să fii cu apropiații sau cu tine însuți. E important să știi să iei o pauză atunci când simți că nu mai poți. Dacă simți că la ora 14 nu-ți mai funcționează creierul trebuie să te oprești. Decât să mă învârt în jurul cozii 8 ore prefer să fiu efcientă o jumătate de oră. Sunt multe decizii de luat la foc automat, partea de implementare e uneori cea relaxată. Suntem o echipă de 10 oameni cu atribuții diferite. Eu am conturat echipa, dar cu mulți deja colaborasem, e important să fii pe aceeași lungime de undă cu coechipierii tăi, să îi cunoști. Este foarte multă oboseală și foarte mult stres care nu poate fi bine gestionat decât cu o echipă armonioasă. Când unul dintre noi nu mai poate, atunci cu siguranță ceilalți îi sar în ajutor, ne ridicăm unii pe alții de cele mai multe ori.

Mai e loc de creștere în zona festivalurilor de muzică clasică? Ce planuri aveți pentru viitor?

Am crescut în fiecare an atât pe verticală, cât și pe orizontală. Am încercat să adăugăm componentei muzicale artiști din alte domenii din ce în ce mai mult. Am avut lansări de carte, proiecții de film sau expoziții, deci am atins mai mult zone ale artei, dar am avut grijă să îmbunătățim ceea ce e la baza festivalului. Am mărit numărul de concerte și numărul de artiști, dar am urmărit o creștere organică. Nu alergăm după nimic, lăsăm totul să vină natural.

Cea de-a patra ediție a festivalului Classix debutează pe 26 februarie simultan în două orașe: Iași și Chișinău. 7 zile de festival aduc 9 concerte, peste 90 de artiști internaționali invitați, două expoziții, un vernisaj, proiecții de film, prezentări de proiecte artistice, panel-uri și dezbateri. 

Classix 2023 e gata să scoată la iveală progresul creator, puterea de apreciere și curajul emoțional. Bilete se găsesc aici. Programul concertelor Classix este următorul:

  • 26.02 • 11:00 • Concert pop-up la Cărturești la Muzeu • Chișinău
  • 26.02 • 19:30 • Natura Viva • Catedrala Romano-Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regina” • Iași 
  • 27.02 • 19:00 • Balkan Spirit • Casa de Cultură a Studenților • Iași 
  • 28.02 • 19:00 • Romantic Rendez-Vous • Palatul Culturii, sala „Henri Coandă” • Iași
  • 1.03 • 19:00 • Innuendo • Casa de Cultură a Studenților • Iași 
  • 2.03 • 19:00 • Mystic Tales • Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” • Iași
  • 3.03 • 19:00 • The Past Presents the Future • Palatul Culturii, foaier • Iași
  • 4.03 • 16:30 • Long Story Short • Teatrul Național „Vasile Alecsandri” • Iași
  • 4.03 • 20:00 • Imaginarium • Teatrul Național „Vasile Alecsandri” • Iași
Fotografiile sunt de la edițiile anterioare Classix Festival. Ne vedem la festival!
Posted by Ana in Dialoguri, 0 comments

Despre sustenabilitate, ALTRNTV Shop și Atelier Merci. La povești cu Alina Țiplea

Urmăresc Atelier Merci, un atelier de croitorie social, de ceva vreme și mereu m-am întrebat ce oameni se află în spatele acestui concept caritabil. Am descoperit-o pe Alina Țiplea, una dintre fondatoarele Asociației Merci Charity, în Altrntv Shop, unde m-am oprit atrasă de vitrina interesantă și de mirosul de cafea (de la cafeneaua ALT Coffee, înglobată în Shop). Și m-a invitat să descopăr universul alternativ al magazinului deschis de ea alături de partenera ei, Daniela, anul acesta în mai, și al atelierului unde se auzeau de zor mașinile de cusut. În timp ce Alina îmi prezenta atelierul și magazinul mi-a venit ideea unui proiect recurent: #SustainableSunday prin care voi spune povestea unui loc sustenabil în social media în fiecare duminică. Așa că vă voi delecta cu povestea Altrntv Shop, un magazin dedicat produselor create din materiale sustenabile, cu impact redus asupra mediului, proiect inițiat cu sprijinul NESsT și IKEA Social Entrepreneurship și câștigător al competiției NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023.

Alina a studiat la un liceu de artă și la o facultate de management și a deschis în urmă cu 10 ani primul magazin caritabil din București și o ceainărie cu scopul de a genera profit și susține proiecte umanitare pentru copii. A început cu spitale de oncologie pentru copii, apoi a continuat cu misiunea de transmite pachete de produse de igienă orală și servicii stomatologie copiilor din mediul rural (prin Zâna Merciluță, poate ați văzut prin oraș un mini-van marcat astfel – ei bine, despre ea era vorba). Proiectul a tot crescut, acum are două cabinete medicale mobile. Ceainăria și magazinul caritabil au fost pornite din suflet. Mi-a spus cu o undă de tristețe în glas că a fost însă nevoită să închidă magazinul caritabil și ceainăria, unde se legau prietenii, se spuneau povești și era o atmosferă caldă. Simțea că nu reușește să atragă fondurile pe care și le-ar fi dorit și nici produsele donate nu erau neapărat extrem de calitative. Așa că s-a apucat chiar ea să facă haine: s-a reorientat către design-ul vestimentar din dorința de a continua să susțină proiectele umanitare.

Iar ceea ce a urmat a fost mult mai mult decât un simplu design de haine: Atelier Merci. Atelierul are o misiune socială, orientată către cazuri sociale, iar profitul este direcționat integral către proiectele asociației Merci Charity. Motivația a fost de a îmbina design-ul atractiv, materialele naturale, sustenabile și componenta socială. Atelier Merci creează astfel obiecte vestimentare din materiale de calitate, bumbac organic, in, lână și reciclează obiecte vestimentare.

Altrntv Shop vinde, pe lângă produsele create de Atelier Merci, și produsele unor parteneri, la rândul lor sustenabile. Spre exemplu vând produse prietenoase cu mediul și cu pielea, haine din material textil rămas în urma croirii altor produse, prin tehnica patchwork, cămăși realizate din alte 3-4 cămăși reciclate sau rochii realizate din 2-3 tricouri reciclate. Bumbacul organic are certificare Global Organic Textile Standard sau OEKO-TEX. Există și produse care sunt colorate natural, folosind plante. Produsele ceramice sunt realizate din materiale durabile în timp, de exemplu porțelan și gresie, iar decorarea lor este realizată cu pigmenți și glazuri naturale.

Ce mi s-a părut foarte interesant este că spațiul în care funcționează Altrntv Shop, în clădirea fostului Cinematograf Trianon, vechi de peste 100 de ani, a fost la rândul lui amenajat folosind materiale cu impact redus asupra mediului. Spre exemplu, pardoseala folosită, Tarkett IQ Surface, este realizată din material reciclat, sistemul de iluminat inteligent, Signify, este gândit să eficientizeze consumul de energie, iar mobila este creată din lemn achiziționat din România, din sursă verificată.

Alina mi-a explicat etapele prin care a trecut pentru a deschide Altrntv Shop:

Am cochetat un pic cu experiența de a fi într-un shop [fizic] la București Mall la Alist designers boutique și a fost interesant pentru noi, să ne vadă oamenii produsele. Apoi au început să se întoarcă oamenii care ne descoperiseră acolo, sau veneau chiar printr-o recomandare și am tot crescut. A fost extrem de benefic că am găsit niște parteneri care au investit în ideea Altrntv Shop: George, Electrolux, Signify Romania și Tarkett Romania. Am găsit și un grant la care am aplicat: NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023. Noi am mai colaborat și cu George banking și în trecut, iar acum le-am povestit despre idee acum și ne-au susținut. 

În ceea ce privește competiția, ce abordare aveți?

Observăm că s-au deschis mai multe magazine ce distribuie produse sustenabile, ceea ce ne bucură. Noi ne diferențiem prin faptul că promovăm designerii români, vindem predominant haine și bijuterii, dar și cosmetice și produse home-deco create din materiale sustenabile cu tehnici de producție prietenoase cu mediul și pielea. Brandurile pe care le vindem aici vin direct către noi dar și noi căutăm activ.

Clădirea în care se află Altrntv Shop este fostul cinematograf Trianon redenumit cinema București în perioada comunistă. A durat ceva până au primit aprobările necesare pentru a funcționa în această clădire, dar au respectat toți pașii pentru a deschide magazinul aici, inclusiv aprobare pentru incendiu. A fost de-a dreptul o aventură, pentru că a și durat destul de mult timp până le-a venit tot mobilierul, practic s-au tot pregătit pentru acest proiect până când l-au deschis în mai anul acesta. Activitățile pe care le-au derulat aici au fost foarte diverse:

Spațiul este foarte ofertant pentru multiple activități. Am avut aici diverse ateliere de ceramică, de yoga, cerc de poezie, chiar și mici concerte. Mai avem planuri de a face aici interviuri „People of George”.

 

Vă invit să faceți o plimbare până la Altrntv Shop pe Bulevardul Elisabeta nr. 26, să savurați o cafea și să faceți o călătorie printre produsele sustenabile Made in Ro, arborând manifestul enunțat în Altrntv Shop: “There is no plan B, there is only one plan: be responsible.”

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Revitalizarea casei lui Constantin și a Elenei Iarca proiectată în anii ’20 de arh. I.D. Berindey – Interviu cu Laura Lungu

Arhitectul I.D. Berindey, anii 1920. Comanditarii Constantin și Elena Iarca vin din Buzău și îi cer arhitectului deja consacrat pe scena interbelică bucureșteană să le ridice o casă în inima capitalei. Constantin Iarca (13 iulie 1885-1940) a fost moșier, avocat, om politic și primar al orașului Buzău (în 1918), ce făcea parte dintr-o familie de boieri de origine greacă (originară din Gopeș, Macedonia). Planurile lui Berindey au creat pentru Iarca o bijuterie arhitecturală cu tavane ornate, cu o firidă decorativă, cu o fațadă bogat decorată. Casa a căzut pradă naționalizării, ca mai toate bijuteriile arhitectonice din România, și acum are 3 proprietari diferiți. Parterul însă a căpătat o nouă viață sub bagheta Laurei Lungu-Coman, a soțului său Alin Coman și a arhitectului Bogdan Ciocodeică.

În această casă am descoperit o poveste de dragoste. Poveste de dragoste între o casă și cei care au construit-o, cei care au îngrijit-o, cei care au pus în ea o bucățică din sufletul și viața lor. Este o casă ale cărei ferestre, pereți, marchiză, feronerie, oglinzi spun la rândul lor povești. Este o casă peste care au trecut zeci și zeci de ani, care a suferit, a pierit puțin și a renăscut ca pasărea Phoenix. Și despre această casă am stat de vorbă cu Laura Lungu-Coman pentru a publica un articol pentru lovedeco.roPuteți citi varianta extinsă a interviului pe pagina Love Deco: https://lovedeco.ro/amenajare-apartament-vila-interbelica-de-patrimoniu/.

Raportul “Heritage Counts for Europe” publicat de Europa Nostra în 2015 plasează patrimoniul cultural drept un generator de investiții profitabile pentru întreaga societate, de la locuri de muncă (pentru fiecare loc de muncă direct se creează alte 26,7 locuri de muncă indirecte), la taxe, la stimularea creativității, la creșterea sentimentului de apartenență și nu numai. Astfel, patrimoniul cultural este o sursă de creativitate, generând noi idei și soluții cu scopul de a reinterpreta clădiri istorice pentru a le reda viața fără a le știrbi valoarea istorică. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul Laurei.

Din like în like, datorită social media care are, printre altele, latura pozitivă de a apropia oamenii cu interese similare, am avut plăcerea să o cunosc pe Laura Lungu-Coman. Laura are 33 de ani, este antreprenor, coach, iubitoare de frumos și promotoare a bunului-simț și a educației în tot ceea ce ne înconjoară. Atunci când a ales alături de soțul ei, Alin, să își cumpere o casă, nu au ales o casă oarecare, ci una istorică, și o sa vedeți imediat de ce.

Laura și Alin au o fetiță de 2 ani și o cățelușă bulldog francez de 6 ani, Nuna. Laura este o creatoare optimistă, o persoană care generează business-uri din pasiune, iar pasiunea ei impulsionează sferele în care se implică pe o traiectorie ascendentă. Laura este co-fondatorul a două branduri care îmi sunt foarte simpatice, deoarece împletesc două simțuri esențiale, vizual și auditiv, esteticul și muzica: firma de producție mobilier OurDesign și firma de comercializare sisteme audio Harman Audio. Laura a făcut Școala de Arte și s-a reapucat de pictură, obicei cvasi-terapeutic pentru ea, în 2018, când și-a însoțit o prietenă la cursuri de acuarelă. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea sa profesoară cu care face seminarii particulare de acrilic cu o regularitate săptămânală. O interesează arta în marea majoritate a formelor ei, îi place studiul psihologiei și este o persoană activă și energică. Este o persoană îndrăgostită de echilibru, de forme și de culori. Ba chiar și-a vopsit de două ori părul roz.

Având aceste trăsături în minte, mi-ar plăcea să vă întreb: Cum credeți că arată casa ei? Vă invit să vă imaginați că ajungeți pe strada unde locuiește Laura, dacă ridicați privirea în sus, ce credeți că vedeți? Ce culoare are fațada? Este construită în stilul Art Deco sau eclectic? Cum credeți că arată ușa de la intrare? Are marchiză? Poate o monogramă? Dacă intrați tiptil pe ușa sa, ce credeți că vedeți? Cum credeți că sunt tavanele? 

Aș putea continua cu o pleiadă de întrebări, dar bănuiesc că v-am trezit deja curiozitatea pentru a pătrunde efectiv în universul Laurei și al casei sale de patrimoniu. Am avut plăcerea de a-i trece pragul casei (care da, este în stil eclectic) și de a-i adresa câteva întrebări mai mult sau mai puțin iscoditoare. Și, pentru că vreau să împărtășesc cu voi, vă invit și pe voi „înăuntru”.

Pășim astfel într-o vilă istorică cu arhitectură în stil eclectic (Beaux-Arts/ stilul academist francez) din zona Eminescu, în apropiere de parcelarea istorică Ioanid. O vilă istorică transformată într-o bijuterie contemporană. Casa în momentul de față este împărțită între 3 familii, cu câte un apartament pe etaj. Laura are apartamentul cel mai mare, de la parter, având și intrare separată. Unul dintre elementele originale la care Laura și soțul ei au ținut enorm să fie păstrate este ușa de la intrare cu monogramă: inițialele primilor proprietari, „C” și „E”. Apartamentul are 156 mp utili, la care se adauagă 45 mp în beci (spațiu esențial pentru familiile înstărite de altădată, pentru depozitarea alimentelor la rece, a „ghețăriei” și folosit de obiecei și ca spălătorie sau bucătărie de personalul de serviciu). În ceea ce privește curtea, ei dețin 80 mp curte în proprietate și înca 120 mp cota parte. Cei 156 mp ai apartamentului sunt împărțiți între  2 dormitoare, 2 băi, 2 dressinguri, un living, o bucătărie cu zonă de dining incorporată, două holuri și un birou. 

Piesele de rezistență ale apartamentului sunt reprezentate de tavanele foarte decorate și păstrate în perfectă stare, dar și firida din zona de living, care era folosită cu rol decorativ, cel mai probabil adăpostind o statuie de dimensiuni grandioase. Tavanele sunt ornate cu stucaturi cu mascaroni și cu motive geometrice și florale.

CL_PW-16
Tavanul maro din camera fetiiței Laurei este din ipsos

O să vă spun un lucru surprizător: să știți că tavanul maro din camera fetiței Laurei nu este de lemn. Intrigant, nu? De fapt este din ipsos pictat, la fel ca și celelalte tavane din casă. Să știți că dacă vă vine inspirația să creați și voi un astfel de tavan, aveți oricând posibilitatea de a merge la vestita ipsosară Maria Rădulescu în al său atelier de pe Calea Griviței 43 și să dați o comandă potrivită gusturilor și interioarelor voastre. Revenind la decorații, mascaronii sunt figure alegorice și aveau rolul de a proteja casa de spiritele rele. Facem astăzi un arc în timp și le regăsim pe o multitudine de imobile valoroase din capitală, atât la exterior cât și la interior. 

Laura mi-a mărturisit că este într-adevăr casa visurilor lor:

Evident, e o chestiune de gust, dar mi se pare superbă. În plus, a fost extrem de bine întreținută, având aproape toate elementele originale în perfectă stare. Avea suprafața pe care ne-o doream, un pic de curte și este bine amplasată, în centru, lângă parcuri, povestește Laura.

În 2020 se aflau la începutul procesului de căutări pentru casa perfectă, și ca printr-o minune, au găsit-o dintr-o eroare a agentului care o listase la un preț greșit, astfel încât la prețul “nou”, fictiv, ea intra în intervalul de buget pe care îl specificaseră. Fără să caute mai mult, în ziua în care au descoperit-o, au sunat și au programat și vizionarea. Desigur că s-au îndrăgostit, tavanele erau senzaționale, apartamentul fusese recent renovat, casa restaurată. Apoi, spre seară, s-au întâlnit cu proprietarul, a doua zi au făcut oferta de preț, au negociat câteva zile pentru a-l aduce mai aproape de bugetul lor și, surpriză, în maxim o săptămână au semnat precontractul. Apartamentul aflat la parterul acestei vile istorice a fost mai ieftin decât un apartament într-un bloc nou, cu suprafață similară, într-o zonă similară. 

Când a primit cheile de la fostul proprietar, chiar înainte de a face actele, Laura a trăit o serie de emoții:

 

Efectiv m-am așezat pe jos în bucătărie și am început să plâng de fericire. Nu-mi venea să cred, în primul rând că am gasit așa ceva. Apoi, eram incredibil de încantată că aici va fi în curând «acasă», mi-a povestit Laura.

Fiind peste bugetul lor la momentul achiziției, au cumpărat-o cu gândul că o vor închiria câțiva ani până își vor permite amenajarea. Din păcate însă, prietenul lor, căruia i-o închiriaseră imediat după achiziție, a avut afacerea puternic lovită de pandemie, astfel încat au rămas cu apartamentul gol la începutul anului 2021. Între timp însă, familia Laurei și a lui Alin s-a lărgit cu un bebe, așa că apartamentul în care locuiau înainte devenise neîncăpător, astfel încât au hotărât să renoveze și să se mute.

Restaurarea fusese făcută de proprietarul anterior, care s-a ocupat inclusiv de acoperis și fațadă. Toate elementele din interior (tavanele cu stucaturi, nișa cu mosaic pictat, șemineuș) au fost restaurate de o echipa de la Școala de Arte. De asemenea, ușile și parchetul au fost șlefuite și refacute.

Pentru proiectul amenajării interioare, a lucrat cu arhitectul Bogdan Ciocodeică.

La brief, i-am arătat ce amenajări îmi plac, ce arhitecți, ce elemente. Bogdan a ținut cont de dorințele noastre comune și de nevoia de a crea un spațiu sigur pentru fetița noastră. Împreună, am hotărât întrebuințarea fiecărei camere, finisajele și designul mobilierului, povestește Laura.

 

În ceea ce privește renovarea, au făcut modificări la circuitul electric și de apă. Transformarea unui etaj dintr-o vilă istorică într-un apartament de sine-stătător la standarde contemporane a fost un proces destul de dificil, dar interesant. Au transformat în bucătărie o cameră care avea altă întrebuințare la origine, posibil birou. Pe planurile istorice nu sunt marcate destinațiile inițiale ale camerelor gândite de arhitectul Berindey, însă ne putem da cu presupusul. Având în vedere profesia liberală a comanditarului, Constantin Iarca, ne putem închipui că avea câteva camere cu destinația de birou, cu intrare separată față de salonul de primire. În proiectul de reamenajare, au transformat un hol de trecere în baie, lucru care a ridicat iar destule probleme.

Laura mi-a povestit că procesul amenajării a durat totuși doar câteva luni:

Am început șantierul în ianuarie și ne-am mutat la sfârșit de mai. Am urmărit bugetul de aproape, însă am încercat să nu facem compromisuri în ceea ce privește calitatea. Ne-a ajutat foarte mult și arhitectul nostru, Bogdan Ciocodeică, care ne-a îndrumat cu grijă pentru a ne încadra în bugetul disponibil. Având în vedere că dețin o firmă producătoare de mobilier [OurDesign], consider ca am «trișat» un pic în ceea ce privește costul real al acesteia, astfel încât mobila reprezintă mai puțin de jumătate din costul total al proiectului. Întreg procesul de renovare a costat în jur de o treime din valoarea casei. În acest buget, includem, de asemenea, refacerea curții comune, amenajarea curții noastre, înlocuirea porților, căci din păcate cele originale s-au pierdut în negura timpului, refacerea ușii de la intrare, refacerea circuitelor electrice și de apă, reamenajarea băilor, restaurarea parchetului, revopsirea pereților, restaurarea ușilor și înlocuirea geamurilor lor, draperii, perdele, mochetă, covoare, mobilier.

Cu excepția scaunelor care sunt cumpărate de la Ikea, Zara Home, Retros, tot mobilierul este făcut la comandă la OurDesign. Povestea dragostei Laurei pentru mobilă începe din facultate, când una dintre prietenele sale de atunci i-a propus implicarea într-un proiect care combina rame Ludovic de mobilier cu tapițerie cu pictură pop-art. Chiar dacă a ieșit din proiect, își crease o mulțime de contacte în industria mobilei. Astfel, treptat, a început să le ofere clienților soluții de mobilare pentru toată casa. Apoi a cunoscut-o pe Diana, care a devenit prietena și partenera ei. Diana avea în familie o fabrică de mobilă și au început un parteneriat frumos prin care produc împreună orice mobilier își imaginează în cadrul companiei lor, OurDesign. Desigur că OurDesign a produs și mobilierul de vis pentru casa Laurei și a lui Alin.

Bucătaria este realizată din MDF cu blat de HPL compact. Insula din bucătărie este din pal cu decor HPL metalic și marmură. Laura mi-a împărtășit că insula este elementul ei preferat din casă. Băile au mobilier din MDF vopsit iar spațiile de depozitare sunt din pal placat cu oglindă. 

CL_PW-31
Insula din bucătărie, elementul preferat al Laurei din toată casa

Insula este elementul meu preferat din casă, nu doar pentru că este facută dintr-o bucată de marmură pe care o ador, ci și pentru că este așezată sub tavanul meu preferat din casă. Apropo, toate tapițeriile sunt din materiale tratate pentru a rezista la murdărie; avem totuși o fetiță de doi ani, ne spune Laura zâmbind. 

Am întrebat-o pe Laura ce sfaturi le-ar da celor care se gândesc să facă un astfel de proiect, și am primit un răspuns dulce-amar, dar cât se poate de realist:

Să se pregăteasca pentru ce-i mai rău: văd asta în toate proiectele noastre de la firmă. Clienții se așteaptă ca lucrurile să mearga ca unse, dar de multe ori nu se întamplă așa. Astfel că apar multe frustrări, mult stres și certuri. Alin și cu mine deja avem experiența a 3 apartamente renovate împreună, iar cu toate acestea, au existat momente tensionate și în acest proiect. Uneori lucrurile nu ies așa cum ne-am imaginat, bugetul este imposibil de respectat, apar alte probleme neprevăzute, iar pentru toate astea trebuie să fii, în primul rând, pregătit emoțional și psihic.

 

Ceea ce mi-a atras atenția la o privire mai profundă a apartamentului au fost pânzele montate pe pereți. Erau albe. M-am gândit că este o declarație de dragoste către simplitate, minimalism. Însă Laura mi-a zis că sunt pânze goale, pe care urmează să le picteze. Mi s-a părut extraordinar că pasiunea ei pentru pictură va aduce un plus de personalitate casei visurilor sale.

În ceea ce privește inspirația pentru decorarea casei, Laura ne-a povestit:

Există câțiva arhitecți pe care îi urmăresc și care au influențat direcția în care îmi doream decorarea casei. De exemplu, ador proiectele lui Joanna Laven și ale Sarei Fitzgerald. I-am arătat lui Bogdan Ciocodeică ce îmi place, i-am explicat ce nevoi avem și el a făcut acest minunat proiect. Mi-a plăcut extrem de mult ideea lui Bogdan de a alege mobilier simplu, discret, pentru a pune în evidență elementele decorative ale casei. De asemenea, ador faptul că totul este extrem de aerisit, îmi dă foarte multă liniște mentală.

 

Poate credeți că această vilă istorică superbă are un aer de solemnitate, însă să știți că este cât se poate de vie, de zglobie. Viața între acești pereți frumos decorați și sub aceste tavane cu stucaturi se desfășoară tot sub semnul firescului. Astfel, am aflat de la Laura că cele mai utile obiecte din casă pentru ea sunt mașina de cafea și taburetele din hol, iar ultimul lucru pe care l-a cumpărat a fost un tocător cu recipient de colectare. De când își petrece mai mult timp acasă și are copil, desigur că gătește mult mai mult. În plus, casa este mereu plină, de viață și de oameni: în casă locuiește cu soțul, fetița și cățelușa lor, dar zilnic vin bona, bunici sau prieteni în vizită. 

Apropo de firescul cotidian, Laura a început în trecut o serie de podcasturi cu teme conexe domeniului de coaching (serie numită “Tâlcuri cotidiene”), dar dintr-un act de curaj s-a oprit pe motiv că nu se simte expertă în subiectul acesta și nu vrea să “propovăduiască” lucruri pe care nu le stăpânește la perfecție. Mi s-a părut extraordinar, mai ales în contextul în care în ziua de astăzi foarte multe persoane ajung să se exprime în mediul online fără să cunoască aria respectivă. Suferim adesea de “părerologie”. Dar dacă este un domeniu pe care cred că Laura îl stăpânește astăzi, acela este desing-ul interior. Astfel că am întrebat-o când crede că poate obține experiență pe un anumit subiect astfel încât să emită păreri în respectivul domeniu, mai ales în contextul dominației social media asupra vieților noastre:

Social-media ne permite să vindem o imagine falsă. Vindem ghiduri către fericire, dar noi suntem profund nemulțumiți de propria viață. E un demers extrem de periculos. 

Cred că singura experiență relevantă este propria experiență în subiect. Apoi, autenticitatea dă valoare acestei experiențe. Prin urmare, cred că pot să vorbesc doar despre lucruri care mi s-au întâmplat mie și să prezint soluții care mi s-au potrivit, dar care nu sunt neaparat potrivite altcuiva. Apoi, oamenii să aplice ce consideră că li se potrivește. Nu cred în valoarea soluțiilor standard, pentru că noi suntem, fundamental, extrem de diferiți.

Am cercetat puțin și istoria vieții comanditatului original, Constantin Iarca, și am descoperit o personalitate fascinantă cu realizări deosebite în domeniul cultural și nu numai. El s-a născut pe 13 iulie 1885 în satul Ojasca-Măgura, a fost absolvent al Liceului “Matei Basarab” şi al Facultatăţii de Drept din Bucureşti (1879, cu teza de licenţă “Despre prescripţie”). Se trage din familia Erculeştilor originară din Gopeş-Macedonia. Într-un document din 1793 este menţionat strămoșul său, Constantin Iarca, stabilit în anul 1781 la Râmnicu Sărat. Locuia la marginea târgului, mai târziu denumit chiar cartierul Erculeşti.

Constantin C. Iarca a lucrat ca avocat şi substitut de procuror la Buzău, supleant la Râmnicu Sărat şi procuror la Ialomiţa. După ce a demisioanat și a intrat în politică, a fost o vreme şeful organizaţiei Buzău a Partidului Liberal, unde a avut diverse funcții. A fost deputat de 6 ori și membru al comitetului de conducere. În perioada 17 februarie 1900 – 1904; 1907, a fost prefect al judeţului, reuşind ca în acest timp să se construiască 54 localuri de şcoli, clădirile spitalelor din Buzău, Mizil, Pogoanele şi Pătârlagele, mai multe localuri de primării, poduri şi şosele vicinale. A fost și primar al oraşului Buzău în 1918. 

În 1914 a tipărit un memoriu în care susţinea exproprierea marilor latifundii şi împărţirea pământului la ţărani, atitudine care atrage excluderea sa din partid. Mai târziu a devenit şeful dizidenţei liberale-georgiste. Ca deputat, a luat de nenumărate ori cuvântul la şedinţele Camerei, discursurile sau iniţiativele sale legislative (reglementarea raporturilor dintre săteni şi proprietari, monopolul băuturilor spirtoase, problemele viticulturii, autonomia comunală etc.), fiind publicate în presă sau broşuri.

A fost preşedinte al Comitetului Ligii Culturale, secţiunea Buzău, înfiinţată la 24 ianuarie 1891 şi delegat pentru a participa la conferinţele şi congresele de la Bucureşti. Poate de aceea a avut și nevoie de o locuință în capitală. La 17 aprilie 1894 a lansat apelul “Către cetăţeni”, în sprijinul luptei pentru unitate a românilor transilvăneni. A fost preşedinte al Sindicatului agricol şi viticol Buzău şi al Uniunii sindicatelor viticole din România, preşedinte al Societăţii comunale de electricitate (constituită în 1926). Din 1908 a fost director și proprietar al publicaţiei Liberalul, organ al Partidului Liberal din Buzău. A colaborat, totodată, la Gazeta Buzăului (1911 – 1914), organ al aceluiaşi partid. A fost decorat cu ordinele Steaua României ca ofiţer şi Coroana României (în grad de comandor). 

*Informațiile au fost descoperite pe pagina: https://chirac.wordpress.com/2010/12/01/stefan-pardos-fotograf-de-ramnic/#comments

Facem un nou arc în timp și ajungem să ne bucurăm de casa sa din București revitalizată de Laura. Eu am simțit nevoia să o cunosc mai în profunzime pe Laura și să îi înțeleg pasiunea pentru autenticitate, pentru lucrurile frumoase, pentru lucrurile istorice de valoare, așa că am întrebat-o ce ar pune într-o capsulă a timpului, dacă ar avea șansa să o creeze și să o îngroape pentru urmașii noștri de peste 100 de ani. Răspunsul ei m-a cucerit: 

E așa greu să găsești ceva interesant aproape universal, și totuși sensibilizant. Cred că aș face un album foto al lucrurilor mici, cotidiene, poetice, pe care le considerăm total neinteresante pentru că le trăim ca parte a normalului nostru. Prietene la o cafenea, barul preferat într-o seară de vară [Golescu], cu lumea stând în picioare pe trotuar, clădirea preferată din București [casa Mița Biciclista], prima ninsoare a anului, momentul în care sunt scoase pâinile din cuptor la brutăria din colț etc.

Recent am vizionat filmul Nomadland, unde am descoperit replica: “Home, is it just a word or is it something that you carry within you?”, și am simțit nevoia să o întreb și pe Laura ce înseamnă pentru ea “acasă”:

Oamenii pe care îi iubesc. Apoi, acasă înseamnă «în siguranță». Acasă este unde ne întoarcem mereu când vrem să fim protejați, înțeleși și acceptați.

Mie mi se pare extraordinar că o casă istorică poate însemna “acasă” pentru cineva cu un spirit atât de frumos precum al Laurei, că această vilă de patrimoniu a căpătat o nouă viață acum, când își va sărbători centenarul.

Fotografiile sunt realizate de Kinga Tomos.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Mihaela Grama, creatoare de bijuterie contemporană la Romanian Jewelry Week 2022

Prima oară i-am văzut bijuteriile Mihaelei Grama în vitrina Romanian Jewelry Week anul trecut, colecția „Zea mays” (porumb în latină), iar acum colecția „Wishful” m-a frapat mai întâi vizual, și mai apoi prin mesaj, când i-am citit descrierea: 

Dacă ne acoperim părțile aspre cu flori, vor crește? Vor înflori? Dacă vrem cu adevărat ca lucrurile să se îmbunătățească, se vor transforma pur și simplu? Putem face asta prin gândurile noastre, zâmbetele noastre, prin dorințele noastre? A pretinde este la fel cu a te transforma?

“Sunt bine!”

Wishful este o altă colecție de erbari, bazată pe Elderflowers (planta Sambucus Nigra – da, negru) asociată cu războiul meu personal pentru sănătate și luptele din jurul nostru. 

La prima vedere bijuteriile Mihaelei par geometrice, abrupte, dar la o analiză mai în detaliu îți destăinuie un model floral, delicat, “presărat” printre liniile geometrice dominante. Și nu este vorba despre orice fel de floare, ci floarea de soc, Sambucus Nigra. Nigra, care împrumută din negrul său și bijuteriilor Mihaelei.

Colecția ei este despre o luptă interioară, despre dorințe, testarea dorințelor, a rezultatului împlinirii lor. Despre descoperirea limitelor, despre rezonanță interioră. Și Mihaela ne adresează o întrebare esențială prin intermediul colecției sale: dacă ne acoperim rănile de flori, ce se va întâmpla cu ele? Astfel m-am hotărât să îi adresez și eu câteva întrebări, pentru a-I înțelege mai bine resorturile interioare.

Cum de ai ales floarea de soc pentru colecția aceasta, numită “Wishful”?

Îmi place extraordinarul lucrurilor comune, și inflorescența florii de soc îmi aduce a copilărie, a firesc, a joacă, a ceai, a sănătate. Floarea de soc era una dintre florile care nu creșteau în grădina de flori de unde nu era voie sa rupi, era o floare pe care puteam să o iau cu mine, să o miros, să mă joc cu ea. Mi se pare o miniatură perfecta, aproape brodată, firesc, floare lângă floare, boboc lângă boboc.

Nu este prima oară când lumea vegetală îți oferă inspirație. Colecția ta anterioară a fost despre porumb, dar în alt spectru. De ce alegi lumea vegetală pentru lucrările tale?

E o parte uriașă din mine. E natural, instinctiv pentru mine să am  mereu în mâini frunze, bucați din plante, flori. Nu conștientizez când le culeg, și nu le las din mână, le simt și mă joc cu ele.  Uneori glumesc și spun că m-am născut cu flori în mână. Din alt unghi, sunt o fire uneori prea sensibilă și empatică. Plantele nu ma încarcă, pot să le dau starile si emotiile mele și sa iau la schimb calmul si echilibrul lor. Mă pot ancora în lumea vegetală pentru stabilitate. 

Spre exemplu, colectia dinainte de Zea Mays (2021, porumb), a fost Round Echo (2020), niște mini vase, bucați tăiate din semi-sfere ce prindeau cu ajutorul unui pin bucăți din plante înăuntru. Piesa devenea de fiecare data altceva in funcție de interior – frunze de toamnă, un trandafir, bucăți din plantele de pe marginea trotuarului. Povestea colecției era să dea posibilitatea persoanei ce o poartă să își creeze propria bijuterie, propria lume din flori sau plante.

 

Tu ai un profil matematic, de IT și această dragoste pentru lumea organică, vegetală. Geometria pieselor din colecția Wishful vine din profilul tău orientat spre “real”?

 

Cred că da. Uneori lucrurile curg din mine, și abia apoi încerc să le analizez și să caut explicații. În momentul în care am lucrat la designul pieselor eram proaspăt “reparată” de o echipă medicală și am simțit nevoia ca lucrurile să tindă spre metalic, industrial, dur, rațional și am avut baza reală din mine de care să mă agăț pentru asta. 

Și când te-ai decis să creezi bijuterii?

Nu pot spune la fel ca alți designeri că asta mi-am dorit întotdeauna sau că am fost pasionată de bijuterie. Am iubit, in schimb, asocierile de forme, texturi, culori, am lucrat o vreme cu colaje organice, si mi-am dorit sa port combinatiile ce ma fascinau. Le simteam ca parte din mine. M-am jucat o vreme cu componente și am folosit ce găseam în comerț, apoi mi-am dorit să pot face tot designul cap-coadă, așa că am continuat cu cateva cursuri și apoi, atelierul propriu. Partea de colaj-plante a inceput in 2009, iar cea de bijuterie de autor la inceputul lui 2020.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

Încep mereu să mă joc cu elementele și odata ce imi place ceva și ajung la o formă, decid și cum mi-ar plăcea să fie purtată bijuteria. Când lucrez la o colecție nouă, fac piesele cumva pentru mine, așa că mă gândesc ce și cum aș purta eu. În ultima vreme am purtat multe broșe, așa că wishful are, bineînțeles,  mai multe broșe. 

 

Am de ani buni și un brand de bijuterie florală, făcută destul de mult si cu gandul la altii si ce ar purta ei (FlorAtitud), așa că tot ce fac in contextul bijuteriei de autor – Content.MihaelaGrama, îmi doresc să fie personal și cumva din mine și pentru mine. Dacă găsesc oameni care se bucură și rezonează cu asta, e o bucurie în plus.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea: de unde simți că îți vine inspirația?

 

E previzibil să spun că din natura și organic, așa că o să construiesc pe asta. 

Din zona amintirilor de copil, Îmi amintesc clar masa la care stăteam, poziția geamului în raport cu scaunul meu, vag ai mei în jur, și sentimentul lor de îngrijorare că, în loc să mănânc, eu, cu farfuria în față, privesc, plutesc, visătoare în gol, pe geam în gândurile mele. 

Sensibilitatea, firea visatoare, imaginatia bogata si rabdarea au fost trasaturi definitorii la mine si cred ca mi-am exersat “muschiul” acesta toata viata. Partea rationala si anii de real i-am folosit să ma țin, conștient, măcar uneori cu picioarele pe pământ. 

Să creez ceva – partea de “inspirație” -, pentru mine înseamnă să învăț ceva nou, o asociere nouă de elemente, să dau ceva din mine, așa că ce lucrez trebuie să fie o sumă a ceea ce sunt eu în momentul “acum”. Inspirația pot spune că pare să fie rezultatul războiului din mine: ce citesc, ce văd, ce simt, ce aud și felul aproape necontrolat în care le amestecă creierul meu. 

Anul trecut colecția Zen mays povestea despre “extra-ordinarul” din ordinar, despre linii, despre texturi. Colecția de anul acesta este despre descoperirea limitelor. Par două colecții din două lumi diametral opuse, și totuși simt că este un element comun între cele două. Care este acela?

 

Probabil eu și plantele. Sunt același om de anul trecut care iubește ce e delicat, fin și felul naturii de a fi așa. O prietena a descris, la prima impresie, colecția cu “sobru, sculptural” și “mai putin din dulceața” mea din alți ani. Simt că “dulceața” încă e ușor in recuperare (dar spre bine) dupa intervenția și anestezia din anul acesta. Ca să dau românește vina pe alții, cu siguranță ceva s-a întâmplat când eram sub anestezie!

Cred că anul trecut mi-au ajuns, si m-am și identificat cu liniile și texturile organice, firești, sublime, iar anul acesta am vrut să tai in ele. În mine, într-un fel, am simt ca s-a oprit temporar firescul, organicul și, ca sa folosesc cuvintele tale, au fost tăiate limite pe care acum mă văd obligată să le accept. 

Am început colecția de la florile de soc, am stat doar cu ele in fata, am început sa așez lângă ele forme, și m-am auzit simțind că e prea organic, prea fin, asa ca am inceput sa tai… 

Anul acesta ai trecut prin încercări legate de sănătatea ta. Simți că bijuteriile și crearea lor te-a ajutat în vreun fel să depășești momentele grele?

Cred că o să pot raspunde cinstit la asta mai încolo, daca o să mă pot analiza privind în urma. Aș minți dacă aș spune că în orice moment greu ma îndrept spre bijuterie și se rezolva totul. Mi-am dorit să particip la ROJW, să dau din mine ceva și anul acesta, să nu pierd un an. Sunt o fire determinată si uneori (deseori) încapațânată și am luptat cu mine să creez ceva, să îmi procesez anul și sa trec peste el. Am simțit că mi-a fost mult mai greu să găsesc forța să împing tot procesul înainte. 

Cu certitudine pot spune că îmi e drag ce a ieșit, că seamana cu ce sunt în anul acesta, și privind ușor în spate, mi-a făcut bine să ma oblig să ma înțeleg, să mă exprim, să dau florilor mele linii industriale, tăieturi și margini dure.

Colecțiile Mihaelei de bijuterii evoluează odată cu starea ei interioară într-un mod surprinzător, plin de impact. Veți avea ocazia să îi descoperiți colecția la Romanian Jewelry Week 3.0 care va avea loc anul acesta între 5-9 octombrie la Biblioteca Națională. Veți admira bijuterii care transmit un mesaj, pe alocuri codificat, în spectrul vegetalului discret îmbinat cu geometria. Bijuterii care vor povesti despre durere, despre limite, despre speranță. Eu abia aștept efectiv să îi ating creația și să înțeleg mai multe despre această manifestare de artă care transmite atât de multe.

Fotografiile sunt parte din Romanian Jewelry Week.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

Am avut plăcerea de a sta de vorbă pentru mai bine de un ceas cu Kira Hagi, actriță, jurnalistă, om complet. Un extras din această discuție a fost publicat ca interviu în cadrul emisiunii Smart is the new cool la Aleph News

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat, un hashtag de patrimoniu

Vă las mai jos un extras din numărul de pe februarie al suplimentului După Afaceri Premium al Ziarului Financiar, unde am oferit un interviu interesant despre proiectul Aici a stat. Îi mulțumesc Alinei Vasiliu pentru oportunitate!

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Ce o leagă pe artista Ioana Nicoară de studioul Reniform și de festivalul XR Month

O cunosc pe Ioana Nicoară din Câmpulung, unde am întâlnit-o printr-un concurs de împrejurări, datorită unei întâlniri providențiale la Cafeneaua Coloniale (unde trebuie să mergeți neapărat dacă treceți prin Câmpulung!). Am petrecut o seară de vis cu vin roșu, povești și răcoare de iunie la Vila Golescu și de atunci am ținut legături cu regularitate. Mai întâi m-am topit după personalitatea ei și apoi i-am cunoscut arta. Acuarelele ei mă dau pe spate, am urmărit expozițiile în galerii de artă, iar arta digitală produsă de studioul și echipa din care face parte, Reniform, m-a cucerit iremediabil. Principalul nucleu al producției Reniform este o viziune și un concept particular despre modul în care abordarea estetică servește sau conduce povestirea unui anumit proiect.

Având o structură modulară, Reniform colaborează cu animatori și artiști care permit echipei creative să se adapteze la proiecte diverse de animație și VFX, domeniu în care își angajează tot talentul și abilitățile. 

În cadrul Festivalului XR Month Reniform a creat 3 lucrări amplasate în 3 locuri interesante din București: Zaganu, Biblioteca Biblioteca Centrala Universitara Carol, Carturesti Carusel. O lucrare intitulată “Totem” este totem urban, o prezență stranie și tăcută, de privit în cele mai dubioase locuri. La BCU și la Cărturești Carusel este amplasată lucrarea “Baie de flori”, unde Carol I este construit ca un personaj din repertoriul nostru vizual, parte din demersul Reniform de a interpreta în cheie artistică personalități istorice și culturale, demers început odată cu filmul Splendida Moarte Accident. Folosind tehnologia AR, personajul prinde volum și materialitate în fața privitorului și creează o punte între trecut și prezent. 

Am reușit să mă strecor printre secundele libere ale Ioanei și să îi iau un interviu. Vă las în cele ce urmează povestea Ioanei despre Reniform, artă digitală și Festivalul XR Month:

Ioana Nicoara
Ioana Nicoară - "Mă adâncesc în ceea ce creez, indiferent de mediu."

Ești parte dintr-o echipă pluridisciplinară alături în cadrul studioului Reniform: Sergiu Negulici și Adriana Ionică. Când și de ce ați fondat Reniform? Și de ce i-ați dat acest nume? 

Reniform a fost mult timp stage name-ul lui Sergiu și la un moment dat în colaborarea noastră, în 2016, a devenit tot mai clar că ne dorim un studio creativ care să meargă pe o direcție particulară față de cum funcționasem până atunci, ca parte a unui studio mare de post-producție. La acel moment ne doream să ne implicăm mai mult în filme de animație și să avem o mai mare libertate de a propune direcții vizuale sau de storytelling pentru proiecte, fie acestea filme sau reclame, iar cum direcția pornea de la Sergiu iar ”numele” era deja construit, am decis să-l continuăm astfel.

Îți dedici timpul proiectelor culturale prin care creezi atât picturi în acuarelă cât și opere de artă digitală. Ce anume îți place cel mai mult să faci, în care dintre activități simți că te “adâncești” cu totul?

Îmi place foarte mult cam tot ce fac, în toate sferele mele de activitate, fie că e vorba de animație sau de pictat. Mă adâncesc în ceea ce creez, indiferent de mediu. Am curiozități mari față de orice tehnică în care lucrez și tot cercetez și găsesc câte ceva nou cu fiecare proiect sau hârtie albă pe care o am în față.

Te-ai implicat în proiecte culturale în diferite orașe: Câmpulung, București, Timișoara. Care dintre acestea este orașul tău preferat pentru a-ți expune arta și de ce?

Fiecare oraș are particularitățile sale și îmi plac mult toate trei. În București, pentru că am locuit 30 de ani, mă simt teribil de legată de o sumedenie de oameni și de locuri și revin cu mare drag. Timișoara mi s-a dezvăluit printr-o mirare a întâlnirii și m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș, unde chiar acum desfășor un proiect alături de Fundația Triade, o expoziție de realitate augmentată în Piața Unirii, proiectul ”De la Neacșu la AR”. Timișoara a devenit pentru mine un loc unde imposibilul devine posibil iar comunitatea artistică și culturală de acolo mi-a dezvăluit alte feluri de a face lucrurile și de a lucra cu oamenii. Câmpulung mi-a devenit casă atunci când am decis să mă mut aici, mai degrabă pentru apropierea de natură și confortul unui oraș mai liniștit, însă îmi dezvăluie mult potențial de a crește public pentru artă sau proiecte culturale. Ca și mediile, e frumos să alternezi și orașele, astfel înveți mai multe despre tine. Nu mai spun că sper să plimbăm proiectele și prin alte orașe, dacă se ivește ocazia.

Poți să ne povestești puțin despre lucrările semnate Reniform de la XR Month? Cum ați creat instalațiile și cum ați ales monumentele în fața cărora au fost amplasate?

Voi vorbi la plural aici, în numele Reniform. Ca toate proiectele recente, am lucrat ”de la distanță”. Zona BCU ni s-a părut foarte ofertantă pentru personajul lui Carol 1 din ”Baia de flori”, care era deja schițat pentru un posibil proiect. Astfel că am decis să îl reluăm și să îl adaptăm mediului, într-o experiență de rememorare și interpretare. Pentru restul amplasamentelor, am fost deschiși la propunerile organizatorilor XR Month, cărora le mulțumim mult pentru invitație. Totemul făcea parte dintr-o serie de personaje stranii schițate de către Sergiu și am decis să-l adaptăm și să-l vedem augmentat, ca o figură dintr-o mitologie și mistică falsă, de folosit într-un București cotidian.

În interpretarea curatorială a operei “Baie de flori” ați menționat filmul Splendida Moarte Accident. Despre ce este vorba acolo?

Baia de flori pornește din demersul filmului “Splendida Moarte Accident“, primul nostru scurtmetraj, regizat de Sergiu Negulici, unde am modelat o sumedenie de personaje inspirate din figuri istorice și literare, printre care Nae Ionescu, Ion Barbu sau Victor Brauner. Filmul este inspirat dintr-un eveniment real, găsirea de către Sergiu într-un anticariat a unui desen cu o scrisoare secretă pe spate, poveste care ne-a dat peste cap și ne-a pasionat teribil în acea perioadă. Întâlnirea cu autoarea desenului, Medi Dinu, și misterul cu care aceasta ne-a lăsat au deschis o lume nouă pentru noi, astfel s-a născut scenariul filmului, scris în trei oameni, Sergiu Negulici, Manuela Marcovici și cu mine, și ne-a deschis și oportunitatea de a face filmul de animație și a vedea, cu uimire, cum acest film circulă prin toată lumea și câștigă premii. Filmul poate fi văzut pe Vimeo:

Ce ai pune în capsula timpului pentru a fi deschisă peste 100 de ani?

 

Cărți despre lumea pe care o trăim acum, ediția tipărită a revistei Scena9, niște numere Dor, poezie contemporană, muzică, artă. Pentru că mediile artistice contemporane vorbesc despre lumea în care trăim azi. O adevărată capsulă a timpului pentru mine au fost cărțile, printre care Jurnalul lui Mihail Sebastian, Lumea de ieri a lui Stephan Zweig și multe altele. Pentru că am acea convingere că numai înțelegând trecutul, ai acces la cunoaștere despre prezent.

O galerie de artă contemporană din Tokyo sau pe strada Romulus din București. Dacă ar fi să alegi între aceste două locuri să expui o lucrare digitală, unde ai preferă să o faci și de ce?

 

Habar nu am cum e publicul în Tokyo și aș fi curioasă, desigur. Altfel, eu aș expune o lucrare, fie ea digitală sau pictată, oriunde aș avea ocazia. Există și un public cunoscător, care are instrumente de a recepta artă și e un moment minunat să știi că ai ajuns în contact cu oameni cu care poți vorbi lejer ”pe limba ta”, însă îmi place mult să arăt lucrări și oamenilor care se declară necunoscători, care au deschiderea de a vedea ce anume ai tu de oferit. Discuțiile sunt din cele mai surprinzătoare iar dacă reușești să pătrunzi în cotidianul cuiva care nu avea artă pe lista de azi, e cu adevărat o reușită.

Totem XR month
Totem XR month

Din punctul meu de vedere arta digitală este potențată de arta tradițională. Spre exemplu, o lucrare 3D sau de realitate augmentată se folosește cu succes de o lucrare arhitecturală pentru a-i da “viață”. Crezi că va veni o vreme când arta digitală va “înghiți” cu totul arta tradițională? Mai precis, crezi că arta tradițională își va mai găsi locul lângă arta digitală într-un viitor mediu spre lung?

 

Deși sunt pasionată de tehnologie și mă interesează felul în care aceasta se intersectează cu viața noastră și cu felul în care facem artă, consider însă tehnologia a fi doar un instrument care te ajută să creezi, cu limitările și potențialul său. Citeam recent că există locuri unde oameni merg în vacanță pentru a nu fi în contact cu social media sau cu tehnologie, iar atelierele unde îți folosești mâinile și manualitatea sunt tot mai populare într-o viață în care stăm foarte mult în fața ecranelor. Cititul pe ebook readere nu a distrus piața de carte tipărită, și sunt deja niște ani buni de când au apărut. Video didn’t killed the radio star, chiar dacă s-a diversificat felul în care consumăm conținut audio. Ce cred că face mult internetul este că crează accesibilitate ridicată pentru orice tip de conținut sau mediu. Însă nu m-aș hazarda să zic că mediile tradiționale vor dispărea.

Care sunt planurile Reniform de viitor, dacă îmi poți împărtăși din culise?

Suntem foarte bucuroși de proiectele din acest an, unde am folosit multă animație 3d și 2d, am realizat mai multe proiecte care folosesc realitatea augmentată, printre care și DicționAR pe sărite, un proiect foarte simpatic al MȚR. Avem acum în derulare un proiect al studioului cu 15 animații AR care ilustrează texte de autori români contemporani, ”De la Neacșu la AR”, o expoziție în spațiu public ce este instalată în Piața Unirii din Timișoara, în fața Muzeului de Artă, și în Piața Primăriei Câmpulung Muscel. Sperăm să o itinerăm apoi în mai multe locuri din țară. E un proiect care anul trecut părea doar o fantezie ambițioasă și suntem tare fericiți că l-am realizat, cu sprijinul AFCN. Tocmai ce am căpătat un pic mai multă experiență cu gândirea și organizarea proiectelor culturale și sper să ne dezvoltăm o serie de idei și în această zonă.

Vă invit să vă plimbați prin oraș să descoperiți creațiile parte din Festivalul XR Month, să urmăriți creațiile Reniform și felul în care arta digitală ia forme din ce în ce mai diverse. Cu siguranță veți descoperi o sensibilitate și o poveste tranpusă în mediu digital! 

Fotografiile sunt din colecția Ioanei Nicoară.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Marie Jianu, creatoare de bijuterie contemporană

Bijuteria este o formă de exprimare tipică epocilor istorice, tipice stărilor sufletești ale creatorilor lor, tipice culturilor în care se manifestă. Bijuteria contemporană este o artă care a devenit astăzi pe alocuri atipică, deoarece ia forme din ce în ce mai diverse și mai neașteptate. Metal, plastic reciclat, coji de ouă, cauciuc, piele, os, lână sunt doar o parte din materialele cu care se “joacă” creatorii de artă contemporană. Marie Jianu a ales să subjuge metalul pentru a-și exprima stările sufletești, armonia interioară și dorința de creație. Mi-a făcut mare plăcere să o cunosc (de fapt să îi cunosc mai întâi creațiile și apoi pe ea!) prin intermediul Romanian Jewelry Week 2.0 care are loc zilele acestea și despre care am scris aici și să îi iau un interviu. Veți descoperi mai jos cum a ajuns să se dedice bijuteriei și frumosului!

Marie Jianu
Marie Jianu

Care este prima bijuterie pe care ai văzut-o și ți-a rămas întipărită în minte? Era la cineva apropiat sau la cineva zărit din întâmplare?

Primele două bijuterii pe care le am în suflet și în minte sunt copilele mele. Am descoperit bijuteria contemporană mergând la cursurile de bijuterie și apoi în anul 2013 am vizitat târgul Autor care mi s-a părut excepțional, am fost copleșită de creațiile designerilor; am fost oarecum intimidată dar în același timp am început să văd altfel lucrurile.

Cum te-ai decis să creezi bijuterii?

Din dorința de a-mi face propriile brățări și coliere am început să lucrez cu pietre semi-prețioase și alte materiale și cum pofta vine mâncând am început să caut școli de bijuterie și așa l-am cunoscut pe David Sandu, fondatorul Institutului de Arta și Design, Assamblage.

Cum te-ai schimbat din 2012, de când ai început să te dedici bijuteriei contemporane?

 

În tot acest timp am continuat să merg la Assamblage pentru a învăța diferite tehnici de lucru, fără de care nu poți să-ți exprimi creativitatea coerent. Am experimentat tot ce am învățat fără a fi însă consecventă. Într-un final, prin 2019 am realizat că pot și că trebuie să fac prima mea colecție, aveam deja câteva piese pe care de câte ori le vedeam mă miram că le-am făcut eu și așa a apărut colecția Skepsis.

Am văzut că acum explorezi tehnica Chasing & Repoussé. Ne poți povesti puțin despre această tehnică? Cum ai început acest proces și de ce te-a atras această tehnică?

Această tehnică a apărut încă din antichitate, principalele metale folosite erau aurul și argintul pentru piese mai fine iar cuprul și bronzul pentru piese mari, sculpturale. Prin tehnica Repousse-ului se creează volum pe spatele obiectului și apoi cu tehnica Chasing-ului, a cizelurii, se detaliază, se texturează metalul pe partea din față a obiectului cu dăltițe de diferite dimensiuni și ciocan special pentru cizelura. Îmi doream încă din 2016 să fac acest curs dar lucrurile nu s-au potrivit așa că am început să învăț și să descopăr aceasta tehnică minunată la începutul acestui an alături de Maestro Acquafresca. Îmi place mult aceasta tehnică: pur și simplu metalul capătă volum, mișcare și fluiditate.

Ultima ta colecție care va fi și prezentă la Romanian Jelwelry Week se numește Pneuma. Mi se pare un nume atât de potrivit, parcă simți cum prinde viață metalul sub degetele tale. Un nume care exprimă atât forță, cât și catifelare. La fel de reușită mi s-a părut și colecția Skepsis (atât din perspectiva numelui, cât și din perspectivă estetică). Și de aceea aș vrea să te întreb cum îți alegi numele colecțiilor?

Mai degrabă numele mă aleg pe mine. Mă gândesc în timpul lucrului la colecție apoi mă hotărăsc după discuțiile cu miez cu cei apropiați dar și cu profesorii mei, caut apoi în cărți ca să mă conving de toate valențele termenilor – de cele mai multe ori realizez că se potrivesc perfect pe măsură ce descopăr si citesc.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

 

Acum îmi place să lucrez în special brățări pentru că pot folosi tehnica cizelurii, am mai mult spațiu pentru scris povești cu dăltițele și ciocanul dar îmi plac și celelalte elemente de bijuterie.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea, dar îndrăznesc să fiu repetitivă: de unde îți vine inspirația?

 

Nu știu de unde. Poate dintr-un gând bun, o stare anume, din cărțile citite, din călătorii și din natură. De exemplu la colecția Pneuma cu piesele intitulate Interval, Izvor, Serafim, Îmbrățișare, Dialog am încercat să dezvălui Izvorul iubirii Serafimului care Îmbrățișează într-un Dialog permanent Intervalul dintre cer și pământ exprimându-mă în argint pur.

Când lucrezi la o piesă, când simți că ea este cu adevărat terminată?

 

După ce ai unit toate părțile piesei și începi să o finisezi începe să-ți zâmbească și după ce ai gâdilat-o cu puful, strălucește – nu neapărat la propriu – de bucurie și este pregătită să-și întâlnească purtătorul.

Ne poți împărtăși din culise: la ce colecție lucrezi acum, ce planuri ai pentru viitor?

Acum sunt într-o fază în care experimentez lucrul cu piese mai mari, am început cu un pocal, folosind o tehnică destul de dificilă, tehnica “snarling”, nu știu cum aș putea să o traduc în română, poate creare de volum prin trepidații.

Am început să lucrez o nouă colecție cu tehnica cizelurii dar este încă în faza inițială.

Îmi doresc să reușesc să particip consecvent la târgurile importante de profil din Romania și mai apoi din alte țări.

Vă invit să îi descoperiți creațiile lui Marie Jianu la Romanian Jewelry Week 2.0, să admirați colecția Pneuma și să stați ce vorbă cu ea. Cu siguranță veți descoperi o sensibilitate tranpusă în metal, în aripi, în “joaca” și alternarea dintre sacru și profan. Îi mulțumesc pentru acest interviu și pentru faptul că ne încântă cu creațiile ei! 

Fotografiile sunt din colecția lui Marie Jianu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Laurențiu Cuțaru, fondatorul proiectului Țara cu Balauri

Nu e nicio surpriză că în țara noastră se află nenumărate locuri pe cât de pitorești, pe atât de puțin cunoscute publicului larg. Laurențiu Cuțaru este unul dintre cei care și-a propus să le descopere pe cele mai interesante dintre ele, și-a făcut blogul Țara cu Balauri și a creat o comunitate de aprox. 4.000 de oameni pasionați ca el, cu care împărtășește imagini inedite și istoria acestor locuri. Ei bine, vă imaginați că nu am stat pe gânduri când am văzut ce frumuseți descoperă, așa că trebuia să îl cunosc mai bine și să îi iau un interviu. În cele ce urmează, domnișoarelor, doamnelor, domnilor și balaurilor, vă prezint pe nimeni altul decât fondatorul proiectului “Țara cu Balauri”!

Cum a început pasiunea ta pentru istorie pentru dave, castre romane și fortificații?

Încă din perioada liceului am devenit foarte curios în a-mi cunoaște trecutul din punct de vedere cultural, să înțeleg ce fel de evenimente istorice au clădit această țară, care sunt civilizațiile ce au dăinuit pe aceste meleaguri. Citeam foarte mult, urmăream fel și fel de documentare, dar nu m-am gândit că pot așterne aceste lucruri și în mediul online. Astfel că, fiind și o persoană căreia îi place să fie tot timpul pe teren, să înțeleagă istoria de la firul ierbii, am început să fac nenumărate drumuri prin țară vizitând, cu precădere, dave, castre romane, cetăți și fortificații medievale etc. Așa că într-o zi, în urmă cu 2,5 ani mai exact, primind mai multe imbolduri de la cei apropiați, am creat acest blog la care țin foarte mult și care îmi aduce multă liniște interioară.

Pe blogul meu, pe lângă fortificațiile din România, veți mai găsi și case memoriale, conace de poveste, curți medievale, monumente istorice sau edificii istorico-religioase. Toate acestea vin ca o extensie la numărul de dave, castre romane și cetății pe care îl veți descoperi pe https://taracubalauri.com/.

De ce ai numit blogul și comunitatea Țara cu balauri?

Din două motive: 

1) Sunt pasionat de mitologia românească, de folclorul și basmele de pe aceste meleaguri. Aici regăsim balaurul, o creatură fabuloasă care dă și numele blog-ului meu. 

2) Când eram copil, prietenii mă strigau uneori ‘’Laur Balaur’’.

Care este obiectivul tău în călătoriile de explorare și cercetare?

 

Încerc să găsesc locații cât mai izolate, cât mai uitate de lume și unde nu poți ajunge cu ușurință tocmai pentru a le face puțină lumină în mediul online.

Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda
Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda

Cum îți alegi destinațiile?

În funcție de zonă. Spre exemplu, dacă vreau să văd cetăți greco-romane, merg în Dobrogea. Dacă vreau să descopăr cule, merg în Oltenia și tot așa.

Îți planifici călătoriile în funcție de locurile despre care vrei să scrii sau te duci unde vezi cu ochii și te lași surprins de ceea ce găsești pe drum?

Le planific de cele mai multe ori, dar îmi place și să descopăr locuri noi pe traseul meu despre care nu știam.

Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat?

 

Mi-aș dori să documentez toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea. Practic, vreau să pun bazele unui e-book unde veți găsi fotografii cu aceste locații, localizare dar și un minim de informații.

Cum obții finanțare pentru proiectele tale?

 

Din propriul buzunar. 

Cum ai început să documentezi, mai ales înainte să ai blogul?

 

Îmi creasem, deja, un folder unde salvasem o bună parte din fotografiile pe care le-am făcut în timp ce mă plimbam prin țară. Din punct de vedere al informațiilor istorice, nu prea mă documentasem în detaliu, dar apoi ușor dar sigur am început să citesc cât mai multe cărți, articole online, enciclopedii etc.

Cum îmbini meseria ta de manager de proiect cu pasiunea ta pentru istorie?

Meseria de Project Manager m-a învățat să fiu și mai organizat decât eram, astfel că acest lucru mă ajută foarte mult atunci când plec pe teren să caut locații istorice pentru că trebuie să-mi calculez bugetul, combustibilul cu care alimentez mașina, locurile unde opresc pentru a servi masa sau atunci când mă odihnesc.

Informațiile disponibile pe internet despre anumite locuri alese de tine sunt destul de puține, vagi, uneori inexacte și contradictorii. Cum te asiguri că informația pe care o transmiți este corectă, cum ajungi la sâmburele de adevăr?

De obicei, în online cel puțin, prima sursă pe care o verific este Institutul Național al Patrimoniului (http://www.cimec.ro/) . Apoi mai verific și în Repertoriul Arheologic Naţional (RAN) după care mă rezum la diferite cărți și articole unde încerc să compar informația obținută.

Ai vreo întâmplare inedită din expedițiile tale despre care poți povesti?

În timp ce încercam să descopăr castrul roman Arrubium (Măcin, Tulcea), concentrat fiind în a filma, am avut niște contre cu o gașca de câini care păreau cam hotărâți să mă alerge. Aici este filmarea: https://www.facebook.com/111629176377252/videos/4215406821851286

Care este locul tău preferat din România descoperit în ultimii ani?

Sarmizegetusa Regia. Știu, este cunoscută publicului larg, însă am vizitat nenumărate locații istorice din țara asta, dar cu greu se apropie de Cetatea Sacră. E ceva fain acolo!

Ce cărți ai recomanda despre cetați și fortificații?

La prima strigare, “Cetăți, castele și alte fortificații din România“, de Radu Oltean.

Laurențiu Cuțaru
Laurențiu Cuțaru

Laurențiu Cuțaru, zis și Laur Balaur, demonstrează că prin pasiune se poate realiza o muncă absolut fantastică de documentare și popularizare a patrimoniului cultural și istoric al României. Pentru alții sunt basme (cu sau fără balauri), dar Laurențiu se duce pe teren, inventariază, fotografiază, filmează din dronă și scrie o poveste faină care ajunge astfel la noi toți. Mi-ar plăcea tare mult să își atingă obiectivul de a realiza un ebook despre toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea.

Fotografiile sunt din colecția lui Laurențiu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu muzicianul Răzvan Popovici, fondatorul festivalului SoNoRo

În fiecare an aștept cu inima la gură lansarea programului festivalului SoNoRo și a turneului SoNoRo Conac ca să văd ce locuri deosebite vor “deschide” prin muzică, ce conace vor răsuna pe acorduri de Bach, ce personalități muzicale ne vor delecta auzul. Și aproape în fiecare an reușeam să ajung la cel puțin un concert marca SoNoRo, festival care a ajuns după părerea mea un regal muzical, un Eveniment cu “E” mare în tabloul muzical de la noi din țară. Un proiect ambițios al lui Răzvan Popovici ajuns fenomen național! Iar anul acesta am marea plăcere de a fi partener media al SoNoRo, iar ocazia de a-l cunoaște personal și de a-i lua un interviu lui Răzvan Popovici mi s-a părut de neratat! Vă las în ceea ce urmează să vă delectați cu poveștile sale, și vă recomand să vă luați un pahar de vin și să puneți pe fundal acorduri de muzică clasică.

Razvan Popovici
Razvan Popovici

Te-ai născut într-o familie de muzicieni, în București, orașul pe care eu îl iubesc foarte mult. Care este prima ta amintire cu Bucureștii, daca închizi ochii și te gândești?

Am foarte multe amintiri din București, deoarece m-am născut în centrul orașului, vis-a-vis de liceul George Enescu, în Piața Sfinții Voievozi, de unde în copilărie mergeam zilnic cu bunicul și cu sora mea fie în parcul Kiseleff, fie în parcul Herăstrau. Apoi, la finalul săptămânii, unul dintre noi era fie la bunicii din partea tatălui, în Piața Lahovary, în clădirea aceea din spatele spitalului de oftalmologie, o clădire foarte “spooky”, care arată ca în familia Adams, fie în Floreasca la străbunicii mei. Așadar, cam acesta era triunghiul care construia Bucureștiul în care am crescut eu, iar ceea ce mi-a rămas în minte din copilărie sunt toate casele splendide care la începutul anilor ’80 erau pe locurile unde acum sunt blocurile din Piața Victoriei.

Da, vechiul București, urmele lui… Și pentru că te tragi dintr-o familie de muzicieni, și tatăl și mama ta cântau la câte un instrument, cum a fost să crești pe acorduri muzicale?

 

A fost foarte bine, am crescut cu muzica acasă, apoi în fiecare săptămână mergeam la concerte la Ateneu sau la Sala Radio, a fost foarte util pentru a avea un mod natural de a interfera cu muzica.

Și cum și-au dat seama părinții tăi că ai ureche muzicală?

 

Ureche muzicală aveam amândoi, și eu și sora mea, pentru că atunci când eram mici ne-au testat.

Răzvan Popovici la violă
Răzvan Popovici la violă

Cum se testează urechea muzicală? Știu că la Andrei, soțul meu, și-au dat seama deoarece reproducea prin casă melodiile pe care tatăl lui le cânta la vioară.

Prin joacă. Pentru ritm te pun să aplauzi, pentru ureche să repeți un cântecel. 

Deci nu are legatură cu faptul ca tatăl tău cânta la violă?

Nu, are legatură mai degrabă cu faptul că nu studiam deloc la vioară și, într-adevăr, întrucât tatăl meu era printre cei mai buni profesori de violă din Liceul George Enescu, decizia a fost destul de ușor de luat. Apoi am fost la grupa de preșcolari la Liceul Enescu, unde părinții noștri erau profesori și, încet încet, am intrat pe acest făgaș. Sora mea a fost dintotdeauna pe drumul muzicii, însă la mine a fost mai cu meandre, pentru că nu prea mă interesa așa tare. De fapt, eu m-am decis să fac muzică abia la vârsta de 17 ani, când am emigrat la Salzburg și am avut un profesor foarte bun care m-a motivat. Am început cu pianul, apoi am trecut pe vioară la 8 ani. Totuși, pentru aceste două instrumente era o concurență foarte mare, așa că ne-am gândit să trec la alt instrument. La 13 ani am ajuns să cânt la violă, iar sora mea cânta la harpă.

Ai studiat cu tatăl tau? Cum a fost?

 

Da, am studiat. A fost… problematic. E greu în familie. Deși el era foarte bine intenționat și îmi voia binele, eu mereu comentam, analizam, deliberam și aveam diverse alte opinii. De exemplu, când studiezi cu un profesor și acesta îți spune că este fals, nu dezbati că poate este “fălsuț”, nu merge, e fals sau curat, fălsuț nu există.

Aceste povești mă duc cu gândul la poveștile Lianei Șerbescu, mătușa mea și fiica marei pianistă Silvia Șerbescu. Sub numele Silviei Șerbescu s-a organizat și un Concurs de interpretare muzicală, la care soțul meu, Andrei, a fost premiat cu locul I de 2 ori și îmi amintesc cât de surprins a fost când a descoperit ca suntem rude, văzându-i piatra funerară alături de bunicii mei. Fiica ei, Liana Șerbescu, a emigrat în anii ’70 și ne-am reîntâlnit de curând, când mi-a povestit că la început nu a avut-o pe mama ei, Silvia Șerbescu, drept profesoară, ci pe o elevă a mamei ei. Eu trăiam cu impresia că este mai ușor să urmezi calea muzicii, că ai totul la îndemână crescând într-o familie de muzicieni, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Da, așa este. Ai mei chiar erau pedagogi, însă mă uit la colegi de-ai mei din multe țări, ai căror părinți sunt foarte faimoși, cum ar fi Mischa Maisky, Alfred Brendel sau David Oistrakh. Am fost coleg mulți ani la rând cu Adrian Brendel, care a avut turnee împreună cu tatăl său, Alfred Brendel, iar critica internațională se orienta asupra faptului că Adrian nu este la același nivel cu Alfred. Ceea ce este normal, pentru că este alt muzician, altă maturitate muzicală.

Da, chiar am remarcat ce ai spus tu într-un interviu, că artistul este ca un vin, pe măsură ce trec anii acesta capătă maturitate și devine din ce în ce mai bun.

 

Chiar și Brâncuși a zis că la umbra marilor copaci nu crește nimic, așa că uneori onoarea de a crește lângă un muzician faimos poate deveni chiar o piedică, pentru că eclipsează tot. Din acest punct de vedere le sunt foarte recunoscător părinților noștri, deoarece nici nu ne-au obligat să facem muzică dar nici nu ne-au eclipsat cu personalitatea lor. 

Da, este admirabil. Voi la ce vârstă ați plecat la studii? 

Eu aveam 15 ani, iar sora mea, Miruna, 14.

Și, prima oară unde ați fost?

Prima dată a fost Germania, dar apoi am fost la Salzburg, Paris, la Frankfurt, am stat 5 ani la Londra, apoi la Berlin…

Ai observat metode diferite intre aceste școli și cu care ai rezonat cel mai bine?

Desigur, dar toate au fost bune. La Salzburg am avut un profesor care m-a motivat extraordinar, era o personalitate vulcanică și contactul cu el era electrizant. La Paris am avut alt profesor extrem de bine organizat, ceea ce pe mine m-a ajutat să mă pună pe un făgaș mai ordonat după ce am avut parte de libertate nelimitată de la profesorul din Salzburg. Apoi am ajuns la Freiburg unde am studiat cu un profesor foarte celebru de la care puteai sa copiezi văzând doar cum cânta. După aceea, tot la Freiburg am avut un profesor care și astăzi este mentorul meu și căruia și astăzi îi mai cânt. Un om care, din punct de vedere uman este foarte generos, iar în ceea ce privește metoda, știe să explice orice fără să separe tehnica de muzică. Acum, fiind și eu profesor, îmi dau seama cât de important este să studiezi cu studenții și muzical și tehnic, deoarece deseori se studiază doar tehnica și partea muzicală rămâne sub preș.

Mi-a rămas în minte ceea ce mi-ai spus despre profesorul tău din Freiburg, pe care l-ai menționat și într-un interviu din trecut, când ai spus că are 80 de ani și tu încă îi mai cânți din când în când. Mi s-a părut extraordinar, dar nu am înțeles exact cum procedați. Te duci la el la Freiburg, vine el aici?

Fie merg eu acolo, fie vine el aici, deoarece organizez regulat cursuri să lucreze cu bursierii SoNoRo, sau chiar pe Skype. Chiar ieri i-am cântat, învățasem o nouă Fantasie de Schumann și am avut nevoie de o a doua opinie. Iar acest lucru este foarte util, deoarece de multe ori te aduce cu picioarele pe pământ. La vârsta mea există marea tentație să crezi că tu știi mai bine, însă fiecare întâlnire cu el este un privilegiu și, chiar dacă eu am 46 ani, el are totuși 80 și sunt multe de învățat de la el. Cu el vorbesc mult despre muzică, frazări și alte subtilități. El a fost crucial pentru mine la Freiburg, apoi 15 ani am pierdut contractul.

Și cum ați reluat legătura?

Aveam un concert la Basel și vorbeam cu o prietenă care și ea a studiat cu el, moment în care ne-am gândit să îl chemăm la concert. Și a venit la concert, iar dupa exact 15 ani am reluat legătura.

Ce poveste frumoasă! Cred că asta le lipsește multor elevi astăzi, un mentor care să le arate o cale pe care să meargă, care să îi inspire. 

Din păcate așa este, unii ajung profesori din varii motive, fie financiare, fie de timp, fie că “așa s-a nimerit”. Eu însă consider că în calitate de profesor, trebuie să fii atât un model de artist, cât și un model de viață pentru elevii tăi. Ca profesor, elevilor le transmiți un stil de viață, ești legătura lor cu trecutul. Și aici când vin la mine studenții, văd cărți, albume, iar asta reprezintă o inspirație pentru ei. 

Ai concertat pe marile scene ale lumii, Köln, Munchen, Paris, New York la Carnegie Hall. Care este scena care ți-a rămas întipărită în minte și de ce?

Carnegie Hall. Nu o să uit niciodată când am ajuns în față și nu îmi venea să cred că este adevărat că sunt acolo. A doua oară a fost mai ok, iar acum sperăm sa ajungem a treia oară pe 2 Decembrie la concertul aniversar SoNoRo 15 ani.

Întotdeauna când cânți într-o astfel de sală de concert este un mix de trăiri, emoții, stres. Îmi voi aminti mereu când am cântat pentru prima oară în Konzerthaus și Muzikverein din Viena. Sau acum 2 ani, la Santory Hall în Tokyo. Sau la Bruxelles, la Bozar, în ziua lansării expoziției Brâncuși, a fost foarte foarte frumos. Apoi, nu voi uita niciodată când am cântat prima oară ca solist la Sala Radio, sau la Ateneu, sunt momente foarte frumoase. Țin minte, de asemenea, cât de atent asculta publicul când am cântat prima oară la Riga, un public fantastic. 

Sau concertele care au avut loc în acești 9 ani de conace în locuri de poveste, de exemplu când s-a inaugurat castelul de la Micloșoara, sau conacul de la Cotești al lui Mihai Ghyka. La Cotești, la fostul conac al lui Victor Slăvescu am cântat și în interior, și în curte. Și în față, și în spate, am repetat acolo. Noi suntem foarte buni prieteni, străbunica mea avea casă după colț și viță de vie, însă noi ne-am cunoscut mult mai târziu, la București.

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu in curtea bisericii
SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor in curtea bisericii - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Deci, în curând, o sa bem vinul SoNoRo!

Chiar am făcut în urmă cu 7-8 ani, s-au numit Vivace Alb și Cantabile Roșu. Le-am făcut cu Crama Oprișor. În fiecare an am încercat să facem ceva inedit, chiar într-un an am scos o ciocolată cu un chocolatier olandez sau belgian, nu mai țin minte. 

SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Care este clădirea ta preferată din București? 

Casa noastră! Glumesc, dar din punct de vedere afectiv asta este. Altfel, evident, Ateneul Român. Apoi sunt tot felul de case prin fiecare cartier, fie că vorbim de Cotroceni, Mântuleasa, fie că sunt Art Deco, brâncovenesc, etc.

Care este clădirea ta preferată din București? 

Am o mare pasiune pentru stilul arhitectural Art Deco modernist. Mereu am căutat un apartament într-un bloc modernist. Îmi place foarte mult Brauner, Marcel Iancu. Apoi îmi plac foarte mult clădirile brâncovenești și cele eclectice, care sunt extrem de frumoase.

Care este o personalitate din lumea muzicii care te-a marcat în afara de profesorul tău de la Freiburg?

Am avut extrem de multe întâlniri cu muzicieni extraordinari, cu care îmi face plăcere să împart scena și apoi chiar să devenim prieteni. De exemplu, Mihaela Martin și Frans Helmerson formează un cuplu de muzicieni extraordinari și oameni foarte generoși, iar aici se vede ce bine se îmbină generozitatea și talentul, o combinație fericită.

Cum găsești timp sa întreții aceste prietenii? Toată ziua călătorești?

Mai puțin când e pandemie. Practic, în fiecare săptămână ești într-un alt loc și concertezi cu diverși oameni, iar asta este foarte benefic ca muzician, ai ocazii să înveți foarte multe lucruri și se dezvoltă o rețea spectaculoasă de muzicieni din toată lumea. Este o rețea pe care am construit-o și prin SoNoRo, dar și eu ca muzician, de când sunt membru RARO.

Dar cum ai atâta timp, ziua ta are tot 24 ore?

Ziua are tot 24 ore, dar trebuie să fiu organizat. Căci și mie îmi place să petrec timpul cu soția mea, sau cu prietenii, e important. Soția mea nu este muzician, dar călătorește cu mine cu mare plăcere când nu este ocupată. 

 

Cum ți-a venit ideea să fondezi SoNoRo?

Am avut o intuiție, m-am gândit că România are nevoie de un festival de muzică de cameră. Iată că, 16 ani mai târziu, pregătim o ediție aniversară. La început toți erau cumva sceptici, nu mi-au dat nicio șansă, mi-au zis să fiu vigilent deoarece România nu are nevoie de muzică. Mă bucur că au greșit.

 

SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Ai spus cândva că românii sunt extrem de generoși și că vrei să dai ceva înapoi. În ce sens sunt generoși? Cu aplauzele?

Nu neapărat, sunt generoși cu prietenii, cu cei pe care îi cunosc, la asta mă refer. Aici, să fii invitat undeva reprezintă un cu totul alt concept de musafir față de ceea ce vedem în Vest. Te uiți cum curge vinul la o petrecere în București și cât este de drămuit la o petrecere în Zurich. Acesta este un mic exemplu, dar sunt multe exemple. Inclusiv cei care susțin și ajută sunt mult mai generoși față de alte părți, însă adevărații mecena lipsesc în România. 

 

Ați transformat foarte multe spații neconvenționale în locuri de concert, mai ales anul trecut cu pandemia ați adaptat extraordinar această slăbiciune transformând grădinile în note muzicale. În ce spațiu neconvențional nou ți-ai dori să aibă loc următoarele ediții?

Ar fi foarte frumos să facem un concert în Grădina Palatului Elisabeta. Mai sunt câteva reședințe private unde mi-ar plăcea sau alte locuri oficiale cu grădini. 

 

Cum se diferențiază pentru tine un concert în aer liber față de unul la interior? Evident că din punct de vedere acustic este o diferență, dar din punct de vedere al sentimentelor tale, dacă ar fi să alegi?

Desigur că prefer spațiul închis. Acolo poți să creezi magie, să pornești din liniște și să ajungi la liniște. Înainte de clinchetul primului sunet, liniștea este foarte importantă. Dacă publicul este agitat, aștepți până se face liniște. Doar muzica clasică pleacă din liniște și se încheie în liniște

Evident că un concert open air are o anumită poezie pe care nu poți să o ai în Ateneu, pentru că acolo începi cu liniște și termini cu liniște. Într-un concert open air mai faci un cvartet cu păsărelele, cu un cal care nechează, mai sunt niște cocoși care cotcodăcesc trei străzi mai încolo. Evident că, la interior, este altă treabă, pentru că muzica are nevoie de rezonanță și să ajungă intactă în interiorul sufletelor oamenilor.

 

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu
Poezia unui concert în aer liber - SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Mi s-a părut că la începutul pandemiei ați pus la dispoziția publicului o parte din concertele voastre online. Ați prins chiar momentul când oamenii nu aveau alternativă. Cum a reacționat publicul? S-a uitat? 

Cred că a ajutat, oamenii au fost foarte entuziasmați. Am concurat în online cu Metropolitan Opera din New York, dar nu contează. Cred că arta a ajutat populația lumii să supraviețuiască perioadei de carantină.

 

Da, și mai ales muzica. Au fost niște momente muzicale extrem de puternice. Dacă ar fi să îți rezumi activitatea de 15 ani în cadrul SoNoRo într-o propoziție, care ar fi aceea?

Never ending story. O poveste fără sfârșit.

 

E ca povestea lui Eliade, că tot suntem aici. Și ultima întrebare, ai spus la un moment dat că te ghidezi după o frază celebră a pianistului Daniel Barenboim, lucrurile imposibile sunt mai ușoare decât lucrurile grele. Care este următorul lucru imposibil pe care îl planifici?

Dacă anul trecut a fost imposibil, cred că anul ăsta este mai ușor decât imposibil. Cred că anul ăsta avem doar lucruri grele. Sunt atâtea semne de întrebare, din nou, așa că vom vedea de la proiect la proiect.

 

SoNoRoConac -Rezidența BRD Scena9 - PeAripileVantului
SoNoRo Conac -Rezidența BRD Scena9 - Pe Aripile Vantului

Interviul cu Răzvan Popovici mi-a confirmat încă o dată că puterea muzicii combinată cu puterea voinței sunt absolut transformatoare. Mi-aș dori tare mult ca fiecare copil care se simte atras de muzică să continue să studieze instrumentul favorit, să meargă pe acest drum, chiar dacă nu este unul facil. Dar cu siguranță este un drum plin de trăiri intense și împliniri, un drum care poate schimba multe vieți. Vă invit să participați la turneul SoNoRo Conac din acest an, deoarece echipa continuă seria lucrurilor “imposibile spre grele” și ne vor surprinde cu câteva locuri minunate pe care le (re)descoperă și în 2021. Vă voi povesti mai multe în articolul viitor!

Fotografiile sunt din colecția SoNoRo.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 2 comments