arhitectura

Gherla: 730 de ani de la atestarea documentară

Gherla a fost atestată documentar pe 6 ianuarie 1291, când a fost menționată “Gerlahida” (adică “Podul Gerla”, “hid” însemnând pod). Atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se întăresc anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. În secolele următoare satul Gherla are o existenţă obscură. Intră pe rând în posesia familiei Szántói Laczk (donată de regele Sigismund), apoi donată în 1467 Episcopiei de Oradea. În 1525, asezarea era controlată de episcopul Perenyi Ferencz. 

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a așezării o cetate regală (cunoscută astăzi sub denumirea de cetatea Martinuzzi). La 1580, cetatea a intrat în posesia lui Sigismund Báthory, iar la 1599 – pentru scurtă vreme – sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, după moartea căruia ajunge în mâinile lui Gheorghe Basta. Acesta a transformat cetatea în cazarmă pentru unitățile germane în 1601. În timpul răscoalei „curuţilor” din 1703 cetatea a fost puternic afectată. A rămas în paragină până la 1785 (imediat după răscoala lui Horea) când a fost transformată în închisoare: „Carcer magni Principatus Transilvanie”. A ajuns să fie în epocă cea mai modernă închisoare din Imperiu dar îşi dobândeşte treptat o faimă înspăimântătoare.

Este interesant că la Gherla a fost şi reşedinţa unui castru roman, dar acesta nu a avut o influenţă majoră asupra dezvoltării construcțiilor sale. De abia în secolul al XVII-lea colonizarea armenească duce la transformarea radicală a așezării. Primii armeni se aşează în jurul cetăţii Gherlei cu permisiunea Principelui Transilvaniei Mihai Apafi (1661-1690) în anul 1682.

Prin pacea de la Karlowitz din 1699 Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, iar armenii se stabilesc mai întâi în jurul cetăţii Gherlei în satul românesc, zonă care mai târziu se va numi Candia (sau Kandia, precum ciocolata). Prin nenumăratele privilegii pe care le obţin încep extinderea. Cele mai vechi case care se păstrează în Candia sunt din secolul al XVIII-lea. În aceste case se observă influenţa stilului baroc chiar dacă ele sunt deosebit de modeste şi cu aspect rural.

 

Planul lui Hammer de la 1750 Gherla
Planul lui Hammer de la 1750 Gherla, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Modul prin care armenii au intrat în posesia teritoriului viitorului oraş este o particularitate unică în Transilvania. Domeniul cetăţii devenise proprietatea fiscului imperial, iar comunitatea armeană din Gherla arendează în 1696 domeniul cetăţii. Comunitatea armenească cumpără parte a fostului domeniu pentru suma de 12.000 florini, acesta devenind teritoriul oraşului. Teritoriul este împărţit în parcele de câte 100 florini şi distribuit în acest fel fiecărei familii. Pentru achitarea datoriei pentru teren se înfiinţează funcţia de “taxæ collector”. Comunitatea armenilor din Gherla îşi formase o casă a oraşului (“casa auxiliară”), care se ocupa de problemele financiare legate de proprietatea asupra terenului localităţii şi de construcţiile ce se edifică în interesul comunităţii. Casa oraşului se împrumuta numai de la cetăţenii cu teren şi casă în interiorul oraşului. „Casa oraşului” face mai întâi un contract de „zălogire” pe 90 de ani cu fiscul imperial în anul 1736. Astfel oraşul începe să fie construit în forma lui actuală, conform unui plan prestabilit, în primul sfert al secolului al XVIII-lea.

Plan Gherla 1890
Plan Gherla pe la 1890. Judecătoria Gherla, Cărţi Funciare, sursa: "Armenopolis. Oraș baroc" de Virgil Pop

Elemente baroce

Pentru cum s-a dezvoltat oraşul de la începuturile sale se pot face doar deducţii, întrucât nu există planul iniţial şi nici planuri cu etape intermediare de dezvoltare. Cel mai important element pe care vreau să îl aduc în discuție astăzi este caracteristica puternic barocă a acestui oraș, care s-a menținut până astăzi.

Stilul baroc pătrunde în Transilvania ca o consecinţă a încorporării principatului în imperiul austriac. Făcându-şi apariţia cu aproximativ un secol mai târziu decât în Europa occidentală, Barocul are două forme de manifestare: mai întâi, ca formă de artă oficială, și ulterior ca formă generalizată la toate nivelurile de construcţii, prin acceptarea noului gust. Barocul pe scară largă este mai degrabă un „baroc provincial” sau un „baroc rustic”, manifestat primordial la nivelul decoraţiilor. Vă arăt mai jos câteva fațade cu decorații baroce, și chiar un interior al unei farmacii cu bolta tipic barocă:

Comunitatea armeană din Gherla, fiind prosperă şi aşezată pe un teren liber, atrage în mod inevitabil meşteri constructori. Printre armenii emigraţi din Moldova începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea nu sunt menţionaţi astfel de meşteri. Majoritatea meşterilor constructori provin din Bohemia şi Austria. Un posibil factor favorizant la pătrunderea meşterilor din imperiu în Gherla a fost prezenţa penitenciarului înfiinţat în 1785. Se cunoaşte un singur artist închis în faimoasa închisoare care a executat lucrări în Gherla: la mănăstirea franciscană două altare laterale sunt executate de un sculptor Italian ce-şi ispăşea pedeapsa. 

Chiar în apropiere de Gherla au apărut la vremea aceea două șantiere ce se vor transforma în două bijuterii arhitectonice baroce: Răscruci și Bonţida. Încet-încet stilul baroc pătrunde generalizat în Gherla. De exemplu, piaţa centrală este puternic marcată amprenta barocului. În timp, la Gherla calitatea arhitecturii ajunge să fie reflectată de nivelul economic, căci devenise un oraș armean foarte prosper. Decorațiile baroce încep să devină din ce în ce mai complexe, și reflectă statutul social al comanditarului.

Releveele create de o echipă de arhitecți în 1972 în cadrul unui studiu de sistematizare pentru punerea în valoare a monumentelor de arhitectură sunt extrem de edificatoare pentru stilul arhitectural deosebit al caselor din Gherla. Îi mulțumesc domnului arhitect Claudiu Salanta pentru că mi le-a pus la dispoziție. De exemplu, mai jos vă arăt releveul și planul unei case din Piața Libertății (sau Piața Centrală din acuarela de mai sus, unde se află și Catedrala Armeano-Catolică):

Printre decorațiile baroce se remarcă stucaturile, bolțile, vrejurile întortocheate, ornamentele la ancadramentele ferestrelor, uşilor şi porţilor. La frontoane de asemenea se observă din prezenţa barocului: formele sunt curbate, decorate cu motive vegetale sau antropomorfe, iar uneori cu motivul plasei cu noduri. Apar și sculpturi, mai ales la biserici, nișe cu statui, porți decorate cu atlanți, urne, basoreliefuri. Unele nișe sunt astăzi goale, dar stau mărturie pentru simbolurile ce înfrumusețau cândva casele respective. În oraș se regăsește o bogăție de elemente decorative baroce care s-au păstrat și merită cercetate. Mai jos vă arăt o casă care m-a impresionat datorită ancadramentelor deosebite dar și datorită nișei goale (adresa Str. Mihai Viteazul nr. 12): 

Catedrala Armeano-Catolică

Catedrala Armeano-Catolică din Gherla a fost construită între 1748-1800 și sfințită în 1804. Are o celebră pictură în ulei „Coborârea lui Iisus de pe Cruce” realizată în atelierul lui Rubens. Aceasta a fost dăruită armenilor de către Francisc al II-lea ca recunoștință în urma susținerii financiare pe care comunitatea armeană din Gherla a oferit-o pentru vistieria statului (care se cam golise după războaiele împotriva lui Napoleon).

Catedrala are hramurile Sf. Treime și Sfântul Grigore Luminătorul: apostolul armenilor. Construcția este grandioasă, un edificiu monumental realizat în stilul baroc transilvan, cu o turlă principală încadrată de două turle secundare. Inițial era înconjurată de un gard pe care se aflau statuile Sf. Apostoli Petru și Pavel în mărime naturală, precum și statuile celorlalți apostoli. Aceste statui se află azi în interiorul bisericii. Biserica are un altar principal și patru altare secundare: altarul dedicat Fecioarei Maria, altarul dedicat Sf. Grigorie Luminătorul, altarul dedicat Sf. Iosif, altarul dedicat Sf. Ioan de Nepomuk, toate decorate cu picturi și statui specifice stilului baroc. Catedrala este și astăzi considerată una dintre cele mai mari biserici armenești din Europa!

Gherla are o multitudine de lăcașe de cult: reformate, catolice, ortodoxe. Mai jos vă las și două fotografii a două biserici ortodoxe din Gherla:

Casa parohială Armeano-catolică

La casa parohială armeano-catolică (Str. Ștefan cel Mare nr. 5) se observă o particularitate a arhitecturii baroce: în coronamentul arcului de la poartă se află o urnă aşezată pe o bază circulară, care de data aceasta nu este goală. Nişa din fronton erau prevăzute pentru a adăposti statuia sfântului protector al familiei. Ele erau mai multe, dar din păcate, fiind din lemn şi uşor detaşabile, nu s-au păstrat toate. În plus, casa parohială are decorații baroce la ancadramentele ferestrelor.

Casa Karatsony

Casa Karatsony (Str. Mihai Viteazu, nr. 6) este cel mai valoros exemplu de locuinţă barocă din Gherla. Străbunii familiei Karatsonyi au purtat numele armenesc Şnorkhian. Acest nume a fost transformat în latinescul Gratianus, iar mai târziu, în Moldova, în românescul Crăciun, respectiv Crăciunian. Cu acest nume au venit în Transilvania și figurează în actele orașului Gherla. În fața în documente apare scris indicativul armenesc „Chodsa”, adică „cel bogat”. Dupa 1779, numele apare sub forma maghiară, Karatsonyi.

 

Mai precis, Crăciun Grațian, născut în 1655 în Moldova, a venit împreuna cu părinții săi, încă de copil, la Bistrița. A avut 4 copii: Kristof, Lukacs, Jakab și Miklos. Prin căsătoria lui Miklos cu Mihaly Maria, familia se divide pe doua mari ramuri. Kristof a avut patru copii, pe Deodat (Bogdan), Simon, Jakab și Katalin. Dintre cei mutați la Gherla, familia a dat trei primari orașului: pe Bogdan, Kristof și Miklos. Dintre ei, Bogdan a fost reales de mai multe ori. Karatsonyi Emanuel senior a fost întemeietorul „Fundației Karatsonyi” din Gherla, destinată finanțării construirii și întreținerii Azilului de bătrani.

 

În casă a funcționat între 1859-1930 Seminarul Teologic Greco-Catolic, apoi Şcoală profesională, iar din 1978 a devenit muzeul oraşului. Este de notat că în anul 1918, în timpul slujirii episcopului Iuliu Hossu, clădirea a fost cumpărată de Episcopia de Gherla. În plus, aici s-a constituit la 5 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Gherla.

Deși casa datează din secolul al XVIII-lea, faţada are o compoziţie de tip clasic, ceea ce duce la o datare a acesteia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar decorația ancadramentelor este de tip baroc. Sunt remarcabile chenarele de la ferestre: dublă acoladă cu inflexiune şi cu motive decorative vegetale şi heraldice. În fronton se află o nişă simplă, astăzi fără nicio decoraţie. În nişă trebuie să fi fost cândva sfântul protector al familiei. Chenarul porţii este semicircular, iar de o parte şi de alta a porţii se află doi atlanţi ce susţin două cuburi rotite la 45 de grade. Atlanţii sunt aşezaţi pe un piedestal înalt, iar nivelul artistic al sculpturilor este remarcabil. Din stilul de constructie se observă că ancadramentele şi atlanţii au fost lucrate de meşteri diferiţi.

Din 1993 reintră în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice Unite, dar funcţionează în continuare ca muzeu. Astăzi casa adăposește Muzeul de Istorie și se poate vizita.

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit mult și intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești (precum Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Flueraș – Vicepresedinte al Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea din Gherla în 1953), au umplut celulele și beciurile teribilei închisori. Inițiativa construirii unui memorial și a unei Mânăstiri care să incorporeze memorialul a fost a reprezentanților bisericii (IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului). 

Am întrebat comunitatea #Aiciastat la ce se gândește când aude despre Gherla. Majoritatea a răspuns: penitenciar. Este clar ca despre închisoarea de la Gherla știe și despre suferințele oamenilor care au fost încarcerați acolo se cunosc multe lucruri. Cuvântul “gherla” astăzi înseamnă “închisoare” vine chiar de la numele localității, și nu invers. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că pe Dealul Cărămidăriei – fostă groapă de gunoi a orașului – numită și Puțul sec, sub pământ, în gropi anonime, au fost îngropați oamenii morți în penitenciar. Deși încă trupurile nu au fost deshumate (conform informațiilor din 2018 de pe site-ul https://cluj.com/), Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a ridicat acolo, simbolic, câteva rânduri de cruci. 

În anul 1946, potrivit unor date istorice, dintre 175 de deținuți aflați la Gherla, 100 erau condamnați pentru fapte contra securităţii statului. Afluxul de „politici” către Gherla a crescut masiv după 1948, când 600 dintre cei 703 deţinuţi erau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Erau ţărani, muncitori, studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi, dar şi membri ai fostelor partide din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1.600 deţinuţi, dintre care aproape 1.200 erau condamnați pentru delicte de opinie. În memorialistica apărută după 1990, Gherla este evocată din pricina bestialității gardienilor care îndeplineau ordinele de exterminare primite de la comandanți.

În volumul intitulat chiar „Gherla”, Paul Goma scrie, printre altele, 40 de pagini despre cum a încasat, înainte de eliberare, o bătaie soră cu moartea:

 

Cu fața la perete, mă! Te întorci cu fața spre cel mai apropiat perete, zid, gard, stâlp, îți pui mâinile la ceafă, încleștate, cu coatele mult împinse înainte, alcătuind un fel de ochelari de cal. […]

Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simțite, apoi dureroase − apoi insuportabile. Mi-a venit inima la loc: fusese ceva trecător. Apoi a mai venit una care mi-a împrăștiat amorțeala până în ceafă, în umeri, până în vârfurile degetelor: o amorțeală dureroasă. Și din nou panica: dar dacă, de astă dată?…

Gardianul care l-a bătut pe Goma era unul dintre torționarii notorii de la Gherla: Constantin Istrate, de profesie învățător. Avea să fie decorat cu medalia „Meritul Militar” în 1955, iar apoi, în 1958, i s-a conferit „Medalia pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”. 

Aceasta este doar una dintre poveștile ororilor și ale nedreptăților întâmplate acolo. Vă recomand să vă uitați la filmul “Între chin și amin” de Toma Enache, care vă va cutremura dar din care puteți afla multe. Acest film a fost difuzat și în cadrul Zilelor Memorialului Gherla anul trecut. Zilele Memorialului Gherla se marchează în fiecare an în jurul datei de 9 martie, ce simbolizează Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, hram al mănăstirii memoriale.

 

Detalii Tehnice

Un alt film interesant de urmărit ar fi “Armenopolis, suflet armenesc”: un film documentar românesc din 2014. Este regizat de Florin Kevorkian și Izabela Bostan Kevorkian și a avut premiera la 10 octombrie 2014. Filmul este produs de Campion Film în colaborarea cu Uniunea Armenilor din România.

Arhiva de istorie orală a fenomenului concentraționar românesc se află la Memorialul Gherla împreună cu o bibliotecă, și sunt deschisă cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10:00-16:00, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.

Muzeul de Istorie aflat în Casa Karatsony se poate vizita de luni până vineri între 17:00-15:00, str. Mihai Viteazul nr. 6.

Surse bibliografice și documentare:

– Pop, Virgil, “Armenopolis. Oraș baroc”, Editura Accent, 2012, Cluj-Napoca

– Arhiva personală a domnului arhitect Claudiu Salanta

– https://pressone.ro/

– https://cluj.com/

– https://clujtourism.ro/

– http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/

– http://www.primaria-gherla.ro/go/institutii/muzeul

– https://www.gherlainfo.ro/

– https://memorialulgherla.ro/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Retrospectiva 2020 pentru #Aiciastat

2020 a fost un an atipic pentru toți, din care putem să tragem niște lecții serioase pentru viitor. Deoarece suntem deja finalul anului am pregătit o retrospectivă a acțiunilor pe care le-am întreprins astfel încât să apropiem oamenii de patrimoniu în perioada aceasta, adaptându-ne la noua realitate:

 

  • Voluntar pentru Asociația Istoria Artei

    De ceva vreme sunt voluntar la Asociația Istoria Artei unde descopăr, fotografiez și documentez alături de Oana Marinache bijuterii de clădiri cu povești remarcabile.

  • Voluntar pentru ARCEN

    Sunt de asemenea voluntar pentru ARCEN în cadrul proiectului Catalog București, unde am fotografiat și inventariat case din zonele construite protejate ale orașului. Timpul poate fi cea mai prețioasă resursă de oferit cauzelor în care credem.

  • Membru donator ProPatrimonio

    La începutul anului deveneam membru donator al ProPatrimonio, și le-am urmărit activitatea neîntreuptă (deși adaptată la condițiile noii realități impuse de pandemie). Anul acesta am reușit să vedem și Vila Golescu din Câmpulung-Muscel, un loc de poveste restaurat de ProPatrimonio. Am și scris despre acest monument istoric și despre experiența de a locui acolo, în inima vilei, pentru 5 zile.

Vila Golescu - fatada
Vila Golescu - fatada
  • Implicare în activitățile Ambulanței pentru Monumente: recital de vioară la Cula Cioabă Chintescu

    Am urmărit cu mare interes activitatea Ambulanței pentru Monumente (Care anul acesta a luat chiar premiul special Europa Nostra!), am donat pentru a susține acțiunile lor de punere în siguranță a unor monumente în pericol de prăbușire, iar în toamnă ne-am bucurat chiar să participăm la una dintre acțiunile lor! Andrei a pregătiti un recital la vioară la Cula Cioabă Chintescu din Șiacu, Gorj, pentru voluntarii Ambulanței pentru Monumente Oltenia-Vest, la invitația Monumentalistului, căruia îi mulțumim tare mult. A fost un eveniment surpriză pentru voluntari. Am transmis live concertul pe Instagram și ne-am bucurat foarte mult să vedem entuziasmul participanților. A fost o experiență inedită și am văzut cu ochii noștri cum se pune un acoperiș.

Recital de vioară la Cula Cioabă-Chintescu
Recital de vioară la Cula Cioabă-Chintescu
  • Acțiuni de combatere a distrugerii patrimoniului

    Am inițiat câteva acțiuni de combatere a distrugerii unor clădiri din București, am semnat petiții, am participat la întâlniri de vecinătate și sperăm ca în timp să vedem rezultate.

  • Interviu despre #Aiciastat acordat Emiliei Chebac

    Am acordat un interviu despre proiectul Aici a stat Emiliei Chebac, la al cărui club de carte „Emilia Cărți Cafea” particip lună de lună. Cărțile alese de Emilia sunt fix pe gustul meu: memorii, jurnale, cărți cu teme istorice. O încântare!

  • Takeover Cronicari Digitali pentru „Case cu poveste" din Cotroceni

    Am făcut un „takeover” al contului de Instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției Heritage Instawalk „Case de Poveste” unde am prezentat case cu poveste din Cotroceni, în special cele cu arhitectură neoromânească proiectate de arhitecte faimoase precum Henriette Delavrance-Gibory și Virginia Haret Andreescu. Activitatea #Aiciastat se desfășoară predominant pe Instagram și Facebook și vă invităm să ne urmăriți și acolo!

  • Takeover Cronicari Digitali pentru patrimoniul cultural al județului Maramureș

    Am făcut încă un „takeover” al contului de instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției foto naționale organizate de ei, unde am prezentat patrimoniul cultural al județului Maramureș.

  • Recitaluri de vioară la Casa Costa-Foru

    Am participat va voluntar la deschiderea Casei Costa-Foru din București în cadrul proiectului Costa-Foru Rezidență, alături de Lucian Bărăitaru, Cristi Radu, Iulia, Mirela Badea, Veronica Soare, Bogdan, Andreea și mulți alți oameni minunați. Deschiderea a avut loc pentru un weekend în septembrie, în condiții de deplină siguranță, cu tururi ghidate, vizite libere, mici concerte, vizionări de scurtmetraje și alte mici surprize. În plus, Andrei a ținut două recitaluri la vioară care au ieșit absolut minunat.

Recital de vioară la Casa Costa-Foru
Recital de vioară la Casa Costa-Foru
  • Recital de vioară la Reconstituirea Războiului de Independență la Calafat

    Andrei a ținut și un recital în cadrul reconstituirii Războiului de Independență 1877-1878 de la Calafat. De ce la Calafat, poate vă întrebați? Deoarece de la Calafat a fost trasă prima lovitură românească de tun în Războiul de Independență și aici a rostit Carol I celebra replică: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Am vizitat la invitația Monumentalistului minunatul oraș Calafat, port la Dunăre cu o gară deosebită, cu conace și vile interbelice superbe. Reconstituirea bătăliei a avut loc între voluntari români și bulgari experimentați în astfel de „lupte”, coordonați de experți din cadrul Muzeului Miliar din București.

Recital de vioară la Calafat la popotă: Reconstituirea Războiului de Independență 1877-1878
Recital de vioară la Calafat la popotă: Reconstituirea Războiului de Independență 1877-1878
  • Podcast despre #Aiciastat cu Cronicari Digitali și Blogul lui Otravă

    Ne-am bucurat foarte mult când am fost invitați să povestim despre #Aiciastat în cadrul interviului cu Cristian Șimonca (aka Blogul lui Otrava). Acesta a fost înregistrat în podcastul Cronicari Digitali, un proiect al Zaga Brand (Episodul 5 din Seria a doua). Podcastul Cronicari Digitali este în topuri, fiind al doilea podcast de cultură urmărit la noi în țară și premiat în cadrul competițiilor naționale. În episodul acesta îi puteți auzi pe Florin Piersic Jr, pe noi, aka echipa #Aiciastat, pe Anna Katharina Scheidereiter CSR manager Kaufland România, care vorbește despre voluntariat, și Alex Gâlmeanu. Ne puteți asculta povestind pentru aproximativ 20 de minute de la minutul 25:16 încolo.

Podcast Cronicari Digitali
Podcast Cronicari Digitali
  • Am povestit în direct la emisiunea Eroul Zilei despre #Aiciastat cu Nadina Câmpean

    Am fost invitați de Nadina Campean la emisiunea Eroul Zilei pentru a povesti în direct despre proiectul nostru. A fost o experiență plină de emoții!

  • Înscrierea la masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București

    În toamnă m-am înscris la Masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București, Facultatea de Istorie. Până acum cursurile sunt extrem de interesante și sunt ținute de specialiști în domeniu: experți în arheologie, patrimoniu, muzee (specialiști de la INP, Muzeul Țăranului Român, etc.).

  • Participare la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali

    În noimebrie am participat la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali, unde am avut speakeri din diverse domenii, precum Marius Chivu, Simona Rădoi, Melania Medeleanu, Andi Moisescu, Andreea Balaban și mulți mulți alții.

  • Guest post pe blogul Danei Gonț despre 7 case memoriale din România

    După ce am cunoscut-o pe Dana Gonț în cadrul unui eveniment cultural, ne-am conectat imediat. Pasiuni comune, o personalitate captivantă și o prezență deosebit de plăcută. Așa tare m-am bucurat când m-a invitat să scriu un guest post pe blogul ei! Așa că în decembrie s-a concretizat un guest post despre 7 case memoriale din România. Vă invit să îl citiți și să vizitați aceste locuri remarcabile.

  • Prezentări culturale pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești

    Am ținut în decembrie două prezentari pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești în cadrul „Săptămânii Altfel”. Îi mulțumesc încă o dată pentru invitație doamnei Carmen Bajenaru, directoarea Colegiului și profesoară de istorie cu dragoste pentru patrimoniu.

 

Anul acesta am primit și câteva premii pentru care suntem tare mândri și recunoscători. Și bineînțeles că ne dorim să ne lăudăm cu ele:

 

  • Premiul Cronicarului Digital al anului în cadrul competiției naționale Cronicari Digitali 2020, pentru toată activitatea de promovare a patrimoniului

Cronicarul digital al anului
Cronicarul digital al anului
  • Premiul special Wiki Loves Monuments pentru fotografia unui monument funerar: Capela Știrbey de la Buftea

Capela Sfânta Treime - Buftea
  • Premiu acordat de Kaufland în cadrul competiției Heritage Instawalk: Zilele Europene ale Patrimoniului: Monumentul funerar al Capelei Filișanilor

Capela Filișanilor din Filiași
Capela Filișanilor din Filiași
  • Premiul special în cadrul competiției foto Cronicari Digitali Heritage Instawalk “Rendez-vous aux jardins”: Căsuță lacustră din Muzeul Astra de la Sibiu

Lacustră la Muzeul Astra din Sibiu
Lacustră la Muzeul Astra din Sibiu
  • Nominalizare pentru concursul Heritage Instawalk “Patrimoniu recent” Cronicari Digitali cu fotografia Romexpo la apus

Romexpo la apus
Romexpo la apus

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în acest an, și abia așteptăm să continuăm demersul de a proteja patrimoniul și anul viitor! Vă las mai jos și suita articolelor scrise anul acesta pe blog, dacă vreți să le răsfoiți. La mulți ani!

Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp. 

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

 

Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900
Intrarea acoperită pentru trăsuri cu anul 1900

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer
Balconul cu ornamente bogate și cu monograma proprietariului: Herman Spayer

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum:  Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Coperta monografie Schiffeleers
Monografia Josef Schiffeleers de Oana Marinache, Editura Istoria Artei, București, 2020, concept grafic Cristian Oprea

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici. 

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor. 

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat. 

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor. 

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor. 

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România. 

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/ 

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Posted by Ana in Istorisiri, Muzee, Palate, 0 comments

“Eu sunt Herculane”, interviu cu Oana Chirilă, fondatoarea Herculane Project

#Aiciastat ansamblul Băilor Neptun, clădirea emblemă a stațiunii balneo-climaterice Băile Herculane. Istoria Băilor datează încă din anul 153 d.Hr., conform unei tabule votive descoperite aici. Aristocrații romani veneau aici să se îmbăieze în apele cu proprietăți curative. Legendele spun că însuși Hercule a venit să se revigoreze în apele termale din acest loc, drept pentru care stațiunea astăzi își trage numele de la eroul antic. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Esculap și Higeea. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire către zei pentru vindecare. După retragerea romanilor, următorul moment consemnat din istoria modernă a Băilor Herculane este perioada de glorie în cadrul Imperiului austriac. În 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor și a căilor de acces, edificiile din stațiune căpătând stilul baroc austriac. Stațiunea a fost vizitată din nou de personalități precum împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi). În 1852 împăratul Austriei considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă stațiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta (Sissi) menționa cu afecțiune Băile Herculane în jurnalul său. Ea a vizitat stațiunea de 5 ori: în 1884, în 1887 (când a petrecut aici chiar 6 săptămâni), în 1890, 1892 şi în 1896*.

Statuia lui Hercule din Piața Hercules
Statuia lui Hercule din Piața Hercules, turnată în bronz în anul 1847 de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena, îl reprezintă pe zeul Hercules purtând pe umărul stâng pielea leului din Nemeea și o măciucă

Astăzi ansamblul Băilor Neptun se află într-o stare avansată de degradare, ca de altfel întreaga stațiune Herculane. Motivul degradării este statutul juridic incert al terenului pe care se află Băile Neptun (proprietate privată în litigiu), în timp ce clădirea propriu-zisă se află în proprietatea Primăriei. Însă niște tineri curajoși și dedicați au îndrăznit să spere să schimbe soarta Băilor. De 3 ani luptă pentru ele. Oana este una dintre aceste persoane.

Pe Oana am cunoscut-o în mediul online datorită campaniilor puternice de fundraising pe care le-a inițiat pentru a salva Băile Neptun din stațiunea balneo-climaterică Băile Herculane, cândva una dintre perlele Imperiului Austro-Ungar. Am avut plăcerea să o cunosc abia această vară, chiar pe situl de lucru, văzând un prim rezultat al operațiunilor de salvare. În iulie 2020 am ajuns la Băi chiar când echipa Asociației Locus terminase prima etapă a punerii în siguranță a edificiului și finalizase și a treia ediție a școlii de vară Baia de Arhitectură cu studenți. Am aflat astfel cât de legată se simte ea de acest loc și cu câtă putere luptă pentru a îndeplini toate demersurile necesare, de multe ori anevoioase, de a pune în siguranță clădirea emblemă pentru această stațiune. Întreaga echipă a Asociației s-a dedicat timp de 3 ani trup și suflet proiectului: elaborând mapa de proiect, evaluând situația pe teren, făcând măsurători, discutând cu sponsorii, cu autoritățile, cu comunitatea de oameni din Herculane, și apoi implementând efectiv proiectul.  

La începutul lunii septembrie a lansat campania #EuSuntHerculane pentru a aduce în atenția publică nevoia începerii imediate a celei de-a doua etape a intervenției de urgență, ce presupune repararea unor zone vitale ale clădirii degradate puternic, care pun în pericol întreaga structură a Băilor Neptun. Campania de awareness și strângere de donații prin sms #EuSuntHerculane își dorește să umanizeze și să aducă Băile mai aproape pe public, de cei care pot să ajute la stoparea degradării. Astfel, Băile Herculane capătă o voce, un chip uman, care cere ajutor, înainte de a fi prea târziu. Pornind de la o scrisoare deschisă către oameni, Băile Herculane au fost personificate într-un video cu rol de declarație, în care se adresează direct publicului cerând ajutorul, la fel cum ar face-o o ființă umană. Cei care doresc să contribuie o pot face prin trimiterea unui SMS, la 8843, cu textul “Eu Sunt Herculane” şi astfel contribuie cu 2 euro la suma necesară pentru lucrări.  Campania se va desfășura până la 1 decembrie anul acesta (cu posibilitatea prelungirii), iar donațiile vor fi folosite pentru finalizarea intervenției de urgență pentru punerea în siguranță și salvarea Băilor Neptun.

M-am bucurat tare să discut cu ea la fața locului, să văd rezultatele muncii întregii echipe și să mă conving cât de departe poate duce dorința de a face bine unei clădiri, unui oraș, unei comunități. 

Oana Chirilă la Băile Neptun
Oana Chirilă la Băile Neptun

Ai terminat arhitectura la Timișoara și astăzi ești doctorand. Cum și când a început pasiunea ta pentru arhitectură?

Pasiunea mea pentru arhitectură a început undeva prin clasa a V-a, pe vremea când făceam pictură. Atunci profesoara mea de pictură, dna Maria Bana mi-a arătat niște cărți de arhitectură și am rămas fascinată de posibilitatea de a construi ceva. 

Iar de atunci, cam toate deciziile pe care le-am luat m-au condus pe direcția aceasta.

Ești unul dintre membrii fondatori ai Asociației Locus și astăzi președinte. Cum și când ați ajuns să fondezi asociația și de ce ați ales Băile Herculane ca prim proiect?

 

După ce am inițiat HerculaneProject ca proiect a devenit foarte clar în foarte scurt timp că avem nevoie de un cadru juridic pentru a putea dezvolta proiecte. Am avut atunci de ales între a ne afilia la o altă asociație deja înființată sau de a genera ceva nou. Am ales cea de-a doua variantă fiindcă am considerat că ne va ajuta mult să trecem și prin acest proces juridic și de management al resurselor, și totodată puteam să stabilim noi clar toate direcțiile asociației.

De la ce v-ați inspirat când ați ales numele de Locus?

 

De la locuri. Locus în limba latină semnifică loc, iar noi am vrut să ne lăsăm amprenta asupra unor locuri importante pentru comunitate.

Cum ați obținut finanțare pentru punerea în siguranță a Băilor Neptun?

Cei aproximativ 60.000 euro deja investiți au provenit din 4 mari surse. În primul rând, în primăvara lui 2019 am reușit să sensibilizăm prin mesajul și obiectivul nostru mai mult de 2.500 de donatori din comunitatea ce am strans-o pe platformele online. Aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care ne-au sprijinit și au fost alături de noi în cadrul campaniei Bilet la Băi. Mai apoi, s-au alăturat cauzei antreprenorul timișorean Ovidiu Șandor și compania Dedeman. 

Ultima intervenție pe Băile Neptun s-a realizat în luna August 2020 în cadrul școlii de vară Baia de Arhitectură cofinanțată de Ordinul Arhitecților din România și de Fundația Prințului de Wales. Aici am lucrat pe fațada Băilor Neptun și am pus în siguranță patru zone ale acesteia, pentru a proteja trecătorii de potențiale elemente constructive ce s-ar putea desprinde.

Echipa de voluntari în ONG-ul vostru crește de la an la an. Ați reușit să mențineți un nucleu constant de oameni dedicați?

Da, cei care suntem în nucleul principal acum, am fost încă de la început, din 2017. Punem accentul pe o echipă multidisciplinară, intenția fiind ca membrii să fie implicați în proiectele ce simt i-ar ajuta cel mai mult în dezvoltarea profesională, precum și de cele în care datorită profilului acestora, și-ar putea aduce cel mai productiv aportul.

 

Nucleul nostru de oameni dedicați depinde de la proiect la proiect, depinde mult de nevoile ONG-ului la momentul respectiv, de obiectivele setate. Putem spune că cei care am plecat pe acest drum suntem încă aici, dar că ne dorim să fim mereu deschiși către oameni noi, experiențe noi și idei noi.

Ce ați reușit să obțineți în cei 3 ani de când ați început proiectul?

 

Privind parcursul la o scară macro, poate cel mai important este faptul că în acești 3 ani ne-am maturizat din studenții doritori să ajute, însă fără o cale bine stabilită, într-un grup de profesioniști în formare, care lucrează pentru un obiectiv palpabil, în baza unei strategii.

Totodată, a fost și este foarte important faptul că am reușit să coagulăm în jurul nostru oameni buni, oameni care au contribuit cu idei, donații, sponsorizări, dar și cu încurajări. Iar acești oameni ne-au dat curajul de a face tot mai mult.

În cei 3 ani de activitate am reușit să ne menținem în prim plan atât obiectivul de reactivare a Băilor Neptun, cât și obiectivul de a reactiva social și cultural centrul istoric al Băilor Herculane. Prin platforma HerculaneProject am inițiat și am luat parte la o serie de proiecte culturale precum HerculTURA, școala de vară Baia de Arhitectură și Șantierul Cultural Băile Herculane – proiectul ce lucrează cu artiști în vederea îmbogățirii ofertei turistice din zonă. 

Bineînțeles, punerea în siguranță a Băilor Neptun a rămas prioritatea pe care ne-am concentrat constant. Aici nu numai că am reușit elaborarea unui proiect tehnic și coagularea unei echipe de experți lângă noi, ci am reușit și să mobilizăm societatea civilă, să strângem aproape 60.000 de euro pentru Băi și să începem intervenția de urgență atât de necesară Băilor.

Pe lângă punerea în siguranță propriu-zisă, desfășurați aceste programe multi-disciplinare, de care tocmai ai menționat: tururi prin oraș, proiecții video, școală de vară. Care este publicul țintă pentru aceste activități și care este obiectivul pe termen lung?

 

Din dorința de a reactiva centrul istoric prin oameni și diversificarea ofertei culturale, am început organizarea unei serii de evenimente fie ca lead de proiect, fie ca parteneri. Așadar, am organizat tururi de arhitectură și cultură pentru turiști în cadrul HerculTURA, am organizat evenimentul cultural Șantierul Cultural Băile Herculane în 2019 unde am avut ca invitați artiști din România și câteva ateliere pentru copii, cât și școala de vară Baia de Arhitectură aflată la cea de a treia ediție. Prin școala de vară ne dorim să promovăm educația non-formală și să contribuim la creșterea viitorilor specialiști din domeniu.

Publicul nostru țintă variază în funcție de eveniment – dacă vorbim de școala de vară, aici de obicei sunt studenți, tineri voluntari sau persoane interesate în mod direct de recuperarea patrimoniului. Dacă ne uităm la proiectele culturale, acelea sunt dezvoltate având un public țintă mai larg format din comunitatea locală, din turiști, dar și din mediul de specialitate.

Tocmai ați trecut de 2 praguri importante în derularea proiectului vostru: s-a finalizat ediția a treia a școlii de vară Baia de Arhitectură și ați lansat campania #EuSuntHerculane. Ce impresii ai după trecerea acestor două „hop”-uri?

 

Suntem entuziaști. Ne bucurăm să fim alături de oameni în acest proiect și ne bucurăm că ne putem conecta. Pentru noi acest aspect interuman în ceea ce semnifică astfel de proiecte este foarte important. Fiindcă numai atunci când vom schimba mentalități vom schimba cu adevărat viitorul patrimoniului românesc. Pentru asta avem nevoie de un cadru și de noi, de oameni.

Aveți planuri pentru restaurarea clădirii? Care sunt pre-condițiile pentru a avea o restaurare completă a Băilor Neptun?

Da, bineînțeles că ne dorim și avem planuri în această direcție. Încă de la început aceasta a fost direcția întregii inițiative, fapt dovedit și prin intermediul lucrării de licență realizată împreună cu alți trei colegi arhitecți ce avea ca scop chiar refuncționalizarea clădirii monument. Pentru a se putea iniția acest demers, este nevoie de elucidarea statutului legal al terenului aferent clădirii, care în prezent este în proprietate privată și sub sechestru. Conform legislației din România, datorită acestui fapt, singura intervenție permisă este cea de punere în siguranță, ceea ce este exact ce facem acum.

Parte a strategiei noastre este ca Asociația să obțină drepturi administrative asupra clădirii, să organizăm un concurs național de arhitectură pentru soluția ce va fi implementată în baza unui caiet de sarcini și a unui SF clare, dar și să coagulăm cele mai bune echipe de restauratori din România și nu numai. 

Primăria este astăzi proprietara Băilor Neptun, deși sunt multe probleme juridice la mijloc. Cum mențineți echilibrul în relația cu autoritățile locale?

Primăria Băile Herculane deține clădirea Băilor Neptun și aceasta nu prezintă nicio problemă juridică, din fericire. Singurele incertitudini din punct de vedere legal le prezintă terenul aferent clădirii, parte a aceluiași imobil, care este în proprietate privată și sub sechestru. Relația constructivă și deschisă cu primăria este una pe care încă de la început am considerat-o indispensabilă și pentru întreținerea ei ne străduim să avem o abordare cât mai obiectivă în orice situație. Nu tot timpul a fost totul clar, însă mereu am discutat, am dezbătut, iar prin negociere am ajuns la un rezultat.

V-ați lovit de multe piedici pe parcursul derulării proiectului de punere în siguranță a Băilor Neptun. Un exemplu recent ar fi disputele cu autoritățile locale. Ce vă dă tăria să continuați?

În nici într-un caz disputele cu autoritățile locale nu ne vor descuraja. Întreaga noastră abordare privind relația cu autoritățile este una de parteneriat în care scopul este unul comun. Bineînțeles, abordările pot să difere, dar cred că e important să ne ascultăm reciproc și să cooperăm.

 

Tăria vine din oameni. Din cei care ne susțin. Dar și din pasiunea cu care ne implicăm. Probabil că dacă nu existau aceste două elemente, proiectul nostru nu ar fi crescut atât de mult într-un timp atât de scurt.

Cum creați legăturile cu comunitatea locală?

Legăturile cu comunitatea locală le realizăm prin intermediul amprentei permanente în memoria locului pe care le lăsăm în urma noastră. Ne dorim să inspirăm încredere nu doar datorită mesajului sincer pe care îl susținem, ci și cu ajutorul evenimentelor și a intervențiilor în spațiul public pe care le creăm. Acum doi ani am fost parteneri într-un eveniment cultural ce a oferit comunității o serie de picturi murale de mari dimensiuni ce încă se pot vedea, anul trecut am organizat un concert cu o orchestră de cameră ce a fost foarte bine primit de comunitatea locală, iar în fiecare an în cadrul școlii de vară am oferit comunității spații și inserții urbane cu uz practic.

Tu ești o persoană pozitivă. Cum crezi că poți molipsi cu optimismul tău și alte comunități de oameni astfel încât să se pună în mișcare mai multe proiecte centrate pe patrimoniu?

Prin implicare, curaj, pasiune. Cred că atunci când faci ceva cu drag se vede. Mai mult, se simte acea energie, iar oamenii sunt atrași de asta. Într-o lume atât de incertă e important să ne păstrăm speranța, idealismul, și poate și puțină naivitate. Fiindcă, îți spun sincer, dacă nu existau toate acestea, poate nu aș fi sărit geamul Băilor acum 3 ani. Poate aș fi rămas afară.

Cred că noi ca societate deja începem să ne implicăm mult, pe teme și proiecte diverse, iar asta nu poate decât să ne asigure de faptul că multe comunități vor începe să pună în mișcare proiecte civice pentru comunitate.

Mai aveți un proiect legat de Sângeorz Băi. Cum ați ales această stațiune și care sunt planurile acolo?

Proiectul de la Sîngeorz este un proiect coordonat de colegul nostru din Cluj, Silviu Borș. Zona respectivă are mult potențial turistic atât din punct de vedere balneoclimateric, cât și cultural. Noi acolo am făcut o cartare a monumentelor existente și dispărute, am încercat clasarea unui vile istorice și ne-am propus să organizăm o serie de evenimente și workshop-uri pentru tineri

Nu am plănuit să alegem stațiunea, dar Silviu ne-a scris într-o seară entuziasmat că l-am inspirat să facă ceva și are nevoie de ajutorul nostru. Ne-am bucurat tare mult și cumva a fost din nou un semn că poate poate putem să readucem patrimoniul balnear acolo unde îi este locul.

Ce întâmplare inedită legată de HerculaneProject ne poți divulga?

Hmm, momente frumoase petrecute alături de oameni în șantiere și proiecte. Și felul în care ne-a conectat patrimoniul.

Ce urmează după punerea în siguranță a Băilor Neptun? Ce proiecte aveți pentru viitorul apropiat?

Urmează să urmăm pașii strategiei noastre deja aflată în dezvoltare și totodată să ne extindem la nivel național. Ne dorim foarte mult să dezvoltăm un circuit balneo și cultural în România, în parteneriat cu administrațiile locale, direcțiile de cultură, stakeholderi importanți, dar și societatea civilă.

Oana a ajuns întâmplător în Băile Herculane, a intrat în Băile Neptun, a văzut cât de degradate erau și a decis că trebuie să facă ceva. Datorită Oanei și a oamenilor entuziaști pe care i-a coagulat în jurul Băilor Herculane, acest loc are o nouă șansă la viață. Vă invit și pe voi să donați, să vă implicați: ca voluntari, ca donatori, ca sponsori. În încheiere, vă las scrisoarea-manifest a Băilor către noi toți:

Acolo, în nucleul istoric al orașului, mă aflu EU. Munții sunt fundația mea; m-am născut din ape termale și sulfuroase, aceleași ape care astăzi mă degradează încet-încet.

Eu sunt Herculane. După cum poate știi, rolul meu era acela de a vindeca. Nu vreau să-ți povestesc cât de frumoasă și puternică eram odată sau câtă viață dăruiam, fiindcă mă întristez, iar scheletul structural mi se cutremură sub aceste gânduri. La fel ca oamenii, și noi, clădirile, avem viață, trăim, îmbătrânim… Odată cu bătrânețea, haina care mă acoperă pare din ce în ce mai grea. Acum, abia dacă mai am puterea să o susțin de una singură, fără ajutor… Am nevoie de sprijinul vostru, al celor care-și doresc ca într-o bună zi să nu mă admire doar de la distanță.

Deși încă am puterea de a vindeca, nu o mai pot face. Sunt rănită, atât la exterior, cât și în interior. Acum, eu sunt cea care are nevoie de vindecare. Plouă în sufletul meu, fiindcă acoperișul mi-e extrem de degradat, dar tu îmi poți șterge lacrimile. Pielea mi-e crăpată și trebuie refăcută, închisă la loc cu cărămizi, cu dragoste și răbdare.

Nu vreau să știu de ce oamenii m-au părăsit, fiindcă motivele sunt vaste și triste, iar eu i-am iertat. Am nevoie însă de ajutorul tau. Tu îmi poți pansa rănile lăsate de timp și mă poți ajuta să renasc, iar eu promit să te răsplătesc așa cum obișnuiam să o fac odinioară.

 

Vreau să mă vindec. Donează acum și salvează-mă! 

 

Eu sunt Herculane.“**

*Sursă informații istorice: https://primaria-baileherculane.ro/index.php/statiunea-baile-herculane 

** Sursă video și text promovare: Herculane Project 

Certificat de vindecator al patrimoniului
Posted by Ana in Dialoguri, 0 comments

Vila Golescu – un monument istoric viu

Un monument istoric unde te poți caza, poți citi, poți lua ceaiul sau poți studia: vila Golescu este un monument istoric viu, ce trăiește în ton cu vremurile actuale.

Aici a stat Vasile Golescu, membru al vechii familii Golescu (ce are origini încă din secolul al XV-lea) și inginer silvicultor absolvent în 1897 al École des Eaux et Forêts de Nancy (Școala de Ape și Păduri) din Franța. El a intrat în posesia unui teren în pantă cu o pădure naturală extrem de bogată și a transformat terenul printr-o terasare inovativă pentru acea vreme, construind vila și parcul cu 3 terase care încă rezistă. Din pădurea naturală care era aici odată încă se păstrează o porțiune în spatele vilei. Vasile Golescu a plantat numeroase specii de plante și arbori care din fericire au supraviețuit războaielor mondiale și epocii comuniste: magnolie, gingko biloba, salcâm japonez, arbore lalea sau castan comestibil.

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Vila a fost construită în mijlocul parcului dendrologic în stil neo-românesc în 1910. Vasile Golescu a denumit vila Ștefan Golescu, după fiul său, care din păcate a murit în Primul Război Mondial. Arhitectul care a proiectat această bijuterie este Constantin N. Simionescu. Ancadramentele ferestrelor sunt realizate din piatră de Albești, iar foișorul și arcadele sunt tipice arhitecturii neo-românești. Ancadramentele sunt decorate cu „frânghia împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura bisericilor medievale românești. Vila este flancată de o anexă asemănătoare unei cule oltenești, care astăzi găzduiește studenții care vin pentru diverse școli de vară.

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Ultimele descendente ale acestei ramuri a familiei Golescu, surorile gemene Irina și Viorica Golescu, au putut locui la conac în perioada comunistă, izolate într-o singură cameră având în casă alți chiriași. Deși au trăit în niște condiții de sărăcie lucie, au avut inspirația de a ascunde majoritatea lucrurilor valoroase ale familiei în pod, printr-o scară secretă, ceea ce a permis recuperarea ulterioară a acestor obiecte valoroase de patrimoniu. Ele nu au avut moștenitori, așa că au donat conacul către Fundația ProPatrimonio, cu scopul salvării ansamblului, astfel încât generațiile viitoare să înțeleagă mai bine istoria României. 

Fundația ProPatrimonio (cu ajutorul donatorilor) s-a ocupat de renovarea și restaurarea conacului, a domeniului, a parcului dendrologic, a mobilierului și a obiectelor personale ale familiei Golescu. Pentru refacerea parcului au fost folosite chiar notițele creatorului său numite: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”, păstrate de cele două domnișoare Golescu. În plus, una dintre reușitele Fundației a fost de integrare a conacului în viața comunității și în circuitul turistic cultural. Astfel, conacul Golescu din Câmpulung Muscel a căpătat o a doua viață, una foarte valoroasă în momentul în care ne aflăm: găzduiește artiști care contribuie la conservarea și întreținerea permanentă a conacului, găzduiește concerte, ateliere, întâlniri și conferințe culturale și nu numai, organizează vizite ghidate pentru turiști, organizează școli de vară și multe multe altele.

Interiorul Vilei Golescu

În interior se află o scară monumentală din lemn masiv, obiecte originale de mobilier în stil Biedermeier sau Art Nouveau, tablouri deosebite, portrete ale apropiaților familiei, litografii, cărți rare care au făcut parte chiar din colecția lui Vasile Golescu. Cărțile au fost inventariate și pot fi citite, studiate, admirate. Printre surprizele care merită descoperite chiar în conac se află lampa cu abajurul pictat de una dintre surori, dulapul cu ferecături din alamă, operele de artă recente create de artiștii care au stat cazați aici, scaunele cu piele de Cordoba și bineînțeles, impresionanta colecție de cărți originale (unele dintre ele tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu).

Cazare la Conacul Golescu

Noi am petrecut 5 zile minunate la Vila Golescu, unde ne-a gătit Maria din Câmpulung, iar domnul Nica (zis și Taiu’), administratorul locului, ne-a plimbat prin fiecare ungher al parcului dendrologic și în fiecare cotlon al casei, încântandu-ne cu povestiri despre istoria familiei și a domeniului. Ne-a acompaniat în parcul povestindu-ne despre fiecare copac în parte, ne-a făcut un tur extins al casei și al secretelor, a stat cu noi târziu în noapte, ba chiar ne-a făcut și focul în sobă (deși era iulie, pe vârful dealului unde se înalță conacul, seara se lăsa un frig plăcut). El ne-a arătat că în parc se află chiar un leagăn care a fost folosit la filmările pentru Octav care au fost realizate aici. Am fi petrecut zile în șir stând de vorbă cu el, ascultându-i poveștile, citind cărțile din biblioteca istorică a familiei Golescu sau pur și simplu respirând un aer proaspăt de „istorie vivantă”, căci da, locul este încărcat de energia minunată a oamenilor care îl îngrijesc și îl îmbogățesc constant.

Dacă vreți să petreceți câteva zile de poveste vă puteți caza aici prin Experience Transylvania, iar dacă sunteți membrii donatori ProPatrimonio puteți beneficia de un preț preferențial. Parcul și vila sunt un exemplu de educație și promovare a bunelor practici în conservarea și restaurarea patrimoniului, condițiile de cazare sunt minunate (în timpul pandemiei se cazează o singură familie în vilă: un conac doar pentru voi!), iar momentele petrecute aici cu siguranță vor fi de neuitate. Vă încurajez chiar să deveniți membri sau voluntari pentru a susține o fundație care a dovedit an de an că se implică în proiecte de restaurare și valorificare a patrimoniului din țara noastră.

Detalii Tehnice

Adresa: Soldat Golescu 3, Câmpulung-Muscel. Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2015, cod LMI AG-II-m-B-13530.

Tel. Taiu’: 0731.878.832 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am fost cazați la Conacul Golescu în iulie 2020. Programul de vizitare este variabil, și dacă aveți noroc să îl găsiți pe Taiu’ s-ar putea să vă deschidă conacul la orice oră. La finalul vizitei puteți face o donație pentru acest loc minunat, care este întreținut cu har an de an.

Echipa de restaurare a fost formată din:

  • Responsabil: Caroline d’Assay (președinte ProPatrimonio, restaurator de pictură și obiecte de artă)
  • Vilă și canton: arh. Matei Lykiardopol (†2003), arh. Alexandra Chiliman, arh. Adrian Coșa
  • Parc: arh. Alexandra Chiliman, peisagist Clément Briandet, peisagist Nicolas Triboi, grădinar peisagist Clément Guigues (Compagnon du Devoir et du Tour de France)
  • Restaurare mobilier și obiecte decorative: Aurel Puchianu, arh. Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay
  • Inventariere mobilier și bibliotecă: Matei și Victoria Lykiardopol, Nicolas Triboi, Andreea Săvescu, arh. Alexandra Shafir
  • Inventar mobilier: Caroline d’Assay, Roxana Triboi, arh. Anca Coșa
  • Inventariere arhive: Andreea Săvescu, Félix Mioulet, Alexandra Shafir

Surse:  

https://artsandculture.google.com/exhibit/vila-golescu-fundatia-pro-patrimonio/wRYuSm4b?hl=ro

https://www.propatrimonio.org/index.php/home/golescu-2/

Posted by Ana in Case, Case memoriale, Istorisiri, 0 comments

Atenția pentru Detalii – Interviu cu ilustratoarea Maria Poștea

Pe Maria am cunoscut-o în cadrul unui eveniment organizat de Asociația Istoria Artei când a pășit cu delicatețe în fața publicului pentru a-și prezenta, alături de partenerul său, Bogdan Gărgăriță, proiectul de suflet, cartea “Detaliul Neoromânesc – București”. Cartea conține ilustrații superbe, făcute de cei doi în acuarelă, ale detaliilor unor case neoromânești marcante din Bucureștii de început de secol XX. Aceste case constituiau odinioară mândria orașului, dar ele sunt astăzi sufocate, copleșite și suferă diverse stadii de degradare și vandalizare. Detaliile arhitecturale sunt adesea trecute cu vederea în spatele unor afișe publicitare, cabluri sau grafitti, dar ele devin vedetele acestei cărți. De altfel, ilustrațiile originale realizate în acuarelă imortalizează o ipostază idealizată a acestor bijuterii urbane. 

Deoarece și eu mă regăsesc printre nostalgicii arhitecturii începutului anilor 1900, cumpărasem deja cartea din timpul sesiunii de crowdfunding organizată de cei doi artiști la finalul anului 2019. Răsfoind paginile cărții am ajuns să visez cu ochii deschiși la un București nesufocat de modernitate, inspirată fiind de ilustrațiile celor doi artiști talentați. M-am bucurat deci extrem de mult când am întâlnit-o pe Maria, ilustratoare talentată, care ascunde multe povești și proiecte. 

Maria Poștea
Maria Poștea

La ce vârstă ai avut prima oara contactul cu arta, și cum s-a întâmplat? 

Orele de artă plastică mi-au plăcut în mod deosebit, încă din clasa I. De la vârsta de 9 ani am locuit împreună cu familia mea în Toronto, Canada. Atunci am început pentru prima oară să fac cursuri de desen. Am avut noroc că familia mea m-a încurajat în domeniul artei. În clasa a VII-a am avut prima mea expoziție în Owen Public School. Când ne-am întors în România, în clasa a VIII-a, m-am înscris la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. 

Cum a început pasiunea ta pentru grafică?

 

Din clasa a XI-a în Liceul Tonitza a trebuit să ne alegem o secție. Știam că unul dintre cei mai buni profesori era Iuri Isar, profesor de grafică. Dorința mea de a merge mai departe pe direcția graficii s-a datorat acestui profesor, la care mi-am dorit mult să ajung și cu care, apoi, am învățat gravură, studiu și mai ales realizarea unei cărți bibliofile, fiind primul meu contact cu ilustrația de carte.

Cum îți cauți inspirația?

 

De multe ori caut povești sau teme care îmi plac sau mă preocupă, alteori lucrez ce mi-ar plăcea să am în casă. Fiind atrasă de arta 1900, am devenit pasionată de ornamentica neoromânească, pe care am reinterpretat-o în lucrările disertației mele. Mi-am dorit mult o lampă în stil neoromânesc și am realizat-o, cu mătase pictată și structură metalică. Tot din pasiunea pentru stilul neoromânesc și pentru că un astfel de proiect lipsea pe piața românească, am venit cu ideea celui mai recent album publicat la editura noastră, „Detaliul Neoromânesc – București”. O altă temă care mă preocupă în mod constant este ecologia. Din acest motiv am ilustrat o carte pe teme ecologice, scrisă de colegul meu, Bogdan Gărgăriță. Pe viitor vom aborda din nou acest subiect.

Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică
Pasiunea pentru ornamentica neoromânească s-a transferat la disertația Mariei: o lampă în stil neoromânesc cu mătase pictată și structură metalică

Astăzi lucrezi cu copiii la ateliere, tabere de creație și festivaluri. Cum ți se pare această experiență?

Îmi place mult să lucrez cu copiii, de aceea am absolvit departamentul pentru pregătirea personalului didactic, nivelul I. Am pregătit copii pentru intrarea în liceul Tonitza, am predat heraldică alături de Bogdan în tabere și festivaluri medievale în cadrul Medieval Art. Predau arte plastice în cadrul Festivalului de Arte din Câmpina. Îmi place mult siguranța, creativitatea și spontaneitatea prin care copiii își realizează propriile lucrări. Am o mare satisfacție când îi văd receptivi la ceea ce le predau, observându-le evoluția.

Ai pus bazele Editurii Intaglio în 2017. Cum te-ai gândit să creezi o editură nouă în spațiul editorial și publicistic românesc?

Îndrumați de un coleg de breaslă, am decis împreună cu Bogdan Gărgăriță să înființăm Editura Intaglio. Este o editură formată din doi artiști plastici, ilustratori. Astfel, avem ocazia să publicăm doar subiectele care ne preocupă. Un element unitar al editurii noastre este ilustrația de carte, prezentă în toate titlurile și lucrată manual.E

Serigrafie pentru disertație
Serigrafie pentru disertație

Am sesizat în lucrările tale o pasiune pentru promovarea valorilor autentice românești și a simbolurilor tradiționale. De unde vine această pasiune?

 

Împreună cu Bogdan am devenit fascinată de perioada 1900 în artă. Stilurile Art Nouveau și Secession sunt preferatele mele. Neoromânescul este înflorirea stilului național, contemporan mișcării 1900 din restul Europei. Astfel, mi-a atras atenția. Am început să observ mai bine clădirile neoromânești din București, rămânând surprinsă de decorațiunea fațadelor acestor clădiri. Pentru disertație am ales să reinterpretez grafic acest stil național, transpunând-o în serigrafie la secția Textile Ambientale. Împreună cu Bogdan am studiat cu bursă Erasmus în Riga, Letonia, unde am fost profund surprinsă de abundența arhitecturii 1900 a acestui oraș. În Riga se regăsește stilul lor național, National Romanticism, care, similar stilului neoromânesc, a apărut ca redefinire a identității autohtone. De atunci am dezvoltat un interes aparte ornamenticii tradiționale, dorind să promovez stiluri mai puțin cunoscute întregii lumi.

Detaliul neoromânesc
Detaliul neoromânesc

Ai participat la numeroase expoziții de grup și individuale. Îmi poți povesti o întâmplare inedită de la una dintre expozițiile tale?

 

O expoziție personală care mi-a rămas, poate, cea mai dragă de până acum a fost intitulată „Restituiri”. Am expus alături de Bogdan o serie de lucrări originale în maniera Art Nouveau la Fotocabinet (actualul Muzeu Micul Paris) în anul 2014. A fost o expoziție de pictură, având portretul ca subiect principal. Expoziția a fost gândită ca o transpunere în trecut, în anii 1900. Pentru a crea această atmosferă la vernisajul expoziției, pe lângă superbul ambient din Muzeul Micul Paris, am pus muzica acelei perioade și ne-am costumat. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera creată și a rămas cel mai sofisticat vernisaj pe care l-am avut până acum.

Expoziția Restituiri
Expoziția Restituiri

Ai creat lucrări legate de Regina Maria. Ai o fascinație pentru acest personaj, și daca da, de ce?

 

Pe lângă aportul adus culturii și diplomației în România, Regina Maria a fost un membru activ al artei 1900. A fost o mare colecționară Art Nouveau, Castelul Pelișor fiind decorat cu litografii originale ale marelui Alphonse Maria Mucha, lucrări ale contemporanilor săi precum și mobilier creat în cadrul Școlii de Arte și Meserii Sinaia, fondat de Casa Regală. Pe lângă un interes aparte în domeniul artei, s-a dovedit și un real talent. Lucrările sale pot fi și astăzi admirate în Castelul Pelișor. Regina Maria a fost membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie din cadrul instituţiei la acel moment. Lucrările mele sunt un simplu omagiu adus acestei patroane a artei 1900.

Care este pictura sau ilustrația ta preferată, la care ai lucrat cu (cel mai) mult drag?

Dintre toate lucrările mele, cea mai dragă temă este peisajul. Pictez în fiecare an în aer liber, împreună cu Bogdan, peisaje sau fragmente din locurile unde ne petrecem vacanța. Subiectul preferat este apa, iar ca o tradiție, aproape în fiecare vară pictăm râul Buzău. Îmi place să observ culoarea locală și să surprind efectul trasparenței apei. Este o luptă constantă cu timpul pentru că în două ore deja se schimbă total lumina, iar la o anumită oră se dă drumul la baraj și se modifică peisajul complet. Astfel, tot procesul este foarte animat și momentul acesta de creație îmi place cel mai mult. Am făcut o serie de peisaje, printre care cel mai mult îmi plac ultimele două detalii de apă pictate, unul pe râul Buzău, iar altul din Rovinj, Croația.

Subiectul preferat al Mariei este apa
Subiectul preferat al Mariei este apa

Ce subiecte îți dorești să pictezi pe viitor?

Îmi doresc să ilustrez o carte pe teme ecologice, fantastică însă care să trimită la problemele din ziua de astăzi. Planific să o lucrez împreună cu Bogdan. Abia aștept să o începem! Până atunci, însă, am câteva proiecte editoriale care mă vor ține ocupată un an. 

Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino
Expozitia "Detaliul neoromânesc" la Castelul Cantacuzino

Seria Detaliul este abia la început și are un succes răsunător. Ați început cu „Detaliul Neoromânesc – București” care acum beneficiază și de o expoziție la Castelul Cantacuzino (și sperăm și de o expoziție în toamnă la Artmark, Palatul Suțu, Muzeul Minovici și încă câteva locații deosebite) și acum continuați cu “Detaliul Secession – Timișoara”. Ce urmează, dacă ne poți „sufla” din culise?

Momentan ne concentrăm pe proiectul “Detaliul Secession – Timișoara”. Următoarele proiecte vor fi anunțate pe paginile noastre de Facebook Seria Detaliul / The Detail Series și Editura Intaglio.

Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Ilustriație pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Pentru a ilustra cartea „Detaliul Neoromânesc – București” te foloseai de fotografiile clădirilor, dar uneori îți luai șevaletul și schițai sau ilustrai chiar la fața locului. Cred că tu și Bogdan pictând „en plein air” reprezentați un peisaj citadin neobișnuit. Ați întâmpinat anumite reacții ale locatarilor sau ale trecătorilor? Îmi poți povesti un episod curios pe care l-ați trăit?

De obicei atmosfera e pașnică, unii oameni se uită curioși la ce pictăm. Am avut, însă, parte de o întâmplare inedită în prima zi de filmare a clip-ului nostru de promovare. Bogdan picta superbul imobil de raport de pe strada Maria Rosetti nr. 47. Lângă locul în care stăteam camera-man-ul și-a lăsat laptopul și geanta (cu telefon, bani, acte etc.). M-am tot uitat la acestea însă în mai puțin de două minute în care eram toți concentrați pe ce picta Bogdan, ne-am trezit fără niciun lucru lângă noi și niciun om în preajmă. Am oprit toată treaba, am sunat la poliție, polițiștii au investigat zona și am depus declarație la secție. Părea ireal și interminabil, eram fără speranță. Ne simțeam ca într-un film de acțiune încercând să depistăm telefonul printr-o aplicație. După ce polițiștii au patrulat în zona unde părea să se afle telefonul, am fost sunată de o familie care mă anunța că au găsit lucrurile. În final se pare că un domn în vârstă luase lucrurile crezând că sunt abandonate (noi fiind lângă ele în acest timp). Ne-am bucurat că în final am reușit să recuperăm totul și în zilele următoare am putut să reluăm filmările.

Maria și Bogdan în acțiune
Maria și Bogdan în acțiune

Ați organizat o vânătoare de detalii arhitecturale în mediul online în perioada pandemiei. Te gândești cumva să organizezi o astfel de vânătoare și offline?

Am decis să facem această vânătoare de detalii arhitecturale deoarece am strâns o documentație fotografică bogată. Am dorit să o facem publică. Offline vă putem îndruma către autoarea cărții, dr. Oana Marinache, care organizează tururi arhitecturale frecvent atât prin București cât și în alte orașe din țară. 

Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"
Detaliu de arhitectură pentru cartea "Detaliul neoromânesc"

Ce planuri ai pentru viitor?

Mi-ar plăcea tare mult să avem o casă la țară unde să putem evada pe timpul verii din aglomerația Capitalei, unde să pictăm liniștiți peisaje și să lucrăm la proiectele noastre editoriale. 

Datorită Mariei și a cărții “Detaliul neoromânesc” am început să privesc cu mult mai multă atenție detaliile arhitecturale de pe clădiri, să le admir în toata splendoarea lor. Adeseori reperez o clădire, fixez privirea asupra unor ornamente, închid ochii și încerc să îmi imaginez cum ar arăta clădirea respectivă în toată splendoarea ei, cu toate detaliile arhitecturale puse în valoare, neobturate de zgomotul urban de astăzi. Vă invit și pe voi să faceți o astfel de călătorie imaginară și să vă lăsați plimbați alături de atenția pentru detalii a ilustratoarei în cărțile sale.

Fotografiile sunt din colecția privată a Mariei.

Posted by Ana in București, Case, Dialoguri, 0 comments

La pas prin trecutul Ploieștilor – interviu cu Lucian Vasile

Ultimul tur istoric la care am participat înainte de instaurarea stării de urgență a fost chiar la Ploiești, tur organizat de Lucian Vasile și a sa Republică Ploiești* pe 7 martie 2020. Lucian a început un proiect de suflet organizând tururi în orașul său natal drept hobby. Când am ajuns în fața primei case încărcate de istorie, Lucian s-a oprit grav în fața obiectivului nostru și a început să depene povestea cu o voce caldă care emana pasiune. Purta cu el în borsetă vederi și stampe vechi, un carnet de partid vechi și ale obiecte inedite prin valoarea lor istorică, pe care ni le-a presărat ca sarea și piperul în poveștile sale despre istoria Ploieștilor. Mi-a plăcut atât de mult personalitatea lui și eram sigură că are o tolbă plină cu povești gata de depănat, așa că m-am bucurat când a fost de acord să îi iau un interviu. 

Lucian Vasile
Lucian Vasile în timpul unui tur istoric despre Ploiești - fotografie din arhiva personală a lui Lucian

În timpul turului organizat de tine numit “Un secol și ceva de istorie ploieșteană” am simțit o foarte mare pasiune pentru acest oraș. Cum a început pasiunea pentru istorie și pentru Ploiești?

Pasiunea pentru istorie o am de când eram mic și cred că a apărut odată cu ziua în care am primit o carte de istoria românilor scrisă de Dumitru Almaș. Astăzi privesc în urmă și zâmbesc, înțelegând ce fel de povești ideologizate erau acelea, însă pentru un copil de 7-8 ani au fost ceva cu adevărat fascinant. Poate că dacă nu ar fi fost acea întâlnire, astăzi aș fi fost un inginer, ca toți ceilalți din familia mea. Dar, odată deschisă ușa spre lumea de altădată, nu am mai putut niciodată să părăsesc acest drum și am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Cât despre interesul pentru istoria orașului meu natal, Ploiești, ține mai degrabă de câteva persoane care au știut să-mi împărtășească, la momentul potrivit, poveștile potrivite. Când eram mic, bunica mea, singura care era ploieșteancă get-beget, obișnuia să îmi spună diferite istorii din copilăria sa, despre război, despre bombardamente, despre stadionul vechi și așa mai departe. Apoi mama îmi povestea despre centrul istoric cu Lipscanii și clădirile scorojite, înghesuite și neglijate, dar care aveau un farmec aparte și păreau rupte din cu totul altă lume. Iar în anii liceului am întâlnit un bătrân – Alexandru Comănescu – care avea un șarm aparte de a rememora copilăria sa din perioada interbelică și de a vorbi despre clădirile pe care le vedeam în pozele vechi care circulau pe internet. Inițial refuzam să accept că ar fi existat vreodată aceste locuri în orașul meu, despre care credeam atunci că este doar gri și monoton. 

În 2009 ai început proiectul Republica Ploiești care încet-încet s-a transformat în mult mai mult. De unde vine numele “Republica Ploiești” și ce înseamnă pentru tine acest proiect?

Pentru ploieștenii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a veacului următor, episodul Republicii de la 1870* era definitoriu pentru identitatea de „ploieștean”. Așa că alegerea numelui pentru proiect a venit natural. În plus, caracterul evenimentului m-a atras: chiar dacă propaganda de după 1945 a încercat să îl facă un act antidinastic și republican, în realitate ce s-a petrecut în acea noapte de august 1870 a fost a fost o acțiune caragialească, derizorie și comică, în care entuziasmul naiv și alcoolul consumat din plin au făcut o poveste de spus generațiilor ulterioare.

*Republica Ploiești a fost numele unei mișcări conspirative organizate în noaptea dintre 7-8 august 1870 de oameni politici ai vremii, precum C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Candiano Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Petre Apostolescu și alții. Ei erau dezamăgiți că prin supunerea față de dinastia străină de Hohenzollern-Sigmaringen nu s-a realizat mult așteptata pace dintre partidele politice. La această adunare conspirativă se plănuia ocuparea prefecturii și a telegrafului în speranța că armata și unele orașe mari vor solidariza cu mișcarea conspirativă, astfel încât domnitorul Carol să fie detronat (conducerea urmând să fie preluată de o regență). Au ajuns chiar să confecționeze un steag nou, stabilind semnale precum tragerea clopotelor și sunarea trâmbițelor gărzii naționale. Organizatorii au fost rapid deconspirați, un proces a fost organizat iar în octombrie 1870, toți cei 41 de acuzați au fost achitați. Acțiunea din august 1870 a fost numită umoristic „Republica de la Ploiești”, fiind obiectul multor jurnaliști, și mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

Casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian
Casa Căsătoriilor sau casa celor 3 primari, printre care și a primarului Radu Stanian, de unde se pare că ar fi început povestea Republicii Ploiești

Cum ai început să organizezi tururi?

Tururile au venit oarecum ca o dezvoltare firească a proiectul pe care l-am demarat în 2009, platforma online de istorie locală republicaploiesti.net. Tot strângeam informații și poze și m-am gândit că aceste povești trebuie spuse mai departe, că trebuie să împărtășesc cu alții frumusețea orașului Ploiești pe care o descopeream în aceste file din trecutul său. Așa că am pus pe picioare acest blog și după ceva mai mult de trei ani, mi-am luat inima în dinți și am făcut pasul din online spre offline, dorindu-mi să aduc aceste povești în stradă

În plus, cu câteva luni mai înainte participasem la un tur pietonal în Varșovia, iar experiența mi-a plăcut tare mult, și chiar dacă mulți păreau reticenți că ceva similar s-ar putea face și în Ploiești, m-am gândit să încerc. Iar răspunsul a fost unul neașteptat și încurajator. Așa a apărut turul istoric „La pas prin trecutul Ploieștilor” despre care credeam că va fi singurul tur pe care îl voi face în Ploiești. Cu timpul, mi-am dat seama că există și alte zone interesante pe care nu le pot include în acest traseu, multe case cu povești fascinante și alte informații pe care le descopeream în arhive, în memorialistică sau în interviurile pe care le făceam. 

Așa că în 2017 am organizat al doilea traseu – „Un secol și ceva de istorie ploieșteană” – care se axează pe trei teme mari: orașul în timpul Războiului de Independență, când familia imperială rusă a locuit trei săptămâni în localitate, ocupația din Primul Război Mondial și represiunea comunistă. Anul următor, în 2018, am încercat ceva „outside the box”: un tur printr-o zonă care nu mai există. Folosind hărți, planuri, fotografii și foarte multă imaginație din partea participanților, explorăm centrul istoric (aproape) complet demolat. Ne imaginăm că trecem străzi care nu mai sunt sau că admirăm clădiri demult distruse. Iar anul trecut, în 2019, am făcut un tur de-a lungul Bulevardului cu Castani, în care descoperim poveștile unor case unde au locuit primari, deputați ori senatori, cu toate gheșefturile din spatele lor, și care par destul de actuale, dar vorbim și despre bătăile cu flori ori minoritățile etnice din lumea interbelică.

Școala Secundară de Fete Ploiești - dispărută
Școala Secundară de Fete Ploiești dispărută la bombardamentele din '44, dar ne folosim imaginația să ne închipuim cum ar fi arătat ea cândva pe străzile Ploieștilor

Care este legătura cu AEDU?

Cu timpul, mi-am dat seama că unele proiecte nu le pot face fără o umbrelă juridică, așa că în 2013 am înființat Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, care să reunească Republica Ploiești și celelalte proiecte pe care le aveam în minte (unele vizau Bucureștii, altele erau la nivel național). Din păcate, timpul liber nu mi-a mai permis să mă ocup atât de mult de AEDU pe cât mi-aș fi dorit, căci totul este un hobby. Dar, chiar și așa, tot am reușit să mai desfășurăm unele proiecte și în afara zonei ploieștene.

Școala primară unde a studiat Caragiale
Școala primară din Ploiești unde a studiat Caragiale

Ai un proiect legat de fostele închisori comuniste. Îmi poți spune mai multe despre acest proiect?

Una dintre direcțiile mele principale de cercetare este istoria comunismului românesc și, în special, represiunea. Am lucrat pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană (CSIC) și pentru Fundația Memorialul Închisoarea Pitești, iar din 2014 sunt angajat al IICCMER („cei cu Vișinescu” după cum este instituția cunoscută). În cadrul CSIC-ului am fost ghid în câteva ediții ale proiectul „O sâmbătă în închisoare”, desfășurat cu sprijinul Fundației Konrad Adenauer (KAS), în care un grup de 15-16 persoane vizitau fostele închisori comuniste de la Jilava și de la Pitești.

Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist
Casa în care se desfășurau anchetele, interogatoriile și arestările Securității din Ploiești în timpul regimului comunist

Îmi poți spune câte ceva și despre celelalte proiecte ale asociației?

 

Pe lângă tururi și platforma online, o altă direcție principală este publicarea de cărți și albume despre trecutul Ploieștilor. Primul volum a fost „Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploiești”, care are la bază teza mea de masterat, în care spun povestea ploieștenilor care au trăit experiența belică și, în special a bombardamentelor. E o vedere „la firul ierbii” – nu m-am aplecat asupra aspectelor politice ori militare (deseori analizate), ci asupra oamenilor de rând. Am pornit de la trauma bunicii mele pe care am înțeles-o abia atunci când am cercetat arhivele și am văzut pozele dezastrului adus de bombele incendiare și explozive. Avem, de asemenea și două colecții: „Memento” cuprinde volume colective de povești și amintiri legate de Ploiești, iar „Restitutio” texte vechi de istorie ploieșteană, adnotate și comentate. De asemenea, avem și o serie de albume în care vrem să creăm o istorie ilustrată a orașului Ploiești.

Tot în cadrul AEDU am organizat și diferite conferințe, tururi pentru străini în București,
Ploiești sau alte localități, precum și o școală de vară pentru studenți, anul
trecut, la Brașov (în colaborare cu KAS și CSIC).

Am continuat să fac acest lucru și în alte proiecte, fie la IICCMER, fie, în 2016, la AEDU, în cadrul inițiativei „Ploieștiul își aduce aminte” (da, sunt fan Game of Thrones, cu toate că nu mai sunt sigur că Starks sunt favoriții mei). Practic asigurăm accesul, transportul și ghidajul în cele două locuri ale memoriei. Jilava este spectaculoasă deoarece își păstrează foarte mult din aspectul din anii ’50-’60. Celulele sunt impresionante, aerul și umiditatea te fac să înțelegi ce însemna traiul de zi cu zi al deținuților politici, iar amintirile supraviețuitorilor întregesc și ele această imagine foarte consistentă a terorii. Piteștiul, în schimb, a fost modificat substanțial și numai o parte din vechiul penitenciar poate fi vizitat (acum există și o expoziție permanentă foarte faină), însă încărcătura emoțională a locului este greu de cuprins în cuvinte.

Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
Casa unde a stat țarul Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești

Cum a început pasiunea ta pentru colecționarea cărților poștale vechi?

 

Oarecum concomitent cu pasiunea pentru istoria Ploieștilor. Colecționez nu numai cărți poștale, ci fotografii, documente sau orice alt obiect legat de trecutul orașului. Uneori e o pasiune, alteori e un viciu. Toate acestea sunt bucățele din puzzle-ul istoriei pe care încerc să o reconstitui, să o păstrez și să o spun mai departe

Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești
Biserica catolică "Cristos, rege" din Ploiești - când am ajuns în fața bisericii Lucian ne-a prezentat și imaginea de epocă, anii '40

Care este locul tău preferat din Ploiești?

Sunt multe și mi-e destul de greu să aleg. Aș alege însă casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești, unde am avut acele întâlniri care mi-au deschis apetitul pentru studiul istoriei locale.

Strada Golești din Ploiești
Casa modernistă a familiei Comănescu de pe strada Golești; sursa: https://republicaploiesti.net/

Cum procedezi în cercetarea ta? De unde începi?

Încerc să folosesc fiecare resursă: citesc și fișez documentele de arhivă, presa de epocă sau volumele de memorialistică ori istorie locală. Apoi încerc să le completez cu interviuri luate celor care au trăit anumite evenimente sau sunt urmașii celor care au construit o casă anume. Și, nu în ultimul rând, confrunt informațiile cu detaliile din pozele vechi (de multe ori mi-au fost de mare ajutor).

O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești
O imagine de epocă ne ajută să ne închipuim cum arăta casa în care a fost primit Marele Duce Nicolae al Rusiei, fratele țarului Alexandru al II-lea timp de 19 zile cât a locuit la Ploiești. Astăzi este depozit pentru Arhive apartinand Muzeului Judetean pentru Istorie si Arheologie Prahova

Ce cărți ai recomanda unei persoane pentru a-i trezi interesul pentru Ploiești?

Mie mi-a plăcut foarte mult „Bine ați venit în infern!…” scrisă de Ioan Grigorescu.

Poți să îmi povestești o întâmplare hazlie legată de tururile tale din Ploiești?

Cred că eram prin 2012 sau 2013 și vorbeam despre o casă când cineva de la o curte alăturată a ieșit și, tare bucuroasă, persoană respectivă ne-a spus să așteptăm puțin că, dacă vrem să cumpărăm casa în fața căreia ne aflăm, îi cheamă imediat pe proprietari.

Casa evreului Papp din Ploiești
Casa evreului Papp din Ploiești

Care este turul tău preferat?

Cred că primul, „La pas prin trecutul Ploieștilor”, deoarece trecem pe lângă unele dintre casele cele mai dragi mie.

Îmi poți destăinui un loc acuns, necunoscut și încărcat de istorie al Ploieștiului?

M-aș opri asupra Librăriei Herjenescu și a Băncii de Credit, două clădiri P+3 ridicate la începutul anilor 20 și care sunt printre puținele imobile din centrul vechi care mai supraviețuiesc. Numai că situația lor este aparte: au fost înglobate, în 1959-1961, în blocurile P+4 construite în cadrul primei faze a sistematizării. Dacă am privi din curtea interioară, am vedea cum din blocul respectiv ies oblic două clădiri complet diferite. Foarte puțină lume știe de existența lor, cu toate că se află în centru, în zona pietonală. Până în urmă cu câțiva ani, când a fost „renovat” parterul, încă se vedeau stucaturile aurite și restul decorațiunilor interioare, inclusiv mesajul din mozaicul de pe podea: „Bine ați venit! Ștefan Herjenescu 1924”. Herjenescu are o poveste aparte: originar din Transilvania, venise la Ploiești să-și facă un rost. A pornit de jos, ca ucenic, și a ajuns să dețină una dintre cele mai importante librării din localitate. De aceea, după primul război mondial, și-a ridicat o clădire proprie: la parter era librăria sa, la primul etaj „showroom-ul” de modă al soției, iar mai sus atelierele de lucru. Din păcate, după venirea comuniștilor la putere, totul a fost naționalizat, iar bătrânul Herjenescu a avut domiciliu obligatoriu și o internare administrativă la Canal.

Clădirile Stănoiu-Herjescu
Clădirile Stănoiu-Herjescu; Sursa: http://republicaploiesti.net/2009/08/cladirile-stanoiu-herjenescu.html

Ai vreun al doilea oraș preferat?

Fără îndoială, Bucureștii. Oricâte probleme ar fi, de la termoficare la poluare, de la aglomerație la lipsa de civism a unor locuitori, Bucureștiul mi se pare fascinant și nu m-aș vedea locuind altundeva. Țin minte că în vacanțele din liceu obișnuiam să iau trenul până la București numai ca să mă plimb pe Calea Victoriei și să văd cu ochii mei Palatul Regal, Capșa sau blocurile interbelice de pe Magheru. În plus, chiar dacă sunt „bucureștean prin adopție”, simt foarte acut trauma demolărilor din Centrul Civic și, cu toate că am trecut de sute de ori pe străzile Vigilenței, Sapienței, Antim (am fost câțiva ani ghid la Palatul Parlamentului), de fiecare dată am o stare foarte inconfortabilă legată de distrugerea ireversibilă din urmă cu ceva mai bine de treizeci de ani.

Care sunt pasiunile tale?

Pisicile. Nu aș putea adăuga mai mult.

Ai reușit să creezi o comunitate în jurul Republicii Ploiești?

Eu sper că da. Prin call for paper-urile care au precedat cele trei volume Memento am cunoscut persoane care ne-au rămas alături și care ne-au împărtășit din amintirile lor sau din poveștile lor de familie, motiv pentru care le mulțumim și le suntem foarte recunoscători. Sunt alte persoane care vin la tururi sau la lansările de carte și ne bucurăm de fiecare dată de reîntâlnire.

Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942
Biserica Evanghelică Lutherană construită de comunitatea germană din Ploiești între anii 1938-1942

Ce măsuri ai luat sau ai vrea să iei pentru a crește gradul de conștientizare asupra patrimoniului istoric din Ploiești?

În opinia mea, conștientizarea se poate face cel mai bine prin proiecte educaționale. De aceea facem tururile istorice, iar în ultimii ani am avut tururi pentru elevi de școală primară ori de liceu. Pentru mine este o bucurie deoarece sper ca prin acele povești să vadă cu alți ochi orașul în care trăiesc și, mai ales, să îl simtă altfel, mai aproape, ca pe un prieten.

Întotdeauna mi-au plăcut Ploieștii, mi-a plăcut Bulevardul cu Castani și casele aliniate elegant la bulevard. Dar recunosc ca l-am privit ca un oraș de trecere. Datorită lui Lucian am început să îl privesc ca pe o destinație în sine, care are mai mult de oferit decât Muzeul Ceasului. Orașul Ploiești a fost un oraș strategic datorită rezervelor de petrol, un oraș multietnic care a atras mulți antreprenori dornici de a face investiții. Ploieștii merită și trebuie explorați, atât datorită farmecului pe care îl emană cât și datorită importanței pe care o au pentru istoria țării noastre.

Datorită turului organizat de Lucian și datorită faptului că ne-am cunoscut, Republica Ploiești a devenit un site pe care îl urmărim îndeaproape, parte din recomandările noastreÎi mulțumesc lui Lucian pentru căldura cu care ne-a împărtășit pasiunea sa și abia aștept să putem participa din nou la unul dintre tururile lui.

Posted by Ana in Case, Dialoguri, Muzee, Ploiești, 3 comments

Pasiune pentru arhitecți și cercetare științifică – interviu cu Oana Marinache

Oana Marinache este istoric de artă, președintele Asociației Istoria Artei, Membru al secției de critică a Uniunii Artiștilor Plastici. Oana a absolvit Universitatea Națională de Arte și a fost bursieră a Academiei Române și este un excelent cercetător ştiinţific, cu foarte multe proiecte la activ. Eu am cunoscut-o la începuturile proiectului meu #Aiciastat, într-un tur ghidat prin București, chiar pe urmele arhitecților la Cimitirul Bellu. M-au marcat poveștile spuse de Oana și detaliile extrem de amănunțite pe care ni le prezenta despre personalitățile pe urmele cărora am călătorit în timp. 

Datorită ei, m-am îndrăgostit iremediabil de poveștile bijuteriilor arhitecturale din București, pe care ea le documentează cu neobosită muncă în Arhivele Naționale sau Arhiva Primăriei Municipiului București. Ea este cea care mi-a și deschis apetitul pentru cercetarea în arhive și urmărirea inventarelor, a fișelor, a fotografiilor din fototecă. Pentru că reprezintă o inspirație pentru mine, i-am luat un interviu pentru a afla povestea din spatele tururilor din București pe care ea le organizează cu atâta drag. Și nici că se putea mai potrivit acest interviu cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaționale a Monumentelor și Siturilor, astăzi, pe 18 aprilie.

Cum ai început să ții tururi ghidate?

Înainte de a fonda Asociația, eram încă la facultate și făceam ateliere cu copiii, la care participau și părinții . Ideea mea inițială a fost de a completa atelierele, de a ieși din sala de atelier și de a organiza plimbări prin oraș cu părinții și cu copiii: în timp ce părinților le prezentam detalii mai tehnice despre clădiri, pe copii îmi propusesem să îi captivez cu animale fantastice, ordinele arhitecturii clasice. Dar mi-am dat seama că era greu de pus în practică, deoarece nivelul de răbdare al copiiilor este complet diferit față de al adulților. La primul astfel de tur de pe Calea Victoriei țin minte că am ajuns în dreptul Hotelului Grand Hotel de Boulevard, care are niște grifoni minunați, însă copiii nu au rezistat prea mult. Așa că m-am decis să separ cele două tipuri de public, păstrând tururile pentru adulți, în alt limbaj comparativ cu cel folosit la ateliere. La început am observat că tururile nu prezentau interes, dar în timp apetitul publicului a crescut, și astăzi avem persoane care vin constant alături de noi.

Tur ghidat în Parcelarea Filipescu
Tur ghidat în Parcelarea Filipescu

Cum ai ajuns să fondezi asociația?

La facultate am avut un curs Managementul proiectelor culturale, unde am fost încurajați să dezvoltăm un proiect. În primă instanță am propus atelierele pentru copii, pe care le-am oferit în fosta UNAGaleria și în cadrul librăriilor Cărturești. Când am văzut cât interes și câtă susținere am avut, inclusiv de la Cărturești, am vrut să dau o formă juridică întregii activități. Deși proiectul început în cadrul facultății era gândit pentru un semestru, eu am extins ideea acestui proiect, punând bazele Asociației Istoriei Artei. Și noi am ales cod CAEN de domeniul culturii, toate activitățile sunt subsumate acestei idei: trebuie să educi mai întâi publicul, ca apoi oamenii să sprijine și să protejeze patrimoniul. Am început cu istoria artei, dar la nivelul anilor 2011-2012 am observat că nevoia de cercetare era îndreptată mai mult spre zona de arhitectură. Ba chiar am reușit să obțin finanțare pe proiecte arhitecturale. Astfel că nevoia concretă a publicului mi-a schimbat ușor direcția, ajungând să mă specializez pe istoria arhitecturii. Pe termen lung mi-ar plăcea să revin la cursuri de istoria artei sau istoria civilizațiilor pentru copii. Deși sunt multe grădinițe și școli care oferă aceste cursuri, eu consider că mai este loc pe piața culturală.

Când spui ‘noi’, la cine te referi mai exact?

Am fondat Asociația cu Raluca Tănăsescu, istoric și prietenă din școala generală, și cu o mătușă, care este cadru didactic, care s-a implicat în atelierele pentru copii. Raluca Tănăsescu este proprietara unui imobil de arh. Ernest Doneaud și datorită ei am ajuns să scriu și monografia lui Doneaud.

Și cum ai început primul proiect de cercetare arhitecturală al Asociației?

Tot din facultate am început. Am avut un seminar de Istoria Arhitecturii coordonat de arh. Alexandru Beldiman și Cristina Woinaroski și am avut ca temă să realizăm o cercetare, o descriere a unui imobil de arhitectul Cristofi Cerchez. Și atunci mi-am dat seama ce mult îmi place să petrec timp în Arhive. Am reușit să intru în contact chiar cu nepoata arhitectului, doamna Simona Condurățeanu. Când mi-a văzut entuziasmul, m-a sprijinit mult cu cercetarea mea, mi-a oferit acces la albumul de familie, mi-a făcut multe sugestii legate de imobile despre care se credea că au fost proiectate de Cerchez. 

 

Ce am observat în aproape 10 ani de cercetare este că, din păcate, arhitecții nu lasă în urmă o listă organizată cu imobilele pe care le-au proiectat (spre deosebire de Paul Smărăndescu, care ne-a lăsat o documentație extrem de bogată). Așa că munca de cercetare devine dificilă dar și foarte valoroasă din perspectiva descoperirii chiar a unor informații surprinzătoare despre lucrările lor. În cele din urmă, în cazul lui Cerchez, toate demersurile s-au concretizat în a scrie o carte, sprijinită de doamna Condurățeanu, iar pe parte editorialistică am fost sprijinită de Editura Art Conservation Support și Uniunea Arhitecților din România.

Ai înființat Asociația în 2011. Când ai câștigat primul tău concurs?

Primul nostru concurs câștigat la Ordinul Arhitecților din România a fost chiar cu acest proiect cultural dedicat arhitectului Cristofi Cerchez, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui

Și acest lucru a deschis drumul următoarelor proiecte?

Da. An de an am continuat cu monografiile unor arhitecți sau cu unele proiecte culturale dedicate unor personalități ale arhitecturii românești.

Colecția Arhitecți de neuitat
Colecția "Arhitecți de neuitat" cuprinde 6 monografii dedicate arhitecților străini și români: Louis Pierre Blanc, Edmond Van Saanen-Algi, Ernest Doneaud, Carol Benisch, Gaetan Burelly și Paul Gottereau - design de Cristian Gache

Cum găsești voluntari care să te ajute în munca de cercetare?

Am început prin a pune anunțuri pentru a căuta persoane voluntare pentru proiecte, care să participe împreună cu mine. Am avut câțiva voluntari, studenți de la arhitectură, foarte entuziaști la început, dar din păcate au renunțat pe drum. Munca de cercetare presupune mult timp dedicat în cadrul arhivelor, cu multă răbdare, dorință de a căuta, chiar ceva pasiune și multă perseverență. Răspunsurile pe care le cauți nu vin deloc ușor, poveștile le afli în timp. La arhive nu descoperi comorile imediat, trebuie să intuiești și să legi firele documentelor între ele. În orice caz, mai apoi, datorită proiectului Cristofi Cerchez, i-am cunoscut pe cei cu care lucrez și acum: istoricul Alina Havreliuc și graficianul Cristian Gache. Alina a preluat atelierele pentru copii, și Cristi a conceput broșurile informative și restul monografiilor de arhitecți.

Mai ții legătura cu profesorii de la facultate?

Da, chiar doamna Ioana Beldiman mi-a fost coordonatoarea lucrării de licență și am ținut foarte mult timp legătura cu dânsa. Am avut doamne profesoare care mă sfătuiau, au avut rolul de consilier științific, mi-au corectat lucrările, m-au sprijinit.

Tur ghidat la Palatul Știrbey
Tur ghidat la Palatul Știrbey

Tu ai început cu ASE-ul, mai matematic. Ce te-a determinat să dai la Istoria Artei?

Ultimul meu loc de muncă în domeniul economic a fost chiar pe general Budișteanu colț cu Berthelot, unde se află și Facultatea de Istoria Artei. Și când vedeam facultatea de la fereastă am considerat că este un semn și că merită încercat. Am văzut o reclamă cu o școală de vară care prezenta ce prespunea să fii student la Istoria Artei. Admiterea a fost în toamnă și… asta a fost. 

Eu mi-am dorit să urmez istoria artei imediat după liceu. Am făcut 8 ani în bilingv la Liceul “George Coșbuc”, prima generație după revoluție (gimnaziu și liceu). Chiar dacă am urmat un profil real, am avut foarte multe materii care mi-au deschis apetitul pentru artă, cultură și civilizație britanică, americană, am studiat despre pictorii pre-rafaeliți. Dar la vremea aceea erau foarte puține locuri la istoria artei, ceea ce însemna o șansă minimă pentru cineva care ar fi venit din afara sistemului, din afara Liceului Tonitza.

Să înțeleg că dragostea ta pentru Istoria Artei s-a consolidat în liceul Coșbuc?

Da, absolut. Mai apoi, când am avut șansa să călătoresc și să văd multe lucruri frumoase, am trăit nostalgia: ah, de-am putea face și noi atâtea progrese în domeniul artei. La facultate te puteai specializa în istoria artei românești sau puteai continua cu cercetarea. Doamna Beldiman m-a trimis  spre arhive, mi-a îndreptat pașii spre fondurile de arhivă dedicate familiei Știrbey pentru lucrarea de licență și apoi spre familia Bibescu pentru doctorat.

Ce este foarte interesant, lucrarea ta de licență chiar s-a transformat într-o carte. Care au fost împrejurările?

Da, mai bine zis, chiar în două volume. În 2013 a apărut “Reședințele Știrbey din Bucuresti și Buftea. Arhitectura si decoratia interioară“. Și pentru că strânsesem foarte mult material, cu sprijinul editurii ACS, am publicat în 2014 și al doilea volum ‘Știrbey: reședințe, moșii, ctitorii’. Am urmărit aceste familii din perspectiva modului de viață, a direcției pentru occidentalizare, patronajului artistic, urmărind elitele noastre care pendulează între Orient și Occident. Am avut șansa ca lucrările mele să fie publicate imediat și apreciate chiar și prin premii importante.

Practic ai reușit să devii o personalitate în domeniul Istoriei Artei imediat după terminarea facultății. Cum ai ajuns să te îndrepți și către aria jurnalistică, scriind în Adevărul?

Ideea mea, pe măsură ce lucram la cercetarea științifică, a fost să împărtășesc cunoștințele unui public mai larg. Chiar dacă aveam un public de nișă, nu zeci de mii de oameni, comparativ cu alte arte. Participam din proprie inițiativă la conferințe și simpozioane muzeale, dacă tema mea de cercetare se încadra tematicii lor, fie marcând o comemorare, fie o aniversare, fie un moment istoric. Și mi-am dorit ca informațiile să nu rămână doar la mine în calculator. Și încercam să aduc lucruri noi. Astfel am început să primesc invitații la Muzeul Municipiului București sau la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. A fost interesant deoarece inițiam dezbateri. De exemplu, am combătut ideea că Bucureștiul este Micul Paris, deoarece ca pondere arhitecții francezi nu sunt predominanți în spațiul nostru. Cei mai numeroși au fost arhitecții de origine prusacă, austriacă, italiană, și abia apoi franceză.

 

Publicarea în Adevărul a venit ca urmare a unei recomandări, am avut mai multe întâlniri și mi s-a propus această colaborare. Mi-aș dori să scriu o dată pe lună, însă timpul nu îmi permite. La finalul unui proiect sau la finalul anului publicăm rezultatele studiului într-un articol, din dorința de a împărtăși publicului larg. Aceste lucruri pot genera discuții și pot duce chiar la alte teme de cercetare.

 
Prezentare pe tema "Istoria casei Storck în parcelarea Benisch" la Muzeul de Artă Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck
Prezentare "Istoria casei Storck în parcelarea Benisch" la Muzeul Storck, fotografie de Cristian Gache

Tu de fapt ești un cercetător profesionist?

Talentul meu cred că este de a intui teme de cercetare, de a aduce la lumină subiecte necunoscute. Îmi bazez povestea pe fapte istorice. Dar îmi doresc ca pe viitor să îmi dezvolt și aptitudinea de povestitor. Am trăit și o bucurie când am avut persoane la tururi care mi-au spus că vin cu mai mult drag și preferă să mă asculte la evenimentele organizate de mine decât să citească o carte. 

Evenimentele, tururile, conferințele organizate de tine se desfășoară oarecum în regim de ‘serial’ cu mai multe ‘episoade’?

Da, într-adevăr. Pentru că este foarte multă informație și pentru că nu mai vreau să organizez tururi sau conferințe de 4 ore, a trebuit să sparg evenimentele în mai multe bucăți, în așa-zise episoade. 

Care ar fi recomandarea ta pentru o persoană nouă care se alătură tururilor tale în mijlocul unui ,serial’?

Pentru cineva care ni se alătură într-un episod mai avansat, este posibil ca informația să fie mai greu de înțeles și asimilat. Partea bună este că în zilele noastre avem o ofertă vastă de tururi și evenimente culturale care educă publicul și informația culturală circulă. Sfatul meu ar fi ca persoanele respective să se documenteze puțin din literatura de specialitate, pentru a nu fi pierdut în multitudinea de informații pe care noi o oferim la evenimentele noastre. În ultima vreme, pentru a răspunde publicului nostru cu o anumită vechime, am făcut cercetări pe anumite străzi, pe anumite parcelări, în anumite cartiere. Am lăsat la o parte traseele individuale, și ne-am îndreptat spre trasee mai închegate care ne permit să ne facem o idee despre cum evoluează diferite zone din orașul nostru.

Deci tu încerci să găsești pe anumite străzi cine a locuit la un anumit număr și cine a fost arhitectul?

Da, aceasta a fost ideea mea, deoarece din păcate aceste informații nu se cunosc îndeajuns de bine. În plus, încerc să aflu proprietarul inițial și anul construcției, sau o anumită etapă istorică, și piesa cea mai valoroasă în acest “puzzle” este numele arhitectului. Uneori avem noroc și aflăm și antrepriza, constructorul. Asta înseamnă din punctul meu de vedere inventariere. Din păcate nu putem reface șirul complet al proprietarilor pentru marea majoritate a imobilelor, dar fiecare informație găsită este valoroasă.

Care ar fi turul tău preferat? Dintre cele organizate până acum din București?

Una dintre surprize pentru mine a fost zona Gramont-Suter, cu mult potențial. Din păcate nu cred că se pune problema de reconversie, sau de a mai salva ceva din acel patrimoniu industrial superb, dar traseele sunt deosebite. Parcul Carol este una dintre temele de suflet. Am avut în 2016 o expoziție cu tema Expoziției Generale din 1906, la 110 de ani, aducând în atenția publicului pavilioanele și construcțiile de altădată. Am avut chiar 80 de persoane participante la unul dintre tururi. Întâmplarea face că pentru unele tururi pentru care am petrecut foarte mult cercetând și de care m-am atașat mult, nu a fost neapărat publicul foarte interesat. Deci am învățat cu timpul să mențin un echilibru între ceea ce își dorește publicul și cercetarea pe care o întreprind, astfel încât informația să nu fie ermetică. Un alt tur cu un real succes a fost cel organizat în cimitirul Bellu.

Tur ghidat în Cimitirul Bellu
Tur ghidat în Cimitirul Bellu - fotografie de Cristian Gache

Care ar fi tururile care au trezit un interes limitat, în ciuda cercetării intense, și de ce crezi că a fost așa?

De exemplu, zona străzilor Romulus, Sf. Ștefan, Plantelor, Calea Călărașilor. Pentru mine a fost surprinzător că nu au fost doritori în toamna lui 2019, dar este posibil să fi fost o perioadă plină cu evenimente alternative. În zona respectivă este un loc de suflet pentru mine: casa bancherului Panait Ionescu, deși astăzi este cunoscută mai degrabă cu numele celui de-al doilea proprietar: Cămărășescu. Pe colțul proprietății este acum poziționat bustul arhitectului Paul Smărăndescu, o lucrare de Virgil Scripcariu. În contrast, turul din această iarnă pe 15 ianuarie pe urmele lui Paul Smărăndescu, organizat cu ocazia Zilei Culturii a fost un real succes, desi nu m-aș fi așteptat, dat fiind frigul și multitudinea de evenimente organizate în ziua respectivă.

Daca ar fi să recomanzi niște cărți pentru documentarea unui viitor student la Istoria Artei, ce titluri ai alege?

Aș recomanda volumele de memorialistică ale elitelor noastre din cadrul colecției Editurii Vremea, coordonată de doamna Victoria Dragu Dimitriu. Amintirile unor personaje care au avut șansa prin educație sau prin familia din care proveneau să intre în contact cu oameni deosebiți și să ne povestească nouă despre viața de altă dată. Informațiile sunt legate de anumite zone ale orașului, și atunci devin palpabile, reale. Foarte multe familii au destine destul de tragice, și aceste evenimente au lăsat o amprentă profundă asupra caselor pe care le-au locuit sau asupra colecțiilor deținute. De asemenea, aș recomada cărțile științifice publicate de Editura Simetria.

Pentru cineva care și-ar dori să se specializeze în arhitectură, ce recomadări ai?

Ideea pe care mi-o doresc foarte mult să o punem în practică în curând este aceea a unor cursuri stilistice pe baza monumentelor istorice din București, pentru ca la sfârșitul cursului să mergem într-un tur dedicat, să exemplificăm pe teren. Tema ar fi “Istoria stilurilor arhitecturale bucureștene”. Cred că în 2011, când am început, publicul nu era pregătit pentru atât de multe detalii. Participanții la tururile recente mă întreabă adesea cum putem încadra stilistic un imobil pe baza decorației, de ce este acesta neo-românesc, de ce este eclectic… Acest parcurs este trasat și de cartea ‘Detaliul Neoromânesc’ al Editurii Intaglio, care cred că ar fi foarte utilă unei persoane doritoare de a înțelege acest stil. Ce mi-aș dori pe viitor este să extindem publicația și spre stilul eclectic-francez sau spre zona modernist Art Deco, pentru a acoperi evoluția mai multor stiluri arhitecturale bucureștene.

Detaliul neoromânesc - Editura Intaglio
Detaliul neoromânesc - Editura Intaglio

Care sunt personalitățile tale istorice favorite, despre care îți place sau ți-a plăacut să cercetezi?

Domnitorul Barbu Știrbei. Mi se pare incredibil cum un om cu un mandat limitat de domnie regulamentară de 7 ani a fost capabil să schimbe atât de mult în Țara Românească. Este printre primele personalități care studiază în străinătate, care vine cu niște idei inovatoare și care dorește până la urmă să schimbe societatea românească. Putea rămâne liniștit în palatele sale, bucurându-se de privilegiile vieții pe care o avea. Dar a fost un om care a reușit să se impună în diverse arii într-un timp limitat. Mă mai impresionează arhitecții străini care au venit la noi în sec. XIX-începutul sec. XX când Bucureștiul era doar o adunătură de sate și zone agricole. Practic ei călătoreau mii de kilometri spre est, o călătorie grea pe vremea aceea (pentru unii putea părea până la capătul pământului), și veneau aici să schimbe fața orașului. Din păcate, anii comunismului au schimbat radical rolul elitelor și rolul creatorilor de frumos, astfel încât mai știm prea puțin despre rolul acestor temerari. 

Dintre arhitecți mi-e greu să selectez un preferat, având în vedere că i-am prezentat pe mai mulți în monografii (Louis Blanc, Ernest Doneaud, Edmond Van Sannen-Algi, Carol Benisch, Paul Gottereau, Gaetan Burelly), i-am cercetat intens, începând cu toamna anului 2009 – anul în care am pășit pentru prima dată în arhive și de atunci nu le-am mai părăsit!

De exemplu, în 2013-2014 am început, alături de Alina Havreliuc și Raluca Tănăsescu, cercetarea lui Paul Smărăndescu la Biblioteca națională. Fondul său cel mai important este păstrat la Colecțiile speciale ale Bibliotecii Naționale. Mergeam cel puțin o dată pe săptămână la cercetare și nu știam niciodată ce va conține dosarul, ce ni se va aduce. Fiecare dosar făcea parte din ‘arhiva Paul Smărăndescu’ și putea conține fie sute de pagini și documente, fie doar un proiect de arhitectură. Așa am construit o radiografie destul de importantă a acestei arhive, am creat opisul, pe care l-am pus la dispoziție în 2018 și celorlalți cercetători. Asta a fost seva: am reușit să cream această listă clară și apoi să identificăm în 2019 clădirile lui pe teren.

De fapt, mă bucur de fiecare proprietar pe care îl identific, de fiecare architect pe care îl urmăresc. Un alt exemplu fascinant îl constituie elvețianul Louis Pierre Blanc, care a reușit într-o viață foarte scurtă, de nici 43 de ani, să ne lase un patrimoniu privat fastuos și instituții publice impunătoare. Și în plan personal a avut multe pierderi, apoi a contractat o boală grea, tuberculoză osoasă, cel mai posibil pe șantiere, în condiții improprii de lucru. Fiecare destin al acestor creatori este impresionant, de aceea suntem datori să îi aducem în atenția publicului.

Dintre etapele unui proiect în derulare: apariția ideii, cercetarea, etapa de punere în ordine, prezentarea către public, care este cea care îți place cel mai mult?

Etapa preferată este cercetarea din arhive, fără dubiu. Printre documente, acte vechi. Dar mai este și cercetarea de teren care îmi face mare plăcere. Dar o etapă esențială, fără de care nu putem funcționa, este găsirea unei surse de finanțare. Chiar dacă avem dorința și pista creionată pentru a spune o poveste, avem nevoie de fonduri pentru a funcționa, pentru a edita materiale, pentru a publica online sau a tipări, fiind parte din acest sector cultural independent, nu este deloc ușor.

Ce întâmplare inedită ai de la tururile tale?

Lumea află din ce în ce mai mult despre ceea ce facem noi ca Asociație și uneori vin cu noi în tururi și rude, nepoți ale unor personalități din domeniul arhitecturii și ingineriei. Uneori nu doresc să își divulge identitatea, alteori ne susțin necondiționat. Am avut șansa incredibilă ca proprietarii actuali sau moștenitorii celor de altădată să ne fi deschis proprietățile lor, ne-au arătat imobilele restaurate și ne-au împărtășit din istoriile de familie, au fost întâlniri deosebite, mai ales în ultimele luni ale lui 2019. 

Te-ai gândit vreodată să transformi una dintre expozițiile tale într-o expoziție permanentă care să devină parte integrantă într-unul dintre muzeele din București? Sunt o multitudine de materiale create de voi, ce putem face ca să nu le pierdem?

Am avut mai multe expoziții: cea dedicată Arhivei de arhitectură 1830-1860, cea despre Parcul Carol, apoi cele despre istoria palatelor brâncovenești sau cea spectaculoasă a Marthei Bibescu. Ideea noastră a fost ca după fiecare expoziție, panourile respective să fie donate instituțiilor publice care ne-au găzduit, unde se și potriveau mai bine ca tematică. Povestea spusă de noi rămâne și în cărți, de aceea încercăm atât de mult să realizăm publicații atractive și documentate. 

Într-adevăr, am putea contribui, în cazul în care s-ar materializa o idee mai veche a Ordinului Arhitecților din România, de a fonda un Muzeu al arhitecturii, cred că materialele noastre ar prezenta interes. Muzeul arhitecturii ar fi o inițiativă deosebită și prin varietatea arhitecturală prezentă în spațiul românesc: atâția arhitecți străini au contribuit la patrimoniul nostru, atâția români au studiat în afară și au fost influențați de alte culturi. Ar trebui astfel unite eforturile unor asociații sau inițiative civice, ar trebui urmărit și ce interes există în spațiul public pentru apariția unui astfel de muzeu. 

Oana este persoana care mi-a arătat cu adevărat ce înseamnă ambiția de a cerceta informații necunoscute, de a descoperi piste noi. Ea m-a inspirat în să îmi găsesc surse variate în căutarea informației, pentru a-mi atinge ținta. Publicațiile ei premiate, proiectele câștigate în cadrul concursurilor culturale dovedesc valoarea ridicată a cercetărilor ei. Discuția cu Oana arată cât de important este să fii pasionat de ceea ce faci, astfel încât să lași în urma ta lucruri de valoare.

Fotografiile au fost preluate de pe site-ul Asociației Istoria Artei

Posted by Ana in București, Case memoriale, Dialoguri, Familia Știrbey, Palate, Parcul Carol, 4 comments

Domeniul Știrbey de la Buftea

#Aiciastat prințul Barbu Alexandru Știrbey (1872-1946) împreună cu soția sa, prințesa Nadeja Bibescu Știrbey (1876-1955). Barbu Știrbey a fost un om politic marcant în perioada ante și interbelică și chiar descendent al Brâncovenilor prin bunica sa. În 1913, a fost numit de Carol I administrator al Domeniilor Coroanei Regale, timp în care s-a împrietenit cu Ferdinand, prinț moștenitor la acea vreme. Devenit rege, Ferdinand l-a numit consilier personal pe Știrbey, și din acest rol, ‘Prințul Alb’ (cum i se spunea) a avut un rol considerabil atât în politica internă cât și în politica externă. Se spune că și între Regina Maria (care venea adeseori la Palatul de la Buftea și chiar s-a mutat aici în timpul Primului Război Mondial pentru a se proteja) și Știrbey a fost o relație strânsă. 

Istoria domeniului Știrbey: Palatul și casa mică

Istoria domeniului de la Buftea este mai veche: bunicul lui Barbu Știrbey, și anume Barbu Dimitrie Știrbei (domnitorul Țării Românești între 1849-1856), se pare că avea o casă de vânătoare pe acest teren. Aceasta este astăzi Casa Mică, aflată de-a lungul aleii principale a parcului, la intrarea pe domeniu, o căsuță de formă dreptunghiulară cu pivniță, parter și pod. Nu se cunoaște arhitectul. Casa mică a suferit modificări de-a lungul timpului, care i-au schimbat foarte mult înfățișarea. Aici s-a retras familia Știrbey în 1916 la venirea familiei regale la Buftea, la intrarea României în Război, cedându-le lor locul de onoare în Palat. Acest lucru este menționat de Prințesa Nadeja în memoriile sale. 

“Ce zi am avut astăzi, a trebuit să golim marea noastră casă, după 21 de ani în care am locuit aici, de atâtea obiecte de toate felurile, a fost o nebunie, aproape că nici nu am avut timp să mă emoționez. […] mi se părea când luam și mobilele că pereții ridicau din sprâncene de nemulțumire văzând cum îi dezgolim […]. Către seară a sosit familia regală, toți copiii, apoi regina, plină de curaj și fermecătoare ca întotdeauna. […] căsuța noastră este așa de drăgălașă, așa de veselă încât am putea fi așa de fericiți aici dacă motivul din care locuim aici nu ar fi atât de neplăcut.”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din 14-15 august 1916 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1918-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

Palatul Știrbey a fost construit de tatăl lui Barbu Știrbey, Alexandru Barbu Știrbei (acesta fiind cel care a schimbat numele de familie în ‘Știrbey’, după moda timpului), între 1863-1864: cei doi ani sunt inscripționați pe două fațade, împreună cu inițialele A.B.S. și blazonul familiei. Inspirația pentru construcția palatului vine de la o vilă elvețiană, iar aerul romantic al palatului este dat de combinația de stiluri arhitecturale: neogotic și Rundbogenstil. 

Domeniul Știrbey a fost frecventat de personalități de vază ale vieții politice și culturale românești, dintre care se remarcă Ioan Slavici. El a fost profesorul copiilor lui Alexandru Știrbey. Aflăm acest lucru de la Eliza Știrbey, devenită Brătianu prin căsătoria cu Ionel Brătianu. Ea povestește în memoriile sale de influența benefică a lui Slavici asupra educației sale. În plus, domeniul a fost vizitat de Vasile Alecsandri, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, generalul Ion Argetoianu sau Carol Davila.

Din păcate foarte multe informații care apar pe internet legate de Palatul de la Buftea sunt false, conform studiilor istoricului de artă dr. Oana Marinache. Domnitorul Barbu Știrbey nu a fost cel care a început palatul, și nici stilul palatului nu a fost Tudor. Proiectul palatului este atribuit în mod eronat lui Joseph Hartl, și de asemenea supervizarea lucrărilor nu a fost făcută de Michel Sanjouand, care murise în 1838. Arhitectul a rămas pentru moment necunoscut.

Mai jos am selectat câteva imagini de arhivă cu Barbu și Nadeja Știrbey, palatul și moara veche (una dintre sursele de auto-finanțare ale domeniului), casa mică, imagini preluate din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919’, apărută la Editura Istoria Artei.

“Tatăl nostru ne-a inspirat dragostea pentru tradiție și pentru obiecte vechi. Se preocupa de trecutul satului, de obiceiuri, și își dorea să nu se piardă nimic de la strămoși. Cunoștea oamenii din sate și daca auzea că erau care voiau să pună pe foc una-alta, îi ruga să nu le distrugă. Și le lua el și le îngrijea. Mai apoi chiar au început să vină la el oamenii și să îi aducă lucrurile de care voiau să scape. Și dacă descoperea că sunt de valoare, tata le punea la păstrare.”

Barbu Știrbey a modernizat constant domeniul de la Buftea, înființând o pepinieră de viță americană, o lăptărie și o fabrică de pansamente. El a aplicat modelul de industrializare aplicat de tatăl său, Alexandru Știrbey, care a fost la rândul său fondatorul unei mori și a unei fabrici de conserve. Moara din fotografia de arhivă a fost bombardată în timpul Primului Război Mondial.

Prințesa Nadeja Știrbey

Prințesa Nadeja Bibescu Știrbey a fost sora lui George-Valentin Bibescu și astfel cumnata Marthei Bibescu. Nadeja s-a născut în 1876 la Loschwitz, Saxonia, fiind fiica contesei Marie-Henriette-Valentine de Riquet de Caraman-Chimay, cea care a avut și o influență covârșitoare asupra Marthei Bibescu. Fire sensibilă și boemă, prefera să își petreacă timpul la Buftea, nu la palatul din București (pe Calea Victoriei, astăzi părăsit). Prințesa se ocupa de întreținerea domeniului, unde cultiva diferite plante și flori, călărea, picta, broda, făcea fotografii (există numeroase albume fotografice în arhive ale căror autoare este ea), scria poezii, cânta la pian și vioară. A scris atât poezii cât și memorii pe timpul Primului Război Mondial. A avut chiar unele poezii traduse de poetul (și doctorul) Vasile Voiculescu, istoricul Nicolae Iorga și poetul George Topîrceanu. În memoriile sale prezintă cu afecțiune palatul și clipele calde petrecute aici alături de familie, în special alături de cele 4 fiice ale sale. 

Nadeja a fost la rândul ei apropiată de Regina Maria, dovadă fiind faptul că în 1916, când România a intrat în Război, Regina Maria s-a adăpostit aici, până la refugiul de la Iași, unde au plecat împreună, căci Bucureștiul fusese ocupat de armata germană. În 1917, Palatul a fost rechiziționat și aici și-a stabilit locuința Mareșalul Mackensen. Aici a fost negociată pacea cu Puterile Centrale (Pacea de la Buftea), semnată la 5/18 martie 1918, prin care România pierdea (temporar) Dobrogea și versanții Carpaților. În perioada bătăliilor lucrează ca infirmieră și se implică mult alături de Regină. Trăiește fiecare clipă de luptă la intensitate maximă. După refugierea la Iași, revenirea la Buftea i-a provocat o nespusă fericire deși a fost conștientă că viața după război nu avea cum să mai fie la fel.

“Am trăit, în sfârșit, un moment sublim pentru noi, când ne-am întors la Buftea neatinsă, mulțumesc lui Dumnezeu și mulțumită mai ales devotamentului admirabil al curajoase Josefina. Mi se părea că visez punând fiecare obiect la locul lui, apoi când totul a fost instalat, mi s-a părut că nu părăsisem niciodată locurile acestea atât de dragi, mă scăldam în bucuria de a fi acasă, bucuria de a mă fi întors acasă cu toți ai mei, veselia reânnoită în fiecare zi de a fi, de a respira parfumul florilor mele, de a-mi privi bibelourile, de a-mi primi prietenii în draga mea casă, era prea frumos, atât mi-am dorit să văd cum vine primăvara la Buftea, deja ghioceii și brândușele își arată clopoțeii albi și potirele aurii și iată că mă întreb cu groază, ce ne va aduce primăvara?”

Extras din memoriile Nadejei Știrbey din data de 12 februarie 1919 preluat din cartea ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Stirbey 1916-1919‘, apărută la Editura Istoria Artei.

Prințul Știrbey și soarta conacului după 1945

După terminarea războiului, Barbu Știrbey a continuat să aibă un rol important în politica țării până în 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea (aparent datorită rolului său puternic în politică, dar și datorită relației sale cu Regina Maria). În ‘45, partidele politice istorice și Regele Mihai au sperat să formeze guvernul sub conducerea lui, însă pe 2 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova, astfel că Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. 

Palatul a fost expropriat în ’46 și apoi a intrat în proprietatea guvernului și a Comitetului Central al PCR în ’53. În acea perioadă, palatul a fost ocupat de o parte a Institutului de geriatrie ‘Ana Aslan’, fiind și depozit de vinuri și loc de petrecere pentru Nicu Ceaușescu. Palatul a avut de suferit mai ales după anii ’90. Se pare că din vechiul palat, transformat azi în restaurant, singurul element originar este scara monumentală din lemn. Palatul este încadrat ca monument istoric cu codul IF-II-a-A-15257.

Capela Sfânta Treime

Parcul domeniului este foarte vast și ascunde (în capătul unei alei cu pini) Capela Sfânta Treime, pictată pe interior într-un stil similar stilului lui Tăttărescu (informația care circulă pe internet, conform căreia pictura este chiar a lui, este falsă). Din pictura originară s-a păstrat doar Fecioara Maria cu Pruncul pe pereții altarului. Capela a fost realizată între anii 1871-1890 după proiectul unui arhitect austriac de origine daneză, baronul Theophil von Hansen. Drept dovadă stă o monografie austriacă din 1893 unde Hansen se numără printre autori, care include o gravură a capela Ştirbey de la Buftea; plus 15 planşe cu detalii ale capelei Buftea, semnate de Hansen în arhiva Academiei de Artă de la Viena, descoperite de Oana Marinache în cercetările din 2013. Capela este reprezentativă pentru stilul romantic, combinând materiale, texturi și culori provenind din arhitectura bizantină și neoclasică. Ea este similară ca stil cu capela Dumitru Filişanu din Filiaşi, care a fost proiectată tot de Hansen.

Capela Știrbey era locul preferat al Reginei Maria din domeniul de la Buftea; și Martha Bibescu venea aici să se roage. Aici sunt înmormântați domnitorul Barbu Dimitrie Știrbei, prințul Alexandru B. Știrbey, prințul Barbu A. Știrbey și alți membri ai familiei. Din păcate se pare că aceste morminte ar fi fost răvășite în 2002. O informație falsă care circulă pe internet este că aici ar fi fost înmormântat fiul Reginei Maria, Mircea, care a murit la 4 ani de febra tifoidă. Acest lucru nu a fost validat de cercetările istorice. 

Capela și aleea cu pini care duce către ea a fost folosită la filmări (inclusiv de Studiourile Buftea), fiind vizitată de actori precum Jean Marais, Belmondo, Roger Moore sau Nicole Kidman. În 1992, regizorul Francis Ford Coppola a filmat în capelă câteva scene din filmul “Dracula”. În vremurile noastre, capela poate găzdui ceremonii religioase (căsătorie și botez) în interior și în fața capelei. Capela este monument istoric cu codul LMI: IF-II-m-A-15257.02.

Turnul cu apă

Dacă continuăm pe aleea parcului, ajungem de asemenea la Turnul cu Apă (denumit și Castelul cu Apă), proiectat de Anghel Saligny în 1920 pentru a asigura alimentarea cu apă a domeniului Știrbey și a fabricilor adiacente, a fabricii de conserve, de vată și a morii. Turnul are o formă octogonală și este construit pe schelet de beton armat. Are o arhitectură industrial-utilitară impunătoare, cu aer clasicizant. La ultimul etaj este instalată o tiroliană care este folosită în timpul festivalului SummerWell.

Detalii Tehnice

Fotografiile sunt realizate în februarie 2020. 

Sursa informațiilor: tur ghidat la domeniul Știrbey organizat de Oana Marinache pe 2 februarie 2020;  într-o vizită de o zi la domeniul Știrbey de la Buftea se pot vizita palatul, capela, turnul de apă și cabana de vânătoare.

Sursă fotografii de arhivă și citate: cartea de memorii ‘Jurnal de prințesă – Nadeja Știrbey 1916-1919’, apăruta la Editura Istoria Artei în 2015, ediția a II-a.

Posted by Ana in Familia Știrbey, Istorisiri, Palate, 1 comment