Bine ați venit în inima capitalei, pe vechea arteră numită Calea Mogoșoaiei. Gheorghe Crutzescu a scris o carte numită “PODUL MOGOŞOAIEI – POVESTEA UNEI STRĂZI” pe care a dedicat-o Căii Victoriei, făcându-i o dedicație de dragoste astfel:

“[…] dacă sunt zile în care te cuprinde nostalgia unui fel de viaţă pe care nu ai apucat-o, care-ţi pare însă cunoscută;

dacă îţi sunt dragi unele cuvinte bătrâneşti, care te duc într’o lume pe veci apusă, dar în care a trăit bunicul şi străbunicul tău;

dacă nu crezi că moşii noştri erau toţi nişte sălbatici şi că adevărata noastră „civilizaţie” a început odată cu automobilele, casele „block” şi matchurile de football;

atunci, dacă vrei, s’o luăm în sus, împreună, pe podul Mogoşoaiei, vom merge încet, plecând urechea la poveştile de ieri, sau de demult, pe care zidurile vechi şi locurile bătătorite de veacuri le mai şoptesc, încă, celor ce vor să asculte.

Rândurile ce urmează sunt născute din dragoste pentru o stradă.”

De aici din fața Bibliotecii Central Universitare (proiectată de arhitectul familiei regale, Paul Gottereau), de lângă statuia ecvestră a lui Carol I (ridicată la origine de sculptorul croat Ivan Meštrović în 1939, topită și refăcută în 2010 de Florin Codre), în fața Muzeului Național de Artă, amenajat în fostul Palat Regal, vă invit să porni și voi în căutarea unor povești. Dar înainte de a porni, vă rog să vă uitați la piciorul calului regelui Carol I: deși Carol I nu a murit propriu-zis din cauza rănilor dobândite în război, calul său este totuși reprezentat cu piciorul din față în aer, ceea ce înseamnă, potrivit obiceiurilor, că personajul înfățișat a murit din cauza rănilor de război. Se spune că regele a murit de inimă rea: moartea sa, intervenită subit pe 27 septembrie 1914, a fost atribuită rănilor sale sufletești, în contextul izbucnirii Primului Război Mondial, când țara sa adoptivă, România, a ales să lupte împotriva țării sale natale, Germania. Statuile, zidurile, ornamentele arhitecturale ne spun povești despre arhitecți, comanditari, artiști. Și vă provoc să le descoperiți.

Instrucțiuni

Vă invit să descoperiți delicii arhitecturale ascunse într-un fragment selectat de pe Calea Victoriei: între statuia ecvestră a lui Carol I și strada Frumoasă. Aveți o oră pentru explorare. Urmăriți indiciile care au un singur răspuns corect. Când găsiți un obiectiv, faceți-i o fotografie. După o oră ne revedem la punctul de întâlnire unde un membru al echipei îmi va arăta fotografiile obiectivelor descoperite menționând cărui indiciu corespund și vom povesti despre stiluri de arhitectură.

Prima echipă ce a descoperit toate indiciile corecte va fi premiată! Mult succes!

Indicii

1.       Aici se afla tronul regal si alte săli impunătoare care adunau marile personalități ale vremii. Edificiul monarhic în esență, fațada mea ascunde multe secrete, chiar dacă a trecut prin bombardamente și incendii: caută plăcuța memorială care amintește despre boierul Golescu.

2.       Sunt simbolul muzical al capitalei, răsună instrumentele muzicale în timpul concertelor și repetițiilor. Datorită unei subscripții publice am ajuns să domin astăzi piațeta mea. În părculețul pe care îl veghez (vechea grădină a Episcopiei) statuia lui Eminescu realizată în bronz de sculptorul Gheorghe D. Anghel în atelierul său de la Mănăstirea Pasărea. Iar dacă te uiți în sus poți descoperi cei doi grifoni din unghiurile laterale.

3.       Ca să mă găsești, trebuie să te uiți în jos în fața imobilului ARO Palace proiectat de Horia Creangă. Sunt o plăcuță de gresie pe care scrie numele manufacturii cu sediul Sălciilor nr. 8. Aici a locuit poetul și actorul Dinu Ianculescu (1925-2006) dar și Tiberiu Olah (1927-2002), compozitor, profesor și muzicolog român, de etnie maghiară, doctor în muzică cu lucrarea „Unele probleme în legătură cu timpul și spațiul muzical”. New York, Washington, Londra, Paris, Berlin, Praga, Roma, San Francisco, Köln sau Darmstadt sunt câteva din orașele în care s-au cântat lucrări ale compozitorul român, care a semnat peste 120 de opusuri, printre care se numără Simfonia I (1956), Sonata pentru clarinet solo (1963), Poarta sărutului, poem simfonic pentru orchestră mare (1965). În perioada 1959-1984 a semnat, de asemenea, coloane sonore pentru mai mult de 20 de pelicule românești.

4.       Pe vremuri apa tâșnea și răcorea curtea interioară a blocurilor din interbelic pe care eu îl ornez. Am un stil modernist reprezentativ și se spune că arhitectul Mac Constantinescu m-a proiectat cu geometria aceasta intersantă. Ca să mă găsești trebuie să cauți curtea interioară cu acces dinspre vestita Cale a Victoriei. Gangul este pavat cu plăci mici de gresie, care se regăsesc şi la imobilul ARO Palace a lui Horia Creangă. Fotografiaza-mi unul dintre basoreliefuri, toate sunt superbe, nu-i așa?

5.       Găsește plăcuța memorială care marchează un fragment din documentul de inaugurare a Palatului Societății Politehnice semnat la 11 martie 1928. Planurile cladirii și supravegherea construcției s-au făcut de arh. P. Antonescu (care s-a ocupat și de toate decorațiile și mobilierul de la etajul I). Clădirea a fost executată de întreprinderea ing. C. M. Vasilescu. Construcțiile au trenat mult între 1909, momentul cumpărării terenului de la moștenitorii lui Ghita Ion (unde era instalat pe atunci Clubul Regal) și 1928, din cauza Marelui Război. Pentru a debloca proiectul, ing. Anghel Saligny a fost de acord ca mai multe societăți Societăți să contribuie la construcție: Societatea Politehnică urma sa aduca drept aport terenul pe care se va face clădirea, care urma a se construi de mai multe societati. Acestora li se lăsa în deplină proprietate câte unul sau două etaje întregi, iar Societații Politehnice i-ar rămâne etajul I pentru a se instala, subsolul și parterul pentru a le închiria și a-și procura astfel venituri cu care sa întrețină localul și să-i mai rămână și sume pentru a face față celorlalte cheltuieli. Inginerul C. Bușilă a dat gratuit personalul necesar pentru studierea si supravegherea instalațiilor. Societatea Creditul Industrial a facut o donatie de 500 000 lei pentru a veni in ajutorul construcției Palatului Societatii Politehnice.

6.       Găsește ancadramentul neoclasic triunghiular de pe fațada palatului în care a locuit vistiernicul grec Grigore Romanit. El era în 1823 efor al Casei podurilor, care se ocupa de întreținerea străzilor orașului, un fel de precursor al CNADNR. Un mare iubitor al luxului, acesta a decorat palatul după ultimele tendințe ale modei începutului sec. XIX, cu mobilier de abanos și mahon, cu oglinzi de cristal venețian, cu marmură, bronz și sidef. Palatul a fost loc preferat pentru baluri, apoi s-a transformat în Cancelarie Domnească, Curte administrativă și apoi sediu al Ministerului Finanțelor (funcție pe care a îndeplinit-o timp de un secol). O extindere a palatului a fost necesară, așa că a fost contractat arh. Nicolae Cerchez care a desenat planurile actuale în forma de U în stil neoclasic cu elemente eclectice. Astăzi în curte se regăsesc statui de Cornel Medrea, iar în interior colecții private minunate, precum cea a lui Corneliu Baba, Iosif Iser, Beza, Simu și mulți mulți alții.

7.       Sunt decorată cu lei și coloane cu capiteluri, ba chiar am și două urne monumentale la intrare, pe care te rog să le găsești. Arhitecții Ion Mincu și Nicolae Cuțarida s-au ocupat de reamenajarea mea în stil eclectic francez (sau beaux-arts). Am o grădină la intrare, ba chiar și statui. Proprietarul meu era mare moșier și s-a îmbogățit de la petrol, pe moșiile sale de la Sărata Monteoru.

Bonus: Am două felinare distinctive pe fațadă, le-ai depistat?

8.       Găsește 3 arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite unite la bază prin balustrade de piatră sculptată cu motive ornamentale, tipice stilului neoromânesc. Aici a locuit profesorul şi juristul Constantin G. Dissescu (1854-1932), în această vilă realizată în 1908 în stil neoromânesc după planurile arhitecţilor Grigore Cerchez şi Alexandru Clavel. Constantin Dissescu a fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, ministru al justiţiei şi instrucţiunii publice, deputat de Vâlcea. Astăzi aici este sediul Institutului de Istoria Artei “G. Oprescu” al Academiei Române.

Bonus: Găsește în grădina vilei și fantâna circulară din piatră care apare pe planurile de arhivă încă din anii 1895-1899.

9.       Suntem două stimabile doamne cu alură greco-romană și sprijinim o casă venerabilă. Privim agale către Palatul Nababului și abia așteptăm să iasă de sub pecetea restaurării. Aici a stat cândva Palatul lui Caragea Vodă, domnitor fanariot ce a domnit 6 ani. Fata lui cea mică, domnița Ralu, a fost vestită pentru întemeierea primei trupe de teatru din țările române și înființarea teatrului de la Cișmeaua Roșie.

10.   Găsește plăcuțele metalice de imobil asigurat la “Dacia Bucuresci” și “Abonat la serv. ridicărei gunoielor” de pe fațada casei Hristu, unde a locuit și prințesa Zoe Văcărescu-Bagration în ultimii ani ai vieții. Prințesa fusese soţia căpitanului în armata rusă Alexei Kirilovici Bagration-Muhranski, ce provenea dintr-o veche familie nobiliară georgiană. Zoe era fiica marelui logofăt Ştefan Văcărescu, zis “Orbul”. Ea la rândul ei a avut o fiică, Alina, măritată în 1832 cu marele vornic Emanoil Băleanu (1794-1862), de care s-a despărţit 3 ani mai târziu. Se pare că Alina a avut o relație amoroasă cu generalul P.D. Kiseleff, începută la Bucureşti şi continuată după 1834 în Rusia. Împreună au avut 4 copii. Generalul nu a primit permisiunea țarului să divorțeze, așa că toți copiii născuți din relația ilegitimă au fost înfiaţi în 1845 de un unchi al Alinei, Iacovache Prejbeanu. Numele lui rusificat, Prejbeanov, a fost purtat de descendenţi în linie masculină ai contelui Kiseleff. Una dintre fiicele din poveste era Saşa (1842-1922), măritată cu scriitorul Alexandru Odobescu. Sașa a primit această casă de la bunica sa, prințesa Zoe Bagration. Casa are o curte adâncă, semănând cu un han cu geamlâc la etaj în spatele ușii masive de lemn cu grilaj metalic care e mereu închisă. La etajul I, balconul cu feronerie decorativă este sprijinit pe trei console de piatră sculptată în formă de lei. Se prea poate să fie una dintre puţinele clădiri vechi ce se mai păstrează în această parte a vechiului Pod al Mogoşoaiei. Istoria casei duce până la 1843, când avea doar parter și subsol și o anexă în curte. În 1871 a fost înălțată și a primit fațada eclectică ce încă se păstrează și astăzi, deși mult degradată. Pe fațadă se află și pilaștrii cu capiteluri corintice și mascheronul de protecția la intrare.

Bonus: pe fronton poți distinge monograma MH şi anul de construcție 1871.

11.   Fațada mea principală cu marchiză adăpostea cândva trăsuri ce aduceau protipendada bucureșteană la bal. Luminatorul meu faimos ilumina sala de bal, acum perfect pentru ruletă. Dar nici fațada dinspre Podul Mogoșoaiei nu e de lepădat: fotografiază-mi ghirlandele cu frunze de acant de sub ferestrele încadrate de coloane cu capiteluri bogat ornate, simbol al arhitecturii beaux-arts.

12.   Găsește plăcuța memorială care evocă un general, personalitate politică a României interbelice cu un rol important în războiul de independență. El a cumpărat această casă în 1868 de la aga Dimitrie Ioanidis. Casa a fost construită în 1843 în stil sobru neoclasic de marele logofăt Alecu Florescu, care la rândul său a vândut-o în 1853 lui Ioanidis contra unei sume fabuloase la acea vreme de 8000 de galbeni austrieci. Este consemnat că a primit încuviințarea să clădească pe “ulița Mogoșoaiei” o casă cu un cat și pivniță dedesubt și cu “depărtarea de la linia uliții de peste un stânjen”. În anii ‘60 erau planuri ca această casă să fie transformată într-un muzeu al porțelanului, dar acest lucru nu s-a materializat. Casa a fost retrocedată urmașului familiei, Şerban Alexandru Manu (1937-2020), care a cerut în repetate rânduri, fără succes, și restituirea colecţiei Manu: 40 de portrete mari în ulei, fotografii vechi în culori şi fotografii color după tablouri vechi, reprezentând numeroşi domnitori şi boieri români, piese de mobilier, cărţi valoroase şi două obuze aduse de pe câmpul de bătaie de la Plevna de general.

Ponturi:

A.      Asigurați-vă că vă uitați și în sus, deasupra nivelului ochilor și în jos.

B.      Citiți bine indiciile înainte să porniți la drum și țineți minte cuvintele cheie ca să depistați ușor obiectivele.

C.      Puteți să porniți explorarea pe partea dreaptă a Căii Victoriei și după ce ați ajuns la punctul final (Strada Frumoasă) să vă întoarceți pe partea stângă pentru a găsi restul indiciilor.

D.      Aveți în medie cam 5 minute pentru fiecare indiciu.

E.       Unele indicii sunt dificile. Nu vă impacientați dacă nu găsiți obiectivele, scopul este să vă simțiți bine și să vă bucurați de plimbare și de deliciile arhitecturale.

Plimbare plăcută!

Proiect desfășurat în cadrul Străzi deschise – București, Promenadă urbană, un proiect al Primăriei Municipiului București, organizat prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în calitate de operator zonal.