“Există case care-ți oferă doar un adăpost în care să-ți poti duce existența mai confortabil sau nu, și nimic mai mult. Dar există și case binecuvântate care prin carisma lor devin ca un membru al familiei, case care nu neaparat prin luxul sau originalitatea lor ajung să fie iubite ca o rudă apropiată de cei care le locuiesc! Locuințe în care a domnit armonia și în care ai petrecut multe momente fericite alături de cei dragi. Nu le uiți toată viața, iar uneori noaptea visezi că ești încă acolo, ocrotit de întunericul pereților tăcuți din jur.”
Așa a fost și cea de-a doua reședință a pianistei Silvia Șerbescu între anii 1932-1965, evocată de fiica sa, pianistă la rândul ei, Liana Șerbescu. Mai precis, este vorba de casa construită de Silvia Șerbescu împreuna cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu în 1932, pe str. Sf. Constantin la nr. 27, după ce s-a mutat din reședința sa din Strada Profesorilor, despre care am scris aici.
În această casă binecuvântată din Sf. Constantin a copilărit și Liana Șerbescu. Pentru a evoca această locuință interesantă și niște vremuri “muzicale” speciale, am avut onoarea să îi iau un interviu doamnei Liana Șerbescu pe parcursul a mai multe luni de conversații calde și plăcute. Liana Șerbescu este o Doamnă cu “D” mare, pe care am norocul să o am mătușă și are un dar aparte de povestitor, o voce caldă și plăcută, o răbdare și o înțelepeciune ce transpar din toată ființa ei. A trecut prin multe încercări ale vieții, dar și-a dedicat o mare parte din timpul său Muzicii. Vă las în ceea ce urmează firul povestirilor ei cu care m-a încântat și pe mine.
INTERVIU CU PIANISTA LIANA ȘERBESCU
Din preocupările dvs. și din interacțiunea dvs. online se observă că iubiți orașul în care v-ați născut. De asemenea ați păstrat o mulțime de fotografii de familie cu case frumoase din oraș. Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu orașul București?
Este adevărat că am iubit întotdeauna Bucureștiul, la început poate doar cu admirația inocentă pe care ți-o lasă primele impresii din copilărie a căror amprentă rămâne pe veci. Dar mai târziu, scurgerea anilor nu a facut decât să schimbe unghiul de privire, îmbogățit și el prin noi perspective, însă nicidecum micșorat față de atașamentul inițial.
M-am născut pe o stradă idilică, ce pornește din Calea Plevnei colț cu Vasile Pârvan și se termină cu B-dul Schitu Măgureanu, strada care urca dealul spre Știrbei Vodă și forma latura sudică a Parcului Cișmigiu. Primele mele repere urbanistice au fost așadar la un capăt Biserica Sf. Constantin și Elena, monument istoric din 1785, și Cișmigiul în capătul opus. Iar inima Cișmigiului era pentru mine izvorul lui Sissi Ștefanidi, statuia de marmură a mamei îndurerate de moartea fetiței ei, cum îmi povestea tatăl meu, călăuza mea în parc și tovarășul meu de joacă. Fiecare plimbare în Cișmigiu începea cu pelerinajul pios la cele două izvoare, întâi la Sissi apoi la izvorul dinspre str. Știrbei Vodă, denumit abia mai târziu Izvorul Mihai Eminescu. Ritualul devenise clasic: ne lăsam pe vine și beam din pumni apa înghețată a celor două surse. Apoi se continua plimbarea, iar daca aveam noroc, expediția se termina și cu o plimbare magnifică cu barca pe lac!
Altă atracție era misterioasa Cetățuie, în vârful dealului la capătul opus intrării din Bd. Elisabeta. De acolo, pe timp de iarnă cu zăpadă multă (cum erau iernile de atunci), coboram cu săniuța pe versantul dinspre Schitu Măgureanu! Momente de inegalabilă fericire!
Între acești doi poli ai străzii Sf. Constantin, “Ulița Copilăriei mele”, se scurgea existența mea zilnică, uneori și cu unele salturi mai îndepărtate la Ateneul Român, când avea Mama concert, sau la Operă, unde ajungeam traversând Cișmigiul. Acolo am vazut primele 3 spectacole din viața mea fiind încă foarte mică: ”Hänsel și Gretl” de Humperdinck și două opere ale compozitorului român Alexandru Zirra: “Capra cu trei iezi” (1939) și “Alexandru Lapusneanu”, spectacol care m-a înfiorat la fel de tare ca apariția Reginei rele din filmul “Snow White” de Walt Disney din aceeași perioadă! La marele cutremur din 1940 clădirea a fost atât de avariată, incat peste ani au preferat sa o demoleze complet, iar teatrul de Operă s-a mutat pe Splaiul Independenței.
Si pe strada Sf. Constantin ravagiile cutremurului au fost vizibile în mod dramatic. Casa noastră, zgâlțâită serios a rămas însă fermă, în timp ce vizavi de noi se vedeau casele vecinilor mutilate și cu balcoanele atârnând jalnic, ca “dinții florii soarelui” descrise de Topârceanu în Rapsodiile lui de Toamnă:
Floarea soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie,
C-or să-i cadă în țărână
Dinții de mizerie….
Cu scurgerea anilor, orizontul meu a crescut și a cuprins spații noi, ca Bulevardul Regina Elisabeta care urca spre Cercul Militar – lumea cinematografelor, unde pe ecran se continua mirajul basmelor auzite de mine în primii ani de copilărie. Venind dinspre Cismigiu, primul dintre ele era Boulevard Palace, cu filme scurte și documentare. Urma un cinema mai impozant – Capitol -, apoi două mai modeste – Femina și Regal, toate evident cu “ieșirea prin Sărindar”, faimoasa recomandare pe care o auzeai la megafon la sfârșitul spectacolului… În continuare, un cinematograf elegant, Trianon, și ultimul, sub Cercul Militar, cinema ARPA, unde se dădeau doar filme de groază. Pe acest Broadway al cinefililor bucureșteni am putut vedea “Mica Prințesă” cu Shirley Temple, fetița minune care devenise idealul tuturor copiilor din anii 30, “Vrajitorul din Oz” cu Judith Garland și “Orașul de Aur”, primele filme Tehnicolore înainte de 1940, sau faimosul duo, Stan și Bran, marii mei favoriți.
Monumentele îndrăgite s-au înmulțit simțitor în anii care au urmat, și chiar și în prezent, pe măsură ce acumulez noi noțiuni de arhitectură, istorie generală și istoria artei, lista lor nu face decât să crească.
Dar amintiri din casa în care ați locuit?
Cele mai vechi amintiri din casa noastră se leagă de dormitorul părinților mei. Deși aveam o cameră a mea personală, pe când eram încă foarte mică, Mama ma aducea în dormitorul părintesc și apropia patuțul meu de latura ei de pat. Adormeam ținând-o de mână. Convenția era că așa va rămâne toată noaptea. Se întampla însă ca uneori să mă trezesc în timpul nopții și să constat că “am fost trădată”, că Mama și-a retras mâna dintre barele pătuțului meu și doarme liniștită în patul ei. Izbucneam în hohote de plâns, si această traumă din copilărie nu a pierdut din intensitate nici până acum!
A doua amintire e legată de sanctuarul muzicii – camera din față, unde o vedeam pe Mama de la distanță așezată la pian. Era ca o icoana în lumea ei îndepărtată, revărsând unde de muzică din concertul Nr. I de Liszt sau din Appassionata de Beethoven. Deasupra pianului se afla o etajeră cu fotografiile celor trei profesori venerață de la Paris: Alfred Cortot, Lazare Lévy si M-me Blanche Bascourret de Guéraldi. În fața Mamei atârna un portret mare al bunicii mele, Eliza Chelaru Bunescu, decedată cu câteva luni înainte de naștere mea. O priveam cu evlavie din pragul ușii, apoi mă întorceam în camera mea la caietele mele de colorat și Abziehbild-uri.
Care este povestea casei din Str. Sf. Constantin?
Casa de pe Str. Sf. Constantin la nr. 27 a fost construită de Silvia Șerbescu, Mama mea, împreună cu soțul ei, ing. Florian Șerbescu, tatăl meu, în 1932. Întorși de la Paris în 1926 unde fuseseră pentru un an la studii, Silvia aduce ca trofeu un “Premier Prix” și o “Diplôme de Concert” de la “ École Normale de Musique” din capitala Franței, iar Florian vine și el cu o diplomă de la “École Supérieure d’Électricité”. Tânăra pereche e încă nevoită să mai rămână în locuința părinților Silviei, în casa profesorului Gh. Chelaru din str. Profesori nr. 4, până își vor consolida puțin situația materială. După cățiva ani de mici economii realizate din salariile lui Florian, inginer la CFR, și cu ajutorul unor împrumuturi în familie și la “Societatea pentru Construcții de Locuințe Ieftine” din București, în 1931 cumpără un teren de 364 m.p. pe strada Sf. Constantin. Locația era ideală, strada fiind linistită, fara tramvaie sau circulație multă, și chiar în inima orașului, la câteva minute distanță de parcul Cișmigiu!
În anul 1932 începe construcția imobilului în stil Art Deco, probabil opera arhitectului aromân Arghir Culina. Casa fusese destinată sa fie o locuință familială cu două apartamente, la parter și etaj. Dar cum planul urbanistic al Municipiului Bucuresti cerea ca orice nouă clădire să aibă minimum două etaje, se construiește și o garsonieră la etajul II (formată dintr-o singura cameră cu dependințe la nivelul camerelor de serviciu, a podului comun folosit ca spălătorie) și a unei terase care ocupa o mare parte din acoperiș. Sotii Șerbescu se mută în acea garsoniera si inchireaza celelalte două apartamente compuse din câte cinci camere, ca sî mai poată plăti din datoriile ipotecare de la Bancă. Acolo se naște și fiica lor Liana, adică subsemnata! Odata cu venirea pe lume a acestui nou vlăstar al familiei era nevoie de spațiu mai mult. Silvia și Florian se coboara deci în apartamentul de cinci camere de la etajul I, și închiriază în continuare doar apartamentul de la parter, garsoniera cu terasa și două camere de la subsol, unde se mai aflau și alte dependinte (pivnițe, rezervorul pentru calorifer și un garaj).
Câțiva ani mai târziu, când chiriașii de la parter, familia Badan se repatriază în Elveția, soții Serbescu coboara încă un etaj fiindcă apartamentul de jos beneficia și de o gradină maricica în dosul casei, despărțită printr-un zid înalt de piatră de restul locuințelor dinspre stradă. Un fel de “secret garden” ideal pentru micuța Liana.
Acest cuib fericit, casa construită cu truda din munca proprie, avea sa se transforme însă în anii de după război într-un grav cap de acuzare în dosarul familiei Șerbescu: dovada ca au fost exploatatori, proprietari de o locuință cu chiriași! În 1948, Florian Serbescu este dat afara din funcția de Subdirector la Directia Tracțiunii din CFR, și rămâne doi ani fără slujbă. Din fericire, în toamna anului 1948 Silvia fusese numita profesoară la catedra de pian a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” din București, încât în casă exista totuși un salariu. Dar în 1950 când are loc Nationalizarea Locuintelor si inginerul Șerbescu nu figureaza ca fiind ”in campul muncii”, este încadrat în categoria “exploatatorilor” și i se naționalizeaza tot imobilul, inclusiv apartamentul în care locuia.
Ani de zile, până la plecarea în Olanda, familia a trebuit să plăteasca chirie la Stat pentru apartamentul pe care îl ocupau În casa construită de ei înșiși! În anul 1964 în vară, după o ultimă recidivă a bolii care avea să o răpună la scurta vreme, Silvia încearcă marea cu degetul și inainteaza consecutiv trei cereri de desnaționalizare a apartamentului în care locuia, către Presedintele Marei Adunări Naționale a RPR si către Președintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, explicând ca naționalizarea din 1950 fusese în cazul nostru o eroare. E mișcător de vazut cum marea artista, conștientă că mai avea doar puțin de trăit după cea de-a treia operație de cancer, pentru a le lăsa ceva urmașilor încearcă să uzeze de prestigiul de care se bucura în calitate de Artistă Emerită și Laureată a Premiului de Stat, și cere o reparare parțială a nedreptății făcute în trecut. Pentru asta e dispusă să foloseacă și ”limbajul de lemn” al timpului când scrie: “Țin să mentionez că atât eu cât și soțul meu am ințeles sa ne facem o situatie prin munca, care a culminat sub actualul regim, cand in afara de activitatea din țară am fost trimisa in Republica Cehoslovaca și in Uniunea Sovietică pentru a concerta. In afara de acest imobil ce l-am realizat cu munca mea și a soțului meu, si care s-a nationalizat probabil din eroare, nu am mai posedat nici în București și nici in alt loc vreo proprietate imobiliară, funciară sau de alt gen. Luptăm hotărât pentru pace. Silvia Șerbescu”. Cererile rămân toate fără răspuns și după decesul pianistei din aprilie 1965.
Vă trageți dintr-o familie cu adânci rădăcini muzicale. Cum a fost să creșteți într-o astfel de familie?
Aveți amintiri, obiecte, povești rămase de la stră-bunicul dvs. care compunea muzică corală?
Printre strămoșii din partea Mamei s-au numărat mulți muzicieni, unii cu studii la Conservator dar neprofesioniști, alții care și-au facut din muzică chiar o profesie, devenind profesori, dirijori de cor sau compozitori (în special de muzică liturgică sau patriotică). Cei mai importanți, cum am învățat la cursul de Istorie a Muzicii Românești ținut de prof. George Breazul pe când eram în anul IV la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” în anul 1954, au fost compozitorul Ghiță Ionescu (1838-1910) si ginerele lui, Ioan Bunescu (1852-1928), tatăl bunicii mele din partea Mamei – Eliza Bunescu Chelaru.
Ghiță Ionescu era dirijor de cor, profesor de muzică la mai multe licee din capitala și compozitor de muzica liturgica. La 10 Mai 1881, când România a fost ridicată la rangul de Regat, Gh. Ionescu a compus un imn – „Zece Mai” pentru care a fost decorat de regele Carol I personal. Printre alte lucrări importante ale lui Gh. Ionescu se numara si o Antologie Psaltica de Cântări Bisericești (1862) și o Culegere de Cântece de Stea (1906).
Ioan Bunescu, căsătorit cu Victorița, fiica lui Ghiță Ionescu, a fost dirijor de cor la mai multe biserici din Bucuresti, printre care și biserica Zlătari, unde a cântat în cor și tânărul George Georgescu, viitorul dirijor al Orchestrei Filarmonice din București. A fost și dirijorul Patriarhiei. A compus printre altele un Repertoriu Choral Religios, călduros recomandat în revista DOINA, nr. 25, din 15 Septembrie 1884, Foaie Musicală și Literară care „apare în toate duminicile, iar in timpul verei de două ori pe lună”. Iată cum își începea recenzistul recomandarea: „D-l I. Bunescu, dirigintele chorului Mitropoliei, a compus o leturghie pentru chor mixt, care va apărea în curand în Editura Gr. Luis. Aceasta composiție împlinește un mare gol în musica religioasă. Ea este de un mare interes tuturor persónelor care se ocupă de musică; în parte fórte mult profesorilor și învățătorilor…”.
La ce vârstă ați început să studiați pianul?
Contactul meu cu muzica s-a produs cu mult înainte de-a fi aflat ceva despre acești predecesori muzicali din familie, si anume direct prin Mama mea, Silvia. Necesitatea de-a face muzică după exemplul ei a devenit la fel de invadatoare și vitală ca aerul pe care-l respirăm, de care nu te mai poți lipsi din clipa în care l-ai inspirat pentru prima data!
Fiind o pianistă consacrată când m-am născut eu, invitată să cânte în fiecare stagiune cu Orchestra Filarmonicii și cu Orchestra Radiodifuziunii din București, Silvia nu simțea nevoia să-și proiecteze propriile frustrări asupra copilului și să-l oblige să renunțe la joacă pentru a face exerciții fastidioase la pian. Mi-amintesc perfect de momentul crucial, cand am rugat-o eu pe Mama să mă învețe și pe mine să cânt la pian. Nu a fost sub impresia vreunui strălucit concert al Silviei de la Ateneu, care se sfârșea cu ropote de aplauze, nici sub impresia Sonatei de Liszt auzită adeseori acasă… A fost într-o seară oarecare, când pentru a mă distra îmi cânta la pian o melodioara îndragită de mine – „Es tanzt ein Bi-ba-Butzemann”, iar eu dansam prin casă. A fost momentul magic cand în mine s-a produs un click, momentul de revelație subită care m-a făcut s-o implor pe Mama sa-mi dea și mie lectii de pian!
Silvia nu avea timp pentru începători, așa că a apelat la eleva ei preferată de la Conservatorul Pro Arte, unde fusese numită profesoară la sfârșitul anilor ’30, Tony Fuhrmann, nascută Starek. Tony era o austriacă adorabilă pe care am iubit-o enorm. Vioaie, veselă, știa cum să mă ia, îmbinând lecțiile de pian cu lecturi din cărțile mele cu poze nemțești, sau învățăndu-mă scrierea gotică dintr-un vechi abecedar („eine Fibel”).
Soțul lui Tony, Edy Stein, fusese elevul bunicului meu Gh. Chelaru la Liceul Gh. Lazar. Cita adeseori fraze pe care bunicul meu le repeta la lecții pe vremea când ii fusese elev. Nu l-am cunoscut însă pe Edy decât după 1945, cand s-a înapoiat probabil din vreun lagăr de concentrare. Despre aceste probleme nu se discuta în prezența mea, si cum în România evreii nu purtau la piept sau la manecă banderola galbenă, sau steaua discriminatorie impuse de naziști în timpul războiului, nici nu bănuiam ce grozavii se petreceau în alte locuri. Edy a convins-o pe Tony in 1946 sa părăsească imediat România, și amandoi s-au expatriat întâi la Paris, apoi la Chicago, unde au format un Duo de Pian „Van Parys”. Prietenia dintre noi s-a materializat printr-o corespondență uriașă și plină de nostalgie. I-am vizitat in 1970 la Chicago cu ocazia unui turneu in SUA. A fost o întâlnire extrem de emoționantă! Corespondența cu Edy a continuat în anii ’80 și după moartea lui Tony, apoi s-a oprit și ea brusc…
Ați studiat pianul cu mulți profesori faimoși, printre care Constanța Erbiceanu, Cella Delavrancea, și chiar mama dvs., Silvia Serbescu. Cum ați perceput dumneavoastră experiența de a studia pianul cu mama dvs.?
Spre deosebire de credința împământenită că nu se pot da lecții în familie, în cazul meu relația mamă-fiică nu a deranjat cu nimic buna funcționare a relației maestru-discipol. Poate și fiindcă Silvia nu avea deloc o natură tiranică care să strivească inițiativele învățăcelului. Dimpotrivă, ea încerca să le stimuleze când nu contraveneau mesajului operei respective sau stilului de execuție al epocii în care au fost compuse. O altă trăsătură caracteristică pedagogiei Silviei Șerbescu: fără a crea false iluzii, ea încuraja enorm pe fiecare elev, reușind să obțină un potențial maxim de la fiecare prin încrederea pe care o trezea elevului în resursele proprii. Probabil că a mai existat un element favorabil care a ajutat la colaborarea noastră profesională în cei 5 ani de Conservator și în afara lor: nici eu nu am avut o natură rebelă, și asta nici măcar în anii de adolescență, iar încrederea pe care am avut-o în Pianista și Maestra Silvia Șerbescu a fost întotdeauna totală și absolută!
În casa în care v-ați născut, din strada Sf. Constantin, aveați două piane. Obișnuiați să faceți duete cu mama dvs.?
În anii războiului de care îmi amintesc foarte bine, inaintea vreunui concert simfonic Silvia canta la două piane cu eleva ei, Tony Fuhrman. Tony cânta reducția orchestrei la pianul doi. În primăvara anului 1944, cand au început bombardamentele în București și în alte locuri, Mama a vrut să salveze noua ei achiziție, un pian mare de concert marca Grotrian Steinweg, pe care reușise să-l cumpere după ani de zile de privațiuni. Pianul a fost ambalat împreună cu covoarele noastre persane cele mai frumoase pentru a fi expediate spre o destinație ferită de pericol din Gara de Nord. Acolo, în magazia gării l-a prins bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944 unde a ars complet. Silvia nu a reușit să mai achiziționeze un alt pian de asemenea calitate, si a trebuit sa se multumeasca cu bătrânul ei Steinway din 1929, la care s-a mai adăugat un mic pian cu coada Förster, fabricat în Cehoslovacia. O pierdere pe care a regretat-o toată viața.
Nu am cântat în tinerețe cu Mama literatura pentru două piane, cu excepția ultimilor ei ani de viață. Cântatul la două piane avea doar un caracter utilitar, când vreuna dintre noi avea un concert simfonic și voia să se antreneze pentru cântatul în ansamblu. Atunci partea orchestrei se facea la pianul doi, fie de către Silvia fie de către mine. Nu am cântat deci literatura specifică compusă pentru Duo de pian. Ah, singura excepție a fost Concertul de Bach în Do Major, compus special pentru două instrumente cu claviatură și orchestră, pe care l-am executat atât la Ateneu, în concertul de Bach pentru unul sau mai multe piane, inițiat de dirijorul Const. Bugeanu în mai 1963, cât și în cadrul concertelor organizate de Conservatorul din București cu Orchestra Conservatorului în același an. Această ultimă execuție publică din 13 noiembrie 1963 a fost editată și pe CD-ul apărut la Electrecord în 2014 – Silvia și Liana Șerbescu în concert (EDC 1108/1109).
Care este o personalitate din lumea muzicii care v-a marcat?
Întâi a fost dirijorul George Georgescu, pe care-l vedeam în fiecare stagiune la Ateneu dirijând concertele Silviei. O amintire extrem de vie și acum, cu toate că face parte dintre amintirile mele cele mai vechi din copilărie, ma situează într-una din lojile de rangul I din stânga de la Ateneu, probabil loja Direcției Filarmonicii. Așteptam cu înfrigurare sfârșitul concertului Mamei, ca să pot fugi în camera artiștilor unde îi săream de gât lui George Georgescu, idolul meu! Mai târziu, integrala Simfoniilor de Beethoven și multe Poeme Simfonice de Richard Strauss au rămas repere de neuitat, care-mi revin în minte de câte ori reascult aceste opere. Georgescu avea o personalitate carismatică ce te cucerea din prima clipă când pășea pe scenă!
Mai târziu, în anii de studenție, o altă personalitate muzicală de geniu a preluat locul de favorit: Constantin Silvestri! Ne aflam în cea mai cruntă perioadă de teroare stalinistă: Georgescu fusese înlăturat de la Filarmonică și nu mai avea voie să dirijeze, Enescu părăsise România definitiv, iar repertoriul sălilor de concert era cenzurat de ideologii comuniști și redus la un numar mic de lucrări, majoritatea din muzica rusă și sovietică. De asemenea era interzisă orice muzică cu text religios sau carecter „mistic”. În acest context sumbru a apărut această noua stea de prim ordin: mă aflam în Anul I de Conservator, când la un concert dat în sala noastră de festivități l-am auzit pe profesorul, compozitorul și dirijorul Costi Silvestri, improvizând la pian după teme primite din public! Nu mai văzusem așa ceva… O altă amintire din aceeași perioadă sunt repetițiile cu public din ziua concertelor simfonice de la Ateneu, unde aveam acces gratuit în calitate de studenți. Silvestri reușise să înlăture multe tabuuri de repertoriu de pe atunci, si ne prezenta tot mai multe capodopere și din lumea oratoriilor, misselor și cantatelor de Bach, sau alți clasici. O revelație absolută nu numai ca repertoriu, ci și ca rafinament de interpretare care atingea adeseori Sublimul.
Un alt muzician uriaș, acesta din galeria artiștilor străini, care m-a marcat în anii mei de formare, a fost pianistul Sviatoslav Richter, pentru care aș fi fost dispusă să-mi dau și viața…
Care a fost prima dumneavoastră experiență muzicală în fața unui public?
Prima mea apariție publică în afara acelora din anii de școală a avut loc în 1956, într-un recital la Sala Studio (de la subsolul Ateneului), la care am cântat Fantezia în Do Major, op.17 de Schumann. Întâmplător la acel memorabil recital se afla în sală și Mihai Gavrilă, viitorul meu soț, dar nu atunci ne-am cunoscut.
Prima mea colaborare cu orchestra în schimb, cu Filarmonica „Oltenia” din Craiova din 1958, la care au venit și Silvia și alți prieteni din București, mi-a produs o impresie cu mult mai covârșitoare.
Îmi amintesc de asemenea că după debutul meu din 1959 pe scena Ateneului, cu Concertul de Robert Schumann, cand m-am îmbolnăvit de o formă gravă de „gripă spaniolă” ce bantuia pe atunci, eram atat de fericita încât ma gândeam că acum pot să mor, fiindcă mi-am realizat idealul de-a cânta cu orchestra pe scena Ateneului! Niciodata nu am mai avut senzatia unei „împliniri” atât de intense ca atunci!
Ați avut turnee în numeroase țări, atât din fostul bloc comunist (fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta Iugoslavie, fostul URSS), cât și din așa-zisa ‚lume liberă’ (Franța, Germania, țările nordice, Italia, Marea Britanie, Spania, Olanda și SUA). Ce diferențe ați resimțit între cele două lumi muzicale?
În țările blocului din Răsărit condus de Uniunea Sovietică, viața de concert era dirijată de Stat, cu părțile ei bune sau mai puțin bune. De exemplu, concertele simfonice se țineau întotdeauna de două ori: concertul propriu-zis și un Concert Educativ pentru elevi, de obicei în aceeași zi dimineața. La acesta din urmă era foarte greu să-ți păstrezi concentrarea la instrument, fiindcă însoțitorii elevilor nu reușeau să le țină în frâu turbulența, iar aceștia se mișcau în raza vizuală a solistului și făceau gălăgie. Acest tip de concerte „nerentabile” nu există în Vest. Dar țelul urmărit de concertele educative de la noi, de-a forma un public nou și în rândul tineretului, era desigur unul pozitiv și de aceea merita efortul. În privința publicului „de seară” însă nu pot spune c-am remarcat deosebiri esențiale între lumea melomanilor din cele doua lumi.
Ați cântat pe marile scene ale lumii, cu orchestre precum Orchestre des Concerts Lamoureux, Filarmonica din Stockholm, Orchestra de Radio și TV din Zagreb, Orchestra Simfonică din Praga, Münchener Kammeroper Orchester. Ce amintiri pregnante aveți alături de orchestrele cu care ați cântat?
Voi pomeni despre două colaborări „de pomină”…
În anul 1971 am primit invitația să cânt cu orchestra simfonică din Konstanz-am-Bodensee concertul nr. 1 de Chopin. Mai avusesem câteva concerte în DDR, dar aceasta era prima mea apariție în Bundesrepublik, și de aceea foarte importantă pentru mine. Trebuie să spun că în anii regimului comunist, în RPR (mai târziu RSR) ca și în restul țărilor socialiste din jur, nu exista decât o singură Agenție de Stat de Impresariat Artistic – ARIA! Cu toate că încasau un procent cu mult mai mare din onorariile artiștilor care cântau în străinatate decât procentele obișnuite ale impresarilor particulari din Vest, ARIA era o instituție care avea ca scop real nu organizarea de turnee pentru artiștii români cum se pretindea, ci sabotarea invitațiilor pe care aceștia le primeau din afară prin relații proprii!
În prealabil trebuie spus că în socialism niciun cetățean nu poseda un pașaport personal, acesta se solicita la un for special înaintea unei deplasări în străinatate și se depunea imediat după întoarcerea din misiune.
Cum obținerea pașaportului putea să dureze un timp foarte îndelungat, sau să se refuze fără nicio explicatie, ARIA își asumase sarcina nobilă de-a fi intermediari în această operațiune și de-a „accelera” demersurile de obținere a pașaportului pentru artiștii lor, care aveau concerte cu dată fixă. În realitate însă, ARIA era o anexă a Ministerului Afacerilor Interne și a Securității, si de multe ori nu-ți dadeau pașaportul decât după ce data era expirată. După ce pierdeai concertul, te forța cu cinism să trimiți și o telegramă organizatorilor din Vest declarând ca ești bolnav, nu că nu ai primit pașaportul! Evident că după un asemenea incident nu mai erai invitat în orașul respectiv…
De fapt înaintea unei plecări în străinătate, un artist nu mai putea sta liniștit acasă să se pregatească de concert, ci trebuia să îi pândească pe coridoarele ARIEI pe funcționarii de-acolo, implorându-i să preseze ieșirea pașaportului la timp. Cumpărai din vreme un bilet de tren cu Wagon-Lits (n.r. vagon de dormit), sau unul de avion, ca să fii prezent eventual și la mai multe repetiții, apoi zilnic începeai să schimbi biletul la Oficiul de Voiaj, mulțumindu-te și cu o singură repetiție la rigoare. Riscul era și să nu mai poți găsi bilet de călătorie în condiții civilizate, fiindcă biletele la vagonul de dormit sau de avion erau și ele limitate… Iar la capătul călătoriei te aștepta o probă de mare concentrare, nu o vacanță.
Cunoșteam tertipul clasic – “nu v-a ieșit pașaportul”, dar spre surpriza mea, după schimbarea biletului de tren de două ori, mi se spune în preziua concertului de la Konstanz din 3 Aprilie 1971: “Consulatul German nu v-a dat viza”! Atunci am făcut ceva ce era total de neînchipuit într-un regim comunist: m-am dus singură seara la Ambasada Germană și am insistat să fiu primită de Consul în afara orelor de lucru, ca să nu ruinez concertul din Konstanz din ziua următoare. Probabil că actul meu disperat i-a impresionat pe cei de la Ambasadă, fiindcă mi-au pus viza pe pașaportul primit de la ARIA. A doua zi nu am mai găsit bilet de avion direct, ci a trebuit să zbor la Zürich, și de acolo să merg cu trenul pana la Konstanz. Alături de mine în avion ședea un barbat „zambitor”, care la un moment dat mi-a suflat: „dar știu că ați făcut ceva nepermis seara trecută”… Nu l-am mai văzut după aterizarea la Zürich, dar nu știu dacă nu cumva și-a continuat și el călătoria „întamplator” tot spre Konstanz… Concertul simfonic se ținea seara la orele 20:00. Înainte de spectacol s-a făcut o citire pe scenă cu Concertul pentru pian și orchestră de Chopin, apoi s-a trecut direct la atac.
O altă experiență de groază, de altfel și ultima înainte de plecarea mea definitivă din România, a fost prilejuită de o altă programare tot în Germania. Trebuia să cânt la München cu Münchener Kammeroper Orchester dificila lucrare „Cele 4 temperamente” de Hindemith. Fiind vorba de o lucrare contemporană care nu intra în repertoriul curent al orchestrei, fusesem rugată să vin cu câteva zile înainte de concert pentru a face mai multe repetiții. Ca de obicei, îmi cumpărasem bilet cu vagon de dormit din vreme, apoi îl schimbasem succesiv pentru ziua următoare… Concertul era programat pentru 26 octombrie 1974, la ora 18:00. Am primit pașaportul de la ARIA cu o zi înainte, la prânz. Nu mai exista decât o soluție: să iau imediat trenul spre München, cu schimbare de tren la Viena, fără vagon de dormit. Mi-amintesc de acea noapte, în care am șezut ghemuită într-un compartiment plin, și n-am închis ochii o clipă, fiindcă în afară de marea oboseală mă chinuia și grija că nu voi putea face față unei solicitări atât de mari.
De la gară m-am dus direct la sala de concert, unde s-au mai putut repeta câteva momente din lucrare, mi-am schimbat ținuta și am intrat pe scenă… În sală asista și un reputat și foarte temut critic muzical, cum am aflat mai târziu, Karl Schumann. Acesta a scris o recenzie foarte elogioasă despre concert, în Süddeutsche Zeitung din 26/27 Oct. 1974, care se încheia cu urmatoarele cuvinte: „Pianista a dat în bis o piesă de bravură, «Bourrée-ul» compatriotului ei, George Enescu. Frenezia dificilelor acorduri corespundea virtuozității, ca și mândriei naționale a remarcabilei tinere pianiste”.
În decembrie 1974 ați emigrat. De ce ați plecat din țară?
Plecarea definitivă din România a fost decizia soțului meu, din motive politice si profesionale. Cu toate ca și eu avusesem suficiente motive de nemulțumire, precum expropierea casei construite de părinții mei sau dificultatea de-a ieși din țară de câte ori aveam un concert în străinatate, eu nu voiam sa emigrez! Motivele cele mai importante pentru a fi contra unei plecari definitive erau că aveam o familie compusă din doi copii și un tată în vârstă pe care riscam să nu-i pot scoate ușor din România, și un post bun ca lector la Conservator.
În special nu trebuie uitate condițiile în care se emigra în timpul acela… Când reușeai să treci granița și „uitai” să te mai întorci erai imediat declarat „trădător”, ți se confisca averea și nu mai puteai avea nici un contact cu cei rămași în țară, familie sau prieteni! Un risc așadar imens pentru acela care se încumeta să facă un asemenea pas. În cele din urma însă, tot existența copiilor m-a determinat să-l urmez pe Mihai, fiindcă viitorul lor in România lui Ceaușescu se prefigura ca foarte sumbru în vremea aceea.
Și un argument de natură etică: am considerat că duplicitatea morală necesară supraviețuirii într-un regim totalitar duce la schizofrenie și deformeaza caracterul. Nu am vrut sa rămân obligată să-mi învăț copiii să mintă zilnic, dedublare funestă care produce multe traume.
După plecarea dumneavoastră, din nefericire toate înregistrările v-au fost șterse din fonoteca radio și a Televiziunii Române. Astăzi se mai găsesc de vânzare anumite discuri ale dumneavoastră în România: Silvia si Liana Serbescu in Concert, Compozitoare de-a lungul secolelor prezentate de Liana Serbescu, Pagini muzicale din cariera pianistei Liana Serbescu, Liana Serbescu – Beethoven, Vieru, Zoltán. Ați mai păstrat și alte bucăți? Ați reușit să luați cu dvs. anumite înregistrări?
În afara de înregistrările mai vechi din România reeditate între anii 2013-2019 de Electrecord, am mai făcut și alte discuri în Occident:
1. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.I – Das Jahr (World premiere CD recording), CPO Recordings, Osnabrück, 1986.
2. Fanny Mendelssohn-Hensel, Klavierwerke Vol.II – Sonaten (World premiere CD recording), Lieder, CPO Recordings, Osnabrück, 1987.
3. Clara Wieck-Schumann, 7 Variationen über ein Thema von Robert Schumann, op. 20; – Romanze h-moll, Konzert für Klavier und Orchester in a moll, op. 7, Clara Schumann Orchestra, Elke Mascha Blankenburg, conductor, Deutsche Bundesbank, Frankfurt – Deutschlandfunk, Köln, 1990.
4. Ethel Smyth, Complete Piano Works, (CD I and II), CPO Recordings, Osnabrück, 1995.
5. George Enescu, Muzică de camera de George Enescu în Olanda (cu Michel François la vioară și György Schiffer la violoncel), inregistrari facute de Radio Hilversum si reeditate de Electrecord (EDC 1091), România, 2013.
Ce diferențe notabile ați observat între muzicienii români și cei din Olanda?
Am ajuns în Olanda în alta fază a vieții mele, adică dupa ce împlinisem deja 40 de ani. Era greu să mai pot face o comparație valabilă cu experiențele mele de tinerețe și cu lumea colegilor mei din România. Dar probabil că și aici în Olanda, cei care vor să-și dedice viața muzicii și să devină „profesioniști” sunt animați de aceleași speranțe, idealuri și iluzii ca și în România. O diferență mare însă între cele două lumi este ca „tentațiile” lumii vestice sunt cu mult mai mari decât erau în Romania în tinerețea mea. Începând cu lecțiile de tenis, de călărit, călătorii în jurul lumii, etc. si până la achiziționarea de tot felul de aparate tehnice inexistente în trecut, toate îi fac pe tinerii de aici să caute cât mai multe job-uri pentru a câștiga bani, și asta în detrimentul orelor cand s-ar putea ocupa de studiul pasiunilor lor individuale. In România anilor ’50, în afară de lectură sau sport nu existau multe alte ispite externe… Însa muzicienii instrumentiști sau cantăreți care ajung în top, indiferent de țară, trebuie să se conformeze acum aceluiași regim riguros de antrenament zilnic și pornit de timpuriu, fiindcă altfel nu mai pot face față concurenței imense actuale!
Dacă ar fi să rezumați activitatea dumneavoastră didactică de 22 de ani în Olanda într-o propoziție, care ar fi aceea?
Robert Schumann a rezumat condiția esențială de realizare a unei opere de artă: „Fara entuziasm nu se poate realiza nimic bun in arta” („Ohne Enthusiasmus wird nichts Rechtes in der Kunst zuwege gebracht.”) Am scris aceasta fraza pe un panou, pe care l-am atârnat în camera mea de la Brabants Conservatorium, și am încercat să pun în practică recomandarea lui Schumann în fiecare oră de curs. Deci raspunsul meu la întrebare ar putea fi, că am încercat să cultiv în primul rând ENTUZIASMUL și dragostea elevilor mei pentru muzica de calitate, ajutându-i să-și însușească și mijloacele tehnice necesare pentru o buna execuție. Iar dacă acest țel nu a fost întotdeauna atins, sper că au învățat de la mine măcar pronunția corectă a numelui de Bartók, cu accentul pe prima silabă (ca toate cuvintele din limba maghiară), nu pe ultima silabă cum se pronunță aici în Olanda!…
După 1989 ați reînceput să cântați în țară. Știu că ați fost întâmpinată călduros, chiar compozitorul Csiky Boldizsár v-a urat bun sosit ‚acasă’ după 18 ani de absență. Ați avut mai multe concerte în țară ulterior?
Începând din primavara 1993 am avut anual concerte în România. Cel mai des am cântat Concertul pentru pian și orchestra de Clara Schumann, compus de compozitoare la vârsta de 14-15 ani și necunosct în România, dar și alte concerte, ca Chopin sau Stravinski. În anii 2000-2001 am prezentat în toată țara un program de recitaluri cu muzica de compozitoare, cu scurte explicații despre autoare și piesele executate, intitulat „La Musique des Femmes”, extrem de călduros primite de public și de presă. Din motive de sanatate nu am putut continua acest proiect.
Cu ce ocazie l-ați cunoscut pe Sergiu Celibidache?
L-am cunoscut pe Celibidache în anul 1967, la Veneția. Soțul meu, Mihai Gavrilă lucra la Centrul de Fizică Atomică din Trieste deja de o jumătate de an, iar eu rămăsesem în țară. Mi s-a permis să-mi vizitez soțul deoarece mai aveam un copil care rămânea „zălog” în România. Întâmplător, gazda lui Mihai, Traian Sofonea, îl cunoștea pe Celibidache și a propus să ne faca cunoștință cu Maestrul cand se va afla la Veneția pentru un concert la „Teatro la Fenice” de acolo.
Am petrecut câteva zile de neuitat. Celibidache era foarte generos și amator să-și ajute conaționalii, dacă se convingea că nu sunt trimiși din partea Securității… Prima întrebare a fost dacă nu avem nevoie de bani… știind în ce condiții mizere se călătorea atunci când veneai din România, fiindcă „leul” românesc nu putea fi schimbat la niciun curs, și era interzis să ai valută străină. Diminețile le petreceam în sala de repetiție, apoi Maestrul ne lua cu el pentru prânz la cate o „trattorie” și ne „trata” în plina accepțiune a cuvântului cu tot felul de specialități italienești! Era de o erudiție fenomenală, și în domeniile cele mai diferite, pornind de la matematică, fizică, filozofie și ajungând până la ezoterie. Îl pasionau discuțiile cu Mihai, căruia îi punea tot felul de întrebări de specialitate. Cum proiectase pentru anul care urma un curs de Fenomenologie la Praga, la care invitase mai mulți muzicieni din România, mi-a propus să mă invite și pe mine pe spezele lui pentru o săptămână, ceea ce am acceptat cu entuziasm. Din păcate acest proiect atât de frumos nu s-a putut materializa, fiindcă Ministerul Culturii din București nu mi-a permis să accept bursa lui Celibidache, cu toate ca Cehoslovacia era o țară din blocul de Răsărit.
Abia după douăzeci si ceva de ani, când eram deja stabilită în Amsterdam, am reușit să asist la un asemenea curs, la care Celibidache aplica în muzica principiile Fenomenologiei lui Husserl, filozof din sec. XX. În iarna lui 1991, fiind la Tilburg observ printre afișele agățate pe peretele unui coridor anunțul referitor la cursul de Fenomenologie pe care-l va ține Celibidache la Universitatea din Mainz, în cadrul seminariilor organizate acolo de Academia de Muzică. Cum se nimerea să fie în vacanța noastră de Carnaval (Brabantul e o provincie catolică, unde se serbează Carnavalul înainte de intrarea în Postul Mare), m-am înscris pentru a participa la Seminarii. Întâlnirea cu Maestrul a fost foarte placută. Nu se schimbase mult, în afară de faptul că avea acum dificultăți cu umblatul. Spre surprinderea celorlalți cursanți, a acceptat sa facem mai multe fotografii impreună, care mi-au rămas o amintire extrem de prețioasă. Celibidache era înconjurat de o serie de „fani” care-l urmau peste tot când avea vreun seminar dedicat Fenomenologiei, indiferent în ce oraș.
Am ramas în corespondență multă vreme cu o doamnă din München, o admiratoare pasionată a lui, care-mi trimitea articole de ziar, fotografii, recenzii, tot ce aparea în legatură cu Maestrul.
V-ați gândit vreodată să vă reîntoarceți?
Când te stabilești în altă țară, mai ales când acest lucru nu se întamplă în fragedă tinerețe, ai dificultăți tot mai mari de adaptare la noile „coduri”, la obiceiuri și mentalități diferite de acelea cu care erai obișnuit acasă. Singurul gând care m-a susținut în momentele de cumpănă a fost acela că la bătrânețe voi putea beneficia de condiții de viață mai civilizate decât în România, datorită sistemului superior de Asistență Socială din Țările de Jos. Ori acum a sosit momentul să beneficiez și eu de aceste drepturi, scump plătite de-a lungul anilor.
Cum a fost experiența de a patrona concursul de muzică care poartă numele mamei dvs.?
În anul 1998, aflându-mă la București cu ocazia unor concerte, și fiind Președinta Comisiei de Pian la Concursul „Jeunesse Musicale”, am avut plăcerea să aflu și de existența Concursului de Interpretare care purta numele Silviei Șerbescu. Această frumoasă inițiativă a fost luată de Școlile de Muzică din capitală la începutul anilor ’90, și cuprindea sectii si pentru alte instrumente, nu numai pian, contribuind la formarea carierei multor tineri talentați din România. Adeseori găsesc acest Concurs Silvia Șerbescu mentionat și pe Internet în biografiile artistilor. Am fost evident foarte mișcată să prezidez acest eveniment la sectia de pian in 1998, si sa reintalnesc fosti prieteni in componenta juriului. Din pacate, la un moment dat concursul Silvia Șerbescu a dispărut, si la întrebarea mea – cum aș putea sponsoriza reînființarea Concursului, nu mi s-a mai răspuns. Probabil ca profesorii de pian foști elevi ai Silviei, sau alții care-și mai aminteau de ea, s-au pensionat și ei sau au disparut de tot, încât nu mai avea cine să se ocupe de problemă.
M-am bucurat însă că printre laureații Concursului de la sectia Vioara din 1997 și 1998, s-a numărat și viitorul tău soț, Andrei Rubeli! Aș fi fericită să pot resuscita și sponsoriza Concursul Silvia Șerbescu din nou, pentru a-l readuce la prestigiul anilor ’90, dar de la distanță dificultățile sunt aproape insurmontabile.
Cum ați decis să vă dedicați cercetării și propagării muzicii compozitoarelor?
Aceasta întrebare e foarte amplă și suscita multe explicatii care depasesc cu mult cadrul discutiei noastre despre… case! Voi încerca totuși să mă rezum la câteva aspecte.
Ca orice copil, dar nu numai atunci, ci practic toată viața, mi-am pus adeseori „întrebarea-cheie” spre cunoastere: „de ce”? În anii de studenție, colegii mei de la sectia de compozitie isi bateau joc de femeile compozitoare care incepusera sa apara. Pe mine ma intriga in special faptul ca in diverse alte domenii ca literatura, poezie, pictura, chiar si in stiinta, existau nume de femei care se afirmasera si in trecut, dar in compozitie – niciuna! (cel putina asa credeam pe atunci…)
Anul 1975, cand am plecat definitiv din patrie, s-a intamplat sa fie si anul decretat de ONU – ANUL INTERNAȚIONAL AL FEMEII! Aflându-mă în Suedia, mi-a venit ideia sa propun unei organizatii culturalo-educative, „Asociatia Bisericilor Libere”(„Frikyrkliga Studieförbundet”) sa facem niste programe cu muzica de femei. Eu cantasem deja piese de compozitoare din lagarul socialist. Pentru ca sa pot adauga in program si compozitoare suedeze, m-am dus la Biblioteca Radiodifuziunii din Stockholm sa fac cercetari. In cartoteca lor am dat peste o sumedenie de compozitoare nu numai din contemporaneitate, ci si din secole anterioare. Asta mi-a deschis gustul sa continui cautarile si in alte tari, la alte arhive (în comerțul obișnuit nu se găsea evident nimic!), până când am adunat suficient material, selecționat de mine de altfel dupa criterii extrem de critice, încât sa justifice o angajare sustinută într-un asemenea proiect. Promovarea muzicii compozitoarelor, in special ale acelora din trecut, s-a concretizat prin concerte, conferinte, concerte-lectie, înregistrari la Radio sau pe disc, publicații, editări de note, etc. etc.
Dar cum spuneam, tema aceasta e cu mult prea complexa pentru a fi tratata in spatiul de-aici – „Aici a stat”… adica pe fundamentul unei singure case, oricat de plină de amintiri ar fi, și oricât de multi locatari de exceptie au locuit-o…
Soarta nu este dreaptă cu toți. Din păcate, doamna Liana Șerbescu a fost lovită de nedreptatea legislației românești atunci când a încercat să își recupereze prin procese lungi și tergiversate, cuibul fericit al copilăriei și tinereții sale, casa construită cu trudă de părinții săi. Unica urmașă și moștenitoare a lui Florian și a Silviei Șerbescu, stabilită ulterior în Olanda, a reluat după circa 30 de ani demersurile începute de mama sa în 1964 pentru redobândirea casei construite de părinți. Tentativa ei însă a fost sortită eșecului, iar minunata casă Art Deco proiectată cel mai probabil de arh. Arghir Culina zace neîngrijită, în uitare și tristețe.
