Dialoguri

Despre sustenabilitate, ALTRNTV Shop și Atelier Merci. La povești cu Alina Țiplea

Urmăresc Atelier Merci, un atelier de croitorie social, de ceva vreme și mereu m-am întrebat ce oameni se află în spatele acestui concept caritabil. Am descoperit-o pe Alina Țiplea, una dintre fondatoarele Asociației Merci Charity, în Altrntv Shop, unde m-am oprit atrasă de vitrina interesantă și de mirosul de cafea (de la cafeneaua ALT Coffee, înglobată în Shop). Și m-a invitat să descopăr universul alternativ al magazinului deschis de ea alături de partenera ei, Daniela, anul acesta în mai, și al atelierului unde se auzeau de zor mașinile de cusut. În timp ce Alina îmi prezenta atelierul și magazinul mi-a venit ideea unui proiect recurent: #SustainableSunday prin care voi spune povestea unui loc sustenabil în social media în fiecare duminică. Așa că vă voi delecta cu povestea Altrntv Shop, un magazin dedicat produselor create din materiale sustenabile, cu impact redus asupra mediului, proiect inițiat cu sprijinul NESsT și IKEA Social Entrepreneurship și câștigător al competiției NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023.

Alina a studiat la un liceu de artă și la o facultate de management și a deschis în urmă cu 10 ani primul magazin caritabil din București și o ceainărie cu scopul de a genera profit și susține proiecte umanitare pentru copii. A început cu spitale de oncologie pentru copii, apoi a continuat cu misiunea de transmite pachete de produse de igienă orală și servicii stomatologie copiilor din mediul rural (prin Zâna Merciluță, poate ați văzut prin oraș un mini-van marcat astfel – ei bine, despre ea era vorba). Proiectul a tot crescut, acum are două cabinete medicale mobile. Ceainăria și magazinul caritabil au fost pornite din suflet. Mi-a spus cu o undă de tristețe în glas că a fost însă nevoită să închidă magazinul caritabil și ceainăria, unde se legau prietenii, se spuneau povești și era o atmosferă caldă. Simțea că nu reușește să atragă fondurile pe care și le-ar fi dorit și nici produsele donate nu erau neapărat extrem de calitative. Așa că s-a apucat chiar ea să facă haine: s-a reorientat către design-ul vestimentar din dorința de a continua să susțină proiectele umanitare.

Iar ceea ce a urmat a fost mult mai mult decât un simplu design de haine: Atelier Merci. Atelierul are o misiune socială, orientată către cazuri sociale, iar profitul este direcționat integral către proiectele asociației Merci Charity. Motivația a fost de a îmbina design-ul atractiv, materialele naturale, sustenabile și componenta socială. Atelier Merci creează astfel obiecte vestimentare din materiale de calitate, bumbac organic, in, lână și reciclează obiecte vestimentare.

Altrntv Shop vinde, pe lângă produsele create de Atelier Merci, și produsele unor parteneri, la rândul lor sustenabile. Spre exemplu vând produse prietenoase cu mediul și cu pielea, haine din material textil rămas în urma croirii altor produse, prin tehnica patchwork, cămăși realizate din alte 3-4 cămăși reciclate sau rochii realizate din 2-3 tricouri reciclate. Bumbacul organic are certificare Global Organic Textile Standard sau OEKO-TEX. Există și produse care sunt colorate natural, folosind plante. Produsele ceramice sunt realizate din materiale durabile în timp, de exemplu porțelan și gresie, iar decorarea lor este realizată cu pigmenți și glazuri naturale.

Ce mi s-a părut foarte interesant este că spațiul în care funcționează Altrntv Shop, în clădirea fostului Cinematograf Trianon, vechi de peste 100 de ani, a fost la rândul lui amenajat folosind materiale cu impact redus asupra mediului. Spre exemplu, pardoseala folosită, Tarkett IQ Surface, este realizată din material reciclat, sistemul de iluminat inteligent, Signify, este gândit să eficientizeze consumul de energie, iar mobila este creată din lemn achiziționat din România, din sursă verificată.

Alina mi-a explicat etapele prin care a trecut pentru a deschide Altrntv Shop:

Am cochetat un pic cu experiența de a fi într-un shop [fizic] la București Mall la Alist designers boutique și a fost interesant pentru noi, să ne vadă oamenii produsele. Apoi au început să se întoarcă oamenii care ne descoperiseră acolo, sau veneau chiar printr-o recomandare și am tot crescut. A fost extrem de benefic că am găsit niște parteneri care au investit în ideea Altrntv Shop: George, Electrolux, Signify Romania și Tarkett Romania. Am găsit și un grant la care am aplicat: NESsT – IKEA Social Entrepreneurship Poland and Romania Accelerator 2021-2023. Noi am mai colaborat și cu George banking și în trecut, iar acum le-am povestit despre idee acum și ne-au susținut. 

În ceea ce privește competiția, ce abordare aveți?

Observăm că s-au deschis mai multe magazine ce distribuie produse sustenabile, ceea ce ne bucură. Noi ne diferențiem prin faptul că promovăm designerii români, vindem predominant haine și bijuterii, dar și cosmetice și produse home-deco create din materiale sustenabile cu tehnici de producție prietenoase cu mediul și pielea. Brandurile pe care le vindem aici vin direct către noi dar și noi căutăm activ.

Clădirea în care se află Altrntv Shop este fostul cinematograf Trianon redenumit cinema București în perioada comunistă. A durat ceva până au primit aprobările necesare pentru a funcționa în această clădire, dar au respectat toți pașii pentru a deschide magazinul aici, inclusiv aprobare pentru incendiu. A fost de-a dreptul o aventură, pentru că a și durat destul de mult timp până le-a venit tot mobilierul, practic s-au tot pregătit pentru acest proiect până când l-au deschis în mai anul acesta. Activitățile pe care le-au derulat aici au fost foarte diverse:

Spațiul este foarte ofertant pentru multiple activități. Am avut aici diverse ateliere de ceramică, de yoga, cerc de poezie, chiar și mici concerte. Mai avem planuri de a face aici interviuri „People of George”.

 

Vă invit să faceți o plimbare până la Altrntv Shop pe Bulevardul Elisabeta nr. 26, să savurați o cafea și să faceți o călătorie printre produsele sustenabile Made in Ro, arborând manifestul enunțat în Altrntv Shop: “There is no plan B, there is only one plan: be responsible.”

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Revitalizarea casei lui Constantin și a Elenei Iarca proiectată în anii ’20 de arh. I.D. Berindey – Interviu cu Laura Lungu

Arhitectul I.D. Berindey, anii 1920. Comanditarii Constantin și Elena Iarca vin din Buzău și îi cer arhitectului deja consacrat pe scena interbelică bucureșteană să le ridice o casă în inima capitalei. Constantin Iarca (13 iulie 1885-1940) a fost moșier, avocat, om politic și primar al orașului Buzău (în 1918), ce făcea parte dintr-o familie de boieri de origine greacă (originară din Gopeș, Macedonia). Planurile lui Berindey au creat pentru Iarca o bijuterie arhitecturală cu tavane ornate, cu o firidă decorativă, cu o fațadă bogat decorată. Casa a căzut pradă naționalizării, ca mai toate bijuteriile arhitectonice din România, și acum are 3 proprietari diferiți. Parterul însă a căpătat o nouă viață sub bagheta Laurei Lungu-Coman, a soțului său Alin Coman și a arhitectului Bogdan Ciocodeică.

În această casă am descoperit o poveste de dragoste. Poveste de dragoste între o casă și cei care au construit-o, cei care au îngrijit-o, cei care au pus în ea o bucățică din sufletul și viața lor. Este o casă ale cărei ferestre, pereți, marchiză, feronerie, oglinzi spun la rândul lor povești. Este o casă peste care au trecut zeci și zeci de ani, care a suferit, a pierit puțin și a renăscut ca pasărea Phoenix. Și despre această casă am stat de vorbă cu Laura Lungu-Coman pentru a publica un articol pentru lovedeco.roPuteți citi varianta extinsă a interviului pe pagina Love Deco: https://lovedeco.ro/amenajare-apartament-vila-interbelica-de-patrimoniu/.

Raportul “Heritage Counts for Europe” publicat de Europa Nostra în 2015 plasează patrimoniul cultural drept un generator de investiții profitabile pentru întreaga societate, de la locuri de muncă (pentru fiecare loc de muncă direct se creează alte 26,7 locuri de muncă indirecte), la taxe, la stimularea creativității, la creșterea sentimentului de apartenență și nu numai. Astfel, patrimoniul cultural este o sursă de creativitate, generând noi idei și soluții cu scopul de a reinterpreta clădiri istorice pentru a le reda viața fără a le știrbi valoarea istorică. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul Laurei.

Din like în like, datorită social media care are, printre altele, latura pozitivă de a apropia oamenii cu interese similare, am avut plăcerea să o cunosc pe Laura Lungu-Coman. Laura are 33 de ani, este antreprenor, coach, iubitoare de frumos și promotoare a bunului-simț și a educației în tot ceea ce ne înconjoară. Atunci când a ales alături de soțul ei, Alin, să își cumpere o casă, nu au ales o casă oarecare, ci una istorică, și o sa vedeți imediat de ce.

Laura și Alin au o fetiță de 2 ani și o cățelușă bulldog francez de 6 ani, Nuna. Laura este o creatoare optimistă, o persoană care generează business-uri din pasiune, iar pasiunea ei impulsionează sferele în care se implică pe o traiectorie ascendentă. Laura este co-fondatorul a două branduri care îmi sunt foarte simpatice, deoarece împletesc două simțuri esențiale, vizual și auditiv, esteticul și muzica: firma de producție mobilier OurDesign și firma de comercializare sisteme audio Harman Audio. Laura a făcut Școala de Arte și s-a reapucat de pictură, obicei cvasi-terapeutic pentru ea, în 2018, când și-a însoțit o prietenă la cursuri de acuarelă. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea sa profesoară cu care face seminarii particulare de acrilic cu o regularitate săptămânală. O interesează arta în marea majoritate a formelor ei, îi place studiul psihologiei și este o persoană activă și energică. Este o persoană îndrăgostită de echilibru, de forme și de culori. Ba chiar și-a vopsit de două ori părul roz.

Având aceste trăsături în minte, mi-ar plăcea să vă întreb: Cum credeți că arată casa ei? Vă invit să vă imaginați că ajungeți pe strada unde locuiește Laura, dacă ridicați privirea în sus, ce credeți că vedeți? Ce culoare are fațada? Este construită în stilul Art Deco sau eclectic? Cum credeți că arată ușa de la intrare? Are marchiză? Poate o monogramă? Dacă intrați tiptil pe ușa sa, ce credeți că vedeți? Cum credeți că sunt tavanele? 

Aș putea continua cu o pleiadă de întrebări, dar bănuiesc că v-am trezit deja curiozitatea pentru a pătrunde efectiv în universul Laurei și al casei sale de patrimoniu. Am avut plăcerea de a-i trece pragul casei (care da, este în stil eclectic) și de a-i adresa câteva întrebări mai mult sau mai puțin iscoditoare. Și, pentru că vreau să împărtășesc cu voi, vă invit și pe voi „înăuntru”.

Pășim astfel într-o vilă istorică cu arhitectură în stil eclectic (Beaux-Arts/ stilul academist francez) din zona Eminescu, în apropiere de parcelarea istorică Ioanid. O vilă istorică transformată într-o bijuterie contemporană. Casa în momentul de față este împărțită între 3 familii, cu câte un apartament pe etaj. Laura are apartamentul cel mai mare, de la parter, având și intrare separată. Unul dintre elementele originale la care Laura și soțul ei au ținut enorm să fie păstrate este ușa de la intrare cu monogramă: inițialele primilor proprietari, „C” și „E”. Apartamentul are 156 mp utili, la care se adauagă 45 mp în beci (spațiu esențial pentru familiile înstărite de altădată, pentru depozitarea alimentelor la rece, a „ghețăriei” și folosit de obiecei și ca spălătorie sau bucătărie de personalul de serviciu). În ceea ce privește curtea, ei dețin 80 mp curte în proprietate și înca 120 mp cota parte. Cei 156 mp ai apartamentului sunt împărțiți între  2 dormitoare, 2 băi, 2 dressinguri, un living, o bucătărie cu zonă de dining incorporată, două holuri și un birou. 

Piesele de rezistență ale apartamentului sunt reprezentate de tavanele foarte decorate și păstrate în perfectă stare, dar și firida din zona de living, care era folosită cu rol decorativ, cel mai probabil adăpostind o statuie de dimensiuni grandioase. Tavanele sunt ornate cu stucaturi cu mascaroni și cu motive geometrice și florale.

CL_PW-16
Tavanul maro din camera fetiiței Laurei este din ipsos

O să vă spun un lucru surprizător: să știți că tavanul maro din camera fetiței Laurei nu este de lemn. Intrigant, nu? De fapt este din ipsos pictat, la fel ca și celelalte tavane din casă. Să știți că dacă vă vine inspirația să creați și voi un astfel de tavan, aveți oricând posibilitatea de a merge la vestita ipsosară Maria Rădulescu în al său atelier de pe Calea Griviței 43 și să dați o comandă potrivită gusturilor și interioarelor voastre. Revenind la decorații, mascaronii sunt figure alegorice și aveau rolul de a proteja casa de spiritele rele. Facem astăzi un arc în timp și le regăsim pe o multitudine de imobile valoroase din capitală, atât la exterior cât și la interior. 

Laura mi-a mărturisit că este într-adevăr casa visurilor lor:

Evident, e o chestiune de gust, dar mi se pare superbă. În plus, a fost extrem de bine întreținută, având aproape toate elementele originale în perfectă stare. Avea suprafața pe care ne-o doream, un pic de curte și este bine amplasată, în centru, lângă parcuri, povestește Laura.

În 2020 se aflau la începutul procesului de căutări pentru casa perfectă, și ca printr-o minune, au găsit-o dintr-o eroare a agentului care o listase la un preț greșit, astfel încât la prețul “nou”, fictiv, ea intra în intervalul de buget pe care îl specificaseră. Fără să caute mai mult, în ziua în care au descoperit-o, au sunat și au programat și vizionarea. Desigur că s-au îndrăgostit, tavanele erau senzaționale, apartamentul fusese recent renovat, casa restaurată. Apoi, spre seară, s-au întâlnit cu proprietarul, a doua zi au făcut oferta de preț, au negociat câteva zile pentru a-l aduce mai aproape de bugetul lor și, surpriză, în maxim o săptămână au semnat precontractul. Apartamentul aflat la parterul acestei vile istorice a fost mai ieftin decât un apartament într-un bloc nou, cu suprafață similară, într-o zonă similară. 

Când a primit cheile de la fostul proprietar, chiar înainte de a face actele, Laura a trăit o serie de emoții:

 

Efectiv m-am așezat pe jos în bucătărie și am început să plâng de fericire. Nu-mi venea să cred, în primul rând că am gasit așa ceva. Apoi, eram incredibil de încantată că aici va fi în curând «acasă», mi-a povestit Laura.

Fiind peste bugetul lor la momentul achiziției, au cumpărat-o cu gândul că o vor închiria câțiva ani până își vor permite amenajarea. Din păcate însă, prietenul lor, căruia i-o închiriaseră imediat după achiziție, a avut afacerea puternic lovită de pandemie, astfel încat au rămas cu apartamentul gol la începutul anului 2021. Între timp însă, familia Laurei și a lui Alin s-a lărgit cu un bebe, așa că apartamentul în care locuiau înainte devenise neîncăpător, astfel încât au hotărât să renoveze și să se mute.

Restaurarea fusese făcută de proprietarul anterior, care s-a ocupat inclusiv de acoperis și fațadă. Toate elementele din interior (tavanele cu stucaturi, nișa cu mosaic pictat, șemineuș) au fost restaurate de o echipa de la Școala de Arte. De asemenea, ușile și parchetul au fost șlefuite și refacute.

Pentru proiectul amenajării interioare, a lucrat cu arhitectul Bogdan Ciocodeică.

La brief, i-am arătat ce amenajări îmi plac, ce arhitecți, ce elemente. Bogdan a ținut cont de dorințele noastre comune și de nevoia de a crea un spațiu sigur pentru fetița noastră. Împreună, am hotărât întrebuințarea fiecărei camere, finisajele și designul mobilierului, povestește Laura.

 

În ceea ce privește renovarea, au făcut modificări la circuitul electric și de apă. Transformarea unui etaj dintr-o vilă istorică într-un apartament de sine-stătător la standarde contemporane a fost un proces destul de dificil, dar interesant. Au transformat în bucătărie o cameră care avea altă întrebuințare la origine, posibil birou. Pe planurile istorice nu sunt marcate destinațiile inițiale ale camerelor gândite de arhitectul Berindey, însă ne putem da cu presupusul. Având în vedere profesia liberală a comanditarului, Constantin Iarca, ne putem închipui că avea câteva camere cu destinația de birou, cu intrare separată față de salonul de primire. În proiectul de reamenajare, au transformat un hol de trecere în baie, lucru care a ridicat iar destule probleme.

Laura mi-a povestit că procesul amenajării a durat totuși doar câteva luni:

Am început șantierul în ianuarie și ne-am mutat la sfârșit de mai. Am urmărit bugetul de aproape, însă am încercat să nu facem compromisuri în ceea ce privește calitatea. Ne-a ajutat foarte mult și arhitectul nostru, Bogdan Ciocodeică, care ne-a îndrumat cu grijă pentru a ne încadra în bugetul disponibil. Având în vedere că dețin o firmă producătoare de mobilier [OurDesign], consider ca am «trișat» un pic în ceea ce privește costul real al acesteia, astfel încât mobila reprezintă mai puțin de jumătate din costul total al proiectului. Întreg procesul de renovare a costat în jur de o treime din valoarea casei. În acest buget, includem, de asemenea, refacerea curții comune, amenajarea curții noastre, înlocuirea porților, căci din păcate cele originale s-au pierdut în negura timpului, refacerea ușii de la intrare, refacerea circuitelor electrice și de apă, reamenajarea băilor, restaurarea parchetului, revopsirea pereților, restaurarea ușilor și înlocuirea geamurilor lor, draperii, perdele, mochetă, covoare, mobilier.

Cu excepția scaunelor care sunt cumpărate de la Ikea, Zara Home, Retros, tot mobilierul este făcut la comandă la OurDesign. Povestea dragostei Laurei pentru mobilă începe din facultate, când una dintre prietenele sale de atunci i-a propus implicarea într-un proiect care combina rame Ludovic de mobilier cu tapițerie cu pictură pop-art. Chiar dacă a ieșit din proiect, își crease o mulțime de contacte în industria mobilei. Astfel, treptat, a început să le ofere clienților soluții de mobilare pentru toată casa. Apoi a cunoscut-o pe Diana, care a devenit prietena și partenera ei. Diana avea în familie o fabrică de mobilă și au început un parteneriat frumos prin care produc împreună orice mobilier își imaginează în cadrul companiei lor, OurDesign. Desigur că OurDesign a produs și mobilierul de vis pentru casa Laurei și a lui Alin.

Bucătaria este realizată din MDF cu blat de HPL compact. Insula din bucătărie este din pal cu decor HPL metalic și marmură. Laura mi-a împărtășit că insula este elementul ei preferat din casă. Băile au mobilier din MDF vopsit iar spațiile de depozitare sunt din pal placat cu oglindă. 

CL_PW-31
Insula din bucătărie, elementul preferat al Laurei din toată casa

Insula este elementul meu preferat din casă, nu doar pentru că este facută dintr-o bucată de marmură pe care o ador, ci și pentru că este așezată sub tavanul meu preferat din casă. Apropo, toate tapițeriile sunt din materiale tratate pentru a rezista la murdărie; avem totuși o fetiță de doi ani, ne spune Laura zâmbind. 

Am întrebat-o pe Laura ce sfaturi le-ar da celor care se gândesc să facă un astfel de proiect, și am primit un răspuns dulce-amar, dar cât se poate de realist:

Să se pregăteasca pentru ce-i mai rău: văd asta în toate proiectele noastre de la firmă. Clienții se așteaptă ca lucrurile să mearga ca unse, dar de multe ori nu se întamplă așa. Astfel că apar multe frustrări, mult stres și certuri. Alin și cu mine deja avem experiența a 3 apartamente renovate împreună, iar cu toate acestea, au existat momente tensionate și în acest proiect. Uneori lucrurile nu ies așa cum ne-am imaginat, bugetul este imposibil de respectat, apar alte probleme neprevăzute, iar pentru toate astea trebuie să fii, în primul rând, pregătit emoțional și psihic.

 

Ceea ce mi-a atras atenția la o privire mai profundă a apartamentului au fost pânzele montate pe pereți. Erau albe. M-am gândit că este o declarație de dragoste către simplitate, minimalism. Însă Laura mi-a zis că sunt pânze goale, pe care urmează să le picteze. Mi s-a părut extraordinar că pasiunea ei pentru pictură va aduce un plus de personalitate casei visurilor sale.

În ceea ce privește inspirația pentru decorarea casei, Laura ne-a povestit:

Există câțiva arhitecți pe care îi urmăresc și care au influențat direcția în care îmi doream decorarea casei. De exemplu, ador proiectele lui Joanna Laven și ale Sarei Fitzgerald. I-am arătat lui Bogdan Ciocodeică ce îmi place, i-am explicat ce nevoi avem și el a făcut acest minunat proiect. Mi-a plăcut extrem de mult ideea lui Bogdan de a alege mobilier simplu, discret, pentru a pune în evidență elementele decorative ale casei. De asemenea, ador faptul că totul este extrem de aerisit, îmi dă foarte multă liniște mentală.

 

Poate credeți că această vilă istorică superbă are un aer de solemnitate, însă să știți că este cât se poate de vie, de zglobie. Viața între acești pereți frumos decorați și sub aceste tavane cu stucaturi se desfășoară tot sub semnul firescului. Astfel, am aflat de la Laura că cele mai utile obiecte din casă pentru ea sunt mașina de cafea și taburetele din hol, iar ultimul lucru pe care l-a cumpărat a fost un tocător cu recipient de colectare. De când își petrece mai mult timp acasă și are copil, desigur că gătește mult mai mult. În plus, casa este mereu plină, de viață și de oameni: în casă locuiește cu soțul, fetița și cățelușa lor, dar zilnic vin bona, bunici sau prieteni în vizită. 

Apropo de firescul cotidian, Laura a început în trecut o serie de podcasturi cu teme conexe domeniului de coaching (serie numită “Tâlcuri cotidiene”), dar dintr-un act de curaj s-a oprit pe motiv că nu se simte expertă în subiectul acesta și nu vrea să “propovăduiască” lucruri pe care nu le stăpânește la perfecție. Mi s-a părut extraordinar, mai ales în contextul în care în ziua de astăzi foarte multe persoane ajung să se exprime în mediul online fără să cunoască aria respectivă. Suferim adesea de “părerologie”. Dar dacă este un domeniu pe care cred că Laura îl stăpânește astăzi, acela este desing-ul interior. Astfel că am întrebat-o când crede că poate obține experiență pe un anumit subiect astfel încât să emită păreri în respectivul domeniu, mai ales în contextul dominației social media asupra vieților noastre:

Social-media ne permite să vindem o imagine falsă. Vindem ghiduri către fericire, dar noi suntem profund nemulțumiți de propria viață. E un demers extrem de periculos. 

Cred că singura experiență relevantă este propria experiență în subiect. Apoi, autenticitatea dă valoare acestei experiențe. Prin urmare, cred că pot să vorbesc doar despre lucruri care mi s-au întâmplat mie și să prezint soluții care mi s-au potrivit, dar care nu sunt neaparat potrivite altcuiva. Apoi, oamenii să aplice ce consideră că li se potrivește. Nu cred în valoarea soluțiilor standard, pentru că noi suntem, fundamental, extrem de diferiți.

Am cercetat puțin și istoria vieții comanditatului original, Constantin Iarca, și am descoperit o personalitate fascinantă cu realizări deosebite în domeniul cultural și nu numai. El s-a născut pe 13 iulie 1885 în satul Ojasca-Măgura, a fost absolvent al Liceului “Matei Basarab” şi al Facultatăţii de Drept din Bucureşti (1879, cu teza de licenţă “Despre prescripţie”). Se trage din familia Erculeştilor originară din Gopeş-Macedonia. Într-un document din 1793 este menţionat strămoșul său, Constantin Iarca, stabilit în anul 1781 la Râmnicu Sărat. Locuia la marginea târgului, mai târziu denumit chiar cartierul Erculeşti.

Constantin C. Iarca a lucrat ca avocat şi substitut de procuror la Buzău, supleant la Râmnicu Sărat şi procuror la Ialomiţa. După ce a demisioanat și a intrat în politică, a fost o vreme şeful organizaţiei Buzău a Partidului Liberal, unde a avut diverse funcții. A fost deputat de 6 ori și membru al comitetului de conducere. În perioada 17 februarie 1900 – 1904; 1907, a fost prefect al judeţului, reuşind ca în acest timp să se construiască 54 localuri de şcoli, clădirile spitalelor din Buzău, Mizil, Pogoanele şi Pătârlagele, mai multe localuri de primării, poduri şi şosele vicinale. A fost și primar al oraşului Buzău în 1918. 

În 1914 a tipărit un memoriu în care susţinea exproprierea marilor latifundii şi împărţirea pământului la ţărani, atitudine care atrage excluderea sa din partid. Mai târziu a devenit şeful dizidenţei liberale-georgiste. Ca deputat, a luat de nenumărate ori cuvântul la şedinţele Camerei, discursurile sau iniţiativele sale legislative (reglementarea raporturilor dintre săteni şi proprietari, monopolul băuturilor spirtoase, problemele viticulturii, autonomia comunală etc.), fiind publicate în presă sau broşuri.

A fost preşedinte al Comitetului Ligii Culturale, secţiunea Buzău, înfiinţată la 24 ianuarie 1891 şi delegat pentru a participa la conferinţele şi congresele de la Bucureşti. Poate de aceea a avut și nevoie de o locuință în capitală. La 17 aprilie 1894 a lansat apelul “Către cetăţeni”, în sprijinul luptei pentru unitate a românilor transilvăneni. A fost preşedinte al Sindicatului agricol şi viticol Buzău şi al Uniunii sindicatelor viticole din România, preşedinte al Societăţii comunale de electricitate (constituită în 1926). Din 1908 a fost director și proprietar al publicaţiei Liberalul, organ al Partidului Liberal din Buzău. A colaborat, totodată, la Gazeta Buzăului (1911 – 1914), organ al aceluiaşi partid. A fost decorat cu ordinele Steaua României ca ofiţer şi Coroana României (în grad de comandor). 

*Informațiile au fost descoperite pe pagina: https://chirac.wordpress.com/2010/12/01/stefan-pardos-fotograf-de-ramnic/#comments

Facem un nou arc în timp și ajungem să ne bucurăm de casa sa din București revitalizată de Laura. Eu am simțit nevoia să o cunosc mai în profunzime pe Laura și să îi înțeleg pasiunea pentru autenticitate, pentru lucrurile frumoase, pentru lucrurile istorice de valoare, așa că am întrebat-o ce ar pune într-o capsulă a timpului, dacă ar avea șansa să o creeze și să o îngroape pentru urmașii noștri de peste 100 de ani. Răspunsul ei m-a cucerit: 

E așa greu să găsești ceva interesant aproape universal, și totuși sensibilizant. Cred că aș face un album foto al lucrurilor mici, cotidiene, poetice, pe care le considerăm total neinteresante pentru că le trăim ca parte a normalului nostru. Prietene la o cafenea, barul preferat într-o seară de vară [Golescu], cu lumea stând în picioare pe trotuar, clădirea preferată din București [casa Mița Biciclista], prima ninsoare a anului, momentul în care sunt scoase pâinile din cuptor la brutăria din colț etc.

Recent am vizionat filmul Nomadland, unde am descoperit replica: “Home, is it just a word or is it something that you carry within you?”, și am simțit nevoia să o întreb și pe Laura ce înseamnă pentru ea “acasă”:

Oamenii pe care îi iubesc. Apoi, acasă înseamnă «în siguranță». Acasă este unde ne întoarcem mereu când vrem să fim protejați, înțeleși și acceptați.

Mie mi se pare extraordinar că o casă istorică poate însemna “acasă” pentru cineva cu un spirit atât de frumos precum al Laurei, că această vilă de patrimoniu a căpătat o nouă viață acum, când își va sărbători centenarul.

Fotografiile sunt realizate de Kinga Tomos.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Mihaela Grama, creatoare de bijuterie contemporană la Romanian Jewelry Week 2022

Prima oară i-am văzut bijuteriile Mihaelei Grama în vitrina Romanian Jewelry Week anul trecut, colecția „Zea mays” (porumb în latină), iar acum colecția „Wishful” m-a frapat mai întâi vizual, și mai apoi prin mesaj, când i-am citit descrierea: 

Dacă ne acoperim părțile aspre cu flori, vor crește? Vor înflori? Dacă vrem cu adevărat ca lucrurile să se îmbunătățească, se vor transforma pur și simplu? Putem face asta prin gândurile noastre, zâmbetele noastre, prin dorințele noastre? A pretinde este la fel cu a te transforma?

“Sunt bine!”

Wishful este o altă colecție de erbari, bazată pe Elderflowers (planta Sambucus Nigra – da, negru) asociată cu războiul meu personal pentru sănătate și luptele din jurul nostru. 

La prima vedere bijuteriile Mihaelei par geometrice, abrupte, dar la o analiză mai în detaliu îți destăinuie un model floral, delicat, “presărat” printre liniile geometrice dominante. Și nu este vorba despre orice fel de floare, ci floarea de soc, Sambucus Nigra. Nigra, care împrumută din negrul său și bijuteriilor Mihaelei.

Colecția ei este despre o luptă interioară, despre dorințe, testarea dorințelor, a rezultatului împlinirii lor. Despre descoperirea limitelor, despre rezonanță interioră. Și Mihaela ne adresează o întrebare esențială prin intermediul colecției sale: dacă ne acoperim rănile de flori, ce se va întâmpla cu ele? Astfel m-am hotărât să îi adresez și eu câteva întrebări, pentru a-I înțelege mai bine resorturile interioare.

Cum de ai ales floarea de soc pentru colecția aceasta, numită “Wishful”?

Îmi place extraordinarul lucrurilor comune, și inflorescența florii de soc îmi aduce a copilărie, a firesc, a joacă, a ceai, a sănătate. Floarea de soc era una dintre florile care nu creșteau în grădina de flori de unde nu era voie sa rupi, era o floare pe care puteam să o iau cu mine, să o miros, să mă joc cu ea. Mi se pare o miniatură perfecta, aproape brodată, firesc, floare lângă floare, boboc lângă boboc.

Nu este prima oară când lumea vegetală îți oferă inspirație. Colecția ta anterioară a fost despre porumb, dar în alt spectru. De ce alegi lumea vegetală pentru lucrările tale?

E o parte uriașă din mine. E natural, instinctiv pentru mine să am  mereu în mâini frunze, bucați din plante, flori. Nu conștientizez când le culeg, și nu le las din mână, le simt și mă joc cu ele.  Uneori glumesc și spun că m-am născut cu flori în mână. Din alt unghi, sunt o fire uneori prea sensibilă și empatică. Plantele nu ma încarcă, pot să le dau starile si emotiile mele și sa iau la schimb calmul si echilibrul lor. Mă pot ancora în lumea vegetală pentru stabilitate. 

Spre exemplu, colectia dinainte de Zea Mays (2021, porumb), a fost Round Echo (2020), niște mini vase, bucați tăiate din semi-sfere ce prindeau cu ajutorul unui pin bucăți din plante înăuntru. Piesa devenea de fiecare data altceva in funcție de interior – frunze de toamnă, un trandafir, bucăți din plantele de pe marginea trotuarului. Povestea colecției era să dea posibilitatea persoanei ce o poartă să își creeze propria bijuterie, propria lume din flori sau plante.

 

Tu ai un profil matematic, de IT și această dragoste pentru lumea organică, vegetală. Geometria pieselor din colecția Wishful vine din profilul tău orientat spre “real”?

 

Cred că da. Uneori lucrurile curg din mine, și abia apoi încerc să le analizez și să caut explicații. În momentul în care am lucrat la designul pieselor eram proaspăt “reparată” de o echipă medicală și am simțit nevoia ca lucrurile să tindă spre metalic, industrial, dur, rațional și am avut baza reală din mine de care să mă agăț pentru asta. 

Și când te-ai decis să creezi bijuterii?

Nu pot spune la fel ca alți designeri că asta mi-am dorit întotdeauna sau că am fost pasionată de bijuterie. Am iubit, in schimb, asocierile de forme, texturi, culori, am lucrat o vreme cu colaje organice, si mi-am dorit sa port combinatiile ce ma fascinau. Le simteam ca parte din mine. M-am jucat o vreme cu componente și am folosit ce găseam în comerț, apoi mi-am dorit să pot face tot designul cap-coadă, așa că am continuat cu cateva cursuri și apoi, atelierul propriu. Partea de colaj-plante a inceput in 2009, iar cea de bijuterie de autor la inceputul lui 2020.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

Încep mereu să mă joc cu elementele și odata ce imi place ceva și ajung la o formă, decid și cum mi-ar plăcea să fie purtată bijuteria. Când lucrez la o colecție nouă, fac piesele cumva pentru mine, așa că mă gândesc ce și cum aș purta eu. În ultima vreme am purtat multe broșe, așa că wishful are, bineînțeles,  mai multe broșe. 

 

Am de ani buni și un brand de bijuterie florală, făcută destul de mult si cu gandul la altii si ce ar purta ei (FlorAtitud), așa că tot ce fac in contextul bijuteriei de autor – Content.MihaelaGrama, îmi doresc să fie personal și cumva din mine și pentru mine. Dacă găsesc oameni care se bucură și rezonează cu asta, e o bucurie în plus.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea: de unde simți că îți vine inspirația?

 

E previzibil să spun că din natura și organic, așa că o să construiesc pe asta. 

Din zona amintirilor de copil, Îmi amintesc clar masa la care stăteam, poziția geamului în raport cu scaunul meu, vag ai mei în jur, și sentimentul lor de îngrijorare că, în loc să mănânc, eu, cu farfuria în față, privesc, plutesc, visătoare în gol, pe geam în gândurile mele. 

Sensibilitatea, firea visatoare, imaginatia bogata si rabdarea au fost trasaturi definitorii la mine si cred ca mi-am exersat “muschiul” acesta toata viata. Partea rationala si anii de real i-am folosit să ma țin, conștient, măcar uneori cu picioarele pe pământ. 

Să creez ceva – partea de “inspirație” -, pentru mine înseamnă să învăț ceva nou, o asociere nouă de elemente, să dau ceva din mine, așa că ce lucrez trebuie să fie o sumă a ceea ce sunt eu în momentul “acum”. Inspirația pot spune că pare să fie rezultatul războiului din mine: ce citesc, ce văd, ce simt, ce aud și felul aproape necontrolat în care le amestecă creierul meu. 

Anul trecut colecția Zen mays povestea despre “extra-ordinarul” din ordinar, despre linii, despre texturi. Colecția de anul acesta este despre descoperirea limitelor. Par două colecții din două lumi diametral opuse, și totuși simt că este un element comun între cele două. Care este acela?

 

Probabil eu și plantele. Sunt același om de anul trecut care iubește ce e delicat, fin și felul naturii de a fi așa. O prietena a descris, la prima impresie, colecția cu “sobru, sculptural” și “mai putin din dulceața” mea din alți ani. Simt că “dulceața” încă e ușor in recuperare (dar spre bine) dupa intervenția și anestezia din anul acesta. Ca să dau românește vina pe alții, cu siguranță ceva s-a întâmplat când eram sub anestezie!

Cred că anul trecut mi-au ajuns, si m-am și identificat cu liniile și texturile organice, firești, sublime, iar anul acesta am vrut să tai in ele. În mine, într-un fel, am simt ca s-a oprit temporar firescul, organicul și, ca sa folosesc cuvintele tale, au fost tăiate limite pe care acum mă văd obligată să le accept. 

Am început colecția de la florile de soc, am stat doar cu ele in fata, am început sa așez lângă ele forme, și m-am auzit simțind că e prea organic, prea fin, asa ca am inceput sa tai… 

Anul acesta ai trecut prin încercări legate de sănătatea ta. Simți că bijuteriile și crearea lor te-a ajutat în vreun fel să depășești momentele grele?

Cred că o să pot raspunde cinstit la asta mai încolo, daca o să mă pot analiza privind în urma. Aș minți dacă aș spune că în orice moment greu ma îndrept spre bijuterie și se rezolva totul. Mi-am dorit să particip la ROJW, să dau din mine ceva și anul acesta, să nu pierd un an. Sunt o fire determinată si uneori (deseori) încapațânată și am luptat cu mine să creez ceva, să îmi procesez anul și sa trec peste el. Am simțit că mi-a fost mult mai greu să găsesc forța să împing tot procesul înainte. 

Cu certitudine pot spune că îmi e drag ce a ieșit, că seamana cu ce sunt în anul acesta, și privind ușor în spate, mi-a făcut bine să ma oblig să ma înțeleg, să mă exprim, să dau florilor mele linii industriale, tăieturi și margini dure.

Colecțiile Mihaelei de bijuterii evoluează odată cu starea ei interioară într-un mod surprinzător, plin de impact. Veți avea ocazia să îi descoperiți colecția la Romanian Jewelry Week 3.0 care va avea loc anul acesta între 5-9 octombrie la Biblioteca Națională. Veți admira bijuterii care transmit un mesaj, pe alocuri codificat, în spectrul vegetalului discret îmbinat cu geometria. Bijuterii care vor povesti despre durere, despre limite, despre speranță. Eu abia aștept efectiv să îi ating creația și să înțeleg mai multe despre această manifestare de artă care transmite atât de multe.

Fotografiile sunt parte din Romanian Jewelry Week.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

Am avut plăcerea de a sta de vorbă pentru mai bine de un ceas cu Kira Hagi, actriță, jurnalistă, om complet. Un extras din această discuție a fost publicat ca interviu în cadrul emisiunii Smart is the new cool la Aleph News

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

#Aiciastat, un hashtag de patrimoniu

Vă las mai jos un extras din numărul de pe februarie al suplimentului După Afaceri Premium al Ziarului Financiar, unde am oferit un interviu interesant despre proiectul Aici a stat. Îi mulțumesc Alinei Vasiliu pentru oportunitate!

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Ce o leagă pe artista Ioana Nicoară de studioul Reniform și de festivalul XR Month

O cunosc pe Ioana Nicoară din Câmpulung, unde am întâlnit-o printr-un concurs de împrejurări, datorită unei întâlniri providențiale la Cafeneaua Coloniale (unde trebuie să mergeți neapărat dacă treceți prin Câmpulung!). Am petrecut o seară de vis cu vin roșu, povești și răcoare de iunie la Vila Golescu și de atunci am ținut legături cu regularitate. Mai întâi m-am topit după personalitatea ei și apoi i-am cunoscut arta. Acuarelele ei mă dau pe spate, am urmărit expozițiile în galerii de artă, iar arta digitală produsă de studioul și echipa din care face parte, Reniform, m-a cucerit iremediabil. Principalul nucleu al producției Reniform este o viziune și un concept particular despre modul în care abordarea estetică servește sau conduce povestirea unui anumit proiect.

Având o structură modulară, Reniform colaborează cu animatori și artiști care permit echipei creative să se adapteze la proiecte diverse de animație și VFX, domeniu în care își angajează tot talentul și abilitățile. 

În cadrul Festivalului XR Month Reniform a creat 3 lucrări amplasate în 3 locuri interesante din București: Zaganu, Biblioteca Biblioteca Centrala Universitara Carol, Carturesti Carusel. O lucrare intitulată “Totem” este totem urban, o prezență stranie și tăcută, de privit în cele mai dubioase locuri. La BCU și la Cărturești Carusel este amplasată lucrarea “Baie de flori”, unde Carol I este construit ca un personaj din repertoriul nostru vizual, parte din demersul Reniform de a interpreta în cheie artistică personalități istorice și culturale, demers început odată cu filmul Splendida Moarte Accident. Folosind tehnologia AR, personajul prinde volum și materialitate în fața privitorului și creează o punte între trecut și prezent. 

Am reușit să mă strecor printre secundele libere ale Ioanei și să îi iau un interviu. Vă las în cele ce urmează povestea Ioanei despre Reniform, artă digitală și Festivalul XR Month:

Ioana Nicoara
Ioana Nicoară - "Mă adâncesc în ceea ce creez, indiferent de mediu."

Ești parte dintr-o echipă pluridisciplinară alături în cadrul studioului Reniform: Sergiu Negulici și Adriana Ionică. Când și de ce ați fondat Reniform? Și de ce i-ați dat acest nume? 

Reniform a fost mult timp stage name-ul lui Sergiu și la un moment dat în colaborarea noastră, în 2016, a devenit tot mai clar că ne dorim un studio creativ care să meargă pe o direcție particulară față de cum funcționasem până atunci, ca parte a unui studio mare de post-producție. La acel moment ne doream să ne implicăm mai mult în filme de animație și să avem o mai mare libertate de a propune direcții vizuale sau de storytelling pentru proiecte, fie acestea filme sau reclame, iar cum direcția pornea de la Sergiu iar ”numele” era deja construit, am decis să-l continuăm astfel.

Îți dedici timpul proiectelor culturale prin care creezi atât picturi în acuarelă cât și opere de artă digitală. Ce anume îți place cel mai mult să faci, în care dintre activități simți că te “adâncești” cu totul?

Îmi place foarte mult cam tot ce fac, în toate sferele mele de activitate, fie că e vorba de animație sau de pictat. Mă adâncesc în ceea ce creez, indiferent de mediu. Am curiozități mari față de orice tehnică în care lucrez și tot cercetez și găsesc câte ceva nou cu fiecare proiect sau hârtie albă pe care o am în față.

Te-ai implicat în proiecte culturale în diferite orașe: Câmpulung, București, Timișoara. Care dintre acestea este orașul tău preferat pentru a-ți expune arta și de ce?

Fiecare oraș are particularitățile sale și îmi plac mult toate trei. În București, pentru că am locuit 30 de ani, mă simt teribil de legată de o sumedenie de oameni și de locuri și revin cu mare drag. Timișoara mi s-a dezvăluit printr-o mirare a întâlnirii și m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș, unde chiar acum desfășor un proiect alături de Fundația Triade, o expoziție de realitate augmentată în Piața Unirii, proiectul ”De la Neacșu la AR”. Timișoara a devenit pentru mine un loc unde imposibilul devine posibil iar comunitatea artistică și culturală de acolo mi-a dezvăluit alte feluri de a face lucrurile și de a lucra cu oamenii. Câmpulung mi-a devenit casă atunci când am decis să mă mut aici, mai degrabă pentru apropierea de natură și confortul unui oraș mai liniștit, însă îmi dezvăluie mult potențial de a crește public pentru artă sau proiecte culturale. Ca și mediile, e frumos să alternezi și orașele, astfel înveți mai multe despre tine. Nu mai spun că sper să plimbăm proiectele și prin alte orașe, dacă se ivește ocazia.

Poți să ne povestești puțin despre lucrările semnate Reniform de la XR Month? Cum ați creat instalațiile și cum ați ales monumentele în fața cărora au fost amplasate?

Voi vorbi la plural aici, în numele Reniform. Ca toate proiectele recente, am lucrat ”de la distanță”. Zona BCU ni s-a părut foarte ofertantă pentru personajul lui Carol 1 din ”Baia de flori”, care era deja schițat pentru un posibil proiect. Astfel că am decis să îl reluăm și să îl adaptăm mediului, într-o experiență de rememorare și interpretare. Pentru restul amplasamentelor, am fost deschiși la propunerile organizatorilor XR Month, cărora le mulțumim mult pentru invitație. Totemul făcea parte dintr-o serie de personaje stranii schițate de către Sergiu și am decis să-l adaptăm și să-l vedem augmentat, ca o figură dintr-o mitologie și mistică falsă, de folosit într-un București cotidian.

În interpretarea curatorială a operei “Baie de flori” ați menționat filmul Splendida Moarte Accident. Despre ce este vorba acolo?

Baia de flori pornește din demersul filmului “Splendida Moarte Accident“, primul nostru scurtmetraj, regizat de Sergiu Negulici, unde am modelat o sumedenie de personaje inspirate din figuri istorice și literare, printre care Nae Ionescu, Ion Barbu sau Victor Brauner. Filmul este inspirat dintr-un eveniment real, găsirea de către Sergiu într-un anticariat a unui desen cu o scrisoare secretă pe spate, poveste care ne-a dat peste cap și ne-a pasionat teribil în acea perioadă. Întâlnirea cu autoarea desenului, Medi Dinu, și misterul cu care aceasta ne-a lăsat au deschis o lume nouă pentru noi, astfel s-a născut scenariul filmului, scris în trei oameni, Sergiu Negulici, Manuela Marcovici și cu mine, și ne-a deschis și oportunitatea de a face filmul de animație și a vedea, cu uimire, cum acest film circulă prin toată lumea și câștigă premii. Filmul poate fi văzut pe Vimeo:

Ce ai pune în capsula timpului pentru a fi deschisă peste 100 de ani?

 

Cărți despre lumea pe care o trăim acum, ediția tipărită a revistei Scena9, niște numere Dor, poezie contemporană, muzică, artă. Pentru că mediile artistice contemporane vorbesc despre lumea în care trăim azi. O adevărată capsulă a timpului pentru mine au fost cărțile, printre care Jurnalul lui Mihail Sebastian, Lumea de ieri a lui Stephan Zweig și multe altele. Pentru că am acea convingere că numai înțelegând trecutul, ai acces la cunoaștere despre prezent.

O galerie de artă contemporană din Tokyo sau pe strada Romulus din București. Dacă ar fi să alegi între aceste două locuri să expui o lucrare digitală, unde ai preferă să o faci și de ce?

 

Habar nu am cum e publicul în Tokyo și aș fi curioasă, desigur. Altfel, eu aș expune o lucrare, fie ea digitală sau pictată, oriunde aș avea ocazia. Există și un public cunoscător, care are instrumente de a recepta artă și e un moment minunat să știi că ai ajuns în contact cu oameni cu care poți vorbi lejer ”pe limba ta”, însă îmi place mult să arăt lucrări și oamenilor care se declară necunoscători, care au deschiderea de a vedea ce anume ai tu de oferit. Discuțiile sunt din cele mai surprinzătoare iar dacă reușești să pătrunzi în cotidianul cuiva care nu avea artă pe lista de azi, e cu adevărat o reușită.

Totem XR month
Totem XR month

Din punctul meu de vedere arta digitală este potențată de arta tradițională. Spre exemplu, o lucrare 3D sau de realitate augmentată se folosește cu succes de o lucrare arhitecturală pentru a-i da “viață”. Crezi că va veni o vreme când arta digitală va “înghiți” cu totul arta tradițională? Mai precis, crezi că arta tradițională își va mai găsi locul lângă arta digitală într-un viitor mediu spre lung?

 

Deși sunt pasionată de tehnologie și mă interesează felul în care aceasta se intersectează cu viața noastră și cu felul în care facem artă, consider însă tehnologia a fi doar un instrument care te ajută să creezi, cu limitările și potențialul său. Citeam recent că există locuri unde oameni merg în vacanță pentru a nu fi în contact cu social media sau cu tehnologie, iar atelierele unde îți folosești mâinile și manualitatea sunt tot mai populare într-o viață în care stăm foarte mult în fața ecranelor. Cititul pe ebook readere nu a distrus piața de carte tipărită, și sunt deja niște ani buni de când au apărut. Video didn’t killed the radio star, chiar dacă s-a diversificat felul în care consumăm conținut audio. Ce cred că face mult internetul este că crează accesibilitate ridicată pentru orice tip de conținut sau mediu. Însă nu m-aș hazarda să zic că mediile tradiționale vor dispărea.

Care sunt planurile Reniform de viitor, dacă îmi poți împărtăși din culise?

Suntem foarte bucuroși de proiectele din acest an, unde am folosit multă animație 3d și 2d, am realizat mai multe proiecte care folosesc realitatea augmentată, printre care și DicționAR pe sărite, un proiect foarte simpatic al MȚR. Avem acum în derulare un proiect al studioului cu 15 animații AR care ilustrează texte de autori români contemporani, ”De la Neacșu la AR”, o expoziție în spațiu public ce este instalată în Piața Unirii din Timișoara, în fața Muzeului de Artă, și în Piața Primăriei Câmpulung Muscel. Sperăm să o itinerăm apoi în mai multe locuri din țară. E un proiect care anul trecut părea doar o fantezie ambițioasă și suntem tare fericiți că l-am realizat, cu sprijinul AFCN. Tocmai ce am căpătat un pic mai multă experiență cu gândirea și organizarea proiectelor culturale și sper să ne dezvoltăm o serie de idei și în această zonă.

Vă invit să vă plimbați prin oraș să descoperiți creațiile parte din Festivalul XR Month, să urmăriți creațiile Reniform și felul în care arta digitală ia forme din ce în ce mai diverse. Cu siguranță veți descoperi o sensibilitate și o poveste tranpusă în mediu digital! 

Fotografiile sunt din colecția Ioanei Nicoară.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Marie Jianu, creatoare de bijuterie contemporană

Bijuteria este o formă de exprimare tipică epocilor istorice, tipice stărilor sufletești ale creatorilor lor, tipice culturilor în care se manifestă. Bijuteria contemporană este o artă care a devenit astăzi pe alocuri atipică, deoarece ia forme din ce în ce mai diverse și mai neașteptate. Metal, plastic reciclat, coji de ouă, cauciuc, piele, os, lână sunt doar o parte din materialele cu care se “joacă” creatorii de artă contemporană. Marie Jianu a ales să subjuge metalul pentru a-și exprima stările sufletești, armonia interioară și dorința de creație. Mi-a făcut mare plăcere să o cunosc (de fapt să îi cunosc mai întâi creațiile și apoi pe ea!) prin intermediul Romanian Jewelry Week 2.0 care are loc zilele acestea și despre care am scris aici și să îi iau un interviu. Veți descoperi mai jos cum a ajuns să se dedice bijuteriei și frumosului!

Marie Jianu
Marie Jianu

Care este prima bijuterie pe care ai văzut-o și ți-a rămas întipărită în minte? Era la cineva apropiat sau la cineva zărit din întâmplare?

Primele două bijuterii pe care le am în suflet și în minte sunt copilele mele. Am descoperit bijuteria contemporană mergând la cursurile de bijuterie și apoi în anul 2013 am vizitat târgul Autor care mi s-a părut excepțional, am fost copleșită de creațiile designerilor; am fost oarecum intimidată dar în același timp am început să văd altfel lucrurile.

Cum te-ai decis să creezi bijuterii?

Din dorința de a-mi face propriile brățări și coliere am început să lucrez cu pietre semi-prețioase și alte materiale și cum pofta vine mâncând am început să caut școli de bijuterie și așa l-am cunoscut pe David Sandu, fondatorul Institutului de Arta și Design, Assamblage.

Cum te-ai schimbat din 2012, de când ai început să te dedici bijuteriei contemporane?

 

În tot acest timp am continuat să merg la Assamblage pentru a învăța diferite tehnici de lucru, fără de care nu poți să-ți exprimi creativitatea coerent. Am experimentat tot ce am învățat fără a fi însă consecventă. Într-un final, prin 2019 am realizat că pot și că trebuie să fac prima mea colecție, aveam deja câteva piese pe care de câte ori le vedeam mă miram că le-am făcut eu și așa a apărut colecția Skepsis.

Am văzut că acum explorezi tehnica Chasing & Repoussé. Ne poți povesti puțin despre această tehnică? Cum ai început acest proces și de ce te-a atras această tehnică?

Această tehnică a apărut încă din antichitate, principalele metale folosite erau aurul și argintul pentru piese mai fine iar cuprul și bronzul pentru piese mari, sculpturale. Prin tehnica Repousse-ului se creează volum pe spatele obiectului și apoi cu tehnica Chasing-ului, a cizelurii, se detaliază, se texturează metalul pe partea din față a obiectului cu dăltițe de diferite dimensiuni și ciocan special pentru cizelura. Îmi doream încă din 2016 să fac acest curs dar lucrurile nu s-au potrivit așa că am început să învăț și să descopăr aceasta tehnică minunată la începutul acestui an alături de Maestro Acquafresca. Îmi place mult aceasta tehnică: pur și simplu metalul capătă volum, mișcare și fluiditate.

Ultima ta colecție care va fi și prezentă la Romanian Jelwelry Week se numește Pneuma. Mi se pare un nume atât de potrivit, parcă simți cum prinde viață metalul sub degetele tale. Un nume care exprimă atât forță, cât și catifelare. La fel de reușită mi s-a părut și colecția Skepsis (atât din perspectiva numelui, cât și din perspectivă estetică). Și de aceea aș vrea să te întreb cum îți alegi numele colecțiilor?

Mai degrabă numele mă aleg pe mine. Mă gândesc în timpul lucrului la colecție apoi mă hotărăsc după discuțiile cu miez cu cei apropiați dar și cu profesorii mei, caut apoi în cărți ca să mă conving de toate valențele termenilor – de cele mai multe ori realizez că se potrivesc perfect pe măsură ce descopăr si citesc.

La ce piese îți place cel mai mult să lucrezi (brățări, inele, cercei, coliere) și de ce?

 

Acum îmi place să lucrez în special brățări pentru că pot folosi tehnica cizelurii, am mai mult spațiu pentru scris povești cu dăltițele și ciocanul dar îmi plac și celelalte elemente de bijuterie.

Probabil este o întrebare pe care o primești adesea, dar îndrăznesc să fiu repetitivă: de unde îți vine inspirația?

 

Nu știu de unde. Poate dintr-un gând bun, o stare anume, din cărțile citite, din călătorii și din natură. De exemplu la colecția Pneuma cu piesele intitulate Interval, Izvor, Serafim, Îmbrățișare, Dialog am încercat să dezvălui Izvorul iubirii Serafimului care Îmbrățișează într-un Dialog permanent Intervalul dintre cer și pământ exprimându-mă în argint pur.

Când lucrezi la o piesă, când simți că ea este cu adevărat terminată?

 

După ce ai unit toate părțile piesei și începi să o finisezi începe să-ți zâmbească și după ce ai gâdilat-o cu puful, strălucește – nu neapărat la propriu – de bucurie și este pregătită să-și întâlnească purtătorul.

Ne poți împărtăși din culise: la ce colecție lucrezi acum, ce planuri ai pentru viitor?

Acum sunt într-o fază în care experimentez lucrul cu piese mai mari, am început cu un pocal, folosind o tehnică destul de dificilă, tehnica “snarling”, nu știu cum aș putea să o traduc în română, poate creare de volum prin trepidații.

Am început să lucrez o nouă colecție cu tehnica cizelurii dar este încă în faza inițială.

Îmi doresc să reușesc să particip consecvent la târgurile importante de profil din Romania și mai apoi din alte țări.

Vă invit să îi descoperiți creațiile lui Marie Jianu la Romanian Jewelry Week 2.0, să admirați colecția Pneuma și să stați ce vorbă cu ea. Cu siguranță veți descoperi o sensibilitate tranpusă în metal, în aripi, în “joaca” și alternarea dintre sacru și profan. Îi mulțumesc pentru acest interviu și pentru faptul că ne încântă cu creațiile ei! 

Fotografiile sunt din colecția lui Marie Jianu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu Laurențiu Cuțaru, fondatorul proiectului Țara cu Balauri

Nu e nicio surpriză că în țara noastră se află nenumărate locuri pe cât de pitorești, pe atât de puțin cunoscute publicului larg. Laurențiu Cuțaru este unul dintre cei care și-a propus să le descopere pe cele mai interesante dintre ele, și-a făcut blogul Țara cu Balauri și a creat o comunitate de aprox. 4.000 de oameni pasionați ca el, cu care împărtășește imagini inedite și istoria acestor locuri. Ei bine, vă imaginați că nu am stat pe gânduri când am văzut ce frumuseți descoperă, așa că trebuia să îl cunosc mai bine și să îi iau un interviu. În cele ce urmează, domnișoarelor, doamnelor, domnilor și balaurilor, vă prezint pe nimeni altul decât fondatorul proiectului “Țara cu Balauri”!

Cum a început pasiunea ta pentru istorie pentru dave, castre romane și fortificații?

Încă din perioada liceului am devenit foarte curios în a-mi cunoaște trecutul din punct de vedere cultural, să înțeleg ce fel de evenimente istorice au clădit această țară, care sunt civilizațiile ce au dăinuit pe aceste meleaguri. Citeam foarte mult, urmăream fel și fel de documentare, dar nu m-am gândit că pot așterne aceste lucruri și în mediul online. Astfel că, fiind și o persoană căreia îi place să fie tot timpul pe teren, să înțeleagă istoria de la firul ierbii, am început să fac nenumărate drumuri prin țară vizitând, cu precădere, dave, castre romane, cetăți și fortificații medievale etc. Așa că într-o zi, în urmă cu 2,5 ani mai exact, primind mai multe imbolduri de la cei apropiați, am creat acest blog la care țin foarte mult și care îmi aduce multă liniște interioară.

Pe blogul meu, pe lângă fortificațiile din România, veți mai găsi și case memoriale, conace de poveste, curți medievale, monumente istorice sau edificii istorico-religioase. Toate acestea vin ca o extensie la numărul de dave, castre romane și cetății pe care îl veți descoperi pe https://taracubalauri.com/.

De ce ai numit blogul și comunitatea Țara cu balauri?

Din două motive: 

1) Sunt pasionat de mitologia românească, de folclorul și basmele de pe aceste meleaguri. Aici regăsim balaurul, o creatură fabuloasă care dă și numele blog-ului meu. 

2) Când eram copil, prietenii mă strigau uneori ‘’Laur Balaur’’.

Care este obiectivul tău în călătoriile de explorare și cercetare?

 

Încerc să găsesc locații cât mai izolate, cât mai uitate de lume și unde nu poți ajunge cu ușurință tocmai pentru a le face puțină lumină în mediul online.

Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda
Laurențiu Cuțaru la Casa memorială Marin Preda

Cum îți alegi destinațiile?

În funcție de zonă. Spre exemplu, dacă vreau să văd cetăți greco-romane, merg în Dobrogea. Dacă vreau să descopăr cule, merg în Oltenia și tot așa.

Îți planifici călătoriile în funcție de locurile despre care vrei să scrii sau te duci unde vezi cu ochii și te lași surprins de ceea ce găsești pe drum?

Le planific de cele mai multe ori, dar îmi place și să descopăr locuri noi pe traseul meu despre care nu știam.

Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat?

 

Mi-aș dori să documentez toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea. Practic, vreau să pun bazele unui e-book unde veți găsi fotografii cu aceste locații, localizare dar și un minim de informații.

Cum obții finanțare pentru proiectele tale?

 

Din propriul buzunar. 

Cum ai început să documentezi, mai ales înainte să ai blogul?

 

Îmi creasem, deja, un folder unde salvasem o bună parte din fotografiile pe care le-am făcut în timp ce mă plimbam prin țară. Din punct de vedere al informațiilor istorice, nu prea mă documentasem în detaliu, dar apoi ușor dar sigur am început să citesc cât mai multe cărți, articole online, enciclopedii etc.

Cum îmbini meseria ta de manager de proiect cu pasiunea ta pentru istorie?

Meseria de Project Manager m-a învățat să fiu și mai organizat decât eram, astfel că acest lucru mă ajută foarte mult atunci când plec pe teren să caut locații istorice pentru că trebuie să-mi calculez bugetul, combustibilul cu care alimentez mașina, locurile unde opresc pentru a servi masa sau atunci când mă odihnesc.

Informațiile disponibile pe internet despre anumite locuri alese de tine sunt destul de puține, vagi, uneori inexacte și contradictorii. Cum te asiguri că informația pe care o transmiți este corectă, cum ajungi la sâmburele de adevăr?

De obicei, în online cel puțin, prima sursă pe care o verific este Institutul Național al Patrimoniului (http://www.cimec.ro/) . Apoi mai verific și în Repertoriul Arheologic Naţional (RAN) după care mă rezum la diferite cărți și articole unde încerc să compar informația obținută.

Ai vreo întâmplare inedită din expedițiile tale despre care poți povesti?

În timp ce încercam să descopăr castrul roman Arrubium (Măcin, Tulcea), concentrat fiind în a filma, am avut niște contre cu o gașca de câini care păreau cam hotărâți să mă alerge. Aici este filmarea: https://www.facebook.com/111629176377252/videos/4215406821851286

Care este locul tău preferat din România descoperit în ultimii ani?

Sarmizegetusa Regia. Știu, este cunoscută publicului larg, însă am vizitat nenumărate locații istorice din țara asta, dar cu greu se apropie de Cetatea Sacră. E ceva fain acolo!

Ce cărți ai recomanda despre cetați și fortificații?

La prima strigare, “Cetăți, castele și alte fortificații din România“, de Radu Oltean.

Laurențiu Cuțaru
Laurențiu Cuțaru

Laurențiu Cuțaru, zis și Laur Balaur, demonstrează că prin pasiune se poate realiza o muncă absolut fantastică de documentare și popularizare a patrimoniului cultural și istoric al României. Pentru alții sunt basme (cu sau fără balauri), dar Laurențiu se duce pe teren, inventariază, fotografiază, filmează din dronă și scrie o poveste faină care ajunge astfel la noi toți. Mi-ar plăcea tare mult să își atingă obiectivul de a realiza un ebook despre toate davele, castrele romane, cetățile greco-romane și fortificațiile medievale din Dobrogrea.

Fotografiile sunt din colecția lui Laurențiu.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Interviu cu muzicianul Răzvan Popovici, fondatorul festivalului SoNoRo

În fiecare an aștept cu inima la gură lansarea programului festivalului SoNoRo și a turneului SoNoRo Conac ca să văd ce locuri deosebite vor “deschide” prin muzică, ce conace vor răsuna pe acorduri de Bach, ce personalități muzicale ne vor delecta auzul. Și aproape în fiecare an reușeam să ajung la cel puțin un concert marca SoNoRo, festival care a ajuns după părerea mea un regal muzical, un Eveniment cu “E” mare în tabloul muzical de la noi din țară. Un proiect ambițios al lui Răzvan Popovici ajuns fenomen național! Iar anul acesta am marea plăcere de a fi partener media al SoNoRo, iar ocazia de a-l cunoaște personal și de a-i lua un interviu lui Răzvan Popovici mi s-a părut de neratat! Vă las în ceea ce urmează să vă delectați cu poveștile sale, și vă recomand să vă luați un pahar de vin și să puneți pe fundal acorduri de muzică clasică.

Razvan Popovici
Razvan Popovici

Te-ai născut într-o familie de muzicieni, în București, orașul pe care eu îl iubesc foarte mult. Care este prima ta amintire cu Bucureștii, daca închizi ochii și te gândești?

Am foarte multe amintiri din București, deoarece m-am născut în centrul orașului, vis-a-vis de liceul George Enescu, în Piața Sfinții Voievozi, de unde în copilărie mergeam zilnic cu bunicul și cu sora mea fie în parcul Kiseleff, fie în parcul Herăstrau. Apoi, la finalul săptămânii, unul dintre noi era fie la bunicii din partea tatălui, în Piața Lahovary, în clădirea aceea din spatele spitalului de oftalmologie, o clădire foarte “spooky”, care arată ca în familia Adams, fie în Floreasca la străbunicii mei. Așadar, cam acesta era triunghiul care construia Bucureștiul în care am crescut eu, iar ceea ce mi-a rămas în minte din copilărie sunt toate casele splendide care la începutul anilor ’80 erau pe locurile unde acum sunt blocurile din Piața Victoriei.

Da, vechiul București, urmele lui… Și pentru că te tragi dintr-o familie de muzicieni, și tatăl și mama ta cântau la câte un instrument, cum a fost să crești pe acorduri muzicale?

 

A fost foarte bine, am crescut cu muzica acasă, apoi în fiecare săptămână mergeam la concerte la Ateneu sau la Sala Radio, a fost foarte util pentru a avea un mod natural de a interfera cu muzica.

Și cum și-au dat seama părinții tăi că ai ureche muzicală?

 

Ureche muzicală aveam amândoi, și eu și sora mea, pentru că atunci când eram mici ne-au testat.

Răzvan Popovici la violă
Răzvan Popovici la violă

Cum se testează urechea muzicală? Știu că la Andrei, soțul meu, și-au dat seama deoarece reproducea prin casă melodiile pe care tatăl lui le cânta la vioară.

Prin joacă. Pentru ritm te pun să aplauzi, pentru ureche să repeți un cântecel. 

Deci nu are legatură cu faptul ca tatăl tău cânta la violă?

Nu, are legatură mai degrabă cu faptul că nu studiam deloc la vioară și, într-adevăr, întrucât tatăl meu era printre cei mai buni profesori de violă din Liceul George Enescu, decizia a fost destul de ușor de luat. Apoi am fost la grupa de preșcolari la Liceul Enescu, unde părinții noștri erau profesori și, încet încet, am intrat pe acest făgaș. Sora mea a fost dintotdeauna pe drumul muzicii, însă la mine a fost mai cu meandre, pentru că nu prea mă interesa așa tare. De fapt, eu m-am decis să fac muzică abia la vârsta de 17 ani, când am emigrat la Salzburg și am avut un profesor foarte bun care m-a motivat. Am început cu pianul, apoi am trecut pe vioară la 8 ani. Totuși, pentru aceste două instrumente era o concurență foarte mare, așa că ne-am gândit să trec la alt instrument. La 13 ani am ajuns să cânt la violă, iar sora mea cânta la harpă.

Ai studiat cu tatăl tau? Cum a fost?

 

Da, am studiat. A fost… problematic. E greu în familie. Deși el era foarte bine intenționat și îmi voia binele, eu mereu comentam, analizam, deliberam și aveam diverse alte opinii. De exemplu, când studiezi cu un profesor și acesta îți spune că este fals, nu dezbati că poate este “fălsuț”, nu merge, e fals sau curat, fălsuț nu există.

Aceste povești mă duc cu gândul la poveștile Lianei Șerbescu, mătușa mea și fiica marei pianistă Silvia Șerbescu. Sub numele Silviei Șerbescu s-a organizat și un Concurs de interpretare muzicală, la care soțul meu, Andrei, a fost premiat cu locul I de 2 ori și îmi amintesc cât de surprins a fost când a descoperit ca suntem rude, văzându-i piatra funerară alături de bunicii mei. Fiica ei, Liana Șerbescu, a emigrat în anii ’70 și ne-am reîntâlnit de curând, când mi-a povestit că la început nu a avut-o pe mama ei, Silvia Șerbescu, drept profesoară, ci pe o elevă a mamei ei. Eu trăiam cu impresia că este mai ușor să urmezi calea muzicii, că ai totul la îndemână crescând într-o familie de muzicieni, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Da, așa este. Ai mei chiar erau pedagogi, însă mă uit la colegi de-ai mei din multe țări, ai căror părinți sunt foarte faimoși, cum ar fi Mischa Maisky, Alfred Brendel sau David Oistrakh. Am fost coleg mulți ani la rând cu Adrian Brendel, care a avut turnee împreună cu tatăl său, Alfred Brendel, iar critica internațională se orienta asupra faptului că Adrian nu este la același nivel cu Alfred. Ceea ce este normal, pentru că este alt muzician, altă maturitate muzicală.

Da, chiar am remarcat ce ai spus tu într-un interviu, că artistul este ca un vin, pe măsură ce trec anii acesta capătă maturitate și devine din ce în ce mai bun.

 

Chiar și Brâncuși a zis că la umbra marilor copaci nu crește nimic, așa că uneori onoarea de a crește lângă un muzician faimos poate deveni chiar o piedică, pentru că eclipsează tot. Din acest punct de vedere le sunt foarte recunoscător părinților noștri, deoarece nici nu ne-au obligat să facem muzică dar nici nu ne-au eclipsat cu personalitatea lor. 

Da, este admirabil. Voi la ce vârstă ați plecat la studii? 

Eu aveam 15 ani, iar sora mea, Miruna, 14.

Și, prima oară unde ați fost?

Prima dată a fost Germania, dar apoi am fost la Salzburg, Paris, la Frankfurt, am stat 5 ani la Londra, apoi la Berlin…

Ai observat metode diferite intre aceste școli și cu care ai rezonat cel mai bine?

Desigur, dar toate au fost bune. La Salzburg am avut un profesor care m-a motivat extraordinar, era o personalitate vulcanică și contactul cu el era electrizant. La Paris am avut alt profesor extrem de bine organizat, ceea ce pe mine m-a ajutat să mă pună pe un făgaș mai ordonat după ce am avut parte de libertate nelimitată de la profesorul din Salzburg. Apoi am ajuns la Freiburg unde am studiat cu un profesor foarte celebru de la care puteai sa copiezi văzând doar cum cânta. După aceea, tot la Freiburg am avut un profesor care și astăzi este mentorul meu și căruia și astăzi îi mai cânt. Un om care, din punct de vedere uman este foarte generos, iar în ceea ce privește metoda, știe să explice orice fără să separe tehnica de muzică. Acum, fiind și eu profesor, îmi dau seama cât de important este să studiezi cu studenții și muzical și tehnic, deoarece deseori se studiază doar tehnica și partea muzicală rămâne sub preș.

Mi-a rămas în minte ceea ce mi-ai spus despre profesorul tău din Freiburg, pe care l-ai menționat și într-un interviu din trecut, când ai spus că are 80 de ani și tu încă îi mai cânți din când în când. Mi s-a părut extraordinar, dar nu am înțeles exact cum procedați. Te duci la el la Freiburg, vine el aici?

Fie merg eu acolo, fie vine el aici, deoarece organizez regulat cursuri să lucreze cu bursierii SoNoRo, sau chiar pe Skype. Chiar ieri i-am cântat, învățasem o nouă Fantasie de Schumann și am avut nevoie de o a doua opinie. Iar acest lucru este foarte util, deoarece de multe ori te aduce cu picioarele pe pământ. La vârsta mea există marea tentație să crezi că tu știi mai bine, însă fiecare întâlnire cu el este un privilegiu și, chiar dacă eu am 46 ani, el are totuși 80 și sunt multe de învățat de la el. Cu el vorbesc mult despre muzică, frazări și alte subtilități. El a fost crucial pentru mine la Freiburg, apoi 15 ani am pierdut contractul.

Și cum ați reluat legătura?

Aveam un concert la Basel și vorbeam cu o prietenă care și ea a studiat cu el, moment în care ne-am gândit să îl chemăm la concert. Și a venit la concert, iar dupa exact 15 ani am reluat legătura.

Ce poveste frumoasă! Cred că asta le lipsește multor elevi astăzi, un mentor care să le arate o cale pe care să meargă, care să îi inspire. 

Din păcate așa este, unii ajung profesori din varii motive, fie financiare, fie de timp, fie că “așa s-a nimerit”. Eu însă consider că în calitate de profesor, trebuie să fii atât un model de artist, cât și un model de viață pentru elevii tăi. Ca profesor, elevilor le transmiți un stil de viață, ești legătura lor cu trecutul. Și aici când vin la mine studenții, văd cărți, albume, iar asta reprezintă o inspirație pentru ei. 

Ai concertat pe marile scene ale lumii, Köln, Munchen, Paris, New York la Carnegie Hall. Care este scena care ți-a rămas întipărită în minte și de ce?

Carnegie Hall. Nu o să uit niciodată când am ajuns în față și nu îmi venea să cred că este adevărat că sunt acolo. A doua oară a fost mai ok, iar acum sperăm sa ajungem a treia oară pe 2 Decembrie la concertul aniversar SoNoRo 15 ani.

Întotdeauna când cânți într-o astfel de sală de concert este un mix de trăiri, emoții, stres. Îmi voi aminti mereu când am cântat pentru prima oară în Konzerthaus și Muzikverein din Viena. Sau acum 2 ani, la Santory Hall în Tokyo. Sau la Bruxelles, la Bozar, în ziua lansării expoziției Brâncuși, a fost foarte foarte frumos. Apoi, nu voi uita niciodată când am cântat prima oară ca solist la Sala Radio, sau la Ateneu, sunt momente foarte frumoase. Țin minte, de asemenea, cât de atent asculta publicul când am cântat prima oară la Riga, un public fantastic. 

Sau concertele care au avut loc în acești 9 ani de conace în locuri de poveste, de exemplu când s-a inaugurat castelul de la Micloșoara, sau conacul de la Cotești al lui Mihai Ghyka. La Cotești, la fostul conac al lui Victor Slăvescu am cântat și în interior, și în curte. Și în față, și în spate, am repetat acolo. Noi suntem foarte buni prieteni, străbunica mea avea casă după colț și viță de vie, însă noi ne-am cunoscut mult mai târziu, la București.

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu in curtea bisericii
SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor in curtea bisericii - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Deci, în curând, o sa bem vinul SoNoRo!

Chiar am făcut în urmă cu 7-8 ani, s-au numit Vivace Alb și Cantabile Roșu. Le-am făcut cu Crama Oprișor. În fiecare an am încercat să facem ceva inedit, chiar într-un an am scos o ciocolată cu un chocolatier olandez sau belgian, nu mai țin minte. 

SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Domeniul Cantacuzino - palatul “Micul Trianon” de la Florești - 6 septembrie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Care este clădirea ta preferată din București? 

Casa noastră! Glumesc, dar din punct de vedere afectiv asta este. Altfel, evident, Ateneul Român. Apoi sunt tot felul de case prin fiecare cartier, fie că vorbim de Cotroceni, Mântuleasa, fie că sunt Art Deco, brâncovenesc, etc.

Care este clădirea ta preferată din București? 

Am o mare pasiune pentru stilul arhitectural Art Deco modernist. Mereu am căutat un apartament într-un bloc modernist. Îmi place foarte mult Brauner, Marcel Iancu. Apoi îmi plac foarte mult clădirile brâncovenești și cele eclectice, care sunt extrem de frumoase.

Care este o personalitate din lumea muzicii care te-a marcat în afara de profesorul tău de la Freiburg?

Am avut extrem de multe întâlniri cu muzicieni extraordinari, cu care îmi face plăcere să împart scena și apoi chiar să devenim prieteni. De exemplu, Mihaela Martin și Frans Helmerson formează un cuplu de muzicieni extraordinari și oameni foarte generoși, iar aici se vede ce bine se îmbină generozitatea și talentul, o combinație fericită.

Cum găsești timp sa întreții aceste prietenii? Toată ziua călătorești?

Mai puțin când e pandemie. Practic, în fiecare săptămână ești într-un alt loc și concertezi cu diverși oameni, iar asta este foarte benefic ca muzician, ai ocazii să înveți foarte multe lucruri și se dezvoltă o rețea spectaculoasă de muzicieni din toată lumea. Este o rețea pe care am construit-o și prin SoNoRo, dar și eu ca muzician, de când sunt membru RARO.

Dar cum ai atâta timp, ziua ta are tot 24 ore?

Ziua are tot 24 ore, dar trebuie să fiu organizat. Căci și mie îmi place să petrec timpul cu soția mea, sau cu prietenii, e important. Soția mea nu este muzician, dar călătorește cu mine cu mare plăcere când nu este ocupată. 

 

Cum ți-a venit ideea să fondezi SoNoRo?

Am avut o intuiție, m-am gândit că România are nevoie de un festival de muzică de cameră. Iată că, 16 ani mai târziu, pregătim o ediție aniversară. La început toți erau cumva sceptici, nu mi-au dat nicio șansă, mi-au zis să fiu vigilent deoarece România nu are nevoie de muzică. Mă bucur că au greșit.

 

SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu
SoNoRo Conac la Conacul Chiroiu din Condeești județul Ialomița - 25 iulie 2020 - Copyright Serban Mestecaneanu

Ai spus cândva că românii sunt extrem de generoși și că vrei să dai ceva înapoi. În ce sens sunt generoși? Cu aplauzele?

Nu neapărat, sunt generoși cu prietenii, cu cei pe care îi cunosc, la asta mă refer. Aici, să fii invitat undeva reprezintă un cu totul alt concept de musafir față de ceea ce vedem în Vest. Te uiți cum curge vinul la o petrecere în București și cât este de drămuit la o petrecere în Zurich. Acesta este un mic exemplu, dar sunt multe exemple. Inclusiv cei care susțin și ajută sunt mult mai generoși față de alte părți, însă adevărații mecena lipsesc în România. 

 

Ați transformat foarte multe spații neconvenționale în locuri de concert, mai ales anul trecut cu pandemia ați adaptat extraordinar această slăbiciune transformând grădinile în note muzicale. În ce spațiu neconvențional nou ți-ai dori să aibă loc următoarele ediții?

Ar fi foarte frumos să facem un concert în Grădina Palatului Elisabeta. Mai sunt câteva reședințe private unde mi-ar plăcea sau alte locuri oficiale cu grădini. 

 

Cum se diferențiază pentru tine un concert în aer liber față de unul la interior? Evident că din punct de vedere acustic este o diferență, dar din punct de vedere al sentimentelor tale, dacă ar fi să alegi?

Desigur că prefer spațiul închis. Acolo poți să creezi magie, să pornești din liniște și să ajungi la liniște. Înainte de clinchetul primului sunet, liniștea este foarte importantă. Dacă publicul este agitat, aștepți până se face liniște. Doar muzica clasică pleacă din liniște și se încheie în liniște

Evident că un concert open air are o anumită poezie pe care nu poți să o ai în Ateneu, pentru că acolo începi cu liniște și termini cu liniște. Într-un concert open air mai faci un cvartet cu păsărelele, cu un cal care nechează, mai sunt niște cocoși care cotcodăcesc trei străzi mai încolo. Evident că, la interior, este altă treabă, pentru că muzica are nevoie de rezonanță și să ajungă intactă în interiorul sufletelor oamenilor.

 

SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu
Poezia unui concert în aer liber - SoNoRoConac la Biserica Fortificată din Cincșor - 7 iulie 2020 - Copyright Șerban Mestecăneanu

Mi s-a părut că la începutul pandemiei ați pus la dispoziția publicului o parte din concertele voastre online. Ați prins chiar momentul când oamenii nu aveau alternativă. Cum a reacționat publicul? S-a uitat? 

Cred că a ajutat, oamenii au fost foarte entuziasmați. Am concurat în online cu Metropolitan Opera din New York, dar nu contează. Cred că arta a ajutat populația lumii să supraviețuiască perioadei de carantină.

 

Da, și mai ales muzica. Au fost niște momente muzicale extrem de puternice. Dacă ar fi să îți rezumi activitatea de 15 ani în cadrul SoNoRo într-o propoziție, care ar fi aceea?

Never ending story. O poveste fără sfârșit.

 

E ca povestea lui Eliade, că tot suntem aici. Și ultima întrebare, ai spus la un moment dat că te ghidezi după o frază celebră a pianistului Daniel Barenboim, lucrurile imposibile sunt mai ușoare decât lucrurile grele. Care este următorul lucru imposibil pe care îl planifici?

Dacă anul trecut a fost imposibil, cred că anul ăsta este mai ușor decât imposibil. Cred că anul ăsta avem doar lucruri grele. Sunt atâtea semne de întrebare, din nou, așa că vom vedea de la proiect la proiect.

 

SoNoRoConac -Rezidența BRD Scena9 - PeAripileVantului
SoNoRo Conac -Rezidența BRD Scena9 - Pe Aripile Vantului

Interviul cu Răzvan Popovici mi-a confirmat încă o dată că puterea muzicii combinată cu puterea voinței sunt absolut transformatoare. Mi-aș dori tare mult ca fiecare copil care se simte atras de muzică să continue să studieze instrumentul favorit, să meargă pe acest drum, chiar dacă nu este unul facil. Dar cu siguranță este un drum plin de trăiri intense și împliniri, un drum care poate schimba multe vieți. Vă invit să participați la turneul SoNoRo Conac din acest an, deoarece echipa continuă seria lucrurilor “imposibile spre grele” și ne vor surprinde cu câteva locuri minunate pe care le (re)descoperă și în 2021. Vă voi povesti mai multe în articolul viitor!

Fotografiile sunt din colecția SoNoRo.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 2 comments

Casa Silviei Șerbescu din Sf. Constantin, o casă cândva binecuvântată

Există case care-ți oferă doar un adăpost în care să-ți poti duce existența mai confortabil sau nu, și nimic mai mult. Dar există și case binecuvântate care prin carisma lor devin ca un membru al familiei, case care nu neaparat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc! Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toată viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.” 

Așa a fost și cea de-a doua reședință a pianistei Silvia Șerbescu între anii 1932-1965, evocată de fiica sa, pianistă la rândul ei, Liana Șerbescu. Mai precis, este vorba de casa construită de Silvia Șerbescu împreuna cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu în 1932, pe str. Sf. Constantin la nr. 27, după ce s-a mutat din reședința sa din Strada Profesorilor, despre care am scris aici.

În această casă binecuvântată din Sf. Constantin a copilărit și Liana Șerbescu. Pentru a evoca această locuință interesantă și niște vremuri “muzicale” speciale, am avut onoarea să îi iau un interviu doamnei Liana Șerbescu pe parcursul a mai multe luni de conversații calde și plăcute. Liana Șerbescu este o Doamnă cu “D” mare, pe care am norocul să o am mătușă și are un dar aparte de povestitor, o voce caldă și plăcută, o răbdare și o înțelepeciune ce transpar din toată ființa ei. A trecut prin multe încercări ale vieții, dar și-a dedicat o mare parte din timpul său Muzicii. Vă las în ceea ce urmează firul povestirilor ei cu care m-a încântat și pe mine.

Casa copilăriei Lianei Șerbescu în 1983
#Aiciastat Silvia Șerbescu între 1932-1965

INTERVIU CU PIANISTA LIANA ȘERBESCU

Din preocupările dvs. și din interacțiunea dvs. online se observă că iubiți orașul în care v-ați născut. De asemenea ați păstrat o mulțime de fotografii de familie cu case frumoase din oraș. Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu orașul București?

 

Este adevărat că am iubit întotdeauna Bucureștiul, la început poate doar cu admirația inocentă pe care ți-o lasă primele impresii din copilărie a căror amprentă rămâne pe veci. Dar mai târziu, scurgerea anilor nu a facut decât să schimbe unghiul de privire, îmbogățit și el prin noi perspective, însă nicidecum micșorat față de atașamentul inițial.

M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu B-dul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost așadar la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar daca aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!

Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!

Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, “Ulița Copilăriei mele”, se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea Mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am vazut primele 3 spectacole din viața mea fiind încă foarte mică: ”Hänsel și Gretl” de Humperdinck și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: “Capra cu trei iezi” (1939) și “Alexandru Lapusneanu”, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția Reginei rele din filmul “Snow White” de Walt Disney din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940 clădirea a fost atât de avariată, incat peste ani au preferat sa o demoleze complet, iar teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței. 

Si pe strada Sf. Constantin ravagiile cutremurului au fost vizibile în mod dramatic. Casa noastră, zgâlțâită serios a rămas însă fermă, în timp ce vizavi de noi se vedeau casele vecinilor mutilate și cu balcoanele atârnând jalnic, ca “dinții florii soarelui” descrise de Topârceanu în Rapsodiile lui de Toamnă:

Floarea soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie,
C-or să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie….

Cu scurgerea anilor, orizontul meu a crescut și a cuprins spații noi, ca Bulevardul Regina Elisabeta care urca spre Cercul Militar – lumea cinematografelor, unde pe ecran se continua mirajul basmelor auzite de mine în primii ani de copilărie. Venind dinspre Cismigiu, primul dintre ele era Boulevard Palace, cu filme scurte și documentare. Urma un cinema mai impozant – Capitol -, apoi două mai modeste – Femina și Regal, toate evident cu “ieșirea prin Sărindar”, faimoasa recomandare pe care o auzeai la megafon la sfârșitul spectacolului… În continuare, un cinematograf elegant, Trianon, și ultimul, sub Cercul Militar, cinema ARPA, unde se dădeau doar filme de groază. Pe acest Broadway al cinefililor bucureșteni am putut vedea “Mica Prințesă” cu Shirley Temple, fetița minune care devenise idealul tuturor copiilor din anii 30, “Vrajitorul din Oz” cu Judith Garland și “Orașul de Aur”, primele filme Tehnicolore înainte de 1940, sau faimosul duo, Stan și Bran, marii mei favoriți.

Monumentele îndrăgite s-au înmulțit simțitor în anii care au urmat, și chiar și în prezent, pe măsură ce acumulez noi noțiuni de arhitectură, istorie generală și istoria artei, lista lor nu face decât să crească.

Dar amintiri din casa în care ați locuit?

Cele mai vechi amintiri din casa noastră se leagă de dormitorul părinților mei. Deși aveam o cameră a mea personală, pe când eram încă foarte mică, Mama ma aducea în dormitorul părintesc și apropia patuțul meu de latura ei de pat. Adormeam ținând-o de mână. Convenția era că așa va rămâne toată noaptea. Se întampla însă ca uneori să mă trezesc în timpul nopții și să constat că “am fost trădată”, că Mama și-a retras mâna dintre barele pătuțului meu și doarme liniștită în patul ei. Izbucneam în hohote de plâns, si această traumă din copilărie nu a pierdut din intensitate nici până acum!

A doua amintire e legată de sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe Mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu, decedată cu câteva luni înainte de naștere mea. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri.

Care este povestea casei din Str. Sf. Constantin?

Casa de pe Str. Sf. Constantin la nr. 27 a fost construită de Silvia Șerbescu, Mama mea, împreună cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu, tatăl meu, în 1932. Întorși de la Paris în 1926 unde fuseseră pentru un an la studii, Silvia aduce ca trofeu un “Premier Prix” și o “Diplôme de Concert” de la “ École Normale de Musique” din capitala Franței, iar Florian vine și el cu o diplomă de la “École Supérieure d’Électricité”. Tânăra pereche e încă nevoită să mai rămână în locuința părinților Silviei, în casa profesorului Gh. Chelaru din str. Profesori nr. 4, până își vor consolida puțin situația materială. După cățiva ani de mici economii realizate din salariile lui Florian, inginer la CFR, și cu ajutorul unor împrumuturi în familie și la “Societatea pentru Construcții de Locuințe Ieftine” din București, în 1931 cumpără un teren de 364 m.p. pe strada Sf. Constantin. Locația era ideală, strada fiind linistită, fara tramvaie sau circulație multă, și chiar în inima orașului, la câteva minute distanță de parcul Cișmigiu!

În anul 1932 începe construcția imobilului în stil Art Deco, probabil opera arhitectului aromân Arghir Culina. Casa fusese destinată sa fie o locuință familială cu două apartamente, la parter și etaj. Dar cum planul urbanistic al Municipiului Bucuresti cerea ca orice nouă clădire să aibă minimum două etaje, se construiește și o garsonieră la etajul II (formată dintr-o singura cameră cu dependințe la nivelul camerelor de serviciu, a podului comun folosit ca spălătorie) și a unei terase care ocupa o mare parte din acoperiș. Sotii Șerbescu se mută în acea garsoniera si inchireaza celelalte două apartamente compuse din câte cinci camere, ca sî mai poată plăti din datoriile ipotecare de la Bancă. Acolo se naște și fiica lor Liana, adică subsemnata! Odata cu venirea pe lume a acestui nou vlăstar al familiei era nevoie de spațiu mai mult. Silvia și Florian se coboara deci în apartamentul de cinci camere de la etajul I, și închiriază în continuare doar apartamentul de la parter, garsoniera cu terasa și două camere de la subsol, unde se mai aflau și alte dependinte (pivnițe, rezervorul pentru calorifer și un garaj).

Câțiva ani mai târziu, când chiriașii de la parter, familia Badan se repatriază în Elveția, soții Serbescu coboara încă un etaj fiindcă apartamentul de jos beneficia și de o gradină maricica în dosul casei, despărțită printr-un zid înalt de piatră de restul locuințelor dinspre stradă. Un fel de “secret garden” ideal pentru micuța Liana.

Acest cuib fericit, casa construită cu truda din munca proprie, avea sa se transforme însă în anii de după război într-un grav cap de acuzare în dosarul familiei Șerbescu: dovada ca au fost exploatatori, proprietari de o locuință cu chiriași! În 1948, Florian Serbescu este dat afara din funcția de Subdirector la Directia Tracțiunii din CFR, și rămâne doi ani fără slujbă. Din fericire, în toamna anului 1948 Silvia fusese numita profesoară la catedra de pian a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, încât în casă exista totuși un salariu. Dar în 1950 când are loc Nationalizarea Locuintelor si inginerul Șerbescu nu figureaza ca fiind ”in campul muncii”, este încadrat în categoria “exploatatorilor” și i se naționalizeaza tot imobilul, inclusiv apartamentul în care locuia.

Ani de zile, până la plecarea în Olanda, familia a trebuit să plăteasca chirie la Stat pentru apartamentul pe care îl ocupau În casa construită de ei înșiși! În anul 1964 în vară, după o ultimă recidivă a bolii care avea să o răpună la scurta vreme, Silvia încearcă marea cu degetul și inainteaza consecutiv trei cereri de desnaționalizare a apartamentului în care locuia, către Presedintele Marei Adunări Naționale a RPR si către Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, explicând ca naționalizarea din 1950 fusese în cazul nostru o eroare. E mișcător de vazut cum marea artista, conștientă că mai avea doar puțin de trăit după cea de-a treia operație de cancer, pentru a le lăsa ceva urmașilor încearcă să uzeze de prestigiul de care se bucura în calitate de Artistă Emerită și Laureată a Premiului de Stat, și cere o reparare parțială a nedreptății făcute în trecut. Pentru asta e dispusă să foloseacă și ”limbajul de lemn” al timpului când scrie: “Țin să mentionez că atât eu cât și soțul meu am ințeles sa ne facem o situatie prin munca, care a culminat sub actualul regim, cand in afara de activitatea din țară am fost trimisa in Republica Cehoslovaca și in Uniunea Sovietică pentru a concerta. In afara de acest imobil ce l-am realizat cu munca mea și a soțului meu, si care s-a nationalizat probabil din eroare, nu am mai posedat nici în București și nici in alt loc vreo proprietate imobiliară, funciară sau de alt gen. Luptăm hotărât pentru pace. Silvia Șerbescu”. Cererile rămân toate fără răspuns și după decesul pianistei din aprilie 1965.

Vă trageți dintr-o familie cu adânci rădăcini muzicale. Cum a fost să creșteți într-o astfel de familie?

Aveți amintiri, obiecte, povești rămase de la stră-bunicul dvs. care compunea muzică corală?

Printre strămoșii din partea Mamei s-au numărat mulți muzicieni, unii cu studii la  Conservator dar neprofesioniști, alții care și-au facut din muzică chiar o profesie, devenind profesori, dirijori de cor sau compozitori (în special de muzică liturgică sau patriotică). Cei mai importanți, cum am învățat la cursul de Istorie a Muzicii Românești ținut de prof. George Breazul pe când eram în anul IV la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” în anul 1954, au fost compozitorul Ghiță Ionescu (1838-1910) si ginerele lui, Ioan Bunescu (1852-1928), tatăl bunicii mele din partea Mamei – Eliza Bunescu Chelaru. 

Ghiță Ionescu era dirijor de cor, profesor de muzică la mai multe licee din capitala și compozitor de muzica liturgica. La 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de Regat, Gh. Ionescu a compus un imn – „Zece Mai” pentru care a fost decorat de regele Carol I personal. Printre alte lucrări importante ale lui Gh. Ionescu se numara si o Antologie Psaltica de Cântări Bisericești (1862) și o Culegere de Cântece de Stea (1906).

Ioan Bunescu, căsătorit cu Victorița, fiica lui Ghiță Ionescu, a fost dirijor de cor la mai multe biserici din Bucuresti, printre care și biserica Zlătari, unde a cântat în cor și tânărul George Georgescu, viitorul dirijor al Orchestrei Filarmonice din București. A fost și dirijorul Patriarhiei. A compus printre altele un Repertoriu Choral Religios, călduros recomandat în revista DOINA, nr. 25, din 15 Septembrie 1884, Foaie Musicală și Literară care „apare în toate duminicile, iar in timpul verei de două ori pe lună”. Iată cum își începea recenzistul recomandarea: „D-l I. Bunescu, dirigintele chorului Mitropoliei, a compus o leturghie pentru chor mixt, care va apărea în curand în Editura Gr. Luis. Aceasta composiție împlinește un mare gol în musica religioasă. Ea este de un mare interes tuturor persónelor care se ocupă de musică; în parte fórte mult profesorilor și învățătorilor…”.

 

La ce vârstă ați început să studiați pianul?

Contactul meu cu muzica s-a produs cu mult înainte de-a fi aflat ceva despre acești predecesori muzicali din familie, si anume direct prin Mama mea, Silvia. Necesitatea de-a face muzică după exemplul ei a devenit la fel de invadatoare și vitală ca aerul pe care-l respirăm, de care nu te mai poți lipsi din clipa în care l-ai inspirat pentru prima data!

 

Fiind o pianistă consacrată când m-am născut eu, invitată să cânte în fiecare stagiune cu Orchestra Filarmonicii și cu Orchestra Radiodifuziunii din București, Silvia nu simțea nevoia să-și proiecteze propriile frustrări asupra copilului și să-l oblige să renunțe la joacă pentru a face exerciții fastidioase la pian. Mi-amintesc perfect de momentul crucial, cand am rugat-o eu pe Mama să mă învețe și pe mine să cânt la pian. Nu a fost sub impresia vreunui strălucit concert al Silviei de la Ateneu, care se sfârșea cu ropote de aplauze, nici sub impresia Sonatei de Liszt auzită adeseori acasă… A fost într-o seară oarecare, când pentru a mă distra îmi cânta la pian o melodioara îndragită de mine  – „Es tanzt ein Bi-ba-Butzemann”, iar eu dansam prin casă. A fost momentul magic cand în mine s-a produs un click, momentul de revelație subită care m-a făcut s-o implor pe Mama sa-mi dea și mie lectii de pian!

 

Silvia nu avea timp pentru începători, așa că a apelat la eleva ei preferată de la Conservatorul Pro Arte, unde fusese numită profesoară la sfârșitul anilor ’30, Tony Fuhrmann, nascută Starek. Tony era o austriacă adorabilă pe care am iubit-o enorm. Vioaie, veselă, știa cum să mă ia, îmbinând lecțiile de pian cu lecturi din cărțile mele cu poze nemțești, sau învățăndu-mă scrierea gotică dintr-un vechi abecedar („eine Fibel”). 

Soțul lui Tony, Edy Stein, fusese elevul bunicului meu Gh. Chelaru la Liceul Gh. Lazar. Cita adeseori fraze pe care bunicul meu le repeta la lecții pe vremea când ii fusese elev. Nu l-am cunoscut însă pe Edy decât după 1945, cand s-a înapoiat probabil din vreun lagăr de concentrare. Despre aceste probleme nu se discuta în prezența mea, si cum în România evreii nu purtau la piept sau la manecă banderola galbenă, sau steaua discriminatorie impuse de naziști în timpul războiului, nici nu bănuiam ce grozavii se petreceau în alte locuri. Edy a convins-o pe Tony in 1946 sa părăsească imediat România, și amandoi s-au expatriat întâi la Paris, apoi la Chicago, unde au format un Duo de Pian „Van Parys”. Prietenia dintre noi s-a materializat printr-o corespondență uriașă și plină de nostalgie. I-am vizitat in 1970 la Chicago cu ocazia unui turneu in SUA. A fost o întâlnire extrem de emoționantă! Corespondența cu Edy a continuat în anii ’80 și după moartea lui Tony, apoi s-a oprit și ea brusc…  

Ați studiat pianul cu mulți profesori faimoși, printre care Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea, și chiar mama dvs., Silvia Serbescu. Cum ați perceput dumneavoastră experiența de a studia pianul cu mama dvs.?

 

Spre deosebire de credința împământenită că nu se pot da lecții în familie, în cazul meu relația mamă-fiică nu a deranjat cu nimic buna funcționare a relației maestru-discipol. Poate și fiindcă Silvia nu avea deloc o natură tiranică care să strivească inițiativele învățăcelului. Dimpotrivă, ea încerca să le stimuleze când nu contraveneau mesajului operei respective sau stilului de execuție al epocii în care au fost compuse. O altă trăsătură caracteristică pedagogiei Silviei Șerbescu: fără a crea false iluzii, ea încuraja enorm pe fiecare elev, reușind să obțină un potențial maxim de la fiecare prin încrederea pe care o trezea elevului în resursele proprii. Probabil că a mai existat un element favorabil care a ajutat la colaborarea noastră profesională în cei 5 ani de Conservator și în afara lor: nici eu nu am avut o natură rebelă, și asta nici măcar în anii de adolescență, iar încrederea pe care am avut-o în Pianista și Maestra Silvia Șerbescu a fost întotdeauna totală și absolută!

În casa în care v-ați născut, din strada Sf. Constantin, aveați două piane. Obișnuiați să faceți duete cu mama dvs.?

 

În anii războiului de care îmi amintesc foarte bine, inaintea vreunui concert simfonic Silvia canta la două piane cu eleva ei, Tony Fuhrman. Tony cânta reducția orchestrei la pianul doi. În primăvara anului 1944, cand au început bombardamentele în București și în alte locuri, Mama a vrut să salveze noua ei achiziție, un pian mare de concert marca Grotrian Steinweg, pe care reușise să-l cumpere după ani de zile de privațiuni. Pianul a fost ambalat împreună cu covoarele noastre persane cele mai frumoase pentru a fi expediate spre o destinație ferită de pericol din Gara de Nord. Acolo, în magazia gării l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944 unde a ars complet. Silvia nu a reușit să mai achiziționeze un alt pian de asemenea calitate, si a trebuit sa se multumeasca cu bătrânul ei Steinway din 1929, la care s-a mai adăugat un mic pian cu coada Förster, fabricat în Cehoslovacia. O pierdere pe care a regretat-o toată viața.

Nu am cântat în tinerețe cu Mama literatura pentru două piane, cu excepția ultimilor ei ani de viață. Cântatul la două piane avea doar un caracter utilitar, când vreuna dintre noi avea un concert simfonic și voia să se antreneze pentru cântatul în ansamblu. Atunci partea orchestrei se facea la pianul doi, fie de către Silvia fie de către mine. Nu am cântat deci literatura specifică compusă pentru Duo de pian. Ah, singura excepție a fost Concertul de Bach în Do Major, compus special pentru două instrumente cu claviatură și orchestră, pe care l-am executat atât la Ateneu, în concertul de Bach pentru unul sau mai multe piane, inițiat de dirijorul Const. Bugeanu în mai 1963, cât și în cadrul concertelor organizate de Conservatorul din București cu Orchestra Conservatorului în același an. Această ultimă execuție publică din 13 noiembrie 1963 a fost editată și pe CD-ul apărut la Electrecord în 2014 – Silvia și Liana Șerbescu în concert (EDC 1108/1109).

CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert
CD Silvia și Liana Șerbescu în Concert

Care este o personalitate din lumea muzicii care v-a marcat?

 

Întâi a fost dirijorul George Georgescu, pe care-l vedeam în fiecare stagiune la Ateneu dirijând concertele Silviei. O amintire extrem de vie și acum, cu toate că face parte dintre amintirile mele cele mai vechi din copilărie, ma situează într-una din lojile de rangul I din stânga de la Ateneu, probabil loja Direcției Filarmonicii. Așteptam cu înfrigurare sfârșitul concertului Mamei, ca să pot fugi în camera artiștilor unde îi săream de gât lui George Georgescu, idolul meu! Mai târziu, integrala Simfoniilor de Beethoven și multe Poeme Simfonice de Richard Strauss au rămas repere de neuitat, care-mi revin în minte de câte ori reascult aceste opere. Georgescu avea o personalitate carismatică ce te cucerea din prima clipă când pășea pe scenă!

 

Mai târziu, în anii de studenție, o altă personalitate muzicală de geniu a preluat locul de favorit: Constantin Silvestri! Ne aflam în cea mai cruntă perioadă de teroare stalinistă: Georgescu fusese înlăturat de la Filarmonică și nu mai avea voie să dirijeze, Enescu părăsise România definitiv, iar repertoriul sălilor de concert era cenzurat de ideologii comuniști și redus la un numar mic de lucrări, majoritatea din muzica rusă și sovietică. De asemenea era interzisă orice muzică cu text religios sau carecter „mistic”. În acest context sumbru a apărut această noua stea de prim ordin: mă aflam în Anul I de Conservator, când la un concert dat în sala noastră de festivități l-am auzit pe profesorul, compozitorul și dirijorul Costi Silvestri, improvizând la pian după teme primite din public! Nu mai văzusem așa ceva… O altă amintire din aceeași perioadă sunt repetițiile cu public din ziua concertelor simfonice de la Ateneu, unde aveam acces gratuit în calitate de studenți. Silvestri reușise să înlăture multe tabuuri de repertoriu de pe atunci, si ne prezenta tot mai multe capodopere și din lumea oratoriilor, misselor și cantatelor de Bach, sau alți clasici. O revelație absolută nu numai ca repertoriu, ci și ca rafinament de interpretare care atingea adeseori Sublimul. 

 

Un alt muzician uriaș, acesta din galeria artiștilor străini, care m-a marcat în anii mei de formare, a fost pianistul Sviatoslav Richter, pentru care aș fi fost dispusă să-mi dau și viața…

George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955
George Georgescu, Aram Haceaturian si Silvia Șerbescu la Moscova, cu ocazia turneului Filarmonicii "George Enescu" în URSS, în 1955

Care a fost prima dumneavoastră experiență muzicală în fața unui public? 

Prima mea apariție publică în afara acelora din anii de școală a avut loc în 1956, într-un recital la Sala Studio (de la subsolul Ateneului), la care am cântat Fantezia în Do Major, op.17 de Schumann. Întâmplător la acel memorabil recital se afla în sală și Mihai Gavrilă, viitorul meu soț, dar nu atunci ne-am cunoscut.

Prima mea colaborare cu orchestra în schimb, cu Filarmonica „Oltenia” din Craiova din 1958, la care au venit și Silvia și alți prieteni din București, mi-a produs o impresie cu mult mai covârșitoare.

Îmi amintesc de asemenea că după debutul meu din 1959 pe scena Ateneului, cu Concertul de Robert Schumann, cand m-am îmbolnăvit de o formă gravă de „gripă spaniolă” ce bantuia pe atunci, eram atat de fericita încât ma gândeam că acum pot să mor, fiindcă mi-am realizat idealul de-a cânta cu orchestra pe scena Ateneului! Niciodata nu am mai avut senzatia unei „împliniri” atât de intense ca atunci!

Primul recital al Lianei Șerbescu la pian
Primul recital al Lianei Șerbescu la pian la sala Studio a Ateneului, în 1956

Ați avut turnee în numeroase țări, atât din fostul bloc comunist (fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta Iugoslavie, fostul URSS), cât și din așa-zisa ‚lume liberă’ (Franța, Germania, țările nordice, Italia, Marea Britanie, Spania, Olanda și SUA). Ce diferențe ați resimțit între cele două lumi muzicale?

În țările blocului din Răsărit condus de Uniunea Sovietică, viața de concert era dirijată de Stat, cu părțile ei bune sau mai puțin bune. De exemplu, concertele simfonice se țineau întotdeauna de două ori: concertul propriu-zis și un Concert Educativ pentru elevi, de obicei în aceeași zi dimineața. La acesta din urmă era foarte greu să-ți păstrezi concentrarea la instrument, fiindcă însoțitorii elevilor nu reușeau să le țină în frâu turbulența, iar aceștia se mișcau în raza vizuală a solistului și făceau gălăgie. Acest tip de concerte „nerentabile” nu există în Vest. Dar țelul urmărit de concertele educative de la noi, de-a forma un public nou și în rândul tineretului, era desigur unul pozitiv și de aceea merita efortul. În privința publicului „de seară” însă nu pot spune c-am remarcat deosebiri esențiale între lumea melomanilor din cele doua lumi.

Ați cântat pe marile scene ale lumii, cu orchestre precum Orchestre des Concerts Lamoureux, Filarmonica din Stockholm, Orchestra de Radio și TV din Zagreb, Orchestra Simfonică din Praga, Münchener Kammeroper Orchester. Ce amintiri pregnante aveți alături de orchestrele cu care ați cântat?

Liana Șerbescu
Liana Șerbescu și cele 2 piane

Voi pomeni despre două colaborări „de pomină”…

În anul 1971 am primit invitația să cânt cu orchestra simfonică din Konstanz-am-Bodensee concertul nr. 1 de Chopin. Mai avusesem câteva concerte în DDR, dar aceasta era prima mea apariție în Bundesrepublik, și de aceea foarte importantă pentru mine. Trebuie să spun că în anii regimului comunist, în RPR (mai târziu RSR) ca și în restul țărilor socialiste din jur, nu exista decât o singură Agenție de Stat de Impresariat Artistic – ARIA! Cu toate că încasau un procent cu mult mai mare din onorariile artiștilor care cântau în străinatate decât procentele obișnuite ale impresarilor particulari din Vest, ARIA era o instituție care avea ca scop real nu organizarea de turnee pentru artiștii români cum se pretindea, ci sabotarea invitațiilor pe care aceștia le primeau din afară prin relații proprii!

În prealabil trebuie spus că în socialism niciun cetățean nu poseda un pașaport personal, acesta se solicita la un for special înaintea unei deplasări în străinatate și se depunea imediat după întoarcerea din misiune.

Cum obținerea pașaportului putea să dureze un timp foarte îndelungat, sau să se refuze fără nicio explicatie, ARIA își asumase sarcina nobilă de-a fi intermediari în această operațiune și de-a „accelera” demersurile de obținere a pașaportului pentru artiștii lor, care aveau concerte cu dată fixă. În realitate însă, ARIA era o anexă a Ministerului Afacerilor Interne și a Securității, si de multe ori nu-ți dadeau pașaportul decât după ce data era expirată. După ce pierdeai concertul, te forța cu cinism să trimiți și o telegramă organizatorilor din Vest declarând ca ești bolnav, nu că nu ai primit pașaportul! Evident că după un asemenea incident nu mai erai invitat în orașul respectiv…

De fapt înaintea unei plecări în străinătate, un artist nu mai putea sta liniștit acasă să se pregatească de concert, ci trebuia să îi pândească pe coridoarele ARIEI pe funcționarii de-acolo, implorându-i să preseze ieșirea pașaportului la timp. Cumpărai din vreme un bilet de tren cu Wagon-Lits (n.r. vagon de dormit), sau unul de avion, ca să fii prezent eventual și la mai multe repetiții, apoi zilnic începeai să schimbi biletul la Oficiul de Voiaj, mulțumindu-te și cu o singură repetiție la rigoare. Riscul era și să nu mai poți găsi bilet de călătorie în condiții civilizate, fiindcă biletele la vagonul de dormit sau de avion erau și ele limitate… Iar la capătul călătoriei te aștepta o probă de mare concentrare, nu o vacanță.

Cunoșteam tertipul clasic – “nu v-a ieșit pașaportul”, dar spre surpriza mea, după schimbarea biletului de tren de două ori, mi se spune în preziua concertului de la Konstanz din 3 Aprilie 1971: “Consulatul German nu v-a dat viza”! Atunci am făcut ceva ce era total de neînchipuit într-un regim comunist: m-am dus singură seara la Ambasada Germană și am insistat să fiu primită de Consul în afara orelor de lucru, ca să nu ruinez concertul din Konstanz din ziua următoare. Probabil că actul meu disperat i-a impresionat pe cei de la Ambasadă, fiindcă mi-au pus viza pe pașaportul primit de la ARIA. A doua zi nu am mai găsit bilet de avion direct, ci a trebuit să zbor la Zürich, și de acolo să merg cu trenul pana la Konstanz. Alături de mine în avion ședea un barbat „zambitor”, care la un moment dat mi-a suflat: „dar știu că ați făcut ceva nepermis seara trecută”… Nu l-am mai văzut după aterizarea la Zürich, dar nu știu dacă nu cumva și-a continuat și el călătoria „întamplator” tot spre Konstanz… Concertul simfonic se ținea seara la orele 20:00. Înainte de spectacol s-a făcut o citire pe scenă cu Concertul pentru pian și orchestră de Chopin, apoi s-a trecut direct la atac.

O altă experiență de groază, de altfel și ultima înainte de plecarea mea definitivă din România, a fost prilejuită de o altă programare tot în Germania. Trebuia să cânt la München cu Münchener Kammeroper Orchester dificila lucrare „Cele 4 temperamente” de Hindemith. Fiind vorba de o lucrare contemporană care nu intra în repertoriul curent al orchestrei, fusesem rugată să vin cu câteva zile înainte de concert pentru a face mai multe repetiții. Ca de obicei, îmi cumpărasem bilet cu vagon de dormit din vreme, apoi îl schimbasem succesiv pentru ziua următoare… Concertul era programat pentru 26 octombrie 1974, la ora 18:00. Am primit pașaportul de la ARIA cu o zi înainte, la prânz. Nu mai exista decât o soluție: să iau imediat trenul spre München, cu schimbare de tren la Viena, fără vagon de dormit. Mi-amintesc de acea noapte, în care am șezut ghemuită într-un compartiment plin, și n-am închis ochii o clipă, fiindcă în afară de marea oboseală mă chinuia și grija că nu voi putea face față unei solicitări atât de mari.

De la gară m-am dus direct la sala de concert, unde s-au mai putut repeta câteva momente din lucrare, mi-am schimbat ținuta și am intrat pe scenă… În sală asista și un reputat și foarte temut critic muzical, cum am aflat mai târziu, Karl Schumann. Acesta a scris o recenzie foarte elogioasă despre concert, în Süddeutsche Zeitung din 26/27 Oct. 1974, care se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Pianista a dat în bis o piesă de bravură, «Bourrée-ul» compatriotului ei, George Enescu. Frenezia dificilelor acorduri corespundea virtuozității, ca și mândriei naționale a remarcabilei tinere pianiste”.

În decembrie 1974 ați emigrat. De ce ați plecat din țară? 

Plecarea definitivă din România a fost decizia soțului meu, din motive politice si profesionale. Cu toate ca și eu avusesem suficiente motive de nemulțumire, precum expropierea casei construite de părinții mei sau dificultatea de-a ieși din țară de câte ori aveam un concert în străinatate, eu nu voiam sa emigrez! Motivele cele mai importante pentru a fi contra unei plecari definitive erau că aveam o familie compusă din doi copii și un tată în vârstă pe care riscam să nu-i pot scoate ușor din România, și un post bun ca lector la Conservator

În special nu trebuie uitate condițiile în care se emigra în timpul acela… Când reușeai să treci granița și „uitai” să te mai întorci erai imediat declarat „trădător”, ți se confisca averea și nu mai puteai avea nici un contact cu cei rămași în țară, familie sau prieteni! Un risc așadar imens pentru acela care se încumeta să facă un asemenea pas. În cele din urma însă, tot existența copiilor m-a determinat să-l urmez pe Mihai, fiindcă viitorul lor in România lui Ceaușescu se prefigura ca foarte sumbru în vremea aceea. 

Și un argument de natură etică: am considerat că duplicitatea morală necesară supraviețuirii într-un regim totalitar duce la schizofrenie și deformeaza caracterul. Nu am vrut sa rămân obligată să-mi învăț copiii să mintă zilnic, dedublare funestă care produce multe traume.

Liana Șerbescu și copiii săi
Liana Șerbescu și copiii săi

După plecarea dumneavoastră, din nefericire toate înregistrările v-au fost șterse din fonoteca radio și a Televiziunii Române. Astăzi se mai găsesc de vânzare anumite discuri ale dumneavoastră în România: Silvia si Liana Serbescu in Concert, Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Serbescu, Pagini muzicale din cariera pianistei Liana Serbescu, Liana Serbescu – Beethoven, Vieru, Zoltán. Ați mai păstrat și alte bucăți? Ați reușit să luați cu dvs. anumite înregistrări?

În afara de înregistrările mai vechi din România reeditate între anii 2013-2019 de Electrecord, am mai făcut și alte discuri în Occident:

1. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.I – Das Jahr (World premiere CD recording), CPO Recordings, Osnabrück, 1986.

2. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.II – Sonaten (World premiere CD recording), Lieder, CPO Recordings, Osnabrück, 1987.

3. Clara Wieck-Schumann, 7 Variationen über ein Thema von Robert Schumann, op. 20; – Romanze h-moll, Konzert für Klavier und Orchester in a moll, op. 7, Clara Schumann Orchestra, Elke Mascha Blankenburg, conductor, Deutsche Bundesbank, Frankfurt – Deutschlandfunk, Köln, 1990.

4. Ethel Smyth, Complete Piano Works, (CD I and II), CPO Recordings, Osnabrück, 1995.

5. George Enescu, Muzică de camera de George Enescu în Olanda (cu Michel François la vioară și György Schiffer la violoncel), inregistrari facute de Radio Hilversum si reeditate de Electrecord (EDC 1091), România, 2013.

Ce diferențe notabile ați observat între muzicienii români și cei din Olanda?

Am ajuns în Olanda în alta fază a vieții mele, adică dupa ce împlinisem deja 40 de ani. Era greu să mai pot face o comparație valabilă cu experiențele mele de tinerețe și cu lumea colegilor mei din România. Dar probabil că și aici în Olanda, cei care vor să-și dedice viața muzicii și să devină „profesioniști” sunt animați de aceleași speranțe, idealuri și iluzii ca și în România. O diferență mare însă între cele două lumi este ca „tentațiile” lumii vestice sunt cu mult mai mari decât erau în Romania în tinerețea mea. Începând cu lecțiile de tenis, de călărit, călătorii în jurul lumii, etc. si până la achiziționarea de tot felul de aparate tehnice inexistente în trecut, toate îi fac pe tinerii de aici să caute cât mai multe job-uri pentru a câștiga bani, și asta în detrimentul orelor cand s-ar putea ocupa de studiul pasiunilor lor individuale. In România anilor ’50, în afară de lectură sau sport nu existau multe alte ispite externe… Însa muzicienii instrumentiști sau cantăreți care ajung în top, indiferent de țară, trebuie să se conformeze acum aceluiași regim riguros de antrenament zilnic și pornit de timpuriu, fiindcă altfel nu mai pot face față concurenței imense actuale!

Dacă ar fi să rezumați activitatea dumneavoastră didactică de 22 de ani în Olanda într-o propoziție, care ar fi aceea?

Robert Schumann a rezumat condiția esențială de realizare a unei opere de artă: „Fara entuziasm nu se poate realiza nimic bun in arta” („Ohne Enthusiasmus wird nichts Rechtes in der Kunst zuwege gebracht.”) Am scris aceasta fraza pe un panou, pe care l-am atârnat în camera mea de la Brabants Conservatorium, și am încercat să pun în practică recomandarea lui Schumann în fiecare oră de curs. Deci raspunsul meu la întrebare ar putea fi, că am încercat să cultiv în primul rând ENTUZIASMUL și dragostea elevilor mei pentru muzica de calitate,  ajutându-i să-și însușească și mijloacele tehnice necesare pentru o buna execuție. Iar dacă acest țel nu a fost întotdeauna atins, sper că au învățat de la mine măcar pronunția corectă a numelui de Bartók, cu accentul pe prima silabă (ca toate cuvintele din limba maghiară), nu pe ultima silabă cum se pronunță aici în Olanda!…

După 1989 ați reînceput să cântați în țară. Știu că ați fost întâmpinată călduros, chiar compozitorul Csiky Boldizsár v-a urat bun sosit ‚acasă’ după 18 ani de absență. Ați avut mai multe concerte în țară ulterior?

Începând din primavara 1993 am avut anual concerte în România. Cel mai des am cântat Concertul pentru pian și orchestra de Clara Schumann, compus de compozitoare la vârsta de 14-15 ani și necunosct în România, dar și alte concerte, ca Chopin sau Stravinski. În anii 2000-2001 am prezentat în toată țara un program de recitaluri cu muzica de compozitoare, cu scurte explicații despre autoare și piesele executate, intitulat „La Musique des Femmes”, extrem de călduros primite de public și de presă. Din motive de sanatate nu am putut continua acest proiect.

Cu ce ocazie l-ați cunoscut pe Sergiu Celibidache?

Liana Șerbescu și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967
Liana Șerbescu, Mihai Gavrilă (soțul ei) și Sergiu Celibidache la Veneția în 1967

L-am cunoscut pe Celibidache în anul 1967, la Veneția. Soțul meu, Mihai Gavrilă lucra la Centrul de Fizică Atomică din Trieste deja de o jumătate de an, iar eu rămăsesem în țară. Mi s-a permis să-mi vizitez soțul deoarece mai aveam un copil care rămânea „zălog” în România. Întâmplător, gazda lui Mihai, Traian Sofonea, îl cunoștea pe Celibidache și a propus să ne faca cunoștință cu Maestrul cand se va afla la Veneția pentru un concert la „Teatro la Fenice” de acolo.

Am petrecut câteva zile de neuitat. Celibidache era foarte generos și amator să-și ajute conaționalii, dacă se convingea că nu sunt trimiși din partea Securității… Prima întrebare a fost dacă nu avem nevoie de bani… știind în ce condiții mizere se călătorea atunci când veneai din România, fiindcă „leul” românesc nu putea fi schimbat la niciun curs, și era interzis să ai valută străină. Diminețile le petreceam în sala de repetiție, apoi Maestrul ne lua cu el pentru prânz la cate o „trattorie” și ne „trata” în plina accepțiune a cuvântului cu tot felul de specialități italienești! Era de o erudiție fenomenală, și în domeniile cele mai diferite, pornind de la matematică, fizică, filozofie și ajungând până la ezoterie. Îl pasionau discuțiile cu Mihai, căruia îi punea tot felul de întrebări de specialitate. Cum proiectase pentru anul care urma un curs de Fenomenologie la Praga, la care invitase mai mulți muzicieni din România, mi-a propus să mă invite și pe mine pe spezele lui pentru o săptămână, ceea ce am acceptat cu entuziasm. Din păcate acest proiect atât de frumos nu s-a putut materializa, fiindcă Ministerul Culturii din București nu mi-a permis să accept bursa lui Celibidache, cu toate ca Cehoslovacia era o țară din blocul de Răsărit.

Programul Sergiu Celibidache Veneția 1967
Programul cu dedicația lui Sergiu Celibidache pentru Liana Șerbescu - Veneția 1967

Abia după douăzeci si ceva de ani, când eram deja stabilită în Amsterdam, am reușit să asist la un asemenea curs, la care Celibidache aplica în muzica principiile Fenomenologiei lui Husserl, filozof din sec. XX. În iarna lui 1991, fiind la Tilburg observ printre afișele agățate pe peretele unui coridor anunțul referitor la cursul de Fenomenologie pe care-l va ține Celibidache la Universitatea din Mainz, în cadrul seminariilor organizate acolo de Academia de Muzică. Cum se nimerea să fie în vacanța noastră de Carnaval (Brabantul e o provincie catolică, unde se serbează Carnavalul înainte de intrarea în Postul Mare), m-am înscris pentru a participa la Seminarii. Întâlnirea cu Maestrul a fost foarte placută. Nu se schimbase mult, în afară de faptul că avea acum dificultăți cu umblatul. Spre surprinderea celorlalți cursanți, a acceptat sa facem mai multe fotografii impreună, care mi-au rămas o amintire extrem de prețioasă. Celibidache era înconjurat de o serie de „fani” care-l urmau peste tot când avea vreun seminar dedicat Fenomenologiei, indiferent în ce oraș.

Am ramas în corespondență multă vreme cu o doamnă din München, o admiratoare pasionată a lui, care-mi trimitea articole de ziar, fotografii, recenzii, tot ce aparea în legatură cu Maestrul.

La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991
La Universitatea din Mainz la cursul de Fenomenologie ținut acolo de Celibidache în 1991

V-ați gândit vreodată să vă reîntoarceți?

Când te stabilești în altă țară, mai ales când acest lucru nu se întamplă în fragedă tinerețe, ai dificultăți tot mai mari de adaptare la noile „coduri”, la obiceiuri și mentalități diferite de acelea cu care erai obișnuit acasă. Singurul gând care m-a susținut în momentele de cumpănă a fost acela că la bătrânețe voi putea beneficia de condiții de viață mai civilizate decât în România, datorită sistemului superior de Asistență Socială din Țările de Jos. Ori acum a sosit momentul să beneficiez și eu de aceste drepturi, scump plătite de-a lungul anilor.

Cum a fost experiența de a patrona concursul de muzică care poartă numele mamei dvs.?

În anul 1998, aflându-mă la București cu ocazia unor concerte, și fiind Președinta Comisiei de Pian la Concursul „Jeunesse Musicale”, am avut plăcerea să aflu și de existența Concursului de Interpretare care purta numele Silviei Șerbescu. Această frumoasă inițiativă a fost luată de Școlile de Muzică din capitală la începutul anilor ’90, și cuprindea  sectii si pentru alte instrumente, nu numai pian, contribuind la formarea carierei multor tineri talentați din România. Adeseori găsesc acest Concurs Silvia Șerbescu mentionat și pe Internet în biografiile artistilor. Am fost evident foarte mișcată să prezidez acest eveniment la sectia de pian in 1998, si sa reintalnesc fosti prieteni in componenta juriului. Din pacate, la un moment dat concursul Silvia Șerbescu a dispărut, si la întrebarea mea – cum aș putea sponsoriza reînființarea Concursului, nu mi s-a mai răspuns. Probabil ca profesorii de pian foști elevi ai Silviei, sau alții care-și mai aminteau de ea, s-au pensionat și ei sau au disparut de tot, încât nu mai avea cine să se ocupe de problemă.

M-am bucurat însă că printre laureații Concursului de la sectia Vioara din 1997 și 1998, s-a numărat și viitorul tău soț, Andrei Rubeli!  Aș fi fericită să pot resuscita și sponsoriza Concursul Silvia Șerbescu din nou, pentru a-l readuce la prestigiul anilor ’90, dar de la distanță dificultățile sunt aproape insurmontabile.

Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997
Diplomă Premiul I la concursul "Silvia Șerbescu" - Andrei Rubeli în 1997

Cum ați decis să vă dedicați cercetării și propagării muzicii compozitoarelor? 

Aceasta întrebare e foarte amplă și suscita multe explicatii care depasesc cu mult cadrul discutiei noastre despre… case! Voi încerca totuși să mă rezum la câteva aspecte.

Ca orice copil, dar nu numai atunci, ci practic toată viața, mi-am pus adeseori „întrebarea-cheie” spre cunoastere: „de ce”? În anii de studenție, colegii mei de la sectia de compozitie isi bateau joc de femeile compozitoare care incepusera sa apara. Pe mine ma intriga in special faptul ca in diverse alte domenii ca literatura, poezie, pictura,  chiar si in stiinta, existau nume de femei care se afirmasera si in trecut, dar in compozitie – niciuna! (cel putina asa credeam pe atunci…) 

Anul 1975, cand am plecat definitiv din patrie, s-a intamplat sa fie si anul decretat de ONU –  ANUL INTERNAȚIONAL AL FEMEII! Aflându-mă în Suedia, mi-a venit ideia sa propun unei organizatii  culturalo-educative, „Asociatia Bisericilor Libere”(„Frikyrkliga Studieförbundet”) sa facem niste programe cu muzica de femei. Eu cantasem deja piese de compozitoare din lagarul socialist. Pentru ca sa pot adauga in program si compozitoare suedeze, m-am dus la Biblioteca Radiodifuziunii din Stockholm sa fac cercetari. In cartoteca lor am dat peste o sumedenie de compozitoare nu numai din contemporaneitate, ci si din secole anterioare. Asta mi-a deschis gustul sa continui cautarile si in alte tari, la alte arhive (în comerțul obișnuit nu se găsea evident nimic!), până când am adunat suficient material, selecționat de mine de altfel dupa criterii extrem de critice, încât sa justifice o angajare sustinută într-un asemenea proiect. Promovarea muzicii compozitoarelor, in special ale acelora din trecut, s-a concretizat prin concerte, conferinte, concerte-lectie, înregistrari la Radio sau pe disc, publicații, editări de note, etc. etc. 

Dar cum spuneam, tema aceasta e cu mult prea complexa pentru a fi tratata in spatiul de-aici – „Aici a stat”…  adica pe fundamentul unei singure case, oricat de plină de amintiri ar fi, și oricât de multi locatari de exceptie au locuit-o…

Soarta nu este dreaptă cu toți. Din păcate, doamna Liana Șerbescu a fost lovită de nedreptatea legislației românești atunci când a încercat să își recupereze prin procese lungi și tergiversate, cuibul fericit al copilăriei și tinereții sale, casa construită cu trudă de părinții săi. Unica urmașă și moștenitoare a lui Florian și a Silviei Șerbescu, stabilită ulterior în Olanda, a reluat după circa 30 de ani demersurile începute de mama sa în 1964 pentru redobândirea casei construite de părinți. Tentativa ei însă a fost sortită eșecului, iar minunata casă Art Deco proiectată cel mai probabil de arh. Arghir Culina zace neîngrijită, în uitare și tristețe.

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, 0 comments