Dialoguri

La un ceai cu nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu

Astăzi, de ziua mondială a monumentelor istorice (pe care o serbăm în fiecare an pe 18 aprilie) aș vrea să vă împărtășesc o întâmplare legată de o casă superbă din centrul capitalei care pe mine m-a marcat profund. Într-o zi de iarnă se întâmpla să trec alene pe Strada Blanduziei (ce nume frumos, nu-i așa?) și am stat câteva minute să admir exteriorul eclectic la casei elegante de la nr. 1 și simțit o dorință acerbă să îi văd și interiorul. “Oare s-au păstrat elemente decorative? Stucaturi? Oare cupola aceea ascunde un luminator? Oare cum arată tavanele înalte”. Tot felul de întrevări îmi treceau prin minte. Așa că mi-am luat inima în dinți și am sunat la ușă. Am cunoscut două domnișoare drăguțe, angajate la firma Smart Suport Hub pe care cu siguranță le-a mirat solicitarea mea de a admira și fotografia interiorul. Le-am spus că sunt studentă la masterul de Patrimoniu (și să știți că de fiecare dată când mă plimb pe străzi am carnetul de student alături de mine, alături de alte acte) și că îmi doresc foarte mult să scriu despre această casă și istoria ei. Biroul lor este la parter și la demisol și vă invit să vedeți în cele ce urmează cât de frumos este. 

Am rămas plăcut impresionată de eleganța acestei case, care se întrevede la fiecare etaj. Le mulțumesc foarte mult că mi-au permis accesul, ba mai mult, că m-au ajutat facilitându-mi discuția cu proprietarii. Cu ajutorul lor am intrat în contact cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, cu care am avut onoarea de a sta de vorbă despre istoria casei și a familiei Pușcariu. Mi-a făcut marea plăcere de a răsfoi acte de arhivă, planurile casei, recipise, declarații, documente savuroase. Am descoperit împreună că arhitectul anexei (garajului) este Arghir Culina și ne-am bucurat foarte mult să punem puțină lumină asupra acestei case fotografiate de toți pasionații orașului București. În cele ce urmează vă voi împărtăși povestea și descoperirile noastre. Lectură plăcută vă doresc!

Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu
Portretul lui Sextil Pușcariu din salonul doamnei Costescu - semnat de "Bordan", la Cluj

Acest apartament este extraordinar de frumos și de bine păstrat. Vă felicit pentru acest lucru. Cum ați reușit să îi păstrați această atmosferă elegantă?

Motivul pentru care etajul arată atât de bine este că după naționalizare aici au stat persoane de la conducerea anumitor instituții de partid, diverși șefi și șefuți, care au știut să aibă grijă de ce era aici. La parter a fost un sediu al Monitorului Oficial, ani și ani și ani de zile, și există și o mansardă. Eu am moștenit aceste lucruri de la unchiul meu, Valeriu Pușcariu. Mă întreb adesea ce o fi fost în capul lui, căci în ’47, când erau deja comuniștii la putere și începuse nenorocirea, el se apucase să mansardeze podul. Și l-a mansardat, și când a fost gata, comuniștii le-au naționalizat pe toate, că să fie liniște și pace. 

Tot ce am recuperat, inclusiv mansarda, am recăpătat cu procese și procese și procese. Din fericire am avut un avocat foarte bun. El se ducea la toate audierile cu bărbatul meu și judecătoarea le spunea: mai am nevoie pentru data viitoare de actele cutare, care să dovedească cutare cutare. Și atunci avocatul pregătea pledoaria și bărbatul meu umbla după toate actele. Și când ajungeam la etapa următoare, ei erau deja pregătiți. Și așa le-am recuperat pe toate: inițial mansarda, apoi etajul, ceea ce a durat vreo trei ani. În orice caz, pot spune că s-a întâmplat cu foarte multe cheltuieli, dar destul de repede comparativ cu cazurile unor persoane care nici acum nu au recuperat ce era al lor… Am câștigat toate procesele, și când am aflat… am venit cu toate hârtiile în mâna la individul care stătea în casă. Domnul Mihai Ionescu, nici nu pot să zic, Dumnezeu să îl odihnească. Și a început nebunia următoare. 

Colț din salonul doamnei Costescu
Colț din salonul doamnei Costescu

Și locuia numai aici, nu și la mansardă?…

Numai aici, la etajul I. Și s-a prezentat cu pistol la brâu, da, și a zis că el respectă proprietatea, că și el are o casă în Băneasa, cu nu știu câte camere, dar aici avea firma. Și că vrea ca și noi să îi respectăm proprietatea, dar ne promite că va pleca. Asta a fost în ianuarie. Au trecut lunile fără nicio veste.

Eu am locuit înainte într-unul dintre blocurile de pe Vasile Conta și treceam zilnic prin fața casei, să mă duc la școală, la Liceul Spiru Haret, unde am predat 20 de ani. Și la un moment dat am trecut pe lângă casă și am văzut că e șantier. Așa tare m-am speriat, nu înțelegeam ce se întâmplă. El se apucase să zugrăvească și să pună centrală termică, cică una franțuzească, așa mi-a spus. Mi-a mâncat sufletul domnul Ionescu, care a cerut mai întâi $8.000 ca să plece, și și-a tot crescut pretenția până la $32.000, drept care a trebuit să vând apartamentul în care locuiam în Vasile Conta, și să îi dau lui banii aceștia.

El cerea banii aceștia ca să nu stea cei 5 ani prevăzuți de lege?

Încă nu era legea așa. Teoretic am fi putut să ne mutăm imediat. Dar el a cerut toate alea de pe lume, tot ce se putea, și tot ce nu se putea.

Șantaj, practic?

 

Să vă explic. Mai întâi a vrut să îi mutăm șase telefoane, șase centrale. A mutat bărbatul meu centralele. A vrut să îi transportăm toate mobilele pe care le avea. Xeroxuri și toate aparturile pe care le avea aici în birou. Le-am cărat și pe alea. Și până la urmă în 27 decembrie a plecat. 

Aproape un an de zile?

 

Da, aproape un an a durat până să ne mutăm în sfârșit în casa noastră. Partea bună a fost că apartamentul era zugrăvit proaspăt și că l-am găsit în stare foarte bună de funcționare. Ne spusese că centrala termică pe care o instalase e franțuzească, da’ de unde, era de fapt făcută la Satu Mare.

ȘI la parter este proprietatea unui văr de-al meu. Unchiul meu mi-a lăsat moștenire mie etajul și mansarda, iar vărului meu primar care locuia în Germania parterul. Dar terenul a rămas la primărie. Și eu cred că este vorba de o greșeală. În testamentul pe care ni l-a lăsat unchiul, mai era o vilă la Bran pe care mi-a dat-o tot mie, unde este un han acum. În testament a scris “Vila din Bran + terenul aferent”, iar la Blanduziei a spus numai “casă”. Nu a precizat și terenul de sub casă. Așa că astăzi terenul nu este al nostru. Deci eu nici acum nu pot să fac niciun fel de mișcare pentru că nu am terenul de sub casă. Dacă mor, copiii mei nu pot să îl recupereze. Așa că am început acum încă o acțiune în instanța pentru că primăria nu mi-a dat și terenul de sub casă. Și acum am luat-o iar de la capăt cu avocați ca să putem obține și terenul.

Fântâna arteziană din curte - detaliu
Fântâna arteziană din curte - detaliu

E o ciudățenie din păcate des întâlnită… Și ce s-a întâmplat cu vila din Bran pe care v-a lăsat-o unchiul dvs.?

 

Am vândut-o ca să pot susține toate aceste procese de recuperare a proprietății din Blanduziei. Am doi băieți și amândoi îmi spuneau: “Vai, mamă, nu vinde, că uite ce frumoasă e vila”. Și eu le-am spus: “Dacă voi vă lăsați de facultate și deveniți proprietari de hotel,  de pensiune, de ce vreți voi, eu nu vând”. Dar de fapt aceea ar fi fost o vilă de vacanță pentru ei. Așa că am vândut-o și cu banii respectivi am reușit să facem reparația casei, am reușit să plătim avocații tuturor proceselor. Au fost nenumărate, nici nu vreau să mă mai gândesc. Să nu îți mai zic, în pivniță era depusă toată arhiva de la Ministerul Cultelor (cei care au și vila aceasta frumoasă de lângă noi*). Ne-am judecat și cu ei, au mai stat încă un an până au scos arhiva. Istorie întreagă… Da, din fericire acum suntem OK. Iar mobilierul pe care îl avem este o parte cumpărat, o parte recuperat și o parte moștenit. 

*Este vorba despre casa lui Leonida Gussi (agricultor) care a cumpărat terenul în 1911 și l-a comisionat pe arhitectul I.D. Berindey să îi construiască o casă în stil Beaux-Arts în 1913. Din actele de arhivă ale doamnei Costescu vedem că a avut de asemenea loc un schimb de 20,81 metri pe 2 aprilie 1913 între Leonida Gussi și ing. Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, pentru a alinia proprietățile. Din poveștile doamnei Costescu am aflat că doamna Gussi a pierdut proprietatea la jocurile de noroc. Ulterior casa a fost în proprietatea lui Grigore N. Filipescu, iar astăzi se află pe strada Nicolae Filipescu nr. 40 (fostă Str. Scaune) și găzduiește Secretariatul de Stat pentru Culte.

Că tot povesteați despre vila din Bran, în Bran există și statuia lui Sextil Pușcariu, chiar am fotografiat-o în august 2018…

 

Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran
Statuia lui Sextil Pușcariu din Bran

Da, pentru că acolo a locuit o parte din viață și acolo a și murit. Primăria a comandat bustul. Nu seamnă deloc cu el, deloc, dar gestul de a-i ridica statuie chiar contează. Dar nu e singurul membru al familiei Pușcariu care are statuie în Bran. În afară de vila de la Bran există o casă a stră, stră, stră-bunicilor mei, în comuna Sohodol, la 4 km de Bran și 24 km de Brașov. Și acolo este o casă bătrânească care datează din 1830, partea de lemn, iar partea de cărămidă este din 1881. Și pe care eu am împărțit-o cu sora mea într-un mod legal și egal. Acolo am, de exemplu, în dormitorul meu, patru tablouri mari cu reprezentanți din familia lui Sextil Pușcariu. Cavalerul Ioan Pușcariu, care a fost mare, mare pașoptist și deputat la Budapesta pentru drepturile românilor și are și el statuie în Bran. 

Ne puteți împărtăși și puțin din istoria familiei?

 

Să știi că avem un arbore genealogic actualizat. Și ne punem la punct mereu cu istoria noastră, să ii învățăm și pe copiii noștri. Când spun noi, mă refer la sora mea, care este foarte, foarte, foarte informată. Ea a fost arhitectă. Acum, din păcate, nu se simte foarte bine. Dar ea știe foarte multe despre istoria familiei. Și eu mă chinui cu băieții mei și cu nepoata mea, cei care locuiesc cu mine, să îi învăț măcar arborele genealogic, să știe cine e ăla, cine e ăla, de unde vine ăla, cum se împarte istoria noastră.

Și copiii și nepoții mă întreabă: acesta cine este? Moșul Leonte. Acesta cine este? Moșul Iosif. Acesta este cavalerul, asta este arhimandritul. Au fost 12 cu totul. Și tot încerc să le povestesc, să împărtășesc ce știu. Acum 3 săptămâni a pierit un vecin de-al nostru de 94 de ani, și mă întreba toată lumea: “Dar cum ești rudă cu Gheorghe?”. Și am stat să mă gândesc și nu am realizat exact pe moment. Dar am întrebat-o pe sora mea, și din vorbă în vorbă ne-am dat seama că mama noastră era verișoară de gradul 4 cu Gheorghe. Jumate de Sohodol se cheamă Pușcariu. Așa că, asta este.

Nu am la îndemână arborele genealogic, dar o să fac rost de el și o să ți-l dau.

Și de fapt casa aceasta din Blanduziei nr. 1, în care locuiți cu o parte din familia dvs., de care membru al familiei este ridicată?

 

Casa este ridicată de un unchi de-al meu, sau mai bine zis stră-unchi de-al meu. În generație cu Sextil. Valeriu Pușcariu îl chema. S-a căsătorit cu o ploieșteancă, Maria* și de fapt proprietatea a fost una dotală. Nenea Valer’ nu a avut decât un copil, Mihai, care nu a avut copii. Și de aceea mi-a rămas mie.

Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905
Actul de căsătorie între Valeriu Pușcariu și Maria I. Gologan - 6 noiembrie 1905

* Conform actului de căsătorie pus la dispoziția noastră de doamna Marina Costescu, Valeriu Pușcariu se născuse în comuna Sohodol, Bran, în mai 1868, și avea 37 de ani la data căsătoriei: 6 noiembrie 1905. Tatăl său, Lerutiu (?) Pușcariu decedase înainte de această dată, dar mama sa, Stana L. Pușcariu, a fost prezentă la oficierea căsătoriei și și-a dat consimțământul. Maria I. Gologan (născută în Ploiești în iunie 1883) avea 22 de ani la data căsătoriei. Era fiica comerciantului Ioan R. Gologan de 56 de ani și a Mariei I. Gologan de 40 de ani. Amândoi părinții au consimțit și au participat la căsătoria fiicei lor, oferindu-i o sumă dotală de 100.000 lei.

Dar ce legături a avut Sextil Pușcariu cu orașul București? Știu că el a fost în Cluj și Cernăuți, a studiat și în străinătate, la Leipzig.

 

Da, cel mai mult a trăit la Cluj. Noi îi spunem Moșu’, era bunicul meu. Venea la București deoarece era academician, și participa la ședințele academiei. Așa că înainte de război, a făcut o investiție, a cumpărat aici în București un apartament într-unul dintre blocurile acestea două, de pe Vasile Conta, care se chemau blocurile Corpului Didactic. Și l-a plătit în rate. Bineînțeles că și pe acela l-au luat comuniștii, dar eu am apucat să stau în el. Am stat acolo 20-21 de ani, și aici stău deja de 25. Dar Sextil Pușcariu acolo, pe Vasile Conta stătea când venea la București. Cel mai mult îi plăcea vila de la Bran, așa că în ’44-’45, când a făcut un atac cerebral l-au adus de la Cluj la Bran. Știu că mi-au povestit, era practic război și multăăă mizerie după război, așa că l-au adus la Bran. Și acolo s-a prăpădit.

Da, s-a născut la Brașov și a decedat la Bran. Pe mine m-a impresionat faptul, că pe lângă faptul că nu a vrut să între în politică, că deși i-au oferit diverse titluri, a vrut să rămână cadru didactic și să își facă muncă de cercetare, practic, lucrând la Dicționarul Tezaur al Limbii Române. Dar ce m-a impresionat este că nici nu a vrut să plece din țară, în ciuda faptului că știa că o să fie persecutat, și poate, de ce nu, închis, dacă n-ar fi murit.

 

Da, nu a plecat din țară, deși a avut multe oportunități. Între ’40 și ’43 a fost reprezentantul cultural al Ambasadei de la Berlin. A stat acolo 2-3 ani și apoi a venit la Cluj. Eu eram foarte mică atunci, el a murit în ’47, pe când eu aveam 5 ani. Și nu știu exact dacă amintirile pe care le am eu sunt adevărate, sau reconstruite pe baza a ceea ce mi s-a povestit, chiar nu știu. În orice caz, un lucru știu sigur, că făcuse accidentul acela vascular și noi stăteam, după război, la Bran. Și pe vremea aceea tata a lucrat cu Domnița Ileana la Spitalul pe care l-a făcut ea. Și îmi aduc aminte cum făcea drumuri în casa asta pe care a făcut-o el la Bran… avea două alei, pe care se plimba el. Era întotdeauna la patru ace, cu pălărie pe cap, îmbrăcat elegant, cu haină, cravată și cu baston. Acestea sunt singurele imagini ale mele cu el. 

În rest nu știu… lumea mă întreabă… dar de multe ori, sora mea mă completează, ea fiind mai mare decât mine cu 5 ani a prins toate astea. Sora mea povestește că Sextil Pușcariu și soția sa au avut o căsnicie senzațională. Am impresia că accidentul lui vascular a intervenit la puțin timp după ce a murit bunica, de care îmi aduc aminte și mai puțin, că ea a murit în ’44. S-au iubit extraordinar, cât a fost el pe front, își scriau în fiecare zi. Niște scrisori extraordinare. 

După ce a murit verișoara mea primară, care a fost și ea filoloagă, am trimis toate documentele importante (inclusiv aceste scrisori) la Cluj, unde este Institutul de Lingivstică. Institutul încă păstrează numele lui. Unde mă duc eu la fiecare 2 ani, căci se organizează un simpozion care durează două zile jumătate. Și fiecare participant din țară și din străinătate povestește despre descoperirile de lingvistică pe care le-au aflat sau pe care le-au citit despre Moșu’, și… eu nu înțeleg nimic! Vai de mine, fonetică, dialectologie, nimic nu înțeleg! Dar mă duc și ascult cu mare plăcere. Până acum doi ani a fost și sora mea, trei ani cred că se fac acum, dar ea nu mai poate să meargă.

Unde locuiește sora dumneavoastră?

 

La Brașov. Noi am stat, toată familia, la Brașov. Eu am venit la București abia când am terminat liceul, abia atunci. Dar mă consider ardeleancă. Pentru mine este o mândrie. Și revenind la Sextil, la Moșu…

Am citit că pentru meritele lui, Sextil Pușcariu a fost numit delegat al României la Liga Națiunilor de la Geneva, în anii ’20. Apoi a devenit reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală pe lângă Societatea Națiunilor în ’22, și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică. Mă întrebam eu, oare cum l-or fi schimbat toate aceste experiențe… El era un patriot desăvârșit: acceptând toate aceste poziții, venea totdeauna înapoi în România cu o nouă dorința de a face lucruri aici. Și nu s-a oprit niciodată din a lucra la dicționarul acela de lingvistică. Dar datorită conexiunii cu Germania, practic, a fost acuzat de părtinire, de adeziunea cu Legionarii?

 

A fost într-adevăr simpatizant legionar. Acum se poate spune, că nu mai e pericol ca pe vremuri. A fost și partizan legionar. Dar simpatizant, numai. Dar nu a făcut rău nimănui, doar a avut o ideologie politică. Doar că atunci nu conta.

Și uite așa, indirect, am ajuns eu să predau educație fizică timp de 43 de ani. Că find “bestie capitalistă” și nepoata lui Sextil Pușcariu, când am aplicat la Cluj la facultatea de medicină m-au respins imediat. Și atunci am făcut educație fizică, specialitate kinetoterapie. 

A scris și peste 400 de lucrări de o mare valoare științifică. Opera vieții sale a fost într-adevăr Dicționarul Limbii Române, Dicționarul Tezaur al Academiei, pe care l-a preluat de la litera lăsată de Hașdeu, până la litera ‘’L’’. Și mă gândesc că a continuat…

 

Da, un anume Graur a continuat. Acum Dicționarul este complet.

Credeți că valoarea operelor lui este suficient cunoscută și promovată, în ciuda cochetarii sale cu Mișcarea Legionară?

 

Da, nu a avut probleme. Nu i-au fost șterse lucrările, ba chiar i s-au publicat. Comparativ cu alții, el n-a avut niciun fel de problemă în sensul acesta.

Practic pe el l-a salvat faptul că s-a îmbolnăvit, l-a salvat de pușcărie, de fapt. Dar l-au anchetat, totuși…

L-au anchetat, a fost treaba că el era deja hemiplegic. Și mama a aflat că vor să vină să îl aresteze. Și au vorbit cu un coleg de-al lui tata, doctor, care a făcut o adeverință că este netransportabil și nu poate să fie ridicat din pat. ȘI veniseră să-l salte, și când le-a arătat mama și cu tata actele, l-au lăsat în pace. Și norocul lui că a murit, că dacă nu murea, în vremurile alea, precis veneau peste el…

Mă întreb totuși de ce a refuzat invitația Familiei Regale de a pleca alături de suita regală. Datorită patriotismului, sau pentru că se simțea bolnav, obosit?

Era bolnav, era obosit, și probabil că îi era frică să plece singur. Toată familia și tata și Tanti Lia erau aici, rămăseseră…

Am găsit în Legea Naționalizării din 1950 că Maria Pușcariu a pierdut casa în favoarea Statului. Despre care Maria este vorba?

Maria era soția lui Valeriu Pușcariu, născută Gologan. Dar și pe mama mea o chema Maria, dar ea nu a avut nicio casă naționalizată. Pe mama mea am convins-o să scrie, să vorbească la un reportofon, și să povestească întâmplări din viața ei. Căci viața ei a fost ca un roman. Dar nu le am aici, le am la Bran. Când o să ne mai vedem, le caut, dacă le găsesc, ți le dau. Este foarte interesant. 

Mama și cu tata au fost veri gradul doi. Bunicii au fost frați. Mama e născută Pușcariu și măritată Pușcariu. Și când a terminat facultatea mama a lucrat la Institutul de Lingvistică de la Cluj, profesoară de franceză.

 

Și pe dumneavoastră vă cheamă Marina, după mama dvs.

Da, ne-au botezat și pe mine, și pe sora mea (Cristina) cu nume româneșți. Pentru că ei au trăit toată viața cu presiunea maghiarizării. Tata, pe care îl chema Radu, avea pe certifictul de naștere Raduj (?), maghiarizat. Și atunci mama ne-a pus nume românești care să nu poată fi maghiarizate. O dovadă a luptei lor împotriva pierderii identității.

Și revenind la familia extinsă Pușcariu…

Sextil Pușcariu a avut 2 copii: o fată și un băiat. Băiatul este tatăl meu, dr. Radu Pușcariu și fata este Lia Pușcariu, devenită Manoilescu după căsătorie. Ea a fost măritată cu fratele lui Mihai Manoilescu, cel care a semnat Dictatul de la Viena. Și drept pentru care a dispărut fără urmă după 23 august. A plecat, era pe front, și a dispărut. Și nu l-a mai văzut nimeni. Noi credeam inițial că a murit, apoi a apărut o speranță, mulți simpatizanți legionari au plecat în Argentina, că era situația mai “limpede” acolo, și după aia s-a întors în Spania, și a trăit în Spania. 

La un moment dat a chemat-o pe mătușa mea (Tanti Lia) Securitatea, și i-a spus: “aveți o invitație să plecați în străinătate definitiv. Aveți timp o jumătate de ora să vă gândiți”. Și ea avea o fată care era deja măritată, academiciană, lingvistă, a continuat toată opera lui Sextil, dicționarul, și toate celelalte. Și cărțile lui Sextil Pușcariu care au apărut sunt îngrijite de ea. 

Și Tanti Lia a întrebat ‘’dar pot să îmi iau și fata cu mine?’’,’’ Nu.’’ Și atunci a spus: “Nu plec”. Ea credea că sigur el, fratele lui Mihai Manoilescu*, soțul ei o cheamă. Aflasem între timp că există, că trăiește, că a muncit ca șofer. În sfârșit… Și Tanti Lia după o jumătate de an de la întâmplarea asta a făcut un cancer hepatic și s-a prăpădit. Așa că, asta este. 

Și mai este unchiul meu, Valeriu Pușcariu, care era inginer de mine și de petrol și gaze, în timpul Primului Război Mondial a aprovizionat Familia Regală la Iași cu combustibil cât a trebuit. Și cum îți spuneam, s-a însurat la un moment dat, când i-a venit sorocul, cu o ploieșteancă. O ploieșteancă care avea patru hectare de vie la Valea Călugărească. Iar cu banii de zestre și-au ridicat această casă, dar și una la Valea Călugărească. 

* Conform documentelor, Mihai Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. A fost nevoit să semneze Dictatul de la Viena prin care România își pierdea teritoriile Transilvaniei. Omologul său italian a spus că Manoilescu a leșinat la vederea hărții ciuntite a României. Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 -decembrie 1948 Manoilescu și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet (”închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.  A fost un teoretician al rolului burgheziei și al dezvoltării capitalismului, prin industrializare. A scris câteva cărți și a lăsat posterității și memoriile sale.

Sursa: https://www.historia.ro/

Și ce s-a întâmplat cu casa de la Valea Călugărească?

Am recuperat proprietatea, am îngrijit-o noi. A cheltuit fiul meu, Tudor, o grămadă de bani, de timp și de suflet. A schimbat butucii, e pasionat. Dar nu aveam ce să facem cu producția. Am dus-o la Valea Călugărească, acolo la centrul de colectare, de prelucrare, și ne dădeau 13% din producție. Nici cu ăla n-am avut ce să facem. Apoi  ne-a făcut cineva o ofertă foarte bună să vindem. Și atunci am vândut. 

În ceea ce privește actele casei acesteia din Blanduziei, nu se cunoaște arhitectul?*

 

Planurile nu sunt semnate. Și din păcate eu nu am mai apucat să vorbesc cu vecinii vechi. Acesta este planul celor două corpuri inițiale, vechi, apoi al clădirii noi, iar podul și mansarda adăugată în 1945. 

Casa este foarte deștept proiectată, fiecare ușă dă pe un hol, că să nu depindă un membru al familiei de altul. Foarte, foarte bine făcută, fără să deranjezi, poți să te duci la baie, la bucătarie, fără să te întâlnești cu cineva. Ce știu din trecut este că la subsol erau două camere pentru servitorii care deserveau apartamentul de la parter. Și aici la etaj, lângă scara de serviciu, mai erau trei camere de servitori care deserveau apartamentul de la etaj. 

Și mai știu că erau obligați să aibă o curte interioară de lumină, așa am înțeles. Regulamentul spunea așa, că dacă ai o casă peste o anumită suprafață, trebuie neapărat să îi faci o curte de lumină, ca să asigure luminozitatea întregului ansamblu, lucru care nu mai e valabil astăzi, la construcțiile masive, cel puțin începând cu socialismul…

* Conform PUZ-ului Zonei Protejate nr. 32 – “Vasile Conta”, din care face partea această casă, arhitectul ar fi Daniel Renard, dar nu am reușit să identific această informație în documente.

Deci erau niște corpuri vechi din ce vedem în planuri și în acte. Valeriu Pușcariu împreună cu soția sa, Maria, au cumpărat în 1908 de la Elena Pascal Arion* (menajeră, domnișoară necăsătorită) un teren în Blanduziei 1 (fostă Scaune 56) un teren de 401.2 mp, “cu toate acaretele, curtea și toate îmbunătățirile”. Proprietatea a fost liberă de orice sarcini, și apar la dosar numeroase acte doveditoare în acest sens (că nu mai există alți moștenitori). Prețul a fost de 17.000 lei. Familia Pușcariu urma să intre în posesia locului pe 23 aprilie 1909.

* Conform actelor din arhiva doamnei Costescu, domnișoara Elena Pascal Arion (născută pe 31 mai 1883) era unica fiică a medicului veterinar Pascal Arion (decedat în 1883 în Brăila) și a Theodorei Pascal Arion (născută Grigorescu și decedată pe 6 iunie 1883 în București, cel mai probabil după o infecție contractată la nașterea fiicei). Cei doi se căsătoriseră abia cu un an în urmă, iar proprietatea aceasta (ce avea adresa pe Str. Scaune înainte de trasarea străzii Blanduziei) a fost una dotală. Doamna Theodora Pascal Arion era fiica lui Mihai și a Elenei Grigorescu (mama sa decedase deja la moartea fiicei) și avea un frate, de 30 de ani și student în farmacie la data decesului surorii sale, care a fost martor la actul decesului: Ioan M. Grigorescu. Cel mai probabil, Elena Pascal Arion a fost crescută de bunicul său, Mihai M. Grigorescu, care a decedat în 5 aprilie 1896 la 82 de ani. O poveste tristă.

Da, așa este. Și sunt acte numeroase aici. Mai vii și altă dată să le vezi.

 

Încă ceva interesat: două detalii legate de strada Blanduziei. Aflăm dintr-un act din 1908 emis la cererea lui Albulescu cum a fost trasată strada Blanduziei, “pe o ulicioară ce lega strada Scaune (actual Nicolae Filipescu) de strada Dionisie” (actual Tudor Arghezi). Și “pentru lărgirea ei s-a trecut printr-o proprietate ce figura pe planul vechiu” ca fiind a lui D. M. Grigorescu (probabil bunicul domnișoarei Elena Pascal Arion). Apoi vedem că nu era voie să ridice clădiri cu etaj, ci doar parter, așa că lui Valeriu Pușcariu i se returnează planurile (nu știm care și nu știm la ce dată exact, din păcate). Dar vedem și regulamentul la care face referire acest act.

Și garajul? Ia uitați, în cererea de autorizare apare arhitectul Arghir Culina! Asta este foarte interesant! Oare putem presupune că el a fost și arhitectul casei? Comanditarii nu obișnuiau să lucreze cu arhitecți diferiți decât în cazuri excepționale.

Multă lume consideră că arhitectul este Paul Gotterau, dar nu cred, totuși. Nu cred. Că n-am apucat să verific toate documentele… eu am toate schițele, toate planurile. O să ți le arăt pe toate data viitoare când vii. Sunt documente istorice. Acum hai să facem turul casei!

Uite, să îți mai arăt ultima chestie drăguță. Tata a fost pe front. Și a ajuns la Austerlitz. Au intrat cu soldații într-un palat. Și tata a luat un cuțit și a luat o bucată de tapiserie. Și asta e această bucată de tapiserie de la Austerlitz. Am înrămat-o și am pus-o pe perete. Stă frumos.

Bucata de tapiserie de la Austerlitz
Bucata de tapiserie de la Austerlitz

Îi mulțumesc din suflet doamnei Marina Costescu pentru această discuție minunată, pentru oportunitatea de a vedea în premieră acte de însemnătate documentară și arhivistică și pentru șansa de a asculta frânturi de istorie, povești despre personalități marcante ale culturii noastre. Abia aștept să revin și să continui să țes firul poveștii alături de dumneaei.

Le mulțumesc doamnei Roxana Băjănică de la Smart Development Center (cu sediul în str. Blanduziei nr. 1) pentru că mi-a facilitat această întâlnire. Vă las aici câteva fotografii din sediul firmei lor, o adevărată încântare să treci pragul acestei case pentru a veni la birou! Îi mulțumesc și domnului Tudor Costescu, fiul doamnei Marina Costescu și nu în ultimul rând, Denisei Calomfirescu, voluntara #Aiciastat, care m-a ajutat la transcrierea acestui lung și interesant interviu.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

Amintiri din copilărie cu Jean Chrissoveloni

Într-o după-amiază de decembrie am avut marea plăcere de a sta de vorbă pentru 3 ore cu domnul Jean Chrissoveloni, personalitate marcantă contemporană și urmaș al unei familii de renume. În vârstă de 77 de ani, un domn elegant, născut în plin război mondial, are amintiri și povești vii din vremurile negre ale comunismului. El a plecat din țară în 1960, s-a reîntors în ’90 și astăzi se ocupă primordial de revitalizarea proprietăților de patrimoniu ale familiei sale. L-am cunoscut la unul dintre evenimentele organizate de JCC Romania, unde a ținut o prezentare alături de istoricul de artă dr. Oana Marinache despre familia și realizările familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor și m-am bucurat foarte mult că am avut minunata ocazie de a-i lua un interviu. 

Domnul Jean Chrissoveloni la Carturesti Carusel
Domnul Jean Chrissoveloni la Cărturești Carusel pe 23 noiembrie 2020 - proprietatea Chrissoveloni de la 1904 în proiectul ing. Cuțarida

Domnul Jean Chrissoveloni provine dintr-o familie cu adânci rădăcini negustorești: stră-străbunicul său, Zannis M. Chrissoveloni, a fost un comerciant originar din Chios. A avut printre membrii familiei inovatori excelenți care au investit extrem de divers, în paduri, terenuri agricole, clădiri, fabrici și comerț. A reînființat compania de familie “Imobiliara Chrissoveloni”, a recuperat vechi proprietăți, clădiri emblematice din București, printre care librăria Cărturești Carusel de pe Lipscani, pe Blănari, pe Negustori, și altele, astfel că domnul Chrissoveloni continuă tradiția și are și niște istorii memorabile pe care abia așteptam să le aud, să le trăiesc.

Ne-am întâlnit la Cafeneaua-Muzeu Micul Paris din Centrul Vechi, pe Strada Lipscani, la câțiva pași de câteva dintre proprietățile Chrissoveloni, ale căror povești urma să le depănăm. A fost o discuție cu suflet, cu multe râsete dar și cu multe emoții, cu trăiri autentice și pe alocuri cu lacrimi în ochi și în glas. Vă las în cele ce urmează discuția în forma ei cât mai autentică, presărată cu sentimentele din vocile noastre, căci vreau să vă transmit cât mai mult din emoția pe care am resimțit-o în fața domnului Jean Chrissoveloni. Am completat pe alocuri cu informații despre membrii familiei Chrissoveloni despre care este vorba în interviu, dar și fotografii istorice ca să vă faceți o imagine cât mai clară a valorii și eleganței acestei familii.

Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris
Întâlnirea-interviu cu domnul Chrissoveloni la Cafeneaua Micul Paris pe 4 decembrie 2020; de la stânga la dreapta: istoric de artă dr. Oana Marinache, dl. Jean Chrissoveloni (protagonistul nostru) și eu, Ana Rubeli

Vă trageți dintr-o familie cu tradiție în inovație. Ne puteți povesti câte ceva din istoria familiei?

Primul inovator a fost Nikolaos Chrissoveloni*, stră-bunicul meu, cel cu perciunii stufoși [haha]. El împrumuta bani contra unor garanții, și apoi scotea la licitație clădirile primite ca garanție. Cred totuși că era un bancher fără suflet, nu ca mine. Pe vremea lui pe Strada Lipscani erau doar magazine mici. El a fost primul care s-a gândit sa facă un magazin universal stil Galeries Lafayette. Așa că a comandat în 1904 inginerului Nicolae Cuțarida imobilul cu funcție comercială din Lipscani 55, construit pentru frații Hassan. Nu a fost niciodată bancă, așa cum am crezut inițial, ci mai degrabă un fel de “mall” al vremurilor lui. Asta știm acum clar din cercetări. Străbunicul meu a luat idei din Franța și Austria și le-a adus aici. 

Copilul lui, Jean Chrissoveloni**, a făcut același lucru. Adică bunicul meu, Jean Chrissoveloni, al cărui nume îl port, a fost de fapt un geniu, și a avut o capacitatea de a absorbi cultură, artă, afaceri.

Tatăl meu**** era altfel: el era sportiv și avea nevoie de un “challenge”. Dacă îi spuneai: “eu pot să alerg mai repede decât tine”, el imediat îți demonstra că nu e așa. A fost fix ce trebuia în anii ’30 în timpul marii crize.

Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Zannis Chrissoveloni, stră-stră-bunicul protagonistului nostru și cel care a înființat la Galați "Chrissoveloni Fils - Maison d'Exportation et de Banque" - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nikolaos Chrissoveloni
Nikolaos Chrissoveloni, străbunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Nikolaos Z. Chrissoveloni (1838-1913) s-a stabilit în țara noastră în 1861 inițial la Galați. El a fost fiul lui Zannis Chrissoveloni (1805-1880) care a înființat la Galați o filială a societății sale din Constantinopol: “Chrissoveloni Fils – Maison d’Exportation et de Banque”. Nikolaos s-a născut pe o insulă din Marea Marmara, s-a căsătorit la Paris cu Kalliroi Economu. În 1880 s-a mutat la București, a locuit pe strada Manea Brutaru și a achiziționat primul sediu al casei de comerț și al Băncii Chrissoveloni, clădirea din Lipscani 17. În 1879 a cumpărat moșia de la Ghidigeni, unde a construit o reședință somptuoasă în stil francez, proprietate faimoasă a familiei. A ctitorit o biserică, a sprijinit școala locală și a înființat fabrica de spirt de la Ghidigeni. În 1903, a cumpărat la licitație o altă proprietate de pe Lipscani (care astăzi găzduiește Cărturești Carusel) și a demarat în 1904 proiectul de a crea un spațiu comercial după model franțuzesc cu inginerul Nicolae Cuțarida. Clădirea a adăpostit magazinele fraților Hassan, apoi magazinul Printemps, Bazarul Popular și Familia. 

** Jean sau Zanni (1881-1926) Chrissoveloni, bunicul personajului nostru principal, s-a născut la Galați și s-a căsătorit în 1907 cu Sybille Youell***, fiica armatorului și omului de afaceri Edward Charles Youell din Galați. Jean și Sybille sunt evocați cu mare afecțiune în memoriile Reginei Maria. El a fondat banca Chrissoveloni și a adus o bună parte din proprietățile familiei ca aport la capitalul social. Apoi, în 1925 a demarat proiectul de construcție al noului sediu al Băncii din Lipscani 8/16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.), un adevărat palat italian după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen.

Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Jean/ Zanni Chrissoveloni, bunicul protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*** Sybille Youell, fiica armatorului și omului de afaceri Youell din Galați căsătorită cu Jean Chrissoveloni a fost bunica protagonistului nostru. Este evocată astfel în memoriile Reginei Maria: “Firea ei anglo-saxonă, veselă, fără fățărnicie… înaltă, bălaie, neobosită, cu inima bună, spontană, avea o statură minunată și tenul alb ca laptele; mișcările ei erau pline de voiniciune falnică și toată seva ei era pătrunsă de sevă și de strălucită vitalitate […] Farmecul ei era neîntrecut; Sybille era una dintre acele ființe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineață plină de soare.” 

**** Tatăl personajului nostru, Nicolae Z. Chrissoveloni (1909-1972), unicul fiu al lui Jean/ Zannis și al lui Sybille, s-a născut lângă Paris și a fost educat în Anglia la Universitatea din Oxford și Austria la Academia Consulară din Viena. A făcut practică bancară la Viena și la București. A preluat conducerea afacerilor în perioada Marii Crize Economice și și-a pus în joc numele și averea personală pentru a garanta depozitele băncii, reușind să redreseze activitatea. A fost pasionat de sporturi: tenis, golf, rugby, ba chiar a jucat în Echipa Națională de Rugby. La Tenis Clubul Român era coleg cu prințul Șerban Ghica. În 1941 s-a căsătorit cu Georgeta Lakeman-Economu, cu care a avut 4 copii: Sybille, Jean (protagonistul nostru), Elena și Irina. În perioada comunistă banca a fost închisă, și-a pierdut toate proprietățile și a fost arestat și anchetat în repetate rânduri. Nevoit să își găsească o sursă de venit, a devenit inginer topometru (alături de soția sa) și au lucrat împreună în diverse zone din țară: să măsoare terenurile agricole, să recadastreze țara și să reamenajeze terenuri care fuseseră confiscate și colectivizate.

Nicolae Chrissoveloni, tatălprotagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Nicolae Chrissoveloni, tatăl protagonistului nostru - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
Georgeta Lakeman-Economu
Georgeta Lakeman-Economu - mama protagonistului - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și cum s-a refăcut familia dvs. după marea criză din anii ’30? Pare să fie o adevarată lecție de viață.

Tatăl meu a depășit criza cu ingeniozitate, deși era extrem de tânăr, abia împlinise 21 de ani. Până a devenit el major ca să poată prelua conducerea băncii după decesul bunicului meu, conducerea a fost asigurată de baronul Leon Economu (vărul primar al bunicii). Și apoi rolul primordial a fost asigurat de tatăl meu care a vândut în 1932 proprietatea băncii din Lipscani 16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.) și a făcut câteva mișcări strategice care au asigurat continuitatea afacerii.

Eu cred că fiecare generație a familiei mele s-a mulat perfect pe perioada istorică în care a trăit. Eu sunt a 5-a generație, și nu știu ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi fost dacă aș fi preluat afacerea dacă nu venea comunismul. Dacă nu ne-o făcea Churchil la Yalta, când a avut de ales între noi și Grecia, România ar fi avut moneda la nivelul lirei italiene din nordul Italiei. Dar nu știu dacă m-aș fi priceput să conduc banca. Nu știu ce caracter am.

Eu am preluat multe trăsături de la mama, dar și de la tata partea de “challenge”: nu mă las (chiar daca e ceva neimportant, dacă e un “challenge”, eu îl fac). Sunt a 5-a generație, dar sunt foarte perseverent, motto-ul meu este: “Never give up!”. Eu în schimb nu sunt făcut să preiau riscuri mari, nu îmi place să dau tunuri. Mie îmi place să fac pași mici. Văd generația aceasta nouă care vrea să facă venituri, profituri rapid. Nu merge așa.

Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu Bucureștii?

Haha, asta chiar e o întrebare interesantă. Amintirile mele se învârt în jurul mingii mele de baschet: pe orice maidan care avea un coș de baschet jucam „miuțe”. Eram absolut pasionat de baschet. Veneam acasă la ora 10, eram foarte flămând, nu prea era mâncare. Cine mergea să ia pâine era privilegiat. Până ajungea acasă deja mânca jumătate de pâine. Îmi amintesc ce bună era pâinea aceea albă și caldă. Dar era greu să iei mâncare pe cartelă, și noi aveam puține cartele deși eram o familie numeroasă.

Îmi amintesc și de școală, eram mulți în clasă, generația după război. 40 aproape. Nu erau clădiri, nu erau profesori. Știam doar că trebuia să ne spunem lecția o data pe trimestru. Eu mă aflam printre cei 75% de origine nesănătoasă. Restul de 25% erau de origine nesănătoasă, adică 3 generații în urmă să nu fi avut decât muncitori sau țărani neîmproprietăriți. Și ce să vezi, eram mulți așa-ziși „nesănătoși”. 

Clasa socială din care proveneam trebuia exterminată. Părinții noștri, bunicii noștri. Și noi trebuia să intrăm direct ucenici în fabrică. Să se producă schimbarea claselor sociale. Noi nu mai aveam casă, nimic, trebuia să ne pierdem și identitatea. Ca să vedeți nivelul de îndoctrinare la care eram supuși încă din școală: când a murit Stalin sora mea plângea cu lacrimi de crocodil, deși tata era în închisoare. Cât de puternică era manipularea! Ne convingeau încă din școală că noi am supt sângele țării, că am asuprit țăranii. Mai târziu și-a dat seama de eroarea ei, când a văzut crunta realitate a sistemului. 

Dar apropo de îndoctrinare, și pe mine m-au făcut pionier în clasa a 7-a, altfel nu treceam examenul de admitere. Și deși nimeni nu credea că voi trece examenul, am avut o mare șansă. Pe vremea aceea mergeam la meditații (eu trebuia sa fac meditații, nu ca sora mea care era briliantă, haha). Pe vremea aceea dădeam doar examen de admitere la literatura română și la matematică. Așa că am găsit o profesoară de limba română care să mă ajute să învăț, doamna Clondescu, fenomenală. Chiar m-am împrietenit cu fata ei, Sanda. Pentru matematică mergeam la domnul Buga care stătea sub apartamentul domnului Gerota. Chiar mă împrietenisem cu Ion Gerota și Mihai Gerota, băieții doctorului Gerota, profesorul lui Brâncuși. Undeva la intersecția Bulevardului Dacia cu Polonă. Și Domnul Buga era la parter, locuia împreună cu doamna Buga. Țin minte că era atât de curat apartamentul lor. Cu domnul Buga făceam concursuri de algebră. La aritmetică mă încurcam întotdeauna. Chiar și acum nu mă pricep deloc, întotdeauna adun câteva zero-uri

Niciodată nu am considerat că nu pot face ceva, deoarece creierul uman este foarte complex. Să reușești academic trebuie să ai concentrare și memorie. Dar am conștientizat că eram slab la niște subiecte, iar la altele eram bun sau chiar foarte bun. De exemplu, eram foarte bun la algebra și calculus: ecuațiile diferențiale m-au ajutat la studii, chiar m-au salvat. Dar la restul nu știam nimic! Ei bine, profesorii mei Buga și Clondescu m-au ajutat să trec examenul de admitere.

Când am trecut examenul, tatăl meu era atât de entuziasmat încât m-a dus la talcioc și mi-a luat o bicicletă. Sora mea era furioasă, ea deși avea cele mai mari note nu primise un astfel de cadou. Dar era vorba de așteptări. La mine nu credea nimeni că o să trec examenul, așa că i-am surprins pe toți și am primit o bicicletă! Cu bicicleta aceasta am avut multe aventuri, mergeam uneori chiar până la Șosea. Dar nu prea aveam voie să circulăm că imediat ne oprea cineva să ne întrebe unde mergem. Așa că în ceea ce privește cartierele din București am puține amintiri. Îmi amintesc de exemplu de cartierul Dorobanți unde era școala mea primară. Nu îmi amintesc clar alte zone în afară de școală, casa mea și casele câtorva prieteni. 

Dan Vasilache era unul dintre prietenii mei. Tatăl lui era inginer, a fost mare șef în portul de la Galați și mama lui era fiica unui comandant grec. Au pătimit mult în vremea comunismului. Dar mi-aduc aminte de competițiile cu Dan de când eram țânci. Inclusiv la matematică eram în competiție. Tatăl lui ne așeza pe scări, ne punea întrebări de matematică și noi trebuia să răspundem. Era ceva! Acum are PhD în IT, e un tip extraordinar de deștept. Am și lucrat împreună.

Familia Chrissoveloni
Familia Chrissoveloni: în prima plan Georgeta și Nicolae, în plan secund copiii: Elena, Irina, Jean (personajul nostru principal) și Sybille - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

După venirea comunismului familia Chrissoveloni a fost în pribegie. Toate proprietățile au fost naționalizate, tatăl dvs. a fost închis în repetate rânduri. Unde ați locuit, care sunt casele care v-au marcat copilăria?

Vara târzie a anului 1943. Mama stătea pe balconul unui apartament închiriat din C.A. Rosetti 25 și privea avioanele care se duceau spre Ploiești. Urma Bombardamentul Ploieștilor. Pe vremea aceea m-am născut eu. După ce comuniștii au naționalizat proprietățile noastre, ultima redută rămăsese moșia de la Novaci. Și aceea a fost expropriată și bunicul (tatăl mamei) a fost trimis în domiciliu forțat. Așa că nu mai aveam unde să mergem. Pe vremea când eu aveam 5 ani, mama a aranjat cu Sanda Tătărescu-Negropontes (fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes) să mă trimită împreună cu băieții Negropontes la Vălenii de Munte, unde aveau ei o proprietate. Se ocupa acolo de noi un domn, Pitișteanu. 6 luni am trăit acolo, la Văleni. Apoi a venit mama să mă ia și niște prieteni de-ai noștri au preferat să ne ia în domiciliul lor, că altfel regimul i-ar fi obligat să ia străini în casă. Așa că ne-au dat 2 camere într-o casă din Dorobanți nr. 2, în casa unui pictor celebru, Henri Catargi (i se spunea Togo Catargi), care trăia cu o doamnă foarte elegantă, Valentina Argetoianu. 

Îmi aduc aminte și acum de Valentina Argetoianu (era de o frumusețe fenomenală). Ea se ocupa de Dinu Lahovary care era cu 1 an mai mare decât sora mea, Sybille. El a fost ultima generație a familiei sale și la 14 ani a intrat ucenic în fabrica pe care o deținuse tatăl lui. Acolo a lucrat toată viața lui. Vă dați seama? Ce mod eficient de a distruge o generație.

Dorobanți nr. 2
Dorobanți nr. 2

Familia dvs. a fost legată de nenumărate personalități: Marcel Proust, Charlie Chaplin, Paul Morand, prin mătușa dvs., Principesa Elena*. Jean Chrissoveloni, bunicul dvs., s-a cunoscut chiar cu Brâncuși (o nouă descoperire realizată de Oana Marinache). Ce povești inedite ne puteți spune legate de personalitățile apropiate de familia Chrissoveloni?

 

Din păcate oamenii cu care noi eram prieteni înainte de război după ’48 erau fie morți, fie în închisoare… Cel puțin cei din țară. Dar să vă spun de pictorul Theodor Pallady. În casa noastră din Dorobanți locuia și el. Urcam pe scara de serviciu și intram pe lângă ușa de la camera lui Pallady, simțeam mirosul de uleiuri, de vopseluri. Dorobanți 2, casa e încă acolo. El picta printre altele și nuduri, dar noi nu știam la vremea aceea semnificația lor (dacă am fi știut, poate eram mai interesați, haha!). 

O dată pe săptămână ieșea cu pălărie, cu costum, să își viziteze sora. Nu s-a căsătorit niciodată, și detesta copiii. Astfel că era un fel de luptă între noi. Marele nostru “challenge”, al copiilor, era să mergem pe vârfuri să mergem la ușa lui Pallady și să bubuim tare ca să îl speriem. El ieșea după noi cu bastonul, și ne amenința că dacă ne prinde ne trage vreo două cu bastonul lui ca să îl ținem minte. Striga după noi: “Aaa, derbedeilor, vă omor, vă fac, vă dreg!”. Ne potoleam pentru moment și apoi o luam iarăși de la capăt.

*Elena Chrissoveloni (1879-1975), fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, devenită principesă după prima sa căsătorie cu principele Dimitrie Suțu. A fost mătușa protagonistului nostru. Primise o educație aleasă, era de o frumusețe irezistibilă, vorbea 7 limbi și era apropiată de Regina Maria care o evocă în cuvinte foarte calde în memoriile ei: “capul său fin era purtat cu mândrie pe un gât foarte drept, așezat pe niște umeri tot atât de drepți; trupul său frumos proporționat și trăsăturile chipului, de o puritate clasică, îi dădeau aerul unei statuete […] Întreaga sa persoană era ireproșabilă, privirea francă și directă, verbul clar și precis; avea o viziune corectă asupra lucrurilor, a situațiilor și a oamenilor”. A doua oară s-a căsătorit cu scriitorul și diplomatul Paul Morand, așa că a locuit la Paris, unde a fost una dintre bunele prietene ale lui Marcel Proust.

Dacă ați fi știut peste ani ce pictor faimos va deveni Pallady, poate ați fi procedat diferit?

 

Da, chiar așa, dacă știam pe atunci ce va ajunge Pallady, probabil ne-am fi comportat altfel. Cred că m-aș fi oferit chiar să îl ajut, să îi țin pensulele sau paleta. Poate primeam și eu o pânză sau poate paleta lui, haha!

Sora mea era foarte talentată la desen și făcea lecții cu Jean Steriadi. Acesta i-a dat chiar cadou paleta lui. Îți dai seama?

Să vă mai spun o istorie legată de Pallady. Când eram mic nu eram cel mai curajos copil. Ba dimpotrivă. Și tatăl meu încerca să mă îmbărbăteze, deși eu eram ca o pisică moartă, haha! Nu eram tipul de băiat bătăuș, înfipt. Iar tata ne citea basme cu prinți și prințese, și sublinia povestea cu prințul care s-a bătut cu o armată întreagă. Și îmi spunea: “Jean, vezi, asta e curajul, prințul s-a bătut să își apere regatul, așa să fii și tu, curajos!”. Și se pare că i-am răspuns: „Da, da, dar știi ce, prințul ăsta poate nu l-a cunoscut pe Pallady!” E clar că mie mi se părea că el e întruchiparea balaurului.

Mama mea gătea din când în când cartofi pentru Pallady, că el era singur. Și noi copiii stabileam între noi rândul cui era să îi ducă cartofii să îi mănânce. Țin minte că o dată a venit rândul la dus cartofii surorii mele mai mici, Elena. Noi o așteptam să se întoarcă. Trecea timpul, Elena nu mai venea. Când în sfârșit s-a întors după ceva timp, îi tremuraru genunchii de frică (ea fiind micuță, născută în ’46). Vă dați seama ce bau bau era Pallady pentru noi copiii.

Lascar Catargiu nr. 7
Lascar Catargiu nr. 7

Apoi am locuit la adresa Lascăr Catargiu nr. 7 (pe vremea aceea bulevardul se numea Ana Ipătescu), într-un bloc care astăzi este renovat cu o cafenea foarte șic. Noi eram la ultimul etaj, la 3, și sub noi stătea doamna Bloch. Și acum trec adeseori pe lângă acest bloc foarte frumos și rememorez perioada aceea. Aveam un apartament fenomenal. La etajul 3.

Îmi amintesc de un vecin, domnul Frunză, comunist din convingere, un adevărat ideologist. Studiase la Kiev, se ducea des în Rusia. Era inginer de profesie. Când se ducea să se culce avea o plasă neagră pe care și-o punea pe păr. Noi eram 4 copii, plus 4 adulți, 8 oameni în total, care trăiam într-o porțiune din apartament, iar baia și bucătăria le împărțeam cu domnul Frunză.

La un moment dat ne-am trezit cu cineva la ușă, era îmbrăcat în uniformă și ținea în mână hârtia de repartizare: “De-acum camera aceasta și baia sunt ale mele!”. Mama îngrijorată a întrebat: “Dar asta este singura baie, noi ce facem?”. El i-a răspuns sec: “Voi v-ați spălat destul. Acum e rândul nostru”. Lupta aceasta de clasă se simte din păcate și astăzi. Așa am ajuns 8 persoane în 2 camere, cu baia improvizată în bucătărie: trebuia să ne spălăm la lighean.

Ne puteți împărtăși ce reprezentant din familia dvs. v-a marcat cel mai puternic copilăria?

 

Amintirea mea prețioasă este cu bunicul meu, tatăl mamei mele. George Lakeman-Economu* [cu lacrimi în glas]. Avea o barbă impresionantă și era per ansamblu un tip incredibil. Născut în anii 1880, tatăl lui a fost marele guvernator al Bucureștilor în 1854 Mazar Pașa**, proprietar la Novaci. Eu îi spuneam Opișorule, de la “Opa” care înseamnă bunic în limba germană. Când eram mici o aveam ca “Nanny” pe Schwester Anne, cu care vorbeam limba germană. Și de aceea îi spuneam bunicului Opapa și bunicii Omama. Datorită limbii germane pe care o vorbeam cu Schwester Anne. 

Mă simțeam foarte apropiat de el. Este interesant că am o pată de naștere fix ca el. Eram foarte similari în caracter, și el, ca și mine, se enerva foarte rapid [haha]. 

Odată cu venirea comunismului, Opișorul a fost trimis cu domiciliu forțat undeva în Bărăgan, la Găești, la 60 de ani. Avea astm și fuma, nu avea acolo niciun ajutor, și era și foarte greu să ajungi la el în vizită. Îi era foarte rău, era singur. Trebuia săptămânal să meargă la poliție să dea raportul. Era pe punctul de a ceda de greutăți și de însingurare. Așa că mama a decis să îi însceneze moartea. A aranjat un parastas și tot ce trebuie. Astfel că Opișorul a venit în secret să stea cu noi în Ana Ipătescu (unde locuiam atunci), dar nu mai avea acte, era presupus a fi mort. Săracul, pierduse tot, moșie, tot, nu mai avea nimic. Asta e și marea mea angoasă. Să dai faliment la finalul vieții, să ajungi pe drumuri. Groaznic. [Oftează.] 

Și acum îl ținea fata lui ascuns. O iubea extraordinar pe mama, cea care îi dăruise cumva o a doua viață. Mereu îmi spunea: “Nu trebuie să facem nimic să o supărăm pe mama!”.

George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016
George Lakeman-Economu - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni De-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

*George Lakeman-Economu (1881-1971) a fost fiul generalului Stephen Bartlett Lakeman și al Mariei Ioana Arion (1856-1899). Ea era fiica omului politic Ioan Arion și a Paulinei Paciurea. Sora Paulinei, Elena Paciurea, văduva lui Gheorghe Economu, neavând urmași, l-a adoptat pe George Lakeman în 1911, și de atunci acesta va folosi numele compus Lakeman-Economu. De la ea primește acesta moșia și conacul Novaci, unde au petrecut membrii familiei Chrissoveloni momente idilice (conactul datează din 1892 și astăzi este o ruină). S-a căsătorit cu Elena Colibășeanu cu care a avut o fiică, pe mama protagonistului nostru, Georgeta Maria Ecaterina Lakeman-Economu. Una dintre proprietățile lor emblematice din București este cea din Negustori nr. 1, astăzi Grand Boutique Hotel.

**Mazar Pașa a fost numele de ofițer otoman folosit de Sir Stephen Lakeman (1822-1900), un personaj fascinant al secolului al XIX-lea. Cu o bogată activitate militară și diplomatică, se implică în Războiul Crimeei și în politica românească. A fost căsătorit cu Maria Filipescu și cu Maria Arion, și s-a bucurat de poziția socială înaltă și de averile acestora. A fost înnobilat de Regina Victoria a Angliei pentru contribuțiile sale în luptele din Africa din 1853. A urmat o carieră diplomatică și la Constantinopol, intrând în rândul ofițerilor otomani sub numele de Mazar Pașa. 

Sir Stephen Bartlett Lakeman - Mazar Pașa
Sir Stephen Bartlett Lakeman sau Mazar Pașa - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și nu vă era frică să nu vă prindă cineva și să vă toarne la Securitate?

 

Ne era frică ca de dracu’, să nu ne prindă nimeni, să nu îl vadă nimeni, să nu ne pârască cineva. Job-ul meu era să îl păzesc. Bunicul avea o minte sclipitoare, și îi plăcea mult să citească. Îmi amintesc cum stătea pe singurul fotoliu și cum citea ziarul Scînteia, că nici nu era alt ziar pe vremea aceea. Când apăsa cineva pe sonerie, intram eu în acțiune, trebuia să îl iau de pe fotoliul pe care stătea și să îl ascund în dulap, lângă lighean.

Uneori îl uitam acolo după ce plecau musafirii. Și dintr-odată auzeam un mârâit: “Grrrrr!”. “Aoleu, l-am uitat pe Opișorul în dulap!” și imediat mă duceam să îl scot. Ce vremuri.

Uneori îmi spunea: “Neicușorule, fă-mi un pic de masaj”. Igiena nu a fost niciodată marea lui calitate, și cum acolo în apartament nu aveam nici măcar o baie, doar acel lighean, vă dați seama cum era. După masaj el era foarte încântat, și eu îi dădeam una peste ceafă din afecțiune.

Opișorul avea și el o responsabilitate în casă: era răspunzător ca eu și sora mea, Elena, să ne facem temele. Pe Ana Ipătescu aveam într-una dintre cele 2 camere o masă rotundă, la care stăteam noi 4: Opișor, surorile mele mai mici Elena, Irina și cu mine. Și eu mă distram tachinând-o pe Elena, mi se părea mult mai important decât să ne facem temele. La rândul ei ea mă tachina pe mine, și ieșea un circ. Opișorul, de colo: “Iencușorule, ți-am spus, stai potolit”. Dar pe mine mă interesa mult mai mult să nu își facă Elena tema, decât să mi-o fac eu.

Deși în mod normal un filosof, Opișorul avea un temperament coleric. Dintr-odată se enerva, se ridica de pe scaun și începea să mă alerge în jurul mesei. La un moment dat s-a enervat mai rău, a luat de pe masă un penar de lemn, unde țineam creioanele (și să știți că întodeauna înainte să îmi fac temele, mă preocupa să am toate creioanele ascuțite, dar de scris nu scriam!) și mi l-a aruncat în cap. Deși nu mă durea deloc, am făcut o mare scenă, m-am aruncat pe jos și m-am lamentat atât de rău, încât săracul Opișor s-a speriat teribil.

Și să vezi cum e mintea omului. Peste ani și ani, la Glyfada, m-am dus să îl vizitez de la Salonic de unde eram pe vremea aceea, deoarece se simțea foarte singur. Stătea cu părinții mei, dar mama m-a chemat să vin să îl văd și să îl conving să nu se întoarcă în țară. Asta era la începutul anilor ’70, după ce trecuseră mai bine de 10 ani de când plecasem din țară. Lui îi era dor de țară, vă dați seama? Când l-am văzut am avut amândoi atâtea emoții… Și el m-a impresionat puternic când mi-a zis: “Mai ții minte ce rău te-am lovit cu penarul atunci…Ce rău mi-a părut! Să știi că și acum îmi pare rau, ce era să îți fac!”. Incredibil [lacrimi în glas], i-am spus că nu m-a durut, că a fost o prostie. Dar îți dai seama, el înainte de moarte la întâmplarea asta se gândea…

M-am simțit vinovat că l-am păcălit, că nu am avut grijă suficientă de el. Și iată, în ziua de astăzi nu mai avem relații atât de apropiate cu nepoții cum aveam noi cu bunicii noștri. Dar eu mi-am petrecut o mare parte din viață alături de el și mă simțeam întotdeauna foarte apropiat de el.

Dar cum a procedat cu actele sale, având în vedere că el era înregistrat ca fiind mort?

 

Este cumva ironic cum s-a rezolvat cu actele Opișorului ca să-și poată recâștiga identitatea. Pentru că îl chema Lakeman și avea nasul mare a declarat că era evreu și că își pierduse actele în vremurile acelea tulburi în anii ’40. Așa că i s-au făcut acte noi iar părinții mei au reușit să îl scoată din țară, plătind “prețul corect”.

Să vă zic o altă istorie cu Opișorul, deși memoria mea nu mai e perfectă. Când eram mic eram un pic dislexic, și acum sunt puțin [râde ușor]. Eu trebuie să citesc cu grijă fiecare cuvânt. Pe vremea aceea nu știa nimeni de dislexie sau altele asemenea. La 7 ani la școala primară din spatele bisericii Visarion aveam o doamnă profesoară înaltă, slabă și foarte severă. Mă fixase pe mine: “Chrissoveloni, citește lecția”. Eu înghețam instant, nu puteam să scot un cuvânt. Eram foarte emotiv, nu puteam vorbi, eram timid. Poate nu pare acum [râde]. 

Nu puteam efectiv să citesc și mă lăsa să stau jos. Credea că o fac intenționat sau că nu îmi făceam lecția. Dar eu pur și simplu nu puteam citi. “Chrissoveloni, dacă continui așa, te las repetent”. Vaaai, asta ar fi însemnat pentru mine ceva catastrofal, în fața familiei, în fața prietenilor mei. Decizia bună ar fi fost să învăț textul din carte pe dinafară, și când mă ridica la lecție să îl recit, dar să pară că citesc. Dar nu, nu m-am gândit la asta la momentul acela. Așa că am găsit altă soluție: să renunț de tot la școală, ca să nu mă lase pe mine nimeni repetent. 

Aveam un prieten rrom, Andrei Rus, care fusese adoptat de o doamnă elegantă și înaltă, Tante Lorette Cruțescu, soția unui diplomat. Andrei avea și el problemele lui, dar eram prieteni. Așa că după decizia mea de a renunța la școală, plecam dis-de-dimineață de acasă așa-zis la școală, mă întâlneam cu Andrei și ne jucam pe maidan mingea. Apoi luam lecțiile de la alt coleg, Victor. După o zi plină de joacă mă duceam fericit acasă, unde îmi făceam lecțiile mult mai sârguincios decât înainte. Dar într-o zi nu am ajuns la rendez-vous-ul cu Victor să îmi iau lecțiile, și tatăl meu a aflat de povestea asta printr-un mesaj trimis de doamna învățătoare. 

Și ce să vă zic… Tatăl meu, jumate grec, jumate englez, luase ce e mai bun de la ambele. Din partea englezească, prin educația lui în Anglia, aplica sistemul de “judecată”: dacă faci ceva rău, ai parte de un proces: “ai făcut asta și asta, ce ai de spus în apărarea ta”. Și apoi pedeapsa este asta. Și din partea grecească se enerva foarte tare.

Așa că după ce m-a prins cu minciuna m-a bătut cu o perie care avea dinți de metal, de nu am putut să mai stau jos 2 zile. Dar să vă zic ceva, pe mine nu m-a afectat, deoarece după bătaie m-a luat în brațe, simțeam că îi părea rău. Greșit sau nu, dar așa era pe vremea aceea. Și el avea sprâncene stufoase așa ca ale mele. Și le-a încruntat și mi-a spus ceva ce m-a marcat: “Tu în orice caz să reții ceva. Tu nu ești suficient de deștept ca să spui minciuni!”. Și avea dreptate, eu nu avusesem niciun fel de plan de contingență, nu mă gândisem la consecințe, la nimic. 

Și până la urmă care au fost consecințele?

 

După episodul acesta, tatăl meu i-a spus Opișorului ca de atunci încolo să aibă grijă să mă ducă dimineața la școală și să mă ia la ora 13:00 înapoi. Eu m-am bucurat, pentru că mă amuzam teribil cu Opișorul. Avea o mare pasiune: alcoolul. Pentru el apa era doar ca să te speli pe dinți. El bea fie vin, fie țuică. Nu văzuse apă în viața lui. Așa că din când în când mă ruga ca după școală să trecem pe la cârciumă, unde planifica să stea “doar 2 minute”. Iar eu stăteam de pază. 

Asta devenise, fără să planific, marele meu secret cu el (când mă gândesc acum că am 77 de ani, asta se întâmpla acum fix 70 ani!). Mă ruga să nu îi spun mamei, pentru că el nu avea voie să bea, și mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Și asta a devenit și instrumentul meu de “șantaj”: dacă intenționa să mă spună mamei cu ceva, eu îl amenințam că îi spun și secretul despre vizitele la cârciumă. Astfel am dezvoltat o complicitate jovială care ne-a apropiat și mai mult.

El studiase dreptul, și de curând o doamnă mi-a găsit lucrarea lui de diplomă la drept. Când am citit-o, primul meu gând a fost că a plătit pe cineva să i-o scrie, era așa de sofisticată… Jumătate era în latină, jumătate în drept roman. Mi-am dat seama cât era de deștept. Mi se pare incredibil. Dar pasiunea lui a fost mereu pământul. S-a dus să studieze în Tunisia la un colegiu francez. Și când a venit în țară a moștenit moșia Economu de la Novaci de care a avut grijă tot timpul, până i-au confiscat-o comuniștii. Și acolo s-a căsătorit cu Omi, și au locuit puțin acolo, înainte să locuiască la Negustori. Omi a avut un prim mariaj cu Emanuel Butculescu, care a murit foarte tânăr la Monte Carlo de pneumonie, conducând o mașină decapotabilă.

Moșia de la Novaci
Moșia de la Novaci - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Și bunicul din partea tatălui, al cărui nume îl purtați, Jean Chrissoveloni, este faimos. Ați spus de multe ori că a fost un mare inovator. Printre numeroasele sale funcții a fost și director al ziarului “Luceafărul”. Ne puteți povesti ideile lui în domeniul bancar și cum a dezvoltat Banca Chrissoveloni astfel încât să aibă sucursale în marile orașe din lume (Paris, Viena, Constantinopol, New York)?

 

Jean Chrissoveloni, bunicul meu din partea tatălui meu, era bancher. Toată cariera lui era în bancă. Luceafărul a fost o investiție bună făcută de bunicul meu, care avea o intuiție extraordinară. Luceafărul era o publicație foarte valoroasă la 1924, așa că a devenit directorul publicației. Știți cum e, când investești bani, vrei să știi ce se întâmplă cu ei, să ai un oareșce control. El era un om cu o cultură generală extraordinară. Era pasionat de renaștere, de istorie, de politică, de pictură. Dacă ar fi știut că am locuit cu Pallady, ce mult s-ar fi bucurat! 

El a dezvoltat sucursale internaționale de la Constantinopol, Paris, New York, Viena. În 1920 o bancă grecească din România să aibă sucursale, era ceva! Practic a devenit o multinațională! Era pe punctul de a deschide una la Londra, dar a pierit înainte de vreme. A avut o tumoare pe creieri, s-a operat la Paris, operația a mers bine, dar la scurt timp a pierit.

După operație Regina Maria i-a cerut terenul de la Balcic, și el i l-a oferit. Acolo și-a construit Regina castelul. Tot sub influența Reginei, la Ghidigeni au făcut spitalul Prințul Mircea, cu 200 mașini Ford, aduse special din America, convertite în ambulanță. Omul a fost un adevărat patriot!

Relația familiei Chrissoveloni cu Regina Maria a fost apropiată, ea a fost și nașa tatălui dvs. Și totuși, cum s-a întâmplat ca bunicul dvs. să-i ofere terenul său de la Balcic, unde este acum castelul Reginei Maria.

Regina Maria pentru mine este o personalitate fascinantă. Și nu cred că este încă recunoscută ca atare. Dar avea insecuritățile englezilor: economice. Acum mă uit la serialul The Crown și mă fascinează familia regală britanică cu care se înrudea Regina Maria. Și la sfârșitul vieții își dorea să aibă castelul ei. Alexandru Szathmary a convins-o să aleagă Balcic. Bunicul meu i-a dat bucata de teren pe care ea și-a ridicat ulterior castelul Balcic. În 1913 banca cumpărase această bucată de teren, deoarece bunicul meu a fost un vizionar: chiar înainte să se termine războiul cu bulgarii (parte din Războaiele Balcanice) el a fost primul acolo să investigheze oportunitățile de afaceri. A găsit un pârâu care se vărsa în mare și și-a dat seama că e un loc fenomenal pentru o moară. Moara mai există și acum. A fost cea mai bună investiție a băncii Chrissoveloni. Apoi a venit Regina Maria căreia bunicul meu nu putea să îi refuze nimic [haha]. 

Care este povestea faimosului colier de perle din familia Chrissoveloni care a intrat în posesia Reginei?

De câte ori venea Regina la noi la Ghidigeni, bunica mea, Sybille, foarte arătoasă, o persoană deosebită, purta un colier de perle moștenite din familie. Regina admira de fiecare dată colierul. Iar Jean Chrissoveloni sub un impuls a luat colierul și i l-a oferit reginei! Deși era colierul soției lui, primit ca zestre din familia ei! Dar când a murit bunicul, bunica mea s-a dus la regină și a recuperat colierul. 

Ulterior colierul a fost confiscat de comuniști. Trebuia ca regimul să ne ia tot ce dețineam ca să ne ia apoi și identitatea. Pe unii îi trimitea la Canal, dar pe cei mai mai mulți îi termina psihic. L-au arestat pe tata, prima oară, la Poliție, și l-au închis alături de tâlharii de drept comun. Era acolo un anchetator evreu, care îl ademenea: “Noi putem să vă aranjăm ieșirea din țară pentru 5 persoane dacă îmi dai 250.000 dolari, eu vă dau pașapoarte și plecați unde vreți.”

Era o sumă fabuloasă. Posibil să fi fost momeală. Tata a spus că nu are. Dar ei aveau listele cu averea, știau că tata are conturi în Elveția. Tot îl interogau… Tata mi-a povestit că unii interogatori erau la început mai educați. “Nu am ce să vă dau, mi-ați luat tot.” Anchetatorul a scos atunci o listă cu toate obiectele de valoare, cel mai probabil furnizată de turnători. Mama a știut cine a fost turnătorul, dar nu ne-a spus niciodată. Cred că a fost un angajat de la Ghidigeni, chiar un angajat de-ai lui tata… 

Era o listă completă cu bijuteriile noastre. Primul pe listă era colierul. Așa că tata a fost obligat să dea toate bijuteriile, au fost confiscate. Surpriză, Elena Ceaușescu a purtat colierul acesta de perle… Apoi într-o expoziție la București despre “Bijuteriile Reginei Maria” apărea și acest colier, fără să știe povestea din spate și legătura lui cu familia noastră. 

Arestările succesive ale tatălui dvs. reprezentau noi lovituri pentru familie. Ce s-a întâmplat atunci?

A doua oară tata a fost luat de Securitate, unde era mult mai rău decât la Poliție. L-au acuzat că era spion pentru englezi, că mama lui era englezoaică, că avea relații cu diverse persoane, că vorbea engleza. Cei care i-au făcut ancheta l-au pus în beciurile Ministerului de Interne la nivelul 2 de sub pământ, și peste tot era o liniște de mormânt, nici nu se vedea nimic, doar câteva becuri. Și toată noaptea îl țineau la interogatoriu. “Ai fost acolo atunci, ai făcut aia și aia”. A rezistat mai mult de 300 de zile. Dar când l-am văzut, era neom. Ca imaginile de la Auschwitz. Teribil, nu putea să stea în picioare. Asta i-a scos tot curajul din el. A spus că dacă îl iau a treia oară, va fi sfârșitul.

Și cum ați reușit să plecați din țară în anii ’60?

 

Mătușa noastră de la Paris, tante Hélène* a vorbit cu o doamnă de la curtea Greciei**. Ea a cerut o favoare prim ministrului Greciei, Karamanlis, care i-a spus ministrului de externe Averoff să se ocupe să îl scoată pe tatăl meu (care se trage dintr-o familie veche de greci) din beciurile comuniste. Averoff l-a contactat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la United Nations (ONU), unde au făcut un “Geschäft”*** prin diplomația grecească. Și interesant este că nepotul lui Averoff s-a căsătorit cu sora mea, Elena. 

La Sf. Sava eram în clasa a 11-a, ultimul an înainte de bacalaureat. Era un tip responsabil de U.T.M. care m-a chemat în biroul lui. Se deschidea un alt liceu în Floreasca care avea nevoie de elevi. Și trimiteu diverși elevi, printre care și pe mine. A chemat secretara să îi dea dosarul și să îl trimită la liceul din Floreasca. Ia-l de unde nu-i. Dosarul fusese luat de Securitate în cel mai mare secret, pentru a pregăti plecarea mea din țară (urma să plătim niște bani pentru studiile pe care le făcusem în țară, de aceea aveau nevoie de dosar).

Între 15 septembrie și 15 noiembrie, când am plecat, m-am dus în fiecare zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la Liceul din Floreasca, care trebuia să fie specializat pe Engleză. Mă duceam cu tramvaiul 5, înainte la Sava mergeam pe jos. În fiecare zi mergeam la școală, deși nu aveam cărți, nu aveam profesori. Era debandadă. Un
liceu nou. Venea cineva “la ore”, ne spunea să scriem o compoziție. Pleca. Noi aruncam cu aeroplanele prin casă. El se întorcea, ne “verifica”, și aia era. Ceva ireal!
Un coleg de atunci, Munteanu, și-a amintit de mine! Singurul coleg cu care m-am întâlnit din perioada în care am fost la Liceul din Floreasca.

Am plecat pe 15 noiembrie 1960. Tata ne-a spus la plecare: “Uitați-vă bine acum că nu o să mai vedeți niciodată pământul acesta”. Iar eu după 30 de ani… am revenit în țară… Tata în schimb nu a crezut că va dispărea vreodată comunismul.

*Tante Hélène este chiar principesa Elena Chrissoveloni, fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, despre care am povestit mai sus, mutată la Paris după căsătoria cu Paul Morand.

**Tante Hélène a vorbit cu Christine Stathatos care era pe vremea aceea doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei era șeful protocolului de la Palatul Regal.

*** Geschäft înseamnă în limba germană afacere.

Cum au fost cei aproximativ 30 de ani petrecuți în afara țării dumneavoastră?

 

Cum am plecat din țară, totul mi s-a părut paradis. Locuiam la un hotel luxos în Atena, vedeam mașinile acelea americane. Eram fascinat de libertate. Complet diferit de experiența surorilor mele care prindeau posturi de muzică ușoară românească și plângeau de dor. Își lăsaseră prietenii acolo, sufereau.

Dar eu am resimțit altfel plecarea. De la vârsta de 5 ani nu mai văzusem o mașină, mă plimbam doar cu tramvaiul, cu bicicleta, cu picioarele. Eram fascinat de ce vedeam acum. M-am dus la școală, am uitat limba română, am devenit un fel de snob. Acum îmi pare așa rău, mai ales de o situație: am ignorat scrisorile unui fost coleg, Boris, nu mai voiam să aud de România. Acum am încercat să îl contactez, dar nu mai vrea el…

În viață nu am avut o programare pre-definită pentru fiecare etapă, pentru fiecare vârstă: “Where do you see yourself in the future?”. Niciodată. Cred că ține de caracterul meu și de faptul că m-am simțit în siguranță în sânul familiei. Emigranții sunt totdeauna mult mai determinați și hotărâți. Îți pot da un exemplu: grecii mereu reușesc în afara țării lor. Este un fenomen clar, dar pentru mine nu a mers întotdeauna bine: eu nu m-am simțit un refugiat cu adevărat nicăieri. În acest caz, poate lucrurile ar fi mers altfel.

După Atena, am plecat la studii la Londra, din nou, altă viață. Sistemul englezesc m-a impresionat. Aveam 22 de ani și eram în vârstă comparativ cu ceilalți colegi. Din fericire arătam mult mai tânăr, păream de 15-17 ani. Când aflau vârsta mea reală era ca o surpriză. Apoi în SUA am făcut un masterat în “Business administration” (MBA).  

 

Și când v-ați întors în țară?

Când am revenit în România, 17 ianuarie 1990, am simțit aerul acesta, și am simțit că de aici mă trag. Am văzut femeile cu basmale, mi-a adus aminte de țara asta. Acum fac această analiză, și încerc să înțeleg. Atunci am simțit că am revenit în țara mea, deși plecasem la 17 ani și nu mai voiam să aud. Deși nu mai am legătura cu prietenii mei vechi, am simțit o ruptură, dar recunosc același simț al umorului. Stilul acesta de a ne face să râdem, râd împreună cu colegii mei, cu partenerii, numai în România se poate. Am ținut un interviu unui domn care plecase în Noua Zeelandă și l-am întrebat de ce vine aici, din țara viselor, țara munților, țara aerului curat. Dar s-a întors pentru mentalitate și pentru umor.

Am venit în țară cu o geantă Hermes (moștenită de la tata) și cu testamentul tatălui. Aât. În avion am zburat lângă o doamnă reporter la Newsweek. Am vorbit mult cu ea, desi nu vorbeam foarte ușor românește. Era o modă atunci să vină mulți reporteri în România să scrie despre urmările revoluției. Chiar a fost un reporter scoțian care voia să scrie despre viața mea. Nu am acceptat, mi se părea că nu ar interesa pe nimeni. În fine, doamna din avion m-a chemat la o petrecere a doua zi. Ce întâmplare! Iar proprietara apartamentului unde se ținea petrecerea mi-a facilitat accesul la un avocat de divorțuri (haha!). Stătea pe Moșilor. M-am dus la el imediat, la domnul Corin Dănescu care era faimos. Și așa am început recuperarea proprietăților mele.

Care este legătura dvs. afectivă cea mai puternică în relație cu țara noastră? 

Simțul umorului, sarcasmul cu o mică răutate nevinovată. Noi în familie râdeam întotdeauna. Chiar dacă ne certam rău. Asta e atmosfera în care am crescut. La birou spunem mici istorii amuzante, râdem, glumim. E o atmosferă caldă, plăcută. Asta mă leagă. Eu mă duc la reuniunile de la Sf. Sava, dar din păcate nu îmi amintesc mult de atunci. 

Domnul director de la Imobiliara Chrissoveloni este chiar un fost coleg de la Sf. Sava. El a stat tot timpul în România. Și Domnul Sturdza a fost în altă clasă, și cu el am copilărit și este interesant cum ne-am reunit după ani și ani.

În plus mă leagă locurile de care îmi amintesc la tot pasul. Îmi amintesc cum alergam mereu, eram mai tot timpul în întârziere. Îmi amintesc când m-a lovit o mașină, când alergam pe strada Visarion. Totuși, aici am crescut și m-am format timp 17 ani. 

Ați salvat una dintre cele mai emblematice cladiri din Centrul Istoric, Lipscani 55, care astăzi găzduiește Librăria Cărturești Carusel. Care sunt planurile dvs. de viitor legate de clădirile de patrimoniu pe care le dețineți?

Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari
Proprietatea Chrissoveloni din Str. Blanari

Avem planuri legate de clădirea din Blănari, care este de fapt în continuarea clădirii din Lipscani. Tot proiectul inginerului Nicolae Cuțarida. Planul este să consolidăm zidurile și fundația. Refacem zidurile în interior, și în jurul cărămizii aparente a domnului arh. Cuțarida punem o structură de metal cu sticlă. Se va vedea clădirea veche înconjurată de sticlă. 

Însă pandemia a adus foarte multă tristețe și suferință. Nu se știe ce va urma pentru retail. În grecește se spune “stenahoria” (îngrijorare). Eu sper totuși că după ce nu va mai fi pericol cu pandemia, românii vor ieși din nou din case. Suntem totuși animale sociale. Iar librăria Cărturești a transformat lumea librăriilor bucureștene, sperăm ca librăriile să se umple din nou după pandemia aceasta.

Avem planuri să recuperăm și Ghidigeni. Apoi ce a mai rămas din proprietatea bunicului de la Sinaia. Despre vila Chrissoveloni de la Sinaia se spunea că era cea mai frumoasă după Peleș. Nu puteai să fii dintr-o clasă socială înaltă dacă nu aveai vilă la Sinaia, unde se afla familia regală toată vara. Părinții mei erau prieteni cu prințul Dimitrie Ghica, un individ deosebit. Îmi aduc aminte de el și de Tante Julie. Era un mare jucător de noroc. Iar toate datoriile lui la Cazino (unde mergea în fiecare seară) erau plătite de tata, el fiind președintele băncii. Tatăl meu a plătit la Sinaia niște bani serioși! 

Se pare că a fost vândută prin camarilă (prin Max Auschnitt sau Malaxa, prieteni cu tata) în jurul anului 1937 către Elena Lupescu. Apoi au venit nemții și vila a devenit sediul Gestapo-ului la Sinaia. Când nemții au pierdut războiul, decât să găsească cineva documentele, au dat foc la toată vila. 

La Sinaia acum este un fel de vraiște. Am investit o grămadă acolo. După ani de luptă autoritățile îți dau doar lucrurile care ajung la un preț derizoriu. Și de la un punct încolo lupta nu mai poate continua. Din ce știu eu, România este singura țară unde ai dreptul să vinzi drepturi litigioase?! Este o dovadă de corupție incredibilă.

 

Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști
Proprietatea Chrissoveloni de la Sinaia - oferită cadou Elenei Lupescu de Auschnit sau Malaxa în 1937, apoi prădată și arsă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și din păcate demolată de comuniști - Sursa: Marinache, Oana, "Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor", Ed. Istoria Artei, Buc, 2016

Cred cu tărie că dvs. sunteți unul dintre reprezentanții unei generații căreia încă nu i s-a făcut dreptate. Vă mulțumesc în nume propriu pentru faptul că v-ați întors și ne arătați zi de zi care este valoarea unei familii cu rădăcini puternice aici. Și continuitatea pentru care v-ați luptat poate să îndrepte o parte dintre nedreptățile de atunci. Practic prin întoarcerea în țară eu cred că v-ați făcut singur dreptate. Care au fost principalele motive care v-au determinat să vă întoarceți la inceputul anilor 90?

Am venit să îmi fac dreptate, să recuperez proprietățile și istoria familiei mele. Așa că mă ocup de retrocedări din 1991. Încă mai există percepția că după ce ai recuperat o proprietate care era a ta, pe care o primești într-un stadiu jalnic, distrus, chinuit, că încă ești dator statului. Deși rămâi cu actualii chiriași, cu probleme uriașe, cu costuri mari de renovare. Mi se pare nedrept cât ne luptăm, iar lupta este injustă. Mama n-a vrut să vină, am convins-o totuși, dar a rămas sceptică. A crezut că nu vom recupera niciodată nimic. 

Pentru mine este un fel de răzbunare. Noi iertăm, dar nu uităm. Vrem să venim înapoi, avem și noi dreptul să participăm la deciziile și la economia acestei țări.

Izvor de povești și de emoții, provenind dintr-o familie istorică, domnul Jean Chrissoveloni face la rândul său astăzi istorie prin carisma și prezența sa. Este o plăcere să îl asculți vorbind, să îi observi accentul ușor grec, sprâncenele stufoase moștenite din familie, eleganța tipică, toate aceste lucruri care te transpun direct în epocile și personajele pe care le evocă.

Sursă informații și fotografii istorice:  Marinache, Oana, “Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor“, Editura Istoria Artei, București, 2016

Îi mulțumesc minunatului domn Chrissoveloni că a acceptat propunerea de interviu și Oanei Marinache pentru oportunitatea de a-l cunoaște și pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în susținerea acestui interviu. 

Posted by Ana in Dialoguri, 2 comments

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Statuia lui Hercule din Piața Hercules
Statuia lui Hercule din Piața Hercules, turnată în bronz în anul 1847 de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena, îl reprezintă pe zeul Hercules purtând pe umărul stâng pielea leului din Nemeea și o măciucă

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.  

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări.  Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități. 

Oana Chirilă la Băile Neptun
Oana Chirilă la Băile Neptun

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva. 

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

 

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

 

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman. 

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

 

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

 

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă. 

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

 

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

 

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai. 

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

 

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

 

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă! 

 

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane 

** Sursă video și text promovare: Herculane Project 

Certificat de vindecator al patrimoniului
Posted by Ana in Dialoguri, 0 comments

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane. 

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte. 

Maria Poștea
Maria Poștea

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat? 

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. 

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

 

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

 

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică
Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Serigrafie pentru disertație
Serigrafie pentru disertație

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

 

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Detaliul neoromânesc
Detaliul neoromânesc

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

 

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Expoziția Restituiri
Expoziția Restituiri

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

 

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Subiectul preferat al Mariei este apa
Subiectul preferat al Mariei este apa

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an. 

Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino
Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Maria și Bogdan în acțiune
Maria și Bogdan în acțiune

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară. 

Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale. 

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu. 

Lucian Vasile
Lucian Vasile în timpul unui tur istoric despre Ploiești - fotografie din arhiva personală a lui Lucian

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton. 

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian
Casa Căsătoriilor sau casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian, de unde se pare că ar fi început povestea Republicii Ploiești

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam. 

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Școala Secundară de Fete Ploiești - dispărută
Școala Secundară de Fete Ploiești dispărută la bombardamentele din '44, dar ne folosim imaginația să ne închipuim cum ar fi arătat ea cândva pe străzile Ploieștilor

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Școala primară unde a studiat Caragiale
Școala primară din Ploiești unde a studiat Caragiale

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist
Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

 

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

 

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe

Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești
Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești - când am ajuns în fața bisericii Lucian ne-a prezentat și imaginea de epocă, anii '40

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Strada Golești din Ploiești
Casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești; sursa: https://republicaploiesti.net/

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești. Astăzi este depozit pentru Arhive apartinand Muzeului Judetean pentru Istorie si Arheologie Prahova

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Casa evreului Papp din Ploiești
Casa evreului Papp din Ploiești

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Clădirile Stănoiu-Herjescu
Clădirile Stănoiu-Herjescu; Sursa: http://republicaploiesti.net/2009/08/cladirile-stanoiu-herjenescu.html

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942
Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastreÎi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

Posted by Ana in Case, Dialoguri, Muzee, Ploiești, 4 comments

Tablou de familie din alte vremuri

Perioada aceasta este ca o mină pentru introspecție. Trebuie doar să găsești instrumentul cu care să forezi ca să ajungi în locuri adânci, care sunt și cele mai pline de minereu. Și de cele mai multe ori locurile în care ajungi nu sunt plăcute, ci conțin întunecimi pe care poate nu ai mai fi vrut să le redescoperi. Pe bunica o rugam mereu să îmi povestească cum trăia înainte de război

[Da, cei care au trecut prin cel de-Al Doilea Război Mondial se referă la el printr-un simplu cuvânt cu greutate de plumb, „războiul”, așa cum cei care au trăit Primul Război Mondial îi spuneau Marele Război. În scris punem litere mari acestor conflagrații. Să le dea greutate. Dar totul e relativ, nu-i așa?]. 

Cum a perceput ea rechiziționarea casei copilăriei ei de către nemți, apoi întoarcerea armelor și venirea rușilor, unde se ascundeau, cum a fost pentru o familie atât de aproape de Munții Vrancei în timpul războiului, ce lipsuri au avut.

Povestea ei a venit ca un tăvălug, dintr-o dată, și tare mi-aș fi dorit să fi avut un reportofon la îndemână. Vorbeam despre faptul că pâinea pe care i-am pregătit-o fără sare, din făină de secară, avea un gol înauntru, oare era de la drojdie, nu a crescut bine? Deși de data asta nu am mai făcut drojdia în casă și trebuia să crească bine… Etc. Etc. Eu i-am spus că tocmai am terminat memoriile Adrianei Georgescu (La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București, propusă de Emilia pentru clubul de carte), în care am citit că nici nu se punea problema de pâine la Securitate și apoi la Văcărești unde a fost închisă.

Și totuși, oare cum era pâinea pe vremea aceea? Și a început sa-mi spună o poveste pe nerăsuflate, plină de emoție și cu lacrimi ascunse.

Bunico, mă tot gândesc că vremuri grele au fost dintotdeauna, toate generațiile au trăit lovituri dure, pe care fiecare le-a perceput cu propria forță. De exemplu, tu ai trăit războiul, pierderea prietenilor din sat, închiderea școlilor din cauză că nu mai erau profesori, și câte și mai câte. Odată și-odată tot o să îmi povestești cum a fost atunci, nu-i așa?

O să îți povestesc doar lucrurile bune, pe alea rele de tot nu o să ți le zic, nu o să le zic nimănui. Căci nu ai idee prin câte greutăți am trecut. Am trăit vremuri grele de tot. În tot timpul acesta cât am stat în casă m-am tot gândit și am încercat să îmi pun gândurile în ordine. Casuța noastră din Străoane, de lângă Panciu, a fost rechiziționată de nemți, și ei se întinseseră în micul salonaș, cu uniformele, cizmele și armele lor. Dar totuși ei s-au purtat bine cu noi. Frontul ajunsese la un moment dat la 18 km de noi. Se auzeau obuzele și gloanțele. La un moment dat, când au trecut iar armatele prin sat, am fugit cu căruța și ne-am ascuns în pădure. Am luat tot ce am putut lua, dar nu am apucat mare lucru.

Îmi amintesc când au venit rușii, noi fetele am fugit în fundul curții. Auzisem de la unii și de la alții ce făceau în satele prin care treceau. Și când ne-am întors după ce trecuseră, din curte ne dispăruse calul pe care îl iubea tăticul ca pe ochii din cap. În schimb ne-au lăsat o iapă amărâtă, vai de capul ei, bătrână și bolnavă. Tăticul a îngrijit-o tare mult, dar era iapă de trăsură, nu era bună de tras la munca câmpului. S-a mulțumit și cu ea, până ne-au luat comuniștii tot. 

În timpul războiul, când deja partidul comunist devenise puternic în sat, au venit oamenii de la partid la noi și ne-au confiscat radioul. Tăticul l-a învelit, l-a pus în husă, ca poate „ni l-or aduce înapoi”. „Nu ni-l mai aduc tăticule înapoi, nu ni-l mai aduc”. Nu trebuia sa avem vești de pe front, știrile erau controlate, trebuia sa știm doar ce voiau ei să știm. Câțiva baieți, prieteni din sat, au fugit în Munții Vrancei, s-au înscris în Rezistență și mai împărțeau manifeste. Sora mea Viorica și cu mine muream de emoție pentru ei, mai ales când nu aveam nicio veste de la ei. Și Doamne ce au mai pățit când i-au prins…

Pai și radioul?

Eh, radioul… Nu știu ce s-a ales de el și de toate sutele de stații și aparate pe care le-au confiscat. Și acum îmi amintesc ca ieri ce drăguț era micul salon unde stătea radioul, pe care mama îl îngrijise cu mult drag. Aveam acolo lucruri frumoase, trimise de unchiul Grigore, fratele mamei, de la București. Știa că mamei îi plac lucrurile de calitate. Când au venit comuniștii ne cereau impozit mai mare decât producția noastră pe un an, și pentru că nu puteam plăti, urma să vină în casă și să ne confiște lucrurile. Așa că tot ce aveam noi în salonaș am pus în beci și l-am zidit, ca să nu pună ei mâna pe agoniseala mamei. Nici nu știu ce s-a mai ales acum de ele. Ne-au zis că suntem chiaburi, că am avut vie, dar numai eu știu că nu am avut niciodată viață ușoară. Mama se îngrijea ea singură de toată gospodăria, făcea de mâncare, curățenie, punea borcanele la beci. Da, aveam magazie, în ea țineam strugurii și vinul pe care urma să îl vindem. Dar nu în curând nu am mai avut nimic, în afară de un dosar pe care scria chiabur. Și pentru mine asta a însemnat imposibilitatea de a mai studia ceea ce îmi doream. De trei ori am dat la facultate și de trei ori am fost respinsă din cauza dosarului meu. Așa că am făcut liceul industrial CFR, trebuia să fac totuși o școală.

Și când m-am căsătorit și mi-am schimbat numele, parcă totul s-a rezolvat. Deși și Romi și familia lui a fost persecutată, ba chiar le luaseră toate cele trei sute de oi pe care le creșteau la Beclean, lângă Făgăraș. Le-au luat animale, tot. Dar cumva, schimbându-mi numele, când am mai încercat încă o dată să dau la ASE, am reușit, nu m-au mai respins. Am fost atât de fericită, fusese visul meu să studiez. Când eram mică împărțeam cărțile cu cei din sat, citeam noaptea la lumânarea de seu. Și ne tot întrebam, „hai mai repede, ai terminat cartea, ca vine rândul lui Georgică”. Noi nu aveam cărți și nu aveam bibliotecă, de aceea toată viața am adunat cărți, pentru mama voastră și pentru voi. Ce ai în cap nu îți ia nimeni. Da, am adunat cărți și pantofi. 

De ce pantofi?

Păi stai să vezi. Pentru că mi-am dorit să studiez, să fac școală adevărată, nu școală profesională, mama m-a trimis la școala privată din Focșani. Nici nu vreau să îmi închipui cu câte eforturi și câte economii. La mâncare și câte și mai câte. Și acolo copiii râdeau de mine și de accentul meu de moldoveancă, vai prin câte umilințe am trecut. Și m-am chinuit să renunț de tot la vorba moldovenească, să nu îi mai aud. Dar chiar și după ce mai scăpasem de accent și de expresii, unii continuau să își amintească și să râdă. Dar după legea învățământului școala privată s-a desființat. Câți bani aruncați de pomană… Și atunci m-a trimis mama la București la liceu, la Iulia Hașdeu să stau la mătușa mea, tanti Jana. Și cum nu aveam mare lucru de acasă, căci comuniștii ne luaseră tot, aveam cu mine câteva haine și o singură pereche de pantofi. Cu acea pereche de pantofi am dus-o eu tot liceul. După un timp talpa devenise scâlciată și eu mă tot duceam să îi repar. Așa că după ce m-am căsătorit și am terminat facultatea mi-am zis că nu o să mai duc lipsă de pantofi vreodată.

După ce m-am angajat, mi se tot sugera să mă înscriu în partid. Numai când mă gândeam mi se făcea rău. Dar mereu le ziceam „da, da, mă duc săptămâna viitoare, peste o lună”, și tot așa. Am reușit să nu intru niciodată în partid. Dar am trăit mereu cu frică, o Frică cu F mare, că o să vină iar peste noi, că iar o să îmi ia dosarul la puricat, că o să pierd tot ce am avut. Am trăit vremuri grele de tot, dar căsătoria cu Romi m-a ținut fericită. Un om atât de bun, cel mai bun om de pe pământ.

Bunica Margareta și bunicul Romi
Bunica Margareta și bunicul Romi la căsătorie. Bunica purta o rochie închiriată, nu și-ar fi permis o rochie de mireasă în vremurile acelea.
Bunicii și nașii lor de cununie
Bunicii și nașii lor de cununie
Posted by Ana in Dialoguri, 2 comments

Pasiune pentru arhitecți și cercetare științifică – interviu cu Oana Marinache

Oana Marinache este istoric de artă, președintele Asociației Istoria Artei, Membru al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici. Oana a absolvit Universitatea Națională de Arte și a fost bursieră a Academiei Române și este un excelent cercetător ştiinţific, cu foarte multe proiecte la activ. Eu am cunoscut-o la începuturile proiectului meu #Aiciastat, într-un tur ghidat prin București, chiar pe urmele arhitecților la Cimitirul Bellu. M-au marcat poveștile spuse de Oana și detaliile extrem de amănunțite pe care ni le prezenta despre personalitățile pe urmele cărora am călătorit în timp. 

Datorită ei, m-am îndrăgostit iremediabil de poveștile bijuteriilor arhitecturale din București, pe care ea le documentează cu neobosită muncă în Arhivele Naționale sau Arhiva Primăriei Municipiului București. Ea este cea care mi-a și deschis apetitul pentru cercetarea în arhive și urmărirea inventarelor, a fișelor, a fotografiilor din fototecă. Pentru că reprezintă o inspirație pentru mine, i-am luat un interviu pentru a afla povestea din spatele tururilor din București pe care ea le organizează cu atâta drag. Și nici că se putea mai potrivit acest interviu cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Monumentelor și Siturilor, astăzi, pe 18 aprilie.

Cum ai început să ții tururi ghidate?

Înainte de a fonda Asociația, eram încă la facultate și făceam ateliere cu copiii, la care participau și părinții . Ideea mea inițială a fost de a completa atelierele, de a ieși din sala de atelier și de a organiza plimbări prin oraș cu părinții și cu copiii: în timp ce părinților le prezentam detalii mai tehnice despre clădiri, pe copii îmi propusesem să îi captivez cu animale fantastice, ordinele arhitecturii clasice. Dar mi-am dat seama că era greu de pus în practică, deoarece nivelul de răbdare al copiiilor este complet diferit față de al adulților. La primul astfel de tur de pe Calea Victoriei țin minte că am ajuns în dreptul Hotelului Grand Hotel de Boulevard, care are niște grifoni minunați, însă copiii nu au rezistat prea mult. Așa că m-am decis să separ cele două tipuri de public, păstrând tururile pentru adulți, în alt limbaj comparativ cu cel folosit la ateliere. La început am observat că tururile nu prezentau interes, dar în timp apetitul publicului a crescut, și astăzi avem persoane care vin constant alături de noi.

Tur ghidat în Parcelarea Filipescu
Tur ghidat în Parcelarea Filipescu

Cum ai ajuns să fondezi asociația?

La facultate am avut un curs Managementul proiectelor culturale, unde am fost încurajați să dezvoltăm un proiect. În primă instanță am propus atelierele pentru copii, pe care le-am oferit în fosta UNAGaleria și în cadrul librăriilor Cărturești. Când am văzut cât interes și câtă susținere am avut, inclusiv de la Cărturești, am vrut să dau o formă juridică întregii activități. Deși proiectul început în cadrul facultății era gândit pentru un semestru, eu am extins ideea acestui proiect, punând bazele Asociației Istoriei Artei. Și noi am ales cod CAEN de domeniul culturii, toate activitățile sunt subsumate acestei idei: trebuie să educi mai întâi publicul, ca apoi oamenii să sprijine și să protejeze patrimoniul. Am început cu istoria artei, dar la nivelul anilor 2011-2012 am observat că nevoia de cercetare era îndreptată mai mult spre zona de arhitectură. Ba chiar am reușit să obțin finanțare pe proiecte arhitecturale. Astfel că nevoia concretă a publicului mi-a schimbat ușor direcția, ajungând să mă specializez pe istoria arhitecturii. Pe termen lung mi-ar plăcea să revin la cursuri de istoria artei sau istoria civilizațiilor pentru copii. Deși sunt multe grădinițe și școli care oferă aceste cursuri, eu consider că mai este loc pe piața culturală.

Când spui ‘noi’, la cine te referi mai exact?

Am fondat Asociația cu Raluca Tănăsescu, istoric și prietenă din școala generală, și cu o mătușă, care este cadru didactic, care s-a implicat în atelierele pentru copii. Raluca Tănăsescu este proprietara unui imobil de arh. Ernest Doneaud și datorită ei am ajuns să scriu și monografia lui Doneaud.

Și cum ai început primul proiect de cercetare arhitecturală al Asociației?

Tot din facultate am început. Am avut un seminar de Istoria Arhitecturii coordonat de arh. Alexandru Beldiman și Cristina Woinaroski și am avut ca temă să realizăm o cercetare, o descriere a unui imobil de arhitectul Cristofi Cerchez. Și atunci mi-am dat seama ce mult îmi place să petrec timp în Arhive. Am reușit să intru în contact chiar cu nepoata arhitectului, doamna Simona Condurățeanu. Când mi-a văzut entuziasmul, m-a sprijinit mult cu cercetarea mea, mi-a oferit acces la albumul de familie, mi-a făcut multe sugestii legate de imobile despre care se credea că au fost proiectate de Cerchez. 

 

Ce am observat în aproape 10 ani de cercetare este că, din păcate, arhitecții nu lasă în urmă o listă organizată cu imobilele pe care le-au proiectat (spre deosebire de Paul Smărăndescu, care ne-a lăsat o documentație extrem de bogată). Așa că munca de cercetare devine dificilă dar și foarte valoroasă din perspectiva descoperirii chiar a unor informații surprinzătoare despre lucrările lor. În cele din urmă, în cazul lui Cerchez, toate demersurile s-au concretizat în a scrie o carte, sprijinită de doamna Condurățeanu, iar pe parte editorialistică am fost sprijinită de Editura Art Conservation Support și Uniunea Arhitecților din România.

Ai înființat Asociația în 2011. Când ai câștigat primul tău concurs?

Primul nostru concurs câștigat la Ordinul Arhitecților din România a fost chiar cu acest proiect cultural dedicat arhitectului Cristofi Cerchez, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui

Și acest lucru a deschis drumul următoarelor proiecte?

Da. An de an am continuat cu monografiile unor arhitecți sau cu unele proiecte culturale dedicate unor personalități ale arhitecturii românești.

Colecția Arhitecți de neuitat
Colecția "Arhitecți de neuitat" cuprinde 6 monografii dedicate arhitecților străini și români: Louis Pierre Blanc, Edmond Van Saanen-Algi, Ernest Doneaud, Carol Benisch, Gaetan Burelly și Paul Gottereau - design de Cristian Gache

Cum găsești voluntari care să te ajute în munca de cercetare?

Am început prin a pune anunțuri pentru a căuta persoane voluntare pentru proiecte, care să participe împreună cu mine. Am avut câțiva voluntari, studenți de la arhitectură, foarte entuziaști la început, dar din păcate au renunțat pe drum. Munca de cercetare presupune mult timp dedicat în cadrul arhivelor, cu multă răbdare, dorință de a căuta, chiar ceva pasiune și multă perseverență. Răspunsurile pe care le cauți nu vin deloc ușor, poveștile le afli în timp. La arhive nu descoperi comorile imediat, trebuie să intuiești și să legi firele documentelor între ele. În orice caz, mai apoi, datorită proiectului Cristofi Cerchez, i-am cunoscut pe cei cu care lucrez și acum: istoricul Alina Havreliuc și graficianul Cristian Gache. Alina a preluat atelierele pentru copii, și Cristi a conceput broșurile informative și restul monografiilor de arhitecți.

Mai ții legătura cu profesorii de la facultate?

Da, chiar doamna Ioana Beldiman mi-a fost coordonatoarea lucrării de licență și am ținut foarte mult timp legătura cu dânsa. Am avut doamne profesoare care mă sfătuiau, au avut rolul de consilier științific, mi-au corectat lucrările, m-au sprijinit.

Tur ghidat la Palatul Știrbey
Tur ghidat la Palatul Știrbey

Tu ai început cu ASE-ul, mai matematic. Ce te-a determinat să dai la Istoria Artei?

Ultimul meu loc de muncă în domeniul economic a fost chiar pe general Budișteanu colț cu Berthelot, unde se află și Facultatea de Istoria Artei. Și când vedeam facultatea de la fereastă am considerat că este un semn și că merită încercat. Am văzut o reclamă cu o școală de vară care prezenta ce prespunea să fii student la Istoria Artei. Admiterea a fost în toamnă și… asta a fost. 

Eu mi-am dorit să urmez istoria artei imediat după liceu. Am făcut 8 ani în bilingv la Liceul “George Coșbuc”, prima generație după revoluție (gimnaziu și liceu). Chiar dacă am urmat un profil real, am avut foarte multe materii care mi-au deschis apetitul pentru artă, cultură și civilizație britanică, americană, am studiat despre pictorii pre-rafaeliți. Dar la vremea aceea erau foarte puține locuri la istoria artei, ceea ce însemna o șansă minimă pentru cineva care ar fi venit din afara sistemului, din afara Liceului Tonitza.

Să înțeleg că dragostea ta pentru Istoria Artei s-a consolidat în liceul Coșbuc?

Da, absolut. Mai apoi, când am avut șansa să călătoresc și să văd multe lucruri frumoase, am trăit nostalgia: ah, de-am putea face și noi atâtea progrese în domeniul artei. La facultate te puteai specializa în istoria artei românești sau puteai continua cu cercetarea. Doamna Beldiman m-a trimis  spre arhive, mi-a îndreptat pașii spre fondurile de arhivă dedicate familiei Știrbey pentru lucrarea de licență și apoi spre familia Bibescu pentru doctorat.

Ce este foarte interesant, lucrarea ta de licență chiar s-a transformat într-o carte. Care au fost împrejurările?

Da, mai bine zis, chiar în două volume. În 2013 a apărut “Reședințele Știrbey din Bucuresti și Buftea. Arhitectura si decoratia interioară“. Și pentru că strânsesem foarte mult material, cu sprijinul editurii ACS, am publicat în 2014 și al doilea volum ‘Știrbey: reședințe, moșii, ctitorii’. Am urmărit aceste familii din perspectiva modului de viață, a direcției pentru occidentalizare, patronajului artistic, urmărind elitele noastre care pendulează între Orient și Occident. Am avut șansa ca lucrările mele să fie publicate imediat și apreciate chiar și prin premii importante.

Practic ai reușit să devii o personalitate în domeniul Istoriei Artei imediat după terminarea facultății. Cum ai ajuns să te îndrepți și către aria jurnalistică, scriind în Adevărul?

Ideea mea, pe măsură ce lucram la cercetarea științifică, a fost să împărtășesc cunoștințele unui public mai larg. Chiar dacă aveam un public de nișă, nu zeci de mii de oameni, comparativ cu alte arte. Participam din proprie inițiativă la conferințe și simpozioane muzeale, dacă tema mea de cercetare se încadra tematicii lor, fie marcând o comemorare, fie o aniversare, fie un moment istoric. Și mi-am dorit ca informațiile să nu rămână doar la mine în calculator. Și încercam să aduc lucruri noi. Astfel am început să primesc invitații la Muzeul Municipiului București sau la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. A fost interesant deoarece inițiam dezbateri. De exemplu, am combătut ideea că Bucureștiul este Micul Paris, deoarece ca pondere arhitecții francezi nu sunt predominanți în spațiul nostru. Cei mai numeroși au fost arhitecții de origine prusacă, austriacă, italiană, și abia apoi franceză.

 

Publicarea în Adevărul a venit ca urmare a unei recomandări, am avut mai multe întâlniri și mi s-a propus această colaborare. Mi-aș dori să scriu o dată pe lună, însă timpul nu îmi permite. La finalul unui proiect sau la finalul anului publicăm rezultatele studiului într-un articol, din dorința de a împărtăși publicului larg. Aceste lucruri pot genera discuții și pot duce chiar la alte teme de cercetare.

 
Prezentare pe tema "Istoria casei Storck în parcelarea Benisch" la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck
Prezentare "Istoria casei Storck în parcelarea Benisch" la Muzeul Storck, fotografie de Cristian Gache

Tu de fapt ești un cercetător profesionist?

Talentul meu cred că este de a intui teme de cercetare, de a aduce la lumină subiecte necunoscute. Îmi bazez povestea pe fapte istorice. Dar îmi doresc ca pe viitor să îmi dezvolt și aptitudinea de povestitor. Am trăit și o bucurie când am avut persoane la tururi care mi-au spus că vin cu mai mult drag și preferă să mă asculte la evenimentele organizate de mine decât să citească o carte. 

Evenimentele, tururile, conferințele organizate de tine se desfășoară oarecum în regim de ‘serial’ cu mai multe ‘episoade’?

Da, într-adevăr. Pentru că este foarte multă informație și pentru că nu mai vreau să organizez tururi sau conferințe de 4 ore, a trebuit să sparg evenimentele în mai multe bucăți, în așa-zise episoade. 

Care ar fi recomandarea ta pentru o persoană nouă care se alătură tururilor tale în mijlocul unui ,serial’?

Pentru cineva care ni se alătură într-un episod mai avansat, este posibil ca informația să fie mai greu de înțeles și asimilat. Partea bună este că în zilele noastre avem o ofertă vastă de tururi și evenimente culturale care educă publicul și informația culturală circulă. Sfatul meu ar fi ca persoanele respective să se documenteze puțin din literatura de specialitate, pentru a nu fi pierdut în multitudinea de informații pe care noi o oferim la evenimentele noastre. În ultima vreme, pentru a răspunde publicului nostru cu o anumită vechime, am făcut cercetări pe anumite străzi, pe anumite parcelări, în anumite cartiere. Am lăsat la o parte traseele individuale, și ne-am îndreptat spre trasee mai închegate care ne permit să ne facem o idee despre cum evoluează diferite zone din orașul nostru.

Deci tu încerci să găsești pe anumite străzi cine a locuit la un anumit număr și cine a fost arhitectul?

Da, aceasta a fost ideea mea, deoarece din păcate aceste informații nu se cunosc îndeajuns de bine. În plus, încerc să aflu proprietarul inițial și anul construcției, sau o anumită etapă istorică, și piesa cea mai valoroasă în acest “puzzle” este numele arhitectului. Uneori avem noroc și aflăm și antrepriza, constructorul. Asta înseamnă din punctul meu de vedere inventariere. Din păcate nu putem reface șirul complet al proprietarilor pentru marea majoritate a imobilelor, dar fiecare informație găsită este valoroasă.

Care ar fi turul tău preferat? Dintre cele organizate până acum din București?

Una dintre surprize pentru mine a fost zona Gramont-Suter, cu mult potențial. Din păcate nu cred că se pune problema de reconversie, sau de a mai salva ceva din acel patrimoniu industrial superb, dar traseele sunt deosebite. Parcul Carol este una dintre temele de suflet. Am avut în 2016 o expoziție cu tema Expoziției Generale din 1906, la 110 de ani, aducând în atenția publicului pavilioanele și construcțiile de altădată. Am avut chiar 80 de persoane participante la unul dintre tururi. Întâmplarea face că pentru unele tururi pentru care am petrecut foarte mult cercetând și de care m-am atașat mult, nu a fost neapărat publicul foarte interesat. Deci am învățat cu timpul să mențin un echilibru între ceea ce își dorește publicul și cercetarea pe care o întreprind, astfel încât informația să nu fie ermetică. Un alt tur cu un real succes a fost cel organizat în cimitirul Bellu.

Tur ghidat în Cimitirul Bellu
Tur ghidat în Cimitirul Bellu - fotografie de Cristian Gache

Care ar fi tururile care au trezit un interes limitat, în ciuda cercetării intense, și de ce crezi că a fost așa?

De exemplu, zona străzilor Romulus, Sf. Ștefan, Plantelor, Calea Călărașilor. Pentru mine a fost surprinzător că nu au fost doritori în toamna lui 2019, dar este posibil să fi fost o perioadă plină cu evenimente alternative. În zona respectivă este un loc de suflet pentru mine: casa bancherului Panait Ionescu, deși astăzi este cunoscută mai degrabă cu numele celui de-al doilea proprietar: Cămărășescu. Pe colțul proprietății este acum poziționat bustul arhitectului Paul Smărăndescu, o lucrare de Virgil Scripcariu. În contrast, turul din această iarnă pe 15 ianuarie pe urmele lui Paul Smărăndescu, organizat cu ocazia Zilei Culturii a fost un real succes, desi nu m-aș fi așteptat, dat fiind frigul și multitudinea de evenimente organizate în ziua respectivă.

Daca ar fi să recomanzi niște cărți pentru documentarea unui viitor student la Istoria Artei, ce titluri ai alege?

Aș recomanda volumele de memorialistică ale elitelor noastre din cadrul colecției Editurii Vremea, coordonată de doamna Victoria Dragu Dimitriu. Amintirile unor personaje care au avut șansa prin educație sau prin familia din care proveneau să intre în contact cu oameni deosebiți și să ne povestească nouă despre viața de altă dată. Informațiile sunt legate de anumite zone ale orașului, și atunci devin palpabile, reale. Foarte multe familii au destine destul de tragice, și aceste evenimente au lăsat o amprentă profundă asupra caselor pe care le-au locuit sau asupra colecțiilor deținute. De asemenea, aș recomada cărțile științifice publicate de Editura Simetria.

Pentru cineva care și-ar dori să se specializeze în arhitectură, ce recomadări ai?

Ideea pe care mi-o doresc foarte mult să o punem în practică în curând este aceea a unor cursuri stilistice pe baza monumentelor istorice din București, pentru ca la sfârșitul cursului să mergem într-un tur dedicat, să exemplificăm pe teren. Tema ar fi “Istoria stilurilor arhitecturale bucureștene”. Cred că în 2011, când am început, publicul nu era pregătit pentru atât de multe detalii. Participanții la tururile recente mă întreabă adesea cum putem încadra stilistic un imobil pe baza decorației, de ce este acesta neo-românesc, de ce este eclectic… Acest parcurs este trasat și de cartea ‘Detaliul Neoromânesc’ al Editurii Intaglio, care cred că ar fi foarte utilă unei persoane doritoare de a înțelege acest stil. Ce mi-aș dori pe viitor este să extindem publicația și spre stilul eclectic-francez sau spre zona modernist Art Deco, pentru a acoperi evoluția mai multor stiluri arhitecturale bucureștene.

Detaliul neoromânesc - Editura Intaglio
Detaliul neoromânesc - Editura Intaglio

Care sunt personalitățile tale istorice favorite, despre care îți place sau ți-a plăacut să cercetezi?

Domnitorul Barbu Știrbei. Mi se pare incredibil cum un om cu un mandat limitat de domnie regulamentară de 7 ani a fost capabil să schimbe atât de mult în Țara Românească. Este printre primele personalități care studiază în străinătate, care vine cu niște idei inovatoare și care dorește până la urmă să schimbe societatea românească. Putea rămâne liniștit în palatele sale, bucurându-se de privilegiile vieții pe care o avea. Dar a fost un om care a reușit să se impună în diverse arii într-un timp limitat. Mă mai impresionează arhitecții străini care au venit la noi în sec. XIX-începutul sec. XX când Bucureștiul era doar o adunătură de sate și zone agricole. Practic ei călătoreau mii de kilometri spre est, o călătorie grea pe vremea aceea (pentru unii putea părea până la capătul pământului), și veneau aici să schimbe fața orașului. Din păcate, anii comunismului au schimbat radical rolul elitelor și rolul creatorilor de frumos, astfel încât mai știm prea puțin despre rolul acestor temerari. 

Dintre arhitecți mi-e greu să selectez un preferat, având în vedere că i-am prezentat pe mai mulți în monografii (Louis Blanc, Ernest Doneaud, Edmond Van Sannen-Algi, Carol Benisch, Paul Gottereau, Gaetan Burelly), i-am cercetat intens, începând cu toamna anului 2009 – anul în care am pășit pentru prima dată în arhive și de atunci nu le-am mai părăsit!

De exemplu, în 2013-2014 am început, alături de Alina Havreliuc și Raluca Tănăsescu, cercetarea lui Paul Smărăndescu la Biblioteca națională. Fondul său cel mai important este păstrat la Colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale. Mergeam cel puțin o dată pe săptămână la cercetare și nu știam niciodată ce va conține dosarul, ce ni se va aduce. Fiecare dosar făcea parte din ‘arhiva Paul Smărăndescu’ și putea conține fie sute de pagini și documente, fie doar un proiect de arhitectură. Așa am construit o radiografie destul de importantă a acestei arhive, am creat opisul, pe care l-am pus la dispoziție în 2018 și celorlalți cercetători. Asta a fost seva: am reușit să cream această listă clară și apoi să identificăm în 2019 clădirile lui pe teren.

De fapt, mă bucur de fiecare proprietar pe care îl identific, de fiecare architect pe care îl urmăresc. Un alt exemplu fascinant îl constituie elvețianul Louis Pierre Blanc, care a reușit într-o viață foarte scurtă, de nici 43 de ani, să ne lase un patrimoniu privat fastuos și instituții publice impunătoare. Și în plan personal a avut multe pierderi, apoi a contractat o boală grea, tuberculoză osoasă, cel mai posibil pe șantiere, în condiții improprii de lucru. Fiecare destin al acestor creatori este impresionant, de aceea suntem datori să îi aducem în atenția publicului.

Dintre etapele unui proiect în derulare: apariția ideii, cercetarea, etapa de punere în ordine, prezentarea către public, care este cea care îți place cel mai mult?

Etapa preferată este cercetarea din arhive, fără dubiu. Printre documente, acte vechi. Dar mai este și cercetarea de teren care îmi face mare plăcere. Dar o etapă esențială, fără de care nu putem funcționa, este găsirea unei surse de finanțare. Chiar dacă avem dorința și pista creionată pentru a spune o poveste, avem nevoie de fonduri pentru a funcționa, pentru a edita materiale, pentru a publica online sau a tipări, fiind parte din acest sector cultural independent, nu este deloc ușor.

Ce întâmplare inedită ai de la tururile tale?

Lumea află din ce în ce mai mult despre ceea ce facem noi ca Asociație și uneori vin cu noi în tururi și rude, nepoți ale unor personalități din domeniul arhitecturii și ingineriei. Uneori nu doresc să își divulge identitatea, alteori ne susțin necondiționat. Am avut șansa incredibilă ca proprietarii actuali sau moștenitorii celor de altădată să ne fi deschis proprietățile lor, ne-au arătat imobilele restaurate și ne-au împărtășit din istoriile de familie, au fost întâlniri deosebite, mai ales în ultimele luni ale lui 2019. 

Te-ai gândit vreodată să transformi una dintre expozițiile tale într-o expoziție permanentă care să devină parte integrantă într-unul dintre muzeele din București? Sunt o multitudine de materiale create de voi, ce putem face ca să nu le pierdem?

Am avut mai multe expoziții: cea dedicată Arhivei de arhitectură 1830-1860, cea despre Parcul Carol, apoi cele despre istoria palatelor brâncovenești sau cea spectaculoasă a Marthei Bibescu. Ideea noastră a fost ca după fiecare expoziție, panourile respective să fie donate instituțiilor publice care ne-au găzduit, unde se și potriveau mai bine ca tematică. Povestea spusă de noi rămâne și în cărți, de aceea încercăm atât de mult să realizăm publicații atractive și documentate. 

Într-adevăr, am putea contribui, în cazul în care s-ar materializa o idee mai veche a Ordinului Arhitecților din România, de a fonda un Muzeu al arhitecturii, cred că materialele noastre ar prezenta interes. Muzeul arhitecturii ar fi o inițiativă deosebită și prin varietatea arhitecturală prezentă în spațiul românesc: atâția arhitecți străini au contribuit la patrimoniul nostru, atâția români au studiat în afară și au fost influențați de alte culturi. Ar trebui astfel unite eforturile unor asociații sau inițiative civice, ar trebui urmărit și ce interes există în spațiul public pentru apariția unui astfel de muzeu. 

Oana este persoana care mi-a arătat cu adevărat ce înseamnă ambiția de a cerceta informații necunoscute, de a descoperi piste noi. Ea m-a inspirat în să îmi găsesc surse variate în căutarea informației, pentru a-mi atinge ținta. Publicațiile ei premiate, proiectele câștigate în cadrul concursurilor culturale dovedesc valoarea ridicată a cercetărilor ei. Discuția cu Oana arată cât de important este să fii pasionat de ceea ce faci, astfel încât să lași în urma ta lucruri de valoare.

Fotografiile au fost preluate de pe site-ul Asociației Istoria Artei

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, Familia Știrbey, Palate, Parcul Carol, 4 comments

De vorbă cu un pasionat de București

Am stat la povești cu Alex, unul dintre personajele cheie care mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște orașul în profunzimea lui. Alex este un povestitor, prototipul individului pasionat de orașul în care s-a născut, care sapă adânc după informații cu o aviditate pe care rar o întâlnești. Deși nu are profesie de istoric, și-a făcut din cunoașterea istoriei propriului oraș un crez, o pasiune, pe care o practică intens în timpul liber. Citind prima carte despre București, Alex s-a lăsat mânat de curiozitatea care a crescut prin tehnica bulgărelui de zăpadă: cu cât se rostogolea la vale mai mult, cu atât căpăta proporții. 

Nu m-am întâlnit de foarte multe ori cu Alex, dar de fiecare dată când am făcut-o am plecat mai încărcată și mai bogată spiritual. Aș vrea să îl păstrez ca un personaj misterios, lăsând pentru mai târziu, în alt articol, divulgarea identității lui exacte. 

Cum a început pasiunea ta pentru istoria Bucureștiului?

Sunt bucureștean născut în Spitalul Brâncovenesc, mult regretat astăzi, o bijuterie dispărută din Bucureștiul vechi. Când eram mic, în jurul vârstei de 4-5 ani, bunicul meu care locuia în zona Lizeanu mă ducea des la plimbare prin centrul orasului. Am în minte o imagine plastică a relației mele cu orașul: în plimbările noastre mă atrăgeau grilajele de fier forjat care acopereau pământul din jurul copacilor plantați de-a lungul bulevardelor largi. Aveau o anumită eleganță, care s-a pierdut astăzi. Și așa am avut primul contact cu Bucureștiul vechi. Apoi, când am mai crescut, în anii facultății, am descoperit cartea „București, orașul mahalalelor” a lui Adrian Majuru, actualmente directorul Muzeului Municipiului București. Această carte mi-a trezit apetitul, dar în același timp mi-a adâncit misterul orașului. Mă întrebam „Cam pe unde venea mahalaua asta?” Și mi s-a creat o nouă nevoie de a cunoaște mult mai exact orașul, evoluția sa vie, cum s-a extins, până unde și de ce, să găsesc referințe biografice și hărți. Acest lucru m-a determinat să cumpăr din ce în ce mai multe cărți, până am ajuns să umplu 2 biblioteci. Așa că am reușit ca în 20 de ani să pot așeza pe hârtie istoria milimetrică a orașului și a mahalalelor sale.

București, orașul mahalalelor de Adrian Majuru
Cărți despre oraș, printe care "București, orașul mahalalelor" de Adrian Majuru

Pare o documentare serioasă. Cum ai procedat?

M-a interesat să aflu când a apărut din punct de vedere istoric fiecare zonă din oraș. Mă atrag și casele vechi și am vrut să aflu când au fost construite. Mă intriga mai ales faptul că prieteni de-ai tatălui meu, reprezentanții unei alte generații, reușeau să ghicească, ochiometric, anul de construcție în funcție de arhitectura unei case.

Detaliu arhitectura
Detalii care îți relevă stilul arhitectural

Observ o abordare oarecum matematică, exactă. Arată cumva o afiliere și pe zona asta?

Așa este, am vrut să înțeleg biologic, istoric, matematic orașul. Am început sintetizând informații din surse diferite pentru a realiza o documentarea de ansamblu. Pentru asta a trebuit să iau contact cu stilurile arhitectonice. Cu timpul, am reușit să datez cu o oarecare marjă de eroare casele din oraș, raportându-mă la stilul arhitectonic.

Ai cercetat aceste lucruri dintr-o ambiție personală, pentru tine însuți?

Da, inițial am făcut-o pentru mine, apoi a apărut dorința de a povesti și celorlalți din jurul meu. Există un procent mic de oameni interesați de istoria orașului, raportat la populația totală, dar totuși acești oameni există și sunt dornici să afle, să asculte poveștile Bucureștiului.

Care a fost de fapt obiectivul tău primordial în cercetarea ta?

Pe scurt, îmblânzirea unui oraș sălbatic și necunoscut.

Îmblânzirea orașului
Îmblânzirea geometrică a orașului

Care sunt fețele orașului București pentru tine?

Eu consider că sunt 2 fețe ale orașului: una este cea vizibilă, dată de clădirile, bulevardele, luminile, copacii care îl individualizează. A doua față a Bucureștiului este dată de poveștile lui, care pot răsări din orice obiect, orice casă. Fiecare nume de stradă, fiecare stație de autobuz are o poveste, pe care o poți afla chiar întâmplător,fie de la radio, fie de la un vecin de pe stradă, fie dintr-o carte. Poți fi surprins chiar și atunci când descoperi povestea legată de numele străzii pe care locuiești. Apoi, pe lângă informațiile tehnice ale unei clădiri, când a fost construită și ce arhitect a proiectat-o, este povestea celor care au locuit acolo. Orașul poartă amprentele personalităților marcante din ultimii 150 de ani care au locuit sau au ajuns într-o anumită împrejurare în București. Fiecare om de cultură important pentru istoria artistică a României, fiecare dintre conducătorii politici din ultimii 150 de ani, fiecare om de știință important a locuit la un moment dat într-o casă, pe o stradă în București…  Și despre aceste episoade nu există întotdeauna documentare. Dar pentru mine e clar că istoria ultimilor 150 de ani a fost scrisă la București de oamenii care fie s-au născut aici, fie doar au poposit aici temporar. Mie îmi place să lipesc momente istorice și culturale pe clădiri, pe fațade, pe străzi, îmi place să fac această conexiune.

Biserica Cretzulescu
Corneliu Coposu și Biserica Cretzulescu

Înțeleg că ai atât o muncă de cercetare, cât și o muncă de teren. Ai încercat să intri în aceste case cu poveste?

Câteodată da, atâta timp cât găsesc persoane deschise care să îmi ofere informații. Dar asta nu se întamplă întotdeauna. Se întâmplă să dai peste instituții care nu te primesc cu căldură, de oameni care sunt deranjați de faptul ca le pozezi casa și uneori e de înțeles. Dar străzile te așteaptă pentru a le cutreiera și casele care le împodobesc pot fi admirate și din stradă.  

Și cum documentezi ceea ce afli? Scrii, ai un jurnal?

Da, scriu destul de mult. Am câteva sute de pagini scrise până la momentul actual. Descompun pe zone istoria orașului. Strada rămâne pentru mine unitatea elementară și încerc să mă apropii de istoria cât mai multor străzi.

În cercetarea ta bănuiesc că ai găsit, nu de puține ori, informații contradictorii. Cum ai procedat în aceste cazuri pentru a ajunge la sâmburele de adevăr?

Am mers pe mâna informațiilor cât mai recente și a instituțiilor cât mai respectabile ca surse. Recent am descoperit câteva informații și pe site-ul unui muzeu care intrau în contradicție cu un studiu arheologic recent. Normal că studiul arheologic primează. Dar în general spațiul virtual generează erori și aici mă refer la site-uri, blog-uri, postări Facebook. 

Ai reușit să găsești și informații de nișă pe internet?

Internetul are aceste două tăișuri: pe de o parte există o multitudine de informații exacte, documente, articole în format pdf, cărți întregi, site-uri instituționale. Există mai multe bloguri foarte interesante și foarte bine documentate: Rezistenta UrbanaHistoriaBucurestiivechisinoiPe de altă parte însă, există platforme frumos ornate, bloguri pline de poze vechi pe care se perpetuează în buclă aceleași informații eronate, din păcate devenite populare.

Grand Hotel du Boulevard - detaliu
Grand Hotel du Boulevard - detaliu

Nu crezi ca este misiunea noastră să rupem acest lanț al slăbiciunilor, să devoalăm aceste mituri?

Absolut. De exemplu, din categoria „informațiilor eronate cu poză frumoasă” am găsit tot felul de povești: că Hotelul Intercontinental ar fi fost cea mai înaltă clădire din București, că ar fi fost construit pe bile ca să reziste la cutremure, Calea Victoriei cel mai lung bulevard din București și tot așa… Trebuie sa știm că Intercontinentalul este și a fost într-adevar cel mai înalt hotel de cinci stele din România, dar Casa Scânteii (Casa Presei de astăzi) a fost întotdeauna o clădire mai înaltă decât hotelul, fiind construită cu mulți ani înainte. Cel mai lung bulevard din București este Splaiul Unirii care depășește practic mai mult de trei ori lungimea Căii Victoriei. Am fost și eu victima unor informații populare, mai ales în ceea ce privește arhitecții unor case (pe baza unor piste de pe internet). Până la urmă, poți verifica, cu răbdare, informațiile pe care le cauți. Cărțile au index alfabetic, index de nume și poți da „search” în carte prin indexul respectiv.

Ai menționat biblioteca ta adunată după 20 de ani de cercetări. Dacă ar fi să recomanzi unui învățăcel, unui ucenic în formare în istoria Bucureștiului, care ar fi cele trei cărți de temelie pe care le-ai recomanda?

În ultimii 20 de ani au apărut multe cărți despre istoria Bucureștiului, a fost o adevărată explozie. Din păcate multe dintre ele sunt doar un colaj de fotografii, cu informații preluate din altele, și din altele, și din altele; fără acuratețe și cu mică valoare documentară, cel mai probabil frumoase ca albume foto. Dacă ar fi să recomand o carte cu adevărat valoroasă, aș începe cu Dimitrie Papazoglu, un pasionat de București care nu a fost istoric de meserie. El a fost în principal ofițer și cartograf. La vârsta de 80 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru secolul XIX când a trăit, el a scris „Istoria Fondărei Orașului București”. Este prima carte,de care știu eu, dedicată istoriei Bucureștiului, scrisă în 1891. El a fost pasionat toată viața de istoria orașului și chiar încropise un mic muzeu de istorie, cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin vechi. Există și o anecdotă legată de colecția lui: Papazoglu aștepta în anticamera lui Cuza să fie primit în audiență de domnitor. În fața lui era în așteptare un boier cu care Papazoglu intră în vorbă. Papazoglu, volubil, îi spune boierului că vrea să îi ceară lui Cuza PANA cu care acesta a semnat decretul de împroprietărire a țăranilor. Boierul îi spune cu superioritate lui Papazoglu că el știe unde se află gâsca din care a fost luată pana respectivă. Papazoglu îl întreabă cu mare interes: „Și, deci unde zici mata că se află gâsca aia?” Se pare că o anumită doză de naivitate ne ajută pe fiecare dintre noi să ne conservam curiozitatea și dorința de a merge înainte.  

 

A doua carte pe care aș menționa-o este „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi” scrisă de Gheorghe Crutzescu în 1943. Crutzescu, diplomat atașat la Ambasada României la Stockholm, practic a scris o singura carte în timpul vieții sale, carte care reprezintă probabil cea mai frumoasă monografie a Căii Victoriei. Este o carte scrisă cu drag, dincolo de bagajul documentar remarcabil de care dă dovadă.


A treia carte ar fi o carte mai recentă, publicată în 2009 „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară” de Radu Oltean, un grafician foarte talentat și pasionat de istoria orașului (pont pentru doritori: din ce știu, se mai poate găsi la Anticariatul de la parterul sediului Arcub pe strada Batiștei). Blogul lui Radu Oltean (Art-historia) este de asemenea foarte valoros.

Podul Mogoșoaiei - povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu
Podul Mogoșoaiei - povestea unei străzi de Gheorghe Crutzescu

Cum ai încercat să îți pui amprenta asupra Bucureștiului, cum ai încercat să schimbi ceva?

E mult spus ca am încercat să-mi pun amprenta. Am o poveste legata de Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu. Observasem că din expoziția permanentă a muzeului lipsea un obiect, carnetul de bal. Din punctul meu de vedere, carnetul de bal ar trebui să fie un obiect de referință în cadrul expoziției permanente, deoarece Palatul Suțu a fost un loc faimos pentru baluri sale. Așa că le-am sugerat celor din personalul administrativ să includă un astfel de carnet de bal și în expoziția lor permanentă. Știam că au asemenea carnete de bal pentru că fuseseră expuse de-a lungul timpului în expozițiile temporare. Nu știu dacă m-au ascultat pe mine, sau chiar era un lucru pe agenda lor, cert e că peste un timp m-am bucurat sa găsesc un carnet de bal expus în cadrul colecției permanente.

În plus, aș vrea să pun în aplicare dorința lui Crutzescu legată de identificarea locuinței lui Ulysse de Marsillac. Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez stabilit la București, pe Calea Victoriei, la mijlocul secolului al XIX-lea. A devenit mare iubitor de București și a scris „Guide du Voyageur a Bucarest” în 1877. Cruțescu și-ar fi dorit ca autoritățile să marcheze casa în care a locuit Ulysse de Marsillac, dar acest lucru nu s-a întâmplat din 1943 până astăzi. Mi-ar plăcea să marchez eu locul acela, dar despre asta, vom vorbi în detaliu în viitor.

De unde ai talentul oratoric?

Mi se trage din primii ani de educație, parinții mei au fost amândoi foarte buni povestitori. Dar cele mai frumoase povestiri mi le împărtășea bunicul meu în plimbările noastre prin București. El a fost moldovean și poate de la el mi se trage harul de povestitor.

Ce întâmplări inedite despre București îți vin in minte?

Bunicul îmi amintește de Petre Ispirescu, tipograf de profesie, fără studii, dar care simțea nevoia sa scrie. El a fost culegător de povești și a scris o carte de basme, folosindu-se de informațiile pe care le-a  auzit în copilarie în frizeria tatălui său. În frizerie se deapănă cele mai de suflet povești: din poveste în poveste a ajuns la capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un alt detaliu interesant este acela că Petre Ispirescu a fost un autentic bucureștean, nu a cules povești și legende decât din auzite. Având o familie numeroasă, a muncit toată viața la tipografia primită ca zestre de la soția sa, neavând timp de calatorii. Nu a părăsit Bucureștiul decât o singură dată, când s-a dus la Ploiești la o nuntă.

Meseria lui Ispirescu de tipograf mă duce cu gândul la Carol I, care în prima săptămână după sosirea sa ca principe la București a instaurat revista presei: primul exemplar al tuturor edițiilor ziarelor de pe teritoriul țării noastre trebuia să ajungă pe masa regelui. Al doilea lucru care m-a impresionat la primele gesturi ale lui Carol la sosirea lui în București: a ales o guvernantă britanică să îl învețe limba română. De ce britanică? Pai guvernanta nu știa germană. Nici Carol nu știa limba engleză, ceea ce l-a forțat să învețe limba română într-un ritm accelerat.

Straturi de București
Straturi de București

Care este Bucureștiul tău preferat?

Bucureștiul de vară timpurie, de iunie dinainte de Sânziene. Când verdele încă se păstrează crud, când se lasă noaptea peste verdeața proaspătă, când iluminatul stradal nocturn învăluie cu căldura umbrele caselor, copacilor și vegetației, iar luminile și umbrele îi conferă o textură magică.

Minunată imagine. Și totuși, dacă ar fi să alegi și un loc preferat din București?

La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, în curtea Bisericii Radu Ceauș, există un pâlc de salcâmi și acest loc descoperit total întâmplător are pentru mine o încărcătură deosebită. Acești salcâmi îmi amintesc de grădina bunicilor din zona Lizeanu. Aveau în curte 4 salcâmi uriași. Acum salcâmii și grădina nu mai există. O construcție nouă cu 3 etaje le-a luat locul. Pentru mine salcâmul este copacul simbol al Bucureștiului datorită copilăriei mele, deși, statistic vorbind, oțetarul este preponderent în oraș. Crengile întortocheate ale salcâmului îl fac să arate total diferit de ceilalți copaci. Salcâmii aștia din curtea bisericii se află în spatele casei lui Ion Cămărășescu, proiectată de Paul Smărăndescu.

Ce alte pasiuni mai ai, în afară de București și istoria Bucureștiului?

Filmul artistic. Indiferent de gen, dar să fie de foarte bună calitate.

Un film pe care l-ai recomanda?

Citizen Kane, ca film vechi. Un film nou bun ar fi Never look away, din 2018.

Detaliu Hotel Continental
Hotel Continental

Înțeleg că Bucureștiul este și rămâne marea ta dragoste. Care ar fi orașul care te atrage din țară cel mai mult după București?

Cu siguranță acesta este Brașovul, am avut o mătușă care locuia în apropierea orașului. Și Brașovul are multe povești nespuse, cu o istorie foarte încărcată din punct de vedere cultural. Conviețuirea confesiunilor religioase diferite a creat un oraș spectaculos. Modul în care s-au adaptat românii de-a lungul vremurilor să locuiască într-un oraș medieval este foarte interesant, și acest lucru îi conferă un farmec extraordinar.

Cum ai gândi tu popularizarea subiectului patrimoniului către mai mulți oameni?

Primul lucru la care mă gândesc este să creez niște contacte cu mai multe institute de profil care se ocupă, într-o formă sau alta, de patrimoniul bucureștean. Sunt mai multe, nu numai Institutul Național al Patrimoniului, care ar putea, prin colaborare cu societatea civilă, să sprijine și să aducă modificări legislative care să stopeze procesele de vandalizare a patrimoniului cultural. Cadrul legislativ existent la ora actuală nu este suficient. Orice alt demers în afară de cel legislativ nu ar avea același impact. Și societatea civilă ar putea să se organizeze pentru a redacta anumite proiecte de modificare legislativă care să protejeze patrimoniul cultural vechi al orașului și să normeze construcțiile noi. Este firesc ca aceste construcții să apară într-un oraș in transformare, dar nu să le obstrucționeze pe cele vechi, ci să existe o anumită armonie. 

Un exemplu pentru o inițiativă simplă, Bucureștiul astăzi nu este complet numerotat stradal. Sunt chiar anumite străzi pe care casele nu au nici macar o plăcuță cu număr. Ajungem să ne rătăcim în propriul oraș. Lipsa numelor străzilor sau a numerelor caselor arată dispreț pentru oraș. Și aici văd o rezolvare din punct de vedere legislativ. În plus, eu aș propune dublarea numărului de monumente istorice din București, avem o multitudine de clădiri de patrimoniu care trebuie respectate ca atare. Ar trebui să avem mai multe proiecte pentru a beneficia de fondurile europene nerambursabile, iar instituțiile din domeniu ar trebui să creeze departamente coerente care să se ocupe de redactarea acestor proiecte. Fondurile europene reprezintă șansa caselor de patrimoniu, care ar putea fi astfel reabilitate.

Mi-a plăcut tare mult discuția cu Alex, și mi-am dat seama că oricare dintre noi ar putea fi Alex dacă am adresa întrebările potrivite orașului în care ne-am născut. Fotografiile din articol sunt din colecția lui personală, și arată talentul lui de fotograf. Așa că am apreciat cel mai mult îmbinarea de înzestrări: perseverența pentru a ajunge la miezul informației, fotografia și, cel mai important, harul de a povesti.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

La povești cu urmașii lui Haszmann Pál

#Aiciastat colecția de obiecte etnografice extraordinar de pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor.

Conacul GYula Damokos și muzeul etnografic

La origine, de fapt aici a locuit Gyula Damokos, în acest conac și ale sale dependințe care se întind pe un domeniu de aproximativ 2 hectare. Istoria domeniului începe în secolul XVII, dar ultimele modificări la conac au avut loc în 1831, oferindu-i o înfăţişare neoclasicistă. Conacul a avut mult de suferit după naționalizare, dar în 1973 autoritățile au decis să găzduiască aici un muzeu etnografic în aer liber, pe baza colecției de case tradiționale a Muzeului Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe și a colecției de obiecte pe care le-a adunat Hasmann Pál-tatăl. Muzeul nou-înființat a fost denumit astfel în onoarea colecționarului iubitor de frumos și de tradiții.

Pasiunea lui Haszmann Pál

Într-o zi de iunie din 2018 am ajuns și noi în Cernat unde ne-am bucurat să putem sta de vorbă cu frații gemeni care își dedică sufletul muzeului Haszmann Pál. Fix la intrare l-am gasit pe Haszmann Pál-fiul (Peter). Chiar atunci repara o poartă secuiască foarte veche. Ne-a spus că cel mai mult îi face plăcere să lucreze la porţile secuieşti pe care i le aduc sătenii la reparat, deși s-au păstrat foarte puține în forma lor originară. Procesul tradițional de reparare este unul anevoios și migălos și foarte puțini se mai pricep în zilele noastre.

Domul Pál-fiul ne-a făcut turul ansamblului, ne-a plimbat printre motoare, tractoare, radiouri vechi și sobe de fontă deosebit de decorate, ne-a arătat și “atelierul de lucru”, care era organizat în aer liber. 

Fratii Haszmann

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Domnul Haszmann Pál-fiul este specialist în agricultură, dar cu timpul a devenit specialist în istorie, și astăzi este administratorul muzeului. A fondat Universitatea Populară din Cernat care funcționează în regim de școală de vară, din aprilie până în octombrie, adunând copii și tineri interesați să petreacă o vacanță în aer liber, printre obiecte vechi și cu suflet învățând meșteșuguri tradiționale. Ne-a spus că se pregătește ca în curând să primească copiii de prin țară care se înscriu. Din păcate nu mai sunt meșteri care să dețină secretele acestor meșteșuguri. Dar el speră ca în atelierele pe care le organizează să fie copii care să deprindă îndeletnicirile și să le ducă mai departe.

“Noi încercăm să transmitem mai departe această dragoste și să menținem vii mânuirea lemnului și a fierului. Copiii care vin la noi să învețe meșteșuguri tradiționale au unde să doarmă, le pregătim de mâncare, se simt bine la noi.” 

Domnul Pál-fiul ne-a plimbat pe urmele sacrului: am văzut împreună stâlpii funerari din lemn sculptat tipic secuiești. Apoi ne-a arătat pietrele funerare care reflectă imaginea originară a cimitirelor secuieşti din zonă. Muzeul are o colecție impresionantă de stupi tradiționali de albine pe care generații întregi le-au îngrijit cu sfințenie după ciclul amotimpurilor. Încet-încet ne-am îndreptat pașii la locul de odihnă umbrit de sub teiul bătrân dintr-o specie protejată: teiul cu frunză mare.

Apoi ni l-a prezentat și pe fratele lui geamăn: Jóspeh-István. Am stat de vorbă cu cei doi despre tatăl lor, despre perenitatea tradițiilor, despre frumusețea țării noastre, despre turiștii care le calcă pragul, toate într-o notă extrem de veselă. Deși la momentul respectiv aveau peste 73 de ani, erau plini de energie și dornici să ducă povestea începută de tatăl lor mai departe pentru generațiile următoare.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în iunie 2018. Conacul este monument istoric cu codul CV-II-a-A-13169

Adresa: Strada Muzeului, nr. 332, Cernatul de Jos, Cod poștal: 527070, Telefon: 0267/367.566; 0267/367.612. 

Program: 10:00 – 18:00 (dar vă spun un secret: dacă ajungeți puțin mai târziu, gazdele vă vor primi cu mare drag); prețul biletului când am vizitat noi era de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru studenți și elevi.

Website: http://www.sznm.ro

E-mail: hpmuzeum@yahoo.com

Posted by Ana in Dialoguri, Etnografie, Muzee, 0 comments