Istorisiri

Jan

2021

Gherla: 730 de ani de la atestarea documentară

Gherla a fost atestată documentar pe 6 ianuarie 1291, când a fost menționată “Gerlahida” (adică “Podul Gerla”, “hid” însemnând pod). Atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se întăresc anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. În secolele următoare satul Gherla are o existenţă obscură. Intră pe rând în posesia familiei Szántói Laczk (donată de regele Sigismund), apoi donată în 1467 Episcopiei de Oradea. În 1525, asezarea era controlată de episcopul Perenyi Ferencz.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost construită în partea de nord-vest a așezării o cetate regală (cunoscută astăzi sub denumirea de cetatea Martinuzzi). La 1580, cetatea a intrat în posesia lui Sigismund Báthory, iar la 1599 – pentru scurtă vreme – sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, după moartea căruia ajunge în mâinile lui Gheorghe Basta. Acesta a transformat cetatea în cazarmă pentru unitățile germane în 1601. În timpul răscoalei „curuţilor” din 1703 cetatea a fost puternic afectată. A rămas în paragină până la 1785 (imediat după răscoala lui Horea) când a fost transformată în închisoare: „Carcer magni Principatus Transilvanie”. A ajuns să fie în epocă cea mai modernă închisoare din Imperiu dar îşi dobândeşte treptat o faimă înspăimântătoare.

Este interesant că la Gherla a fost şi reşedinţa unui castru roman, dar acesta nu a avut o influenţă majoră asupra dezvoltării construcțiilor sale. De abia în secolul al XVII-lea colonizarea armenească duce la transformarea radicală a așezării. Primii armeni se aşează în jurul cetăţii Gherlei cu permisiunea Principelui Transilvaniei Mihai Apafi (1661-1690) în anul 1682.

Prin pacea de la Karlowitz din 1699 Transilvania este încorporată Imperiului habsburgic, iar armenii se stabilesc mai întâi în jurul cetăţii Gherlei în satul românesc, zonă care mai târziu se va numi Candia (sau Kandia, precum ciocolata). Prin nenumăratele privilegii pe care le obţin încep extinderea. Cele mai vechi case care se păstrează în Candia sunt din secolul al XVIII-lea. În aceste case se observă influenţa stilului baroc chiar dacă ele sunt deosebit de modeste şi cu aspect rural.

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Modul prin care armenii au intrat în posesia teritoriului viitorului oraş este o particularitate unică în Transilvania. Domeniul cetăţii devenise proprietatea fiscului imperial, iar comunitatea armeană din Gherla arendează în 1696 domeniul cetăţii. Comunitatea armenească cumpără parte a fostului domeniu pentru suma de 12.000 florini, acesta devenind teritoriul oraşului. Teritoriul este împărţit în parcele de câte 100 florini şi distribuit în acest fel fiecărei familii. Pentru achitarea datoriei pentru teren se înfiinţează funcţia de “taxæ collector”. Comunitatea armenilor din Gherla îşi formase o casă a oraşului (“casa auxiliară”), care se ocupa de problemele financiare legate de proprietatea asupra terenului localităţii şi de construcţiile ce se edifică în interesul comunităţii. Casa oraşului se împrumuta numai de la cetăţenii cu teren şi casă în interiorul oraşului. „Casa oraşului” face mai întâi un contract de „zălogire” pe 90 de ani cu fiscul imperial în anul 1736. Astfel oraşul începe să fie construit în forma lui actuală, conform unui plan prestabilit, în primul sfert al secolului al XVIII-lea.

Elemente baroce

Pentru cum s-a dezvoltat oraşul de la începuturile sale se pot face doar deducţii, întrucât nu există planul iniţial şi nici planuri cu etape intermediare de dezvoltare. Cel mai important element pe care vreau să îl aduc în discuție astăzi este caracteristica puternic barocă a acestui oraș, care s-a menținut până astăzi.

Stilul baroc pătrunde în Transilvania ca o consecinţă a încorporării principatului în imperiul austriac. Făcându-şi apariţia cu aproximativ un secol mai târziu decât în Europa occidentală, Barocul are două forme de manifestare: mai întâi, ca formă de artă oficială, și ulterior ca formă generalizată la toate nivelurile de construcţii, prin acceptarea noului gust. Barocul pe scară largă este mai degrabă un „baroc provincial” sau un „baroc rustic”, manifestat primordial la nivelul decoraţiilor. Vă arăt mai jos câteva fațade cu decorații baroce, și chiar un interior al unei farmacii cu bolta tipic barocă:

Comunitatea armeană din Gherla, fiind prosperă şi aşezată pe un teren liber, atrage în mod inevitabil meşteri constructori. Printre armenii emigraţi din Moldova începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea nu sunt menţionaţi astfel de meşteri. Majoritatea meşterilor constructori provin din Bohemia şi Austria. Un posibil factor favorizant la pătrunderea meşterilor din imperiu în Gherla a fost prezenţa penitenciarului înfiinţat în 1785. Se cunoaşte un singur artist închis în faimoasa închisoare care a executat lucrări în Gherla: la mănăstirea franciscană două altare laterale sunt executate de un sculptor Italian ce-şi ispăşea pedeapsa.

Chiar în apropiere de Gherla au apărut la vremea aceea două șantiere ce se vor transforma în două bijuterii arhitectonice baroce: Răscruci și Bonţida. Încet-încet stilul baroc pătrunde generalizat în Gherla. De exemplu, piaţa centrală este puternic marcată amprenta barocului. În timp, la Gherla calitatea arhitecturii ajunge să fie reflectată de nivelul economic, căci devenise un oraș armean foarte prosper. Decorațiile baroce încep să devină din ce în ce mai complexe, și reflectă statutul social al comanditarului.

Releveele create de o echipă de arhitecți în 1972 în cadrul unui studiu de sistematizare pentru punerea în valoare a monumentelor de arhitectură sunt extrem de edificatoare pentru stilul arhitectural deosebit al caselor din Gherla. Îi mulțumesc domnului arhitect Claudiu Salanta pentru că mi le-a pus la dispoziție. De exemplu, mai jos vă arăt releveul și planul unei case din Piața Libertății (sau Piața Centrală din acuarela de mai sus, unde se află și Catedrala Armeano-Catolică):

Printre decorațiile baroce se remarcă stucaturile, bolțile, vrejurile întortocheate, ornamentele la ancadramentele ferestrelor, uşilor şi porţilor. La frontoane de asemenea se observă din prezenţa barocului: formele sunt curbate, decorate cu motive vegetale sau antropomorfe, iar uneori cu motivul plasei cu noduri. Apar și sculpturi, mai ales la biserici, nișe cu statui, porți decorate cu atlanți, urne, basoreliefuri. Unele nișe sunt astăzi goale, dar stau mărturie pentru simbolurile ce înfrumusețau cândva casele respective. În oraș se regăsește o bogăție de elemente decorative baroce care s-au păstrat și merită cercetate. Mai jos vă arăt o casă care m-a impresionat datorită ancadramentelor deosebite dar și datorită nișei goale (adresa Str. Mihai Viteazul nr. 12):

Catedrala Armeano-Catolică

Catedrala Armeano-Catolică din Gherla a fost construită între 1748-1800 și sfințită în 1804. Are o celebră pictură în ulei „Coborârea lui Iisus de pe Cruce” realizată în atelierul lui Rubens. Aceasta a fost dăruită armenilor de către Francisc al II-lea ca recunoștință în urma susținerii financiare pe care comunitatea armeană din Gherla a oferit-o pentru vistieria statului (care se cam golise după războaiele împotriva lui Napoleon).

Catedrala are hramurile Sf. Treime și Sfântul Grigore Luminătorul: apostolul armenilor. Construcția este grandioasă, un edificiu monumental realizat în stilul baroc transilvan, cu o turlă principală încadrată de două turle secundare. Inițial era înconjurată de un gard pe care se aflau statuile Sf. Apostoli Petru și Pavel în mărime naturală, precum și statuile celorlalți apostoli. Aceste statui se află azi în interiorul bisericii. Biserica are un altar principal și patru altare secundare: altarul dedicat Fecioarei Maria, altarul dedicat Sf. Grigorie Luminătorul, altarul dedicat Sf. Iosif, altarul dedicat Sf. Ioan de Nepomuk, toate decorate cu picturi și statui specifice stilului baroc. Catedrala este și astăzi considerată una dintre cele mai mari biserici armenești din Europa!

Gherla are o multitudine de lăcașe de cult: reformate, catolice, ortodoxe. Mai jos vă las și două fotografii a două biserici ortodoxe din Gherla:

Casa parohială Armeano-catolică

La casa parohială armeano-catolică (Str. Ștefan cel Mare nr. 5) se observă o particularitate a arhitecturii baroce: în coronamentul arcului de la poartă se află o urnă aşezată pe o bază circulară, care de data aceasta nu este goală. Nişa din fronton erau prevăzute pentru a adăposti statuia sfântului protector al familiei. Ele erau mai multe, dar din păcate, fiind din lemn şi uşor detaşabile, nu s-au păstrat toate. În plus, casa parohială are decorații baroce la ancadramentele ferestrelor.

Casa Karatsony

Casa Karatsony (Str. Mihai Viteazu, nr. 6) este cel mai valoros exemplu de locuinţă barocă din Gherla. Străbunii familiei Karatsonyi au purtat numele armenesc Şnorkhian. Acest nume a fost transformat în latinescul Gratianus, iar mai târziu, în Moldova, în românescul Crăciun, respectiv Crăciunian. Cu acest nume au venit în Transilvania și figurează în actele orașului Gherla. În fața în documente apare scris indicativul armenesc „Chodsa”, adică „cel bogat”. Dupa 1779, numele apare sub forma maghiară, Karatsonyi.

Mai precis, Crăciun Grațian, născut în 1655 în Moldova, a venit împreuna cu părinții săi, încă de copil, la Bistrița. A avut 4 copii: Kristof, Lukacs, Jakab și Miklos. Prin căsătoria lui Miklos cu Mihaly Maria, familia se divide pe doua mari ramuri. Kristof a avut patru copii, pe Deodat (Bogdan), Simon, Jakab și Katalin. Dintre cei mutați la Gherla, familia a dat trei primari orașului: pe Bogdan, Kristof și Miklos. Dintre ei, Bogdan a fost reales de mai multe ori. Karatsonyi Emanuel senior a fost întemeietorul „Fundației Karatsonyi” din Gherla, destinată finanțării construirii și întreținerii Azilului de bătrani.

În casă a funcționat între 1859-1930 Seminarul Teologic Greco-Catolic, apoi Şcoală profesională, iar din 1978 a devenit muzeul oraşului. Este de notat că în anul 1918, în timpul slujirii episcopului Iuliu Hossu, clădirea a fost cumpărată de Episcopia de Gherla. În plus, aici s-a constituit la 5 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Gherla.

Deși casa datează din secolul al XVIII-lea, faţada are o compoziţie de tip clasic, ceea ce duce la o datare a acesteia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar decorația ancadramentelor este de tip baroc. Sunt remarcabile chenarele de la ferestre: dublă acoladă cu inflexiune şi cu motive decorative vegetale şi heraldice. În fronton se află o nişă simplă, astăzi fără nicio decoraţie. În nişă trebuie să fi fost cândva sfântul protector al familiei. Chenarul porţii este semicircular, iar de o parte şi de alta a porţii se află doi atlanţi ce susţin două cuburi rotite la 45 de grade. Atlanţii sunt aşezaţi pe un piedestal înalt, iar nivelul artistic al sculpturilor este remarcabil. Din stilul de constructie se observă că ancadramentele şi atlanţii au fost lucrate de meşteri diferiţi.

Din 1993 reintră în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice Unite, dar funcţionează în continuare ca muzeu. Astăzi casa adăposește Muzeul de Istorie și se poate vizita.

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Pe harta Gulagului românesc, Gherla a fost unul din locurile în care s-a suferit mult și intens. Mii de oameni, unii dintre ei personalități marcante ale elitei interbelice românești (precum Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Paul Goma, Nicolae Steinhardt sau Ion Flueraș – Vicepresedinte al Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, mort în închisoarea din Gherla în 1953), au umplut celulele și beciurile teribilei închisori. Inițiativa construirii unui memorial și a unei Mânăstiri care să incorporeze memorialul a fost a reprezentanților bisericii (IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei al Clujului).

Am întrebat comunitatea #Aiciastat la ce se gândește când aude despre Gherla. Majoritatea a răspuns: penitenciar. Este clar ca despre închisoarea de la Gherla știe și despre suferințele oamenilor care au fost încarcerați acolo se cunosc multe lucruri. Cuvântul “gherla” astăzi înseamnă “închisoare” vine chiar de la numele localității, și nu invers. Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că pe Dealul Cărămidăriei – fostă groapă de gunoi a orașului – numită și Puțul sec, sub pământ, în gropi anonime, au fost îngropați oamenii morți în penitenciar. Deși încă trupurile nu au fost deshumate (conform informațiilor din 2018 de pe site-ul https://cluj.com/), Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a ridicat acolo, simbolic, câteva rânduri de cruci.

În anul 1946, potrivit unor date istorice, dintre 175 de deținuți aflați la Gherla, 100 erau condamnați pentru fapte contra securităţii statului. Afluxul de „politici” către Gherla a crescut masiv după 1948, când 600 dintre cei 703 deţinuţi erau condamnaţi pentru fapte de natură politică. Erau ţărani, muncitori, studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi, dar şi membri ai fostelor partide din perioadă interbelică. La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1.600 deţinuţi, dintre care aproape 1.200 erau condamnați pentru delicte de opinie. În memorialistica apărută după 1990, Gherla este evocată din pricina bestialității gardienilor care îndeplineau ordinele de exterminare primite de la comandanți.

În volumul intitulat chiar „Gherla”, Paul Goma scrie, printre altele, 40 de pagini despre cum a încasat, înainte de eliberare, o bătaie soră cu moartea:

Cu fața la perete, mă! Te întorci cu fața spre cel mai apropiat perete, zid, gard, stâlp, îți pui mâinile la ceafă, încleștate, cu coatele mult împinse înainte, alcătuind un fel de ochelari de cal. […]

Încetul cu încetul, loviturile s-au apropiat de mine, s-au făcut simțite, apoi dureroase − apoi insuportabile. Mi-a venit inima la loc: fusese ceva trecător. Apoi a mai venit una care mi-a împrăștiat amorțeala până în ceafă, în umeri, până în vârfurile degetelor: o amorțeală dureroasă. Și din nou panica: dar dacă, de astă dată?…

Gardianul care l-a bătut pe Goma era unul dintre torționarii notorii de la Gherla: Constantin Istrate, de profesie învățător. Avea să fie decorat cu medalia „Meritul Militar” în 1955, iar apoi, în 1958, i s-a conferit „Medalia pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”.

Aceasta este doar una dintre poveștile ororilor și ale nedreptăților întâmplate acolo. Vă recomand să vă uitați la filmul “Între chin și amin” de Toma Enache, care vă va cutremura dar din care puteți afla multe. Acest film a fost difuzat și în cadrul Zilelor Memorialului Gherla anul trecut. Zilele Memorialului Gherla se marchează în fiecare an în jurul datei de 9 martie, ce simbolizează Ziua deţinuţilor politici anticomuniști din perioada 1944-1989, dar și a pomenirii Sfinților 40 de Mucenici, hram al mănăstirii memoriale.

Detalii Tehnice

Un alt film interesant de urmărit ar fi “Armenopolis, suflet armenesc”: un film documentar românesc din 2014. Este regizat de Florin Kevorkian și Izabela Bostan Kevorkian și a avut premiera la 10 octombrie 2014. Filmul este produs de Campion Film în colaborarea cu Uniunea Armenilor din România.

Arhiva de istorie orală a fenomenului concentraționar românesc se află la Memorialul Gherla împreună cu o bibliotecă, și sunt deschisă cercetătorilor și publicului vizitator în toate zilele săptămânii, între orele 10:00-16:00, la Gherla, Str. Cărămizii nr. 2A.

Muzeul de Istorie aflat în Casa Karatsony se poate vizita de luni până vineri între 17:00-15:00, str. Mihai Viteazul nr. 6.

Surse bibliografice și documentare:

– Pop, Virgil, “Armenopolis. Oraș baroc”, Editura Accent, 2012, Cluj-Napoca

– Arhiva personală a domnului arhitect Claudiu Salanta

– https://pressone.ro/

– https://cluj.com/

– https://clujtourism.ro/

– http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/

– http://www.primaria-gherla.ro/go/institutii/muzeul

– https://www.gherlainfo.ro/

– https://memorialulgherla.ro/

Dec

2020

Retrospectiva 2020 pentru #Aiciastat

2020 a fost un an atipic pentru toți, din care putem să tragem niște lecții serioase pentru viitor. Deoarece suntem deja finalul anului am pregătit o retrospectivă a acțiunilor pe care le-am întreprins astfel încât să apropiem oamenii de patrimoniu în perioada aceasta, adaptându-ne la noua realitate:

Voluntar pentru Asociația Istoria Artei

De ceva vreme sunt voluntar la Asociația Istoria Artei unde descopăr, fotografiez și documentez alături de Oana Marinache bijuterii de clădiri cu povești remarcabile.
Voluntar pentru ARCEN

Sunt de asemenea voluntar pentru ARCEN în cadrul proiectului Catalog București, unde am fotografiat și inventariat case din zonele construite protejate ale orașului. Timpul poate fi cea mai prețioasă resursă de oferit cauzelor în care credem.
Membru donator ProPatrimonio

La începutul anului deveneam membru donator al ProPatrimonio, și le-am urmărit activitatea neîntreuptă (deși adaptată la condițiile noii realități impuse de pandemie). Anul acesta am reușit să vedem și Vila Golescu din Câmpulung-Muscel, un loc de poveste restaurat de ProPatrimonio. Am și scris despre acest monument istoric și despre experiența de a locui acolo, în inima vilei, pentru 5 zile.

Implicare în activitățile Ambulanței pentru Monumente: recital de vioară la Cula Cioabă Chintescu

Am urmărit cu mare interes activitatea Ambulanței pentru Monumente (Care anul acesta a luat chiar premiul special Europa Nostra!), am donat pentru a susține acțiunile lor de punere în siguranță a unor monumente în pericol de prăbușire, iar în toamnă ne-am bucurat chiar să participăm la una dintre acțiunile lor! Andrei a pregătiti un recital la vioară la Cula Cioabă Chintescu din Șiacu, Gorj, pentru voluntarii Ambulanței pentru Monumente Oltenia-Vest, la invitația Monumentalistului, căruia îi mulțumim tare mult. A fost un eveniment surpriză pentru voluntari. Am transmis live concertul pe Instagram și ne-am bucurat foarte mult să vedem entuziasmul participanților. A fost o experiență inedită și am văzut cu ochii noștri cum se pune un acoperiș.

Acțiuni de combatere a distrugerii patrimoniului

Am inițiat câteva acțiuni de combatere a distrugerii unor clădiri din București, am semnat petiții, am participat la întâlniri de vecinătate și sperăm ca în timp să vedem rezultate.
Interviu despre #Aiciastat acordat Emiliei Chebac

Am acordat un interviu despre proiectul Aici a stat Emiliei Chebac, la al cărui club de carte „Emilia Cărți Cafea” particip lună de lună. Cărțile alese de Emilia sunt fix pe gustul meu: memorii, jurnale, cărți cu teme istorice. O încântare!
Takeover Cronicari Digitali pentru „Case cu poveste" din Cotroceni

Am făcut un „takeover” al contului de Instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției Heritage Instawalk „Case de Poveste” unde am prezentat case cu poveste din Cotroceni, în special cele cu arhitectură neoromânească proiectate de arhitecte faimoase precum Henriette Delavrance-Gibory și Virginia Haret Andreescu. Activitatea #Aiciastat se desfășoară predominant pe Instagram și Facebook și vă invităm să ne urmăriți și acolo!
Takeover Cronicari Digitali pentru patrimoniul cultural al județului Maramureș

Am făcut încă un „takeover” al contului de instagram al comunității Cronicari Digitali în cadrul competiției foto naționale organizate de ei, unde am prezentat patrimoniul cultural al județului Maramureș.
Recitaluri de vioară la Casa Costa-Foru

Am participat va voluntar la deschiderea Casei Costa-Foru din București în cadrul proiectului Costa-Foru Rezidență, alături de Lucian Bărăitaru, Cristi Radu, Iulia, Mirela Badea, Veronica Soare, Bogdan, Andreea și mulți alți oameni minunați. Deschiderea a avut loc pentru un weekend în septembrie, în condiții de deplină siguranță, cu tururi ghidate, vizite libere, mici concerte, vizionări de scurtmetraje și alte mici surprize. În plus, Andrei a ținut două recitaluri la vioară care au ieșit absolut minunat.

Recital de vioară la Reconstituirea Războiului de Independență la Calafat

Andrei a ținut și un recital în cadrul reconstituirii Războiului de Independență 1877-1878 de la Calafat. De ce la Calafat, poate vă întrebați? Deoarece de la Calafat a fost trasă prima lovitură românească de tun în Războiul de Independență și aici a rostit Carol I celebra replică: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Am vizitat la invitația Monumentalistului minunatul oraș Calafat, port la Dunăre cu o gară deosebită, cu conace și vile interbelice superbe. Reconstituirea bătăliei a avut loc între voluntari români și bulgari experimentați în astfel de „lupte”, coordonați de experți din cadrul Muzeului Miliar din București.

Podcast despre #Aiciastat cu Cronicari Digitali și Blogul lui Otravă

Ne-am bucurat foarte mult când am fost invitați să povestim despre #Aiciastat în cadrul interviului cu Cristian Șimonca (aka Blogul lui Otrava). Acesta a fost înregistrat în podcastul Cronicari Digitali, un proiect al Zaga Brand (Episodul 5 din Seria a doua). Podcastul Cronicari Digitali este în topuri, fiind al doilea podcast de cultură urmărit la noi în țară și premiat în cadrul competițiilor naționale. În episodul acesta îi puteți auzi pe Florin Piersic Jr, pe noi, aka echipa #Aiciastat, pe Anna Katharina Scheidereiter CSR manager Kaufland România, care vorbește despre voluntariat, și Alex Gâlmeanu. Ne puteți asculta povestind pentru aproximativ 20 de minute de la minutul 25:16 încolo.

Am povestit în direct la emisiunea Eroul Zilei despre #Aiciastat cu Nadina Câmpean

Am fost invitați de Nadina Campean la emisiunea Eroul Zilei pentru a povesti în direct despre proiectul nostru. A fost o experiență plină de emoții!

Înscrierea la masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București

În toamnă m-am înscris la Masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București, Facultatea de Istorie. Până acum cursurile sunt extrem de interesante și sunt ținute de specialiști în domeniu: experți în arheologie, patrimoniu, muzee (specialiști de la INP, Muzeul Țăranului Român, etc.).
Participare la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali

În noimebrie am participat la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali, unde am avut speakeri din diverse domenii, precum Marius Chivu, Simona Rădoi, Melania Medeleanu, Andi Moisescu, Andreea Balaban și mulți mulți alții.
Guest post pe blogul Danei Gonț despre 7 case memoriale din România

După ce am cunoscut-o pe Dana Gonț în cadrul unui eveniment cultural, ne-am conectat imediat. Pasiuni comune, o personalitate captivantă și o prezență deosebit de plăcută. Așa tare m-am bucurat când m-a invitat să scriu un guest post pe blogul ei! Așa că în decembrie s-a concretizat un guest post despre 7 case memoriale din România. Vă invit să îl citiți și să vizitați aceste locuri remarcabile.
Prezentări culturale pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești

Am ținut în decembrie două prezentari pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești în cadrul „Săptămânii Altfel”. Îi mulțumesc încă o dată pentru invitație doamnei Carmen Bajenaru, directoarea Colegiului și profesoară de istorie cu dragoste pentru patrimoniu.

Anul acesta am primit și câteva premii pentru care suntem tare mândri și recunoscători. Și bineînțeles că ne dorim să ne lăudăm cu ele:

Premiul Cronicarului Digital al anului în cadrul competiției naționale Cronicari Digitali 2020, pentru toată activitatea de promovare a patrimoniului

Premiul special Wiki Loves Monuments pentru fotografia unui monument funerar: Capela Știrbey de la Buftea

Premiu acordat de Kaufland în cadrul competiției Heritage Instawalk: Zilele Europene ale Patrimoniului: Monumentul funerar al Capelei Filișanilor

Premiul special în cadrul competiției foto Cronicari Digitali Heritage Instawalk “Rendez-vous aux jardins”: Căsuță lacustră din Muzeul Astra de la Sibiu

Nominalizare pentru concursul Heritage Instawalk “Patrimoniu recent” Cronicari Digitali cu fotografia Romexpo la apus

Vă mulțumim că ați fost alături de noi în acest an, și abia așteptăm să continuăm demersul de a proteja patrimoniul și anul viitor! Vă las mai jos și suita articolelor scrise anul acesta pe blog, dacă vreți să le răsfoiți. La mulți ani!

20/06/2025

„Joy is an act of resistance / Bucuria e o...

Balkanik Festival – Home of World Music revine între 5 și 7 septembrie la Grădina Uranus

20/06/2025

O vilă grandioasă în stil neoromânesc, ce datează din prima...

O vilă interbelică din fostul cartier evreiesc al Capitalei se vinde cu 890.000 euro pe platforma Storia

03/06/2025

Jazz in the Park, a daytime festival, deschide oficial vara...

Jazz in the Park 2025

03/06/2025

O vilă interbelică în stil eclectic, în care a locuit...

O vilă interbelică ce i-a aparținut uneia dintre cele mai frumoase femei din România se vinde cu 1.18 milioane de euro pe platforma Storia

Nov

2020

Palatul Spayer, arhitecții Louis Blanc, Ion D. Berindey și demontarea unui mit

Palatul Spayer a fost construit de bancherul Herman Spayer. El a locuit aici împreună cu soția sa, Margot (născută Blank), fiica lui Mauriciu Blank care a fost co-fondatorul băncii Marmorosch-Blank. Palatul a fost proiectat în stil beaux-arts academist de factură neo-clasică de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc. Din arhive reiese că pe 20 ianuarie 1899 Herman Spayer a depus cerere pentru autorizația de construire pentru “case de locuit cu subsol uă parte și uă parte cu etagiu de zid masiv acoperite cu metal”. Astfel, în cele din urmă, vila a avut demisol, parter, etaj și mansardă, desfășurate pe 435 mp.

Anul 1900, cel al finalizării construcției este marcat pe intrarea laterală monumentală acoperită pentru trăsuri.

Monograma proprietarului (HS) este marcată și ea pe ornamentul balcoanelor.

Vila a fost decorată cu mare fast, cu sculpturi, stucaturi, coloane de marmură, lambriuri, șeminee și tapete. Interioarele au fost pictate de Marechal la 1900, apoi de Francisc Vodak la 1908.

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Louis Pierre Blanc (1860-1903) a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în modelarea capitalei noului regat al regelui Carol I (1839-1914). Sosit în București la începutul anului 1884, la recomandarea colegului și prietenului său de la Școala de Arte Frumoase din Paris, Ion Mincu (1852-1912), tânărul arhitect elvețian Blanc găsește aici multe șanse de afirmare profesională. În următorii 19 ani realizează în București multe edificii emblematice: Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină, Institutul Bacteriologic, serele din Grădina Botanică, dar și reședințele private ale lui Nicolae Filipescu, Herman Spayer, Mauriciu Blank sau Ion Lahovary. În plus, unul dintre proiectele sale remarcabile este Universitatea din Iași, în colaborare cu inginerul George Duca (fiind angajat în cadrul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice).

Din păcate o parte dintre clădirile proiectate de el au dispărut, precum: Institutul Botanic (1888-1889), imobilul Louis Blanc – Aloys Brémond (1888-1889) care s-a aflat pe Calea Victoriei nr. 124 (vizavi de Palatul Știrbey), casa Elenei, văduva gen. Gheorghe Adrian (1890), de pe str. Povernei nr. 2 colț cu str. V. Alecsandri, Institutul Schewitz-Thierrin (1895) de pe str. Scaune nr. 52. Blanc a colaborat bine și cu reprezentanții comunității elvețiene la București (Brémond, Schewitz-Thierrin etc.).

Louis Blanc a fost adeptul stilului beaux-arts de factura neoclasică (ceea ce vedem și la palatul Spayer), dar introduce în spațiul bucureștean și neorenașterea franceză. Proiectează clădiri de cele mai multe ori monumentale, grandioase.

El a fost și un bun întreprinzător în căutare de afaceri profitabile. Astfel, a achiziționat terenuri pe care le-a parcelat în vederea construirii unor vile și vânzării ulterioare pentru a obține profit. Asociatul său, Luigi Scolari, este și cel care a construit marea majoritate a vilelor proiectate de arh. Blanc. Anul acesta marcăm și 160 de ani de la nașterea acestui arhitect prolific responsabil de numeroase edificii deosebite în peisajul nostru cotidian.

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Între 1907-1909 vărul Irinei Blanc, arh. Ion D. Berindey a adaugat grajdurile, sera și a refăcut unele detalii decorative ale reședinței Spayer. Este posibil ca după decesul arhitectului Louis Pierre Blanc în 1903, văduva sa să îl recomande pe Ion D. Berindey (ea având origini în această familie). Din arhive reiese că au mai avut loc intervenții ulterioare asupra palatului, de exemplu, în 1913 s-a înlocuit o scară deteriorată și au fost refăcute tencuielile.

Demontarea unui mit

În multe surse pe internet este vehiculată în mod eronat informația că aici ar fi fost sediul Băncii Marmorosch-Blank. Acest lucru NU este adevărat. Posibil ca această informație să fie o inferență de la faptul că Herman Spayer a fost ginerele lui Mauriciu Blank (co-fondator al băncii) sau de la faptul că el a fost în consiliul de administrație al acestei bănci. O altă ipoteză ar fi că în perioada marei crize economice din anii ’30, când banca a avut grave probleme financiare, Spayer să fi adus proprietatea ca aport la capitalul social al băncii (dar această teorie nu a fost verificată în arhive).

Palatul Spayer în istoria recentă

Cert este că imaginea vilei a fost de referință pentru București la începutul secolului XX, fotografia acestuia fiind imprimată pe cărți poștale, vederi ilustrate și ghiduri turistice. Dar din ceea ce știm din arhive, până la venirea comuniștilor vila a fost în proprietatea familiei.

După instaurarea comunismului, vila a fost naționalizată, aici fiind depozitate obiecte de artă și ținându-se întâlniri de protocol ale partidului comunist. După Revoluție a intrat în proprietatea RAPPS și a devenit sediul Asociației “21 Decembrie 1989”, fiind timp de 4 ani (între 1992-1996) și sediul central al Convenției Democratice Române (CDR). De aceea are la intrare bustul lui Corneliu Coposu, marele politician țărănist. Bustul a fost comandat defamilie și de Ana Blandiana, realizat de artiştii Iliescu şi Bolborea și dezvelit în 1997.

Este interesant că Corneliu Coposu are în Bucureşti alte 3 busturi, amplasate în diverse locuri: lângă Biserica Crețulescu (sculptat de Mihai Bucurei și dezvelit în 1996), în parcul de lângă biserica Sfântul Mina, pe Bulevardul Coposu și în Grădina Valorilor Româneşti din Parcul Lumea Copiilor.

În Palatul Spayer a funcționat până de curând și un bar-bistro, unde se organizau diverse evenimente. A fost retrocedată moștenitorilor și ulterior vândută, așa că acum se află în posesia Camerei Notarilor care începe procesul de restaurare.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada Batiștei 24 A, București, Sector 2, România.

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI B-II-m-B-18096.

Palatul a intrat în restaurare începând cu toamna anului 2020 și nu se poate vizita decât cu cerere la Camera Notarilor.

Surse:

– tur ghidat cu Asociația Istoria Artei

– Marinache, Oana, “Louis Pierre Blanc… o planșetă elvețiană în serviciul României” apărută la Editura Istoria Artei, București, 2014

– https://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/louis-pierre-blanc/

– https://www.cotidianul.ro/centenar-corneliu-coposu/

Oct

2020

Arhitectul Joseph Schiffeleers, familia Marincu și Calafat

Palatul Marincu din Calafat a fost proiectat de Joseph Schiffeleers la începutul secolului XX, în stil neo-clasic francez cu accente de baroc și roccoco. Din presa locală aflăm că lucrările începuseră în 1904 până în 1908, iar șantierul a fost coordonat de arh. Constantin Rogalski, antreprenori fiind în marea majoritate italieni: Pietro Adotti, Georgetti, Traunero (care s-au și stabilit ulterior la Calafat – având numeroase lucrări, atât cavouri grandioase în cimitirul din Calafat, cât și locuințe private). Interiorul este bogat ornat cu elemente decorative deosebite din travertin şi marmură, coloane de marmură, oglinzi din Veneția, pereți şi tavane pictate (opera pictorului polonez, stabilit pe atunci la Craiova, Francisk Tribalski).

Astăzi se împlinesc chiar 170 de ani de la nașterea arhitectului olandez Josef Schieffeleers. Acesta s-a născut la 19 octombrie 1850 la Maastricht și s-a stabilit în România de la 20 de ani. Schieffeleers și-a început ucenicia în arhitectură în Olanda și Franța, fiind trimis în România pentru diverse lucrări de arhitectură industrială, între 1870-1875 lucrând la căile ferate.

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Faptul că palatul a fost proiectat de Schiffeleers, și nu de Paul Gottereau, așa cum se credea până astăzi, reprezintă descoperirea Oanei Marinache din cercetările ei pentru monografia arhitectului, care va apărea în cursul lunii noiembrie la Editura Istoria Artei. Astfel, în revista „Printre hotare”, anul II, nr. 13, din martie 1909, la pagina 182, într-o descriere amplă a activității unei firme de mobilă, apare o informație inedită: „Ultima instalațiune importantă făcută de casa Kriéger e aceea a d-lui Marincu, din Calafat, făcută de d. architect Schifeleers, situată pe o colină care dominează întreg țărmul danubian. Spațiul ne lipsește spre a descrie în amănunțime bogatul mobilier furnizat de casa Kriéger; vom indica numai: marele hall în stil Régence; salonul Ludovic XIV; salonul Ludovic XV și salonul Ludovic XVI; buduarul în stil românesc; fumoarul turcesc, marea sală de mâncare în stil Renaissance; marea cameră de dormit Ludovic XVI; cabinetul de toaletă; sala de baie și cabinetul de lucru în stil englez.”

Așa cum povestește Alexandru Pârvan, fostul director al muzeului: „Palatul Marincu avea o suprafață de 8.333 m.p., pe trei niveluri și a costat în acei ani un milion în monede de aur. Construcția principală, subsol, parter, hoch-parter, etaj și turla, însuma 48 de încăperi cu diferite destinații. De locuit efectiv au fost 11 camere la hoch-parter dând toate în marele hol, 4 la etaj, 6 la subsol. I s-a instalat lumină electrică, calorifer, ascensor pentru transportul mâncării de la bucătăria din subsol la sufrageria din hoch-parter, apă curentă.” Domeniul mai dispunea și de anexe: casa portarului, casele servitorilor, grajduri, garaje, sere cu plante exotice.

Ștefan Marincu și familia sa

Proprietarul, Ștefan Marincu (1858-1914), primar al Calafatului în perioada 1911-1914, se trăgea din negustori sârbi, care ajunseseră proprietari de moșii peste Dunăre. Conform poveștilor Florentzei Georgetta Marincu, una dintre descendentele familiei, Stăncună Ţenovici, vlah din Novo-Selo pe Timoc se căsătorise cu o anume Maria din Poiana Mare. Stăncună Țenovici a fost haiduc în ceata răzvrătiţilor lui Miloş Obrenovici, și a pierit la Negotin în luptă cu turcii. Maria şi feciorul ei Marinco, datorită persecuţiilor turceşti, au trecut Dunărea şi s-au împământenit în satul ei de baştină, Poiana Mare, după răscoala lui Tudor Vladimirescu. Marinco, cu sânge sârbesc în vine, negustor priceput, a devenit omul de încredere al curţii lui Miloş Obrenovici.

Aceștia sunt strămoșii lui Ştefan Marincu, cel care s-a născut în Poiana-Mare la 28 ianuarie 1858. Părinţii săi, ca întregul neam, se îmbogățeau rapid din negoț. Toţi trecuseră de la negustoria mică (lână cănurită vândută la Sibiu, produse alimentare şi gospodăreşti), la negustoria mare, vânzând mii de porci la Budapesta şi Viena. Câştigul l-au întrebuinţat ca să ia pământuri în arendă. Mergându-le bine, şi-au cumpărat multe dintre aceste moşii. Ioniţă, tatăl său, cel mai avut dintre toţi, a luat de la moştenitorii voievodului Miloş Obrenovici domeniul Poiana-Desa, adăugându-i şi o fâşie de pământ din Tunari. Ambiţios, şi-a trimis copiii la studii în străinătate. Așa că Ştefan Marincu a făcut Liceul Comercial la Braşov, pe atunci în Austro-Ungaria, şi Academia de Înalte Ştiinţe Economice la Viena. Revenit la Poiana-Mare s-a căsătorit în 1884 cu Maria Mirica, pe atunci o frumoasă brunetă cu ochii verzi de 17 ani, care făcuse pensionul la călugăriţe în Craiova şi primise o zestre bogată de la tatăl său, arendaş, proprietar apoi de moşii şi clădiri în Calafat. Cei doi, Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu, au avut două fiice, Olga și Mărioara.

Ștefan Marincu și Maria Mirică-Marincu obișnuiau să organizeze evenimente fastuoase în Calafat, celebră fiind și primirea în vizită a familiei regale cu ocazia dezvelirii monumentului independenței la data de 28 aprilie 1904. Prim-miniştrii D. A. Sturdza şi Ionel I. C. Brătianu, alţi membri ai guvernelor, au venit la Calafat nu numai în propagandă electorală, ci şi pentru a urmări starea şcolilor şi unele mari lucrări din oraş. Protipendada Craiovei era nelipsită la ospeţele, balurile, vânătorile renumite ale calafetenilor.

Florentza Georgetta Marincu povestea chiar că la inaugurarea palatului din 1908 s-au adus produse de pește şi icre negre de la Vidin, şampanie şi coniac din Franţa, vinuri din Italia, fructe exotice şi mastică de Hios din Grecia. Maria Mirică-Marincu şi-a întâmpinat oaspeţii de vază în pragul hall-ului alături de soţul său, îmbrăcată într-o minunată rochie de dantelă neagră cu trenă, creaţie a casei de modă Worth de la Paris şi cu o diademă de briliante pe care a comandat-o la Cartier, vestit bijutier francez.

Din păcate Ștefan Marincu a avut o soartă nefericită. Prima fiică, Olga, a murit la puțin peste 1 an de meningită, iar cea de-a doua, Mărioara, a trăit până la 13 ani, decedând de TBC în 1900, la o clinică din Elveția unde n-a putut fi tratată. În 1903 a ridicat cavoul familiei, proiectat tot de Jospeh Schiffeleers, vizibilă fiind și semnătura lui pe cavou.

În memoria Mărioarei, Ștefan Marincu a ridicat palatul cu peste 40 de încăperi. El l-a donat ulterior, în 1914, statului român pentru a găzdui o școală de fete în onoarea fetei sale. Potrivit dorinței testamentare, soția sa, Maria Marincu, a folosit palatul până la moartea sa, în 1926. În acel an, palatul a intrat efectiv în proprietatea primăriei orașului Calafat.

Palatul Marincu în istoria recentă

Inițial școală de fete cu internat “Sfânta Maria”, nume ce amintea de Mărioara, palatul a devenit apoi grădiniță de copii. Mai târziu, în Palatul Marincu a funcționat o școală de meserii a surorilor Vătulescu, la care tinerele fete învățau să coasă, să țeasă, să brodeze și să facă trusouri pentru căsătorie. Mai târziu, palatul a găzduit cursurile Școlii Agricole din Calafat și a fost gazdă pentru diverse servicii ale Sfatului Popular Raional Calafat. Ulterior, într-o aripă din palat a fost instalată și Casa Pionierilor.

Palatul a fost reabilitat între 2001-2003 și astăzi găzduiește Muzeul de Artă din Calafat și Centrul Cultural Bulgar, și deține lucrări ale unor mari artişti plastici români: picturi de Nicolae Grigorescu, Henri Catargi sau Theodor Pallady și sculpturi de Ion Irimescu, Nicu Enea, George Demetrescu Mirea. Florentza Georgetta Marincu și Ilie Marincu au făcut importante donații muzeului, printre care mobilier, pianul de concert și candelabrul din Marea Sală a Oglinzilor.

Noi am vizitat muzeul în octombrie 2020, când am fost la Calafat cu ocazia reconstituirii Războiului de Independență din 1877-1878. Cu această ocazie am fotografiat și “soldații” care au intrat solemn în palat pentru a vedea o expoziție tematică.

Detalii Tehnice

Adresa: Strada 22 Decembrie 6, Calafat 205200, România.

Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2013, cod LMI DJ-II-m-B-08213.

Tel.: 0251.232.521 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Email: muzartcalafat@yahoo.com

Programul de vizitare este variabil în perioada de pandemie.

Surse:

Tur ghidat cu Monumentalistul

http://www.monumenteoltenia.ro/palatul-marincu/

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=294

https://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/11/destinatie-romania-palatul-marincu-din-calafat-trista-poveste-a-unei-mari-familii-11-37-49

https://adevarul.ro/news/bucuresti/josef-schiffeleers-arhitectul-eforiei-spitalelor-civile-1_5f7d681d5163ec4271a54a1b/index.html?fbclid=IwAR1-hvTEcDyKpvr13QzuXAOtSMZB9qyC6AJN3Tzb9KYpPlpCxeyr3GzHzDs

Sep

2020

Vila Golescu – un monument istoric viu

Un monument istoric unde te poți caza, poți citi, poți lua ceaiul sau poți studia: vila Golescu este un monument istoric viu, ce trăiește în ton cu vremurile actuale.

Aici a stat Vasile Golescu, membru al vechii familii Golescu (ce are origini încă din secolul al XV-lea) și inginer silvicultor absolvent în 1897 al École des Eaux et Forêts de Nancy (Școala de Ape și Păduri) din Franța. El a intrat în posesia unui teren în pantă cu o pădure naturală extrem de bogată și a transformat terenul printr-o terasare inovativă pentru acea vreme, construind vila și parcul cu 3 terase care încă rezistă. Din pădurea naturală care era aici odată încă se păstrează o porțiune în spatele vilei. Vasile Golescu a plantat numeroase specii de plante și arbori care din fericire au supraviețuit războaielor mondiale și epocii comuniste: magnolie, gingko biloba, salcâm japonez, arbore lalea sau castan comestibil.

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Vila a fost construită în mijlocul parcului dendrologic în stil neo-românesc în 1910. Vasile Golescu a denumit vila Ștefan Golescu, după fiul său, care din păcate a murit în Primul Război Mondial. Arhitectul care a proiectat această bijuterie este Constantin N. Simionescu. Ancadramentele ferestrelor sunt realizate din piatră de Albești, iar foișorul și arcadele sunt tipice arhitecturii neo-românești. Ancadramentele sunt decorate cu „frânghia împletită”, simbol creștin prezent în arhitectura bisericilor medievale românești. Vila este flancată de o anexă asemănătoare unei cule oltenești, care astăzi găzduiește studenții care vin pentru diverse școli de vară.

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Ultimele descendente ale acestei ramuri a familiei Golescu, surorile gemene Irina și Viorica Golescu, au putut locui la conac în perioada comunistă, izolate într-o singură cameră având în casă alți chiriași. Deși au trăit în niște condiții de sărăcie lucie, au avut inspirația de a ascunde majoritatea lucrurilor valoroase ale familiei în pod, printr-o scară secretă, ceea ce a permis recuperarea ulterioară a acestor obiecte valoroase de patrimoniu. Ele nu au avut moștenitori, așa că au donat conacul către Fundația ProPatrimonio, cu scopul salvării ansamblului, astfel încât generațiile viitoare să înțeleagă mai bine istoria României.

Fundația ProPatrimonio (cu ajutorul donatorilor) s-a ocupat de renovarea și restaurarea conacului, a domeniului, a parcului dendrologic, a mobilierului și a obiectelor personale ale familiei Golescu. Pentru refacerea parcului au fost folosite chiar notițele creatorului său numite: „Arbori, arbuști, flori care am plantat în grădină”, păstrate de cele două domnișoare Golescu. În plus, una dintre reușitele Fundației a fost de integrare a conacului în viața comunității și în circuitul turistic cultural. Astfel, conacul Golescu din Câmpulung Muscel a căpătat o a doua viață, una foarte valoroasă în momentul în care ne aflăm: găzduiește artiști care contribuie la conservarea și întreținerea permanentă a conacului, găzduiește concerte, ateliere, întâlniri și conferințe culturale și nu numai, organizează vizite ghidate pentru turiști, organizează școli de vară și multe multe altele.

Interiorul Vilei Golescu

În interior se află o scară monumentală din lemn masiv, obiecte originale de mobilier în stil Biedermeier sau Art Nouveau, tablouri deosebite, portrete ale apropiaților familiei, litografii, cărți rare care au făcut parte chiar din colecția lui Vasile Golescu. Cărțile au fost inventariate și pot fi citite, studiate, admirate. Printre surprizele care merită descoperite chiar în conac se află lampa cu abajurul pictat de una dintre surori, dulapul cu ferecături din alamă, operele de artă recente create de artiștii care au stat cazați aici, scaunele cu piele de Cordoba și bineînțeles, impresionanta colecție de cărți originale (unele dintre ele tratate de specialitate aparținând chiar lui Vasile Golescu).

Cazare la Conacul Golescu

Noi am petrecut 5 zile minunate la Vila Golescu, unde ne-a gătit Maria din Câmpulung, iar domnul Nica (zis și Taiu’), administratorul locului, ne-a plimbat prin fiecare ungher al parcului dendrologic și în fiecare cotlon al casei, încântandu-ne cu povestiri despre istoria familiei și a domeniului. Ne-a acompaniat în parcul povestindu-ne despre fiecare copac în parte, ne-a făcut un tur extins al casei și al secretelor, a stat cu noi târziu în noapte, ba chiar ne-a făcut și focul în sobă (deși era iulie, pe vârful dealului unde se înalță conacul, seara se lăsa un frig plăcut). El ne-a arătat că în parc se află chiar un leagăn care a fost folosit la filmările pentru Octav care au fost realizate aici. Am fi petrecut zile în șir stând de vorbă cu el, ascultându-i poveștile, citind cărțile din biblioteca istorică a familiei Golescu sau pur și simplu respirând un aer proaspăt de „istorie vivantă”, căci da, locul este încărcat de energia minunată a oamenilor care îl îngrijesc și îl îmbogățesc constant.

Dacă vreți să petreceți câteva zile de poveste vă puteți caza aici prin Experience Transylvania, iar dacă sunteți membrii donatori ProPatrimonio puteți beneficia de un preț preferențial. Parcul și vila sunt un exemplu de educație și promovare a bunelor practici în conservarea și restaurarea patrimoniului, condițiile de cazare sunt minunate (în timpul pandemiei se cazează o singură familie în vilă: un conac doar pentru voi!), iar momentele petrecute aici cu siguranță vor fi de neuitate. Vă încurajez chiar să deveniți membri sau voluntari pentru a susține o fundație care a dovedit an de an că se implică în proiecte de restaurare și valorificare a patrimoniului din țara noastră.

Detalii Tehnice

Adresa: Soldat Golescu 3, Câmpulung-Muscel. Ansamblul figurează pe lista monumentelor istorice din 2015, cod LMI AG-II-m-B-13530.

Tel. Taiu’: 0731.878.832 (pentru grupuri, se recomandă să sunați înainte)

Noi am fost cazați la Conacul Golescu în iulie 2020. Programul de vizitare este variabil, și dacă aveți noroc să îl găsiți pe Taiu’ s-ar putea să vă deschidă conacul la orice oră. La finalul vizitei puteți face o donație pentru acest loc minunat, care este întreținut cu har an de an.

Echipa de restaurare a fost formată din:

Responsabil: Caroline d’Assay (președinte ProPatrimonio, restaurator de pictură și obiecte de artă)
Vilă și canton: arh. Matei Lykiardopol (†2003), arh. Alexandra Chiliman, arh. Adrian Coșa
Parc: arh. Alexandra Chiliman, peisagist Clément Briandet, peisagist Nicolas Triboi, grădinar peisagist Clément Guigues (Compagnon du Devoir et du Tour de France)
Restaurare mobilier și obiecte decorative: Aurel Puchianu, arh. Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay
Inventariere mobilier și bibliotecă: Matei și Victoria Lykiardopol, Nicolas Triboi, Andreea Săvescu, arh. Alexandra Shafir
Inventar mobilier: Caroline d’Assay, Roxana Triboi, arh. Anca Coșa
Inventariere arhive: Andreea Săvescu, Félix Mioulet, Alexandra Shafir

Surse:

https://artsandculture.google.com/exhibit/vila-golescu-fundatia-pro-patrimonio/wRYuSm4b?hl=ro

https://www.propatrimonio.org/index.php/home/golescu-2/

Jun

2020

10 cetăți din Dobrogea de Zilele Europene ale Arheologiei

Zilele Europene ale Arheologiei se desfășoară în perioada 19-21 iunie 2020, cu tema Arheologia pentru Toți. Cu această ocazie, Institutul Național al Patrimoniului organizează un program alternativ pentru demistificarea unei meserii puțin cunoscute în afara cercurilor specialiștilor, și de multe ori simplificate prin analogii la aventurile lui Indiana Jones.

Pentru sărbătorirea domeniului captivant al arheologiei, iubitorii de istorie și de explorări pot călători virtual în situri și parcuri aheologice importante, precum Histria, Ulmetum, Edificiul Roman cu mozaic, Cetatea Noviodunum-Isaccea, Măgura-Gumelnița, și pot descoperi obiecte valoroase din patrimoniul nostru arheologic, digitizate de către specialiști.

Vineri, pe 19 iunie, între 10:00 și 16:00 am participat la o dezbatere aprinsă și interesantă între arheologi de la Institutului Național al Patrimoniului și partenerii lor de la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Inspectoratul General al Poliției Române, Facultatea de Istorie a Universității din București, Muzeul Național de Istorie a României. Dezbaterea, intitulată chiar Arheologia Pentru Toți, încă mai poate fi urmărită pe pagina Facebook a Institutului Național al Patrimoniului.

Pentru a întâmpina acest demers, vă propun o călătorie virtuală la 10 cetăți din Dobrogea pe care le-am vizitat în decursul timpului. Dobrogea este locuită din cele mai vechi timpuri: prin cercetări arheologice au fost atestat obiecte din neolitic din cultura Gumelnița și din cultura Hamangia (cunoscută fiind statueta „Gânditorul de la Hamangia”). Dobrogea a fost bătătorită de armatele perșilor, de cele romane, de popoarele migratoare, pentru ca mai apoi să fie sub stăpânire musulmană. Poziția sa strategică a determinat și faptul că a găzduit numeroase cetăți de apărare.

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

Vegetație sălbatică la Păcuiul lui Soare

Zidurile cetății Păcuiul lui Soare se pierd în Dunăre

Pe insula Păcuiul lui Soare am ajuns cu unicul barcagiu care plimbă turiștii dornici să ajungă în acest loc rupt de civilizaţie, faimos mai degrabă pentru plajele sale liniștite și pustii. Barcagiul ne-a și ajutat să găsim ruinele cetății, în capătul de nord al insulei. Ne-am bucurat să descoperim printre tufișuri și vegetație abundentă ruinele fortificației medievale, construite între anii 972-976 de către militarii împăratului bizantin Ioan Tzimiskes (zis și “cel scund”) și locuită până în secolele XIII-XV. Zidurile vechi, construite din pietre imense, sunt acoperite de buruieni într-un spectacol extrem de pitoresc.

Cetatea a fost descoperită în 1955, şi se mai văd câteva case ale arheologilor care au săpat în trecut aici şi au scos la lumină obiecte de uz casnic, monede, bijuterii și zeci de morminte medievale. Profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti a cercetat cetatea şi a scris o monografie, avansând ipoteza că aici ar fi de fapt vestita Vicina și că acesta este al doilea sit din țară ca mărime și potențial arheologic, după Sarmizegetusa. La momentul descoperirii aproximativ 25% din cetate era vizibilă, dar în 2011 se mai vedea 10-15% din cetate, din cauza eroziunii fluxului și refluxului Dunării și a curenților puternici. Însă atunci când nivelul Dunării scade, zidurile cetății ies din ape și se întrezare cetatea care a fost cândva o bază navală bizantină puternică.

2. Cetatea Histria

Vase ceramice pictate descoperite la Histria - parte din muzeu

Piatră funerară descoperită la Histria - parte din muzeu

Histria a fost întemeiată de coloniştii veniţi din Milet, la mijlocul secolului VII î.Hr., conform unui autor necunoscut care se leagă de opera geografului Skymnos din Chios (cca. 250-180 î.Hr.): “Oraşul Istros şi-a luat numele de la fluviul Istros [vechii greci numeau Dunărea Istros]. L-au întemeiat milesienii, pe vremea când armata sciţilor barbari a trecut în Asia, urmărindu-i pe cimerienii care fugeau din Bosfor”. Mai mult, Eusebius din Caesarea (260-340 d.Hr) a scris și el despre Histria: “În anul 657 î.Hr., în timpul celei de-a 33-a Olimpiade, a fost întemeiată cetatea Istros din Pont”. În mod clar, cele mai vechi descoperiri ceramice de la Histria datează din jurul anilor 630-620 î.Hr.

A fost printre primele colonii grecești din vestul Mării Negre și timp de 1300 de ani s-a dezvoltat continuu. În perioada sa de glorie au apărut primele monede de pe teritoriul țării noastre (între anii 480-475 î.Hr.), iar numărul locuitorilor Histriei ajunsese la aproape 25.000. Era împărțită între acropolă și asezarea civila, tipic orașelor antice grecești. În secolul VII d.Hr. orașul a fost abandonat din cauza colmatării vechiului golf al Marii Negre (laguna Razelm-Sinoe de astăzi) dar și din cauza distrugerilor provocate de invazia de avaro-slavilor (în secolul VII d.Hr.). În 1868 cetatea a fost identificata de arheologul francez Ernest Desjardins, dar cercetarile efectiv au început în 1914, la inițiativa lui Vasile Pârvan, care a considerat-o Pompeiul românesc datorită artefactelor descoperite aici.

Noi am vizitat întâi Muzeul de Arheologie (amenajat in 1982 și renovat ulterior), unde am văzut basoreliefuri, colecția de amfore și stele (pietre funerare) și o parte din fațada de marmură a templului închinat “Marelui Zeu”. În exterior, în cetatea propriu-zisă, am văzut zidul de apărare cu turnuri și bastioane, ruinele templelor grecesti, ruinele locuințelor, bazilici creștine, templul Afroditei, templul lui Zeus, forumul, piața, reteaua stradala (cu străzile pavate) și câteva conducte de canalizare. Bazilica episcopală ce datează din secolul VI d.Hr. dovedește faptul că Histria devenise deja episcopie.

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

Ruinele de la Capul Doloșman și Lacul Razim

Ruinele unei așezări din cetatea Argamum

Cetatea a fost inițial denumită Orgame sub stăpânire grecească, ulterior dobândind denumirea latină de Argamum. Datează din secolul al VII-lea î.Hr. și pare să fie mai veche decât Histria, conform scrierilor antice. Ba chiar a fost în competiție acerbă cu cetatea Histria, și s-a dovedit că Argamum este mai vechi cu câteva decenii. Cetatea este situată în Jurilovca, pe malul lacului Razim, pe capul Doloșman.

Aici s-au descoperit ziduri de incintă, 4 bazilici paleocrestine și cel mai vechi mormant grecesc (datând din sec. VII î.Hr.), locul este uriaș: întregul sit are aproximativ 100 ha. De aici au fost scoase la iveală vestigii unice, monede folosite la schimb, vârfuri de sageată confecționate din bronz, delfinași olbieni și lingouri de bronz sub forma mamiferelor marine.

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

Vedere cu mausoleul de la Tropaeum Traiani

Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată în urma victoriei lui Traian în faţa lui Decebal la răscrucea de drumuri de la Dunăre la Marea Neagră, unde se afla o aşezare geto-dacică mai veche. Aici împăratul Traian a înfiinţat o staţiune militară lângă care a fost înființată și o aşezare rurală cu caracter civil populată cu locuitorii geto-daci şi cu noii colonişti, în cea mai mare parte veterani aşezaţi şi împroprietăriţi. Monumentul era parte a unui complex, format dintr-un altar funerar, construit în amintirea ostaşilor căzuţi în bătălie și dintr-un mausoleu care a fost ridicat în memoria unui ofiţer superior roman.

Începând cu mijlocul secolului II aşezarea se dezvoltă economic şi cultural devenind un important centru urban. Înainte de anul 170 este ridicat la rang de municipium (accest lucru fiind atestat pe câteva inscripţii locale din sec. II-IV). În jurul anului 170 are loc invazia costobocilor când cetatea are de suferit. Mai târziu, în timpul dinastiei Severilor, vechea cetate este refăcută. După atacurile carpo-gotice din secolul III cetatea este iar refăcută de Constantin cel Mare şi Licinius (în jurul anului 316). În secolul VI, sub împăraţii Anastasius I şi Iustinian, cetatea trăiește ultima perioadă de înflorire. Viaţa urbană s-a prelungit în această zonă până la sfârşitul secolului VI – începutul secolului VII. Ruinele cetăţii au fost identificate de Grigore Tocilescu în anii 1891-1909. Este considerată cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei.

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

Detaliu cu melc pe fortificația de la Enisala

Cetatea medievală Enisala, pe dealul calcaros care flanchează lacurile Razim şi Babadag, construită în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cu scop militar, cel mai probabil de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră la acea vreme. De aici urmăreau genovezii navele de comerţ în perioada în care controlau traficul pe apă. Numele cetăţii provine de la turcescul “yeni” (nou) și regionalismul dobrogean “sale” (aşezare, sat), adică “aşezare nouă”.

Cetatea are un plan poligonal care se mulează pe unduirile dealului. Astăzi zidurile şi bastioanele se păstrează în unele puncte pe o înălţime de aproape 10 m. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a fost integrată în sistemul defensiv al Ţării Româneşti, dar a fost ulterior abandonată în contextul înaintării stăpânirii turceşti la nord de Gurile Dunării (sfârşitul sec. XV) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră. În timpul confruntărilor armate ruso-turce care s-au desfăşurat pe teritoriul Dobrogei a supraviețuit pentru că nu mai era o cetate activă în acel moment.

La baza cetăţii Enisala au fost găsite în timpul cercetării peste 500 de complexe arheologice, dintre care peste o sută de morminte în care au fost îngropaţi, cel mai probabil, cei care locuiau în cetatea genoveză. A fost găsită și o aşezare neolitică ce aparţine Culturii Gumelniţa (din a doua jumătate a mileniului V î.Hr.) și o aşezare din prima Epocă a Fierului.

Este interesant că în lacul Babadag încă se mai găseşte anghila (peşte asemănător șarpelui), iar lacul Razim este unul dintre cele mai mari din ţară, făcând parte din complexul lagunar Razim-Sinoe.

Chiar în Enisala se mai poate vizita o gospodărie țărănească conservată “in situ” specifică nordului Dobrogei din zona lacului Razim, de la începutul secolului XX. Ansamblul cuprinde o casă lipovenească cu chiler, tindă centrală și două camere și anexe tipice: bucătăria și cuptorul de vară, grajdul pentru animale, porumbarul, șoproanele, fântâna. Anexele gospodărești au fost reconstituite și găzduiesc colecții de unelte agricole, căruțe pictate tipic dobrogene, unelte pescărești, scule și produse de dogărie, fierărie, albinărit, olărit, obiecte pentru industria casnică textilă. reconstituire a unei gospodării tradiţionale de la începutul secolului XX. Totul este foarte bine restaurat și inspiră o atmosferă romantică, de calm și puritate.

Casa tradițională dobrogeană - vedere de la uliță

Colecția de mijloace de transport tradiționale

6. Cetatea Capidava (Topalu)

Ruinele "restaurate" de la Capidava și-au pierdut farmecul

Ruine la Capidava și un punct de observație

Un cal paște liniștit printre ruinele de la Capidava

Capidava (sau “Cetatea de la cotitură”) a fost importantă în sistemul defensiv roman făcând parte din limes-ul dunărean, seria de castre şi fortificaţii ridicate de împăratul Traian la începutul secolului al II-lea. Datorită importanţei strategice a locului aflat pe un masiv stâncos pe malul Dunării, aici a fost instalată o staţiune militară și un centru civil de detaşamentele din Legiunea a V-a Macedonica şi Legiunea a XI-a Claudia. În 1924 arheologul Grigore Florescu inițiază primele săpături arheologice, trimis de Vasile Pârvan, desi cu câțiva ani în urmă fraţii Ghenciu din Brăila au distrus semnificativ cetatea prin exploatarea masivului stâncos.

În cadrul proiectului Frontierele Imperiului Roman, UNESCO a elaborat un plan de revitalizare a monumentelor antice din acea perioadă și a alocat fonduri semnificative pentru acest demers. În România avem cea mai lungă porțiune din vechiul limes roman, 1.500 de km. Capidava a obținut 16 milionae de euro fonduri europene pentru reconsolidarea zidurilor, a turnurilor, a vestigiilor, în vederea repunerii lor în circuitul touristic. Dar din păcate în urma restaurării incorecte, Capidava nu mai corespunde criteriilor de autenticitate și integritate definite de UNESCO pentru înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial. Deși nu era nimic marcat am reușit să intuim ruinele zidului de incintă, poarta cetăţii străjuită de un turn și traseul fundaţiilor turnurilor în formă de potcoavă. În interiorul cetăţii se pot vedea ruinele mai multe construcţii dispuse în jurul unor piaţete private, prevăzută cu portice, cărări de acces şi canale de scurgere. Se mai pot distinge vag printre ruinele prost restaurate, acoperite cu ciment modern, o bazilică și instalaţia portuară, iar în afara cetății mai există terme romane şi o necropolă.

La Topalu se găsește și Muzeul de Artă “Dinu și Sevasta Vintilă”, casa natală a medicului colecționar Gheorghe VIntilă, care deține una dintre cele mai valoroase colecţii de artă plastică românească: picture de Grigorescu, Luchian, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Steriadi, Ressu, Iser, Ciucurencu şi lucrări ale unor sculptori precum Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea sau Ion Jalea. Gheorghe Vintilă a fost prieten cu Oscar Han și așa a intrat în contact cu artiștii epocii, inclusiv cu membrii grupului celor 4 (artiștii de la Balcic), și și-a donat colecția statului român, cu condiția să se instituie un muzeu care să poarte numele părinților săi.

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

La Halmyris a fost o puternică cetate romană şi romano-bizantină, sediu al unor unităţi militare şi staţie a flotei dunărene Classis Flavia Moesica. Aici au fost descoperite monumente de arhitectură militară, civilă şi religioasă, între acestea fiind bazilica episcopală cu cripta primilor martiri dobrogeni – Epictet şi Astion.

Cetatea romană şi romano-bizantină Halmyris a fost întemeiată într-o zonă cu urme de locuire din secolele VI-I î.Hr. pe malul golfului antic Halmyris al Marii Negre. A cunoscut mai multe etape evolutive: fortificaţie romană de pământ (sec. I), castru de piatră și sediu al unor unităţi ale legiunilor I Italica şi XI Claudia Pia Fidelis până a devenit sediul staţiei flotei militare romane Classis Flavia Moesica în secolul II-III). Inscriptiile descoperite în cadrul fortificațiilor mentionează un Vicus Classicorum – “satul corabierilor”, probabil aşezarea întemeiată de veteranii flotei stabiliţi la Halmyris după îndeplinirea stagiului militar. În secolul IV cetatea s-a dezvoltat devenind unul din cele 15 oraşe importante ale provinciei Scythia Minor, în timpul domniei împaratului Constantin cel Mare, aici ridicându-se o basilica episcopală. Fortificaţia romană a funcționat până în primul sfert al secolului VII.

Cetatea romano-bizantină are o formă trapezoidală, cu o suprafaţă de cca 2 ha, cu 15 turnuri, trei porţi şi trei valuri de apărare. Principalele monumente dezvelite şi parțial restaurate sunt Poarta de Nord, termele, Poarta de Vest și bazilica paleocreştină. În 2001 a fost descoperită sub altarul bazilicii o criptă care adăpostea rămăşitele sfinţilor Epictet şi Astion, martirizaţi în anul 290, în timpul domniei împaratului Diocleţian.

Ruinele sunt în prezent recondiţionate: o parte a Porţii de Nord, precum şi o parte a pereţilor au fost refăcute, se lucrează la cripta Basilicii, se pot vizita termele şi zonele administrative. Noi am vizitat și micul muzeu aflat la intrarea în cetate unde am aflat și povestea fortificațiilor. Până anul trecut aici a funcționat o școală de vară cu studenți americani care cercetează ruinele, pe baza unor burse finanțate de Gretchen Gould Memorial și de George and Shirley Lowinger Memorial. În 2017 a fost fondat un ONG în SUA, Bridging Frontiers Inc, care asigură finanțare proiectului.

De la Murighiol se poate face o expediție în Delta Dunării, cu barca (debarcaderul este foarte aproape de Halmyris). Este o experiență absolut superbă, pe care o recomandăm cu toată căldura. Delta Dunării este parte din patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind rezervație a biosferei și parc național.

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

Cetatea este situată pe malul Dunării, în punctul “Pontonul Vechi” sau “Eski Kale” (în lb. turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării. “Noviodunum” este un nume de proveniență celtică (“dunum” înseamnă în limba celtă “așezare fortificată”). În apropiere exista și o așezare dacică numită “Genucla”. În 514 î.Hr., Darius cel Mare a dus în zonă o bătălie decisivă împotriva Sciților. Orașul se afla de asemenea în calea drumurilor comerciale grecești. Mai târziu, orașul a fost baza flotei romane a Dunării de Jos numită “Clasis Flavia Moesica”. În 369 d.Hr., a fost încheiat, în dreptul acestei cetăți, pe un vas aflat pe Dunăre, un tratat de pace între Imperiul Roman și vizigoții conduși de Athanaric, în prezența împăratului Flavius Valens. În secolele următoare, Noviodunum a rămas o importantă bază navală bizantină pe Dunăre, până în 602 d.Hr., când a fost pierdută în fața avarilor.

Există dovezi că la sfârșitul secolului al XIII-lea, Isaccea ar fi fost capitala statului tătar noghaid. Hanul Noghay, unul dintre cei mai buni comandanți ai Hoardei de Aur, “făcătorul de hani” cum este cunoscut, s-a hotărât să-și facă propriul stat. A trecut Dunărea pe la vadul Isaccei, ultimul vad de trecere a Dunării înainte de Tulcea, cu circa 40.000 de războinici. Și-a stabilit capitala la Isaccea și a bătut propria monedă, care avea pe o parte o inscripție coranică, în alfabet arab, semn al apartenenței lui Noghay la Islam. Hoarda de Aur adoptase oficial Islamul ca religie de stat la 1257, în timpul lui Berke-Han.

Apoi a fost sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, ulterior Vlad Țepeș a ajuns aici în 1462 în timpul campaniilor împotriva Imperiului Otoman, iar în 1484 a ajuns teritoriu turcesc, otomanii construind aici un fort pentru apărare. A fost arsă de câteva ori în secolul XVII, în timpul Războiului Ruso-Turc. După Războiul de Independență al României împotriva Imperiului Otoman, a devenit parte din noul stat român.

Între Enisala și Isaccea, lângă Tulcea, se găsește și Satul pescăresc tradițional organizat ca o mini deltă. Se regăsesc case specifice fiecărui sat pescăresc din Delta Dunării, mori de vânt, o bisericuță, amenajate ca pe cele trei brațe ale Dunării. Noi am prins apusul deasupra mini-deltei sălbatice de la baza Dealului Bididia.

9. Cetatea Tomis (Constanța)

Cetatea Tomis a fost înființată în prima jumătate a secolului VI î.Hr. de coloniștii greci din Milet (similar cu cetatea Histria), care au gasit în bazinul Mării Negre (Pontus Euxinus) un loc propice comerțului și schimbului de mărfuri cu geto-dacii. Începând cu secolul I î.Hr., teritoriul dintre Dunăre si Pontus Euxinus a intrat sub Imperiul Roman.

Sub stăpânirea romană au fost construite la Tomis o serie de edificii publice, străzi, terme, piețe publice și clădiri grandioase, care au dus la dezvoltarea orașului, inclusiv cultele și arta. De asemenea, au apărut numeroase ateliere mesteșugăresti care prelucrau marmura, sticla și ceramica. Au fost sculptate basoreliefuri, statui, statuete din teracota, ornamente arhitecturale. Apa potabilă necesară cetatii era asigurata de apeducte subterane săpate în calcar și în pământ. In anul 601 cetatea Tomis a fost invadată și pustiită de avari. Pe locul fostului oraș viața s-a ruralizat. Stăpânirea bizantina în regiunea Dobrogei a fost restabilită de abia în anul 971, când împăratul Ioan Tzimiskes a desființat țaratul bulgar. În secolele VIII – XII (în perioada bizantină), orașul a purtat numele Constantia sau Constantiana.

Vestigii din orașul antic Tomis se află disparate pe toată suprafața orașului Constanța de astăzi, fiind incorporate în țesutul urban. Chiar în ianuarie 2020 s-au descoperit vestigii în timpul săpăturilor pentru fundația unui bloc de 4 etaje pe Bulevadrul Tomis, lângă Lupoaică. Din păcate aceste “resturi” au fost aruncate pe un câmp la marginea Constanței (unde au fost găsite zeci de dune de pământ pline cu piese de ceramică din perioada elenistică și romană, dintre secolele III î.Hr. și VI d.Hr., sute de fragmente amorfe, sticle unguentarium, candele și urcioare, ba chiar și un femur uman) și situația ruinelor este incertă astăzi. Astfel se pare că întreaga peninsulă este ocupată, imediat sub stratul orașului modern, de o multitudine de monumente. Straturile de cultură materială antice se succed în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului (Hallstatt).

Până în prezent, cercetările au identificat în peninsulă acropola orașului antic, agora, cartierul atelierelor, necropola elenistică deasupra căreia se află zidul nou al epocii romane și necropolele romane și bizantine, numeroase străzi, canalizări, temple și locuințe. Edificiul roman cu mozaic este unul dintre cele mai importante vestigii din portul antic Tomis, și am mai scris despre el aici. Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Edificiul cuprindea mai multe terase/ nivele și făcea legătura între nivelul orașului și cel al portului antic. Mozaicul era probabil acoperit în Antichitate de o boltă sprijinită de stâlpi. Dedesubt se găsea construcția portuară cu arcade deschise înspre mare, acoperite de un placaj de marmură. Coloanele arcadelor erau decorate cu frumoase capiteluri decorate cu frunze de acantă și cu figuri zoomorfe sau antropomorfe. Și mai jos am dat peste o surpriză: al treilea nivel al încăperilor-magazii are 11 încăperi cu tavan boltit. La acest nivel se află o serie de încăperi care au servit drept ateliere. Am descoperit aici mărfuri și utilaje de pe corăbii, găsite chiar în magaziile edificiului, dar și ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe și multe altele.

Mai există un segment vizibil și amenajat tip necropolă din vechiul Tomis, în apropierea Catedrala Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Vestigiile vechii cetăți Tomis pot fi admirate la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Aici se află piese deosebite, cum ar fi statuia de marmură a șarpelui Glycon, Statuia lui Pontos, zeu al Mării Negre, sau statuia de marmura a zeiței Fortuna, considerată protectoarea cetatii Tomis.

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pietrele din care a fost construit zidul fortificației Callatis s-au folosit la construcția moscheii „Esmahan Sultan”. Fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman. Moscheea „Esmahan Sultan” din Mangalia este cel mai vechi lăcaș de cult musulman din România, ridicat în anul 1575. Este înconjurată de cimitirul mahomedan ce conține morminte vechi de peste 300 de ani.

Primii care s-au stabilit aici au fost tracii, întemeind așezarea Acervatis sau Cerbatis. Pe locul fostei așezari trace, grecii acostați aici vor construi cetatea numită Callatis, faimoasă pentru prosperitatea sa și pentru faimoșii cărturari care au locuit aici. Pozitia geografica avantajoasă, ieșirea la mare și la lacul de apă dulce (actualul lac Mangalia), terenurile fertile, poziția militară avantajoasă i-a convins pe greci să construiască o așezare. Cultura cerealelor și comerțul maritim au fost două dintre sursele care au asigurat dezvoltarea cetății. Callatis astfel a devenit singura colonie dorică de pe țărmul Pontului Euxin.

Unii cetățeni ai Callatisului au fost mercenari din Egipt, și aici s-a găsit unicul papirus din Romania. Mormântul cu papirus a fost descoperit în 1959, fiind datat în secolul IV î.Hr. Exista o controversa legată de acest document, care imediat dupa descoperire a disparut fara urma. Arheologii se temeau de ceea ce s-ar putea întâmpla cu papirusul, odată scos la lumină, de aceea au invitat un specialist rus să se ocupe de prelevarea acestuia și de descifrarea lui, însă îndată ce documentul a luat contact cu lumina, s-a fărâmițat. Totuși savantul a luat papirusul cu el în Rusia, declarând că vrea să îl refacă în laborator și să îl descifreze, însă i s-a pierdut urma. Unii cercetători au încercat să afle ce s-a întâmplat cu papirusul pe cale diplomatică și guvernamentală, însă apelurile lor au ramas fără răspuns. Dar surpriză, un arheolog român a identificat într-o carte de istorie din Rusia un fragment despre papirusul de la Mangalia, în care se menționa că acesta a fost salvat, însă nu a fost descifrat în totalitate.

Callatis a suferit asedii puternice, inclusiv o dominație macedoneană care a durat 5 ani, din 313 până în 308 î.Hr. După moartea regelui cuceritor Lisimah, după anul 281 î.Hr. orașul s-a refăcut repede. Perioada romană a adus și mai multă prosperitate orașului, au fost construite noi edificii, a fost creat primul episcopat și s-au reluat schimburile comerciale.

În acea perioadă, geograful antic Demetrios din Callatis a elaborat o lucrare despre Asia și Europa, cuprinsă în 20 de cărți. Portul l-a inspirat și pe dramaturgul Istros din Callatis în scrierea unei cărți despre tragedie. Un alt erudit originar din Callatis este Satyros, care a trait in Egipt, unde a scris o carte din care s-a mai pastrat un fragment, “Viata lui Euripide”. Istoricul Diogene Laertiu vorbeste in scrierile sale despre filozoful Heraclid (170-146 î.Hr.), originar din Callatis, care a trăit in Egipt, la curtea regelui Ptolomeu.

Primele monezi batute aici dateaza din jurul anului 300 î.Hr., erau confectionate din argint si aveau reprezentate pe o parte capul lui Heracles, iar pe cealalta, simbolurile orasului: o tolbă, un arc, o măciuca și spice de grâu. Mai târziu, au apărut monedele din bronz, care reproduceau imaginile zeilor Dionysos, Apollon, Athena, Hermes, Demetra, iar pe revers prescurtarea numelui cetății, Kala sau Kalla.

Invazia avarilor către sfârșitul secolului V a pus capăt definitiv uneia dintre cele mai frumoase si prospere cetați ale Pontului Euxin. Puternica cetate a devenit o simpla așezare portuară, care si-a păstrat pentru multa vreme aspectul părăsit.

La Mangalia se pot vedea ultimele ruine ale orașului antic Callatis la subsolul și în holul Hotelului New Belvedere, fost President (noi încă nu am ajuns acolo). Restul cetății se află astăzi pe jumătate în Marea Neagră.

Pe post de încheiere

În 2016 am mai ajuns și la cetatea romano-bizantină Carsium (Hârșova) despre care merită să scriu câteva cuvinte, deși nu am reușit să o fotografiez. Cetatea s-a construit, probabil, peste o fortificaţie getică, înca din a doua jumătate a secolului I. În timpul războaielor dacice, în anul 103 p. Chr., împăratul Traian a întărit fortificaţia cu ziduri din piatră. Cel mai probabil, toponimul Carsium are origine tracică şi este legat de aspectul stâncos al locului. Se pare că unitatea militară pentru care s-a construit fortificaţia a fost Ala (Gallorum) Flaviana. Cetatea a fost aparată în antichitate şi de militarii Legiunii I Italica, de corăbierii din Classis Flavia Moesica, de milites scythicii sau de soldaţii Legiunii I Iovia Scythica. Misiunea lor a fost să apere vadul de trecere a Dunării din apropiere, unul din cele mai importante de pe acest segment al limesului. Nu se cunoaşte, nici la această dată, conturul fortificaţiei antice. Construcţiile vizibile astăzi sunt de origine medievală, dar este posibil ca unele incinte să fi fost ridicate la sfârşitul antichităţii şi apoi integrate în fortificaţia medievală. În secolul X cetatea a fost reconstruită de bizantini şi mai târziu, de genovezi. Între secolul al XV-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea a fost stăpânită de turci. Potrivit cronicarului Evlia Celebi, localitatea a figurat în documentele otmane cu numele de Harisova (Hârșova de astăzi). Din ruinele cetăţii astăzi se mai văd câteva ziduri impunătoare, dar vrem să revenim pentru a fotografia mai bine zona, în special stânca pe care se află ruinele.

În viitor mai vrem să mergem în viitor la Troesmis, la Dinogetia, Aegyssus în Tulcea, la Sacidava în Dunăreni, la Ulmetum, la Ibida, la Niculițel, unde se găsește o criptă paleocreştină și o bazilică, dar și Muzeele de Arheologie din Mangalia și Constanța. Pentru moment ne bucurăm de expoziția virtuală a Institutului Național de Patrimoniu, aflată aici: https://zilelearheologiei.patrimoniu.ro/

Surse:

– “Note de istorie tomitană”, Radu Vulpe, Revista Pontica nr. 2 din 1969
– “Începuturile cercetării arheologice la Capidava. Documente inedite”, Ioan Carol Opriș, Revista Pontica nr. 51 din 2018
– http://www.halmyris.org/
– https://adevarul.ro/locale/calarasi/foto-orase-disparute-romania-cetatea-vicina-taramul-poveste-dunare-aparat-secole-monstrul-samca-samodiva-1_552f82c9cfbe376e352b2d1f/index.html
– https://adevarul.ro/locale/constanta/cetatile-antice-ascunse-dobrogei-afla-sacidava-ibida-halmyris-1_58d274c35ab6550cb892ebde/index.html
– https://www.icemtl.ro/cetatea-medievala-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-zidurilor-de-la-enisala-ultima-cetate-genoveza-care-pazeste-canalele-de-legatura-dintre-lacul-babadag-si-razim
– https://www.icemtl.ro/muzeul-de-etnografie-si-arta-populara/muzeul-satului-nord-dobrogean-enisala/
– https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/top-10-cetati-din-dobrogea
– https://www.descopera.ro/descopera-in-romania/2621989-callatis-povestea-unei-cetati

May

2020

10 muzee inedite din România

Pe 18 mai este ziua muzeelor: la fix am ieșit din starea de urgență astfel încât muzeele din România să înceapă încet încet să se deschidă. Pentru mulți dintre noi vizitarea unui muzeu se aseamănă cu întâlnirea cu un prieten drag, cu citirea unei cărți, cu dezlegarea unor mistere. În pregătire pentru momentul când vom reuși să ne plimbăm fără restricții, aș vrea să scriu despre 10 muzee inedite din România. Sunt inedite din perspectiva modului de prezentare sau a temei abordate și din perspectiva faptului că nu am găsit acolo ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc. Vă invit și pe voi să vă lăsați surprinși de ele și să îmi spuneți ce alte muzee inedite știți sau ați mai vizitat.

1. Muzeul recordurilor românești din București

Muzeul Recordurilor Româneşti din București cuprinde mai multe colecții private printre care cele mai mari colecții din lume de fiare de călcat și suporturi pentru fiare de călcat (denumite și trivete), tirbușoane și obiecte care conțin… floarea de colț. Muzeul Recordurilor Românești se întinde pe cinci nivele dintr-o clădire din fostul Cartier Evreiesc din București (pe strada Parfumului 25-27). Noi am vizitat în mai 2019 doar etajul dedicat fiarelor de călcat, cât timp celelalte etaje erau în curs de amenajare.

Colecția de fiare de călcat a primit până acum mai multe certificări Guinness. Am pornit într-o călătorie cronologică de la primul fier de călcat realizat din piatră până la fiare de călcat cu mânere din sidef sau abanos, cu abur, cu tehnologii și modele din ce în ce mai sofisticate. Colecția principală este în continuă creștere, iar alături de colecțiile principale mai există alte 25 de colecții mai mici, care completează atmosfera: telefoane, aparate foto vechi, mașini de cusut și de scris, instrumente muzicale, ceainice, râșnițe de cafea și lista poate continua.

Fotografii din mai 2019.

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Iată că nu numai în Italia, Iordania sau Cipru găsim mozaicuri spectaculoase, ci și în fostul port grecesc Tomis. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Se pare că ar mai exista un nivel: magaziile pentru depozitarea mărfurilor, aflate chiar în fața cheiurilor portului antic. Acest nivel se află în prezent sub nivelul mării. Legătura între terase se făcea printr-o scară cu trepte largi și înalte din calcar.

Fotografii din mai 2019, din timpul vizitei Heritage Instameet cu Cronicari Digitali la Constanța.

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

Muzeul consumatorului comunist din Timișoara se află într-un… bar: la “Scârț, loc lejer“. Muzeul este amenajat sub forma unui apartament tipic din vremea comunistă în care ne-am regăsit cel puțin jumătate din copilărie. Strângând obiecte de la părinți, bunici, sau pur și simplu obiecte abandonate de unii și de alții (un carnet de partid, pistoale cu apă, peștele bibelou, casete vechi), proprietarii au adunat o sufragerie, un dormitor, o cameră a copilului și o bucătărie. Vasele sunt în chiuvetă sau la uscat, caietele stau pe masă. Ce este foarte simpatic este că am putut explora fiecare colțișor și am putut deschide fiecare sertar astfel încât să trăim experiența la maxim!

Fotografie din ianuarie 2017.

4. Institutul de Anatomie din Iași

Clădirea Institutului de Anatomie din Iași, realizată la inițiativa profesorului Aristide Peride, întemeietorul școlii de anatomie ieșene, a fost concepută în stil neoclasic, după proiectul arhitectului Ștefan Emilian, între 1894 și 1900, cu șase coloane dorice care amintesc de arhitectura templelor grecești. Sediul principal al Universității de Medicină din Iași este Palatul Calimachi, care a fost și primul sediu al Universităţii ieşene. Între anii 1916-1918 (când autoritățile din București s-au retras la Iași în timpul Primului Război Mondial) aici a funcţionat Ministerul Justiţiei.

Institutul găzduiește o colecție impresionantă de exponate din corpuri umane, unele chiar vechi de peste un secol, numai bune de cercetat pentru studenți și doctoranzi. Exponatele sunt piese anatomice reale prelevate pentru cercetare și ulterior expuse. Mirosul este înțepător și vizionarea exponatelor poate fi dură (sau chiar de nesuportat) pentru persoanele care nu au studii de medicină. Unii numesc acest muzeu ca fiind al groazei sau al lacrimilor, însă noi am încercat să îl privim din perspectiva unicității și al valorii sale.

Una dintre piesele anatomice de o inestimabilă valoare este ecorșeul realizat de sculptorul Constantin Brâncuși, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Acest a fost restaurat de artistul plastic ieşean Felix Aftene, în 2012. Și alte obiecte ale muzeului se află astăzi în proces de restaurare. În Muzeul de Anatomie este de asemenea expus şi un tablou din 1895 semnat de Coquelet Mereau, înfăţişându-l pe profesorul Sappey examinându-şi discipolul, Aristide Peride, care susţinea proba practică de anatomie.

La momentul inaugurării, edificiul era unic în Europa. Scena de pe frontonul Institutului, intitulată “Lecția de Anatomie”, a fost sculptată de către Wladimir Hegel (sculptorul monumentului Eroilor Pompieri din București, al statuii lui C.A. Rosetii, și al multor altor personalități).

Am vizitat acest muzeu în decembrie 2018 împreună cu Iași.Travel într-un tur inedit al orașului Iași cu ocazia centenarului. Echipa Iași.Travel organizează tururi deosebite în oraș, iar în perioada aceasta ține o serie de tururi virtuale (cu piața Unirii din Iași, cu Palatul Culturii) pentru a compensa efectele carantinei. Pentru a vizita muzeul se poate face programare la tel: 0232 301 600.

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

Clădirea Muzeului Viei şi Vinului din Hârlău, în județul Iași, este situată pe str. Logofăt Tăutu, nr. 7 și datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, aparţinând unui descendent al logofătului Tăutu. Ne-a impresionat faptul că aici a funcționat unul dintre primele Oficii Poștale din ţară, deoarece din 1875 casa şi-a schimbat funcţiunea din reşedinţă boierească în sediu al Oficiului Poştal. Casa a fost cunoscută sub denumirea de “Casa Poștei” până în 1983, când a devenit monument istoric și a trecut sub jurisdicţia Primăriei oraşului Hârlău, amenajându-se aici Muzeul de istorie şi etnografie.

Apoi a trecut în patrimoniul Complexului Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi. În timpul lucrărilor de consolidare a structurii de rezistenţă au fost descoperite noi spaţii la demisol (umplute, anterior, cu pământ), perfecte pentru o cramă. Astfel că Muzeul Viei şi Vinului din Moldova a fost inaugurat în 2006 şi prezintă prezența (și influența) vinului în viaţa omului de la naştere până la moarte. Am putut urmări (alături de vin) cele trei mari momente de trecere: nașterea cu botezul, nunta și moartea cu înmormântarea, împreună cu obiecte care atestă obiceiuri și practici specfice.

Apare în muzeu, desigur, și hanul, loc principal de întâlnire unde vinul este nelipsit. Am urmărit astfel vechiul “drum al vinului”: din cramă în pivniță, din pivniță în piață, târg, iarmaroc sau chiar peste hotarele țarii, văzând și câteva obiecte de transport și de păstrare a vinului. Pentru a portretiza “universul domestic” al țăranului viticultor în expoziție apare și interiorul unei gospodării tradiționale din zona Hârlăului, cu vatra, colțul de pat, colțul de masă și cel pentru păstrarea vaselor și alimentelor. La finalul vizitei am făcut și o degustare în crama de la demisol, din care am și cumpărat câteva vinuri de colecție.

Fotografii din decembrie 2016.

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat conține o colecție impresionantă de obiecte etnografice pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor. Muzeul este amenajat pe moșia conacului familiei Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului am vizitat obiecte inedite din patrimoniul tipic secuiesc: case și porți secuiești, o moară de apă, monumente funerare secuieşti, cioplite din lemn și piatră. Ne-a impresionat colecția de sobe de fontă. Expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber este unică în Transilvania. Despre muzeu și despre povestea lui am scris aici, unde puteți descoperi și discuția pe care am avut-o în iunie 2018 cu cei doi frați gemeni Haszmann.

7. Muzeul farmaciei din Cluj

Muzeul de Farmacie din Cluj se află în Casa Hintz, clădirea în care a fost găzduită cea mai veche farmacie din Cluj. Muzeul deține obiecte de patrimoniu de origine transilvăneană, colectate de profesorul universitar clujean Iulius Orient (sau Gyula Orient) în perioad 1869 – 1940. Inițial, colecția fusese expusă din 1904 într-o sală a Muzeului Ardelean, pe care a primit-o profesorul ca donație, dar din 1954, colecția unică de obiecte a profesorului Orient a primit cea mai potrivită casă pe care ar fi putut-o avea: Casa Hintz. De-a lungul timpului, colecția a fost îmbunătățită cu multe alte obiecte de patrimoniu primite prin donații. Din 2019 Casa Hintz este în renovare timp de 2 ani de zile, și apoi sperăm să o revedem în toată splendoarea ei. Adresa Casei Hintz: Piața Unirii nr. 28 (colț cu Regele Ferdinand), Cluj-Napoca.

Fotografie din iunie 2017, când am vizitat Clujul cu ocazia concertului Depeche Mode.

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

Institutul Astronomic al Academiei Române deține un patrimoniu cultural bogat: clădiri istorice, instrumente științifice și diferite tipuri de documente, chiar câteva plăci de sticlă fotografice. Majoritatea acestor instrumente sunt încă poziționate în locul inițial în care au funcționat. Am văzut aici un telescop Gautier-Prin de refracție (marele Cerc Meridian, un telescop de refracție care a avut optica și mecanica de ultimă generație la momentul respectiv, fiind construit în Franța), care este încă amplasat în același loc în care a fost instalat în 1926 (în Sala Meridian) și este folosit de atunci. De la construcția Institutului în 1912, sala a fost gândită ca o instalație științifică, unde oamenii de știință români coordonați de Nicolae Coculescu au instalat unele dintre cele mai avansate telescoape și instrumente științifice ale vremii.

Expoziția organizată aici deține mai multe telescoape din secolul XX, instrumente de precizie pentru crearea, măsurarea, verificarea, înregistrarea și păstrarea informațiilor despre timp, mașini de calcul mecanice și unul dintre primele calculatoare electronice românești care au fost utilizate în calculul astronomic și alte obiecte legate de calea astronomiei românești.

La inceputul secolului XX astronomia s-a dezvoltat in Observatorul Astronomic din Bucuresti (1908), datorită lui Spiru Haret, la vremea aceea ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, care a semnat decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Au fost construite ulterior Observatoarele din Iasi (1913), Cluj-Napoca (1920) si din Timisoara (1960). In anul 1977 Observatoarele științifice din România, alături de un laborator de pe platforma Măgurele au fost reunite sub denumirea de Centrul de Astronomie și Științe Spațiale, sub egida Platformei de Fizică de la Măgurele. După 1990 Centrul s-a separat într-un Institut Astronomic (aflat sub egida Academiei Romane) și un Institut de Cercetari Spațiale (rămas sub egida Plaformei de Fizică-Măgurele).

Expoziția permanentă de la Institutul Astronomic al Academiei Române poate fi vizitată de grupuri organizate care trebuie să își facă rezervare. Noi am vizitat în cadrul unui Heritage Instameet cu Cronicari Digitali în iulie 2019.

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

În muzeul mineritului de la Roșia Montană (denumită Alburnus Maior de romani) am fost de două ori deja și de fiecare dată m-a surprins. Ghidul Valentin Rus (inginer care a lucrat aici în mină o viață întreagă) ne-a plimbat prin rețeaua de galerii miniere realizate în perioada ocupației romane în Dacia cu dalta și ciocanul. Am coborât 157 de trepte în subteran și am vizitat aproximativ 200 metri de galerii antice. Ce este interesant este că la Roșia Montană între 1786 şi 1855 au fost găsite 40 de tăblițe cerate care datau din perioada 131-167 e.n., ele fiind ascunse în galeriile de aur. Din cele 40 de tăblițe s-au păstrat 25 din care patru fiind triptice complete.

Una dintre tăblițe reprezintă un contract de împrumut: “Suma de denari 140 capital şi cu cuvenitele dobânzi din acea zi câte o centesima (12%) pe timpul ce îi va fi reţinut, ambele acele sume în bani buni, după lege, va trebui să-i restituie pe buna sa credinţă a cerut Anduenna a lui Bato; a promis că va da pe buna sa credinţă Iulius Alexander; această sumă va trebui să o dea în ziua când îi va cere, împreună cu cametele respective. Ambele sume: capetele şi dobânzile însemnate mai sus, în monedă bună, legal, a cerut pe buna sa credinţă Anduenna mai sus scrisă, pe buna sa credinţă a promis (că va da) Iulius Alexander.”

Pe peretele intrării în Galeriile Romane este dăltuit în marmură textul original și traducerea lui de pe tăblița cerată nr. XVIII din 6 februarie 131 e.n. unde apare numele de Alburnus Maior.

În interiorul muzeului (în clădirea fostelor birouri tehnic-producție) am văzut o secțiunea de fotografii care compun colecția “Aurarii” realizată de fotograful Bazil Roman, împreună cu macheta zonei miniere, hărți miniere și unelte din minerit.

În exterior am vizitat lapidariumul (care conține o colecție de pietre funerare romane, sculptate și gravate) și secțiunea de utilaje unde sunt expuse vechile șteampuri din lemn de secol XVII, dar și un șteamp modern, de tip californian, cu săgeți de fier. Acesta reprezenta nivelul tehnic maxim atins, în Europa, la finalul secolului al XIX-lea, fiind folosit la Roșia până după 1945, când a fost înlocuit. Șteampul era o instalație minieră pentru zdrobirea rocilor de extracție a aurului. După ce minereul era scos din galerii, era dus la șteampuri care, pentru a fi puse în funcțiune, era folosită forța umană sau animală. Abia mai târziu s-a recurs la forța apei.

Fotografii din august 2019, când am vizitat Roșia Montană cu ocazia Zilelor Patrimoniului, când a avut loc și concertul lui Alexandru Tomescu la Biserica Unitariană.

10. Muzeul Orașului Oradea

Sala cu Grifoni din Muzeul Orașului Oradea este una dintre cele mai frumoase încăperi din palatul princiar, fiind decorată cu stucaturi reprezentând animale fantastice și reale. Ea se află lângă alte două camere cu tavanul decorat cu picturi murale în tehnica “al secco”. Palatul a fost ridicat de Principele Gabriel Bethlen în stilul renașterii târzii, pe un plan de forma unui pentagon perfect regulat. Ghepardul simbolizează calitățile fizice și morale, agerimea și promptitudinea. Prezența unui ghepard în ipostaza de animal domesticit ar fi fost posibilă în acea vreme doar la marile curţi europene. Cei doi cerbi cabrați, unul carpatin și celălalt lopătar, ne duc cu gândul la legenda vânătorii care este legenda întemeierii acestei cetăți.

Legenda spune că într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. A numit locul Várad, iar în jurul mănăstirii (care urma să ajungă centru de pelerinaj vestit) s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad sau Grosswardein.

Fotografie făcută în ianuarie 2018.

May

2020

Viața și casele lui Enescu din România

Astăzi, 4 mai 2020, se comemorează 65 de ani de la trecerea în eternitate a marelui nostru compozitor, George Enescu. Cu această ocazie am făcut o incursiune în casele, palatele, blocurile pe unde s-a perindat, a creat, a iubit și a suferit personalitatea, omul, caracterul, talentul Enescu. Astfel…

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa memorială a lui Enescu de la Liveni este de fapt a treia versiune a casei originare a părinţilor săi, Costache şi Maria Enescu, unde a fost născut compozitorul la 19 august 1881. Chiar în 1955 când Petru Groza a venit împreună cu o delegație cu intenția de a face aici un muzeu pentru George Enescu, casa nu mai exista în forma sa originară. Ea este refăcută în forma inițială, cu pridvor de lemn vopsit, și găzduieşte din 1968 un muzeu care prezintă atmosfera copilăriei compozitorului, deținând o vioară de jucărie, pianina la care a început să cânte Enescu și trusa de culori pentru desen împreună cu mai multe desene. Casa memorială aparține de Muzeul Județean Botoșani.

De mic copil, Enescu (cu numele său de alint, Jurjac) a manifestat o înclinaţie extraordinară pentru muzică, astfel că la numai patru ani a început să ia lecţii de vioară de la părinţii săi şi de la un renumit lăutar din Dorohoi, Nicolae Filip, cunoscut ca Lae Chioru. La cinci ani a început să studieze sub îndrumarea lui Eduard Caudella, profesor la Conservatorul din Iaşi, şi a compus prima sa operă pentru vioară şi pian, “Ţara românească”. La 13 ani, în 1894, aici a compus “Poema Română”, care este considerată prima operă românească “naţională” din istoria muzicii româneşti.

Liveni se află în județul Botoșani, la 15 km de Dorohoi şi 50 de km de Botoşani. Este interesant că familia muzicianului a locuit o perioadă și într-o localitate învecinată, la Cracalia.

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa din Mihăileni este un monument arhitectonic reprezentativ pentru tipologia de casă de ţară moldovenească din secolele XVIII-XIX. Data exactă a construirii casei este incertă, se presupune că a fost ridicată între 1775 și 1830 de bunicii lui Enescu, preotul Ioan Cosmovici și soția sa, Zenovia. A fost leagănul copilăriei lui George Enescu, o parte din vacanțele compozitorului erau petrecute aici, la casa din Mihăileni. Aici și-a petrecut ultima parte din viață și este și înmormântată mama lui Enescu, Maria Cosmovici. Casa a fost salvată de la dispariție de Fundația Pro Patrimonio si de Raluca Știrbăț, fiind renovată între 2014-2019 cu metode tradiționale. Acum se vor organiza aici lecții pentru tinerele talente de fundația Pro Patrimonio împreună cu Fundația UiPath. Mihăileni se află în partea de Nord-Vest a județului Botoșani, la graniță cu Ucraina.

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi

Muzeul amenajat în casa din Dorohoi cumpărată în 1910 de Costache Enescu aparține de Muzeul Judetean Botosani. Părinții compozitorului au fost despărțiți, și de aceea au locuit separat. Muzeul a fost inaugurat în anul 1957 şi reorganizat recent, și deține obiecte şi documente legate de viaţa şi activitatea marelui muzician, printre care: fotografii din anii copilăriei petrecute la Liveni şi Cracalia, scrisori, pianul la care cânta, mai multe viori şi bagheta sa, o pereche de ochelari, un costum de concert, programe de concert, cărţi și lucrări de artă.

Dragostea pentru Maruca: Apartamentul din București, Str. George Enescu nr. 7

Am aflat dintr-un tur ghidat ARCEN din iunie 2019 că la etajul 5 în acest bloc ar fi locuit, pentru o scurtă perioadă de timp, George Enescu, pe vremea când se întâlnea cu Maria Cantacuzino (alintată și Maruca), înainte de căsătoria lor (care a avut loc în 1937). Se pare că apartamentul era foarte modest decorat, compozitorul preferând dintodeauna interioare mai austere (camerele sale de lucru fiind cunoscute pentru discreţia cu care erau mobilate şi decorate).

Maria Cantacuzino, una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului sec. XX, considerată cea mai frumoasă prinţesă a vremii, a fost una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria și prietenă apropiată a sa. De la întâlnirea dintre Enescu și Maria Cantacuzino, ea a devenit şi a rămas marea iubire a compozitorului, până în ultimele clipe ale vieţii sale. Cei doi s-au cunoscut la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era invitat de regina Elisabeta a României să cânte. Enescu s-a îndrăgostit iremediabil şi a început să cânte în prezenţa Marucăi la seratele mondene din casa ei de la Tescani.

Finalizarea Operei OEDIP la Conacul Tescani

La Conacul Tescani s-a născut Maria Cantacuzino-Enescu (pe numele ei de fată Rosetti-Tescanu). După ce s-a îndrăgostit de Maruca, George Enescu a venit aici adesea. A continuat să vină aici și după căsătoria cu Maruca. Fiind atrasat de peisajele idilice, care l-au inspirat și pentru a definitiva opera Oedip (pe care i-a dedicat-o soției sale).

Maria Cantacuzino-Enescu a donat conacul în 1947 pentru a deveni aşezământ cultural. În 1980 aici a fost inaugurată “Casa Memorială Rosetti – Enescu”, funcționând sub diferite nume până în 2007 când a devenit secţie a Muzeului Naţional “George Enescu” (cu numele de Secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu”).

Muzeul Naţional „George Enescu” – Palatul Cantacuzino din București

Aici a stat Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost primar al Capitalei, prim ministru, şef al Partidului Conservator, poreclit ,,Nababul” datorită averii sale impresionante. Palatul a fost realizat între 1901-1903 după proiectele arhitectului Ioan Berindei. După moartea Nababului, în 1913, palatul a trecut în posesia fiului său Mihail G. Cantacuzino şi a soţiei sale, Maria Cantacuzino. Dar prințul Mihail G. Cantacuzino moare foarte tânăr într-un accident de mașină.

După moartea soţului ei, Maruca moștenește palatul. După o relație intima foarte apropiată cu Nae Ionescu şi dupa o tentativă eşuată de sinucidere aruncându-și cu acid pe față (suferind de depresie), Maruca se căsătoreşte cu Enescu. În ciuda statutului de soţie a lui George Enescu, Maruca se pare că ar fi avut mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii (inclusiv Dinu Lipatti). Enescu o iubea însă orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţesei.

Enescu a locuit împreună cu Maruca între 1945-1946 în casa din spatele palatului, destinată iniţial administraţiei clădirii. Însă ţinea concertele în palat, în aula care are o acustică deosebită.

După moartea lui George Enescu în 1955, soţia sa a donat imobilul statului român, cu scopul înfiinţării muzeului dedicat memoriei compozitorului (și pentru a-l salva de la naționalizare). Astfel, din 19 iunie 1956, aici funcţionează Muzeul “George Enescu”. Fotografiile sunt făcute în decembrie 2018, cu ocazia unui concert Restitutio în Aula Palatului.

Casa Memoriala George Enescu – Sinaia – “Vila Luminiș”

Legătura dintre George Enescu şi Sinaia a fost creată prin intermediul Casei Regale a României. În 1898, “Poema Română”, care se încheie cu Imnul Regal, s-a bucurat de succes enorm la Paris, şi astfel Enescu a primit sprijinul Reginei Elisabeta (care scria sub pseudonimul Carmen Sylva). Aceasta, recunoscând talentul tânărului muzician, i-a oferit ani de-a rândul o cameră într-un colţ intim al Castelului Peleş, unde să poată studia. De asemenea, Enescu era deseori invitat de regină pentru a susţine recitaluri la Palat. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lied-uri în limba germană. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina.

Frumuseţea locurilor şi apropierea de Castelul Peleş l-au determinat pe muzician ca din banii câştigaţi în primul său turneu în America să-şi construiască aici, între 1923 şi 1926, o casă după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. A denumit-o Vila Luminiş, datorită luminişul dintre brazi în care se află ea.

În următorii 20 de ani, până în 1946, când a părăsit România definitiv, în perioadele dintre turneele sale în Europa şi America de Nord, Enescu a revenit periodic la Sinaia pentru a se dedica, cel puţin o lună pe an, creaţiei artistice. La Sinaia a compus si o parte a creatiei sale, printre care se regăsesc Rapsodiile Române și un tablou din actul al II-lea din opera Oedipe. La pianul din salonul de muzică (care acum se află la subsolul clădirii, din cauza unor probleme tehnice cu parchetul), Enescu i-a dat primele lecții lui Dinu Lipatti, în vârstă de numai patru ani, dar și lui Yehudi Menuhin, când acesta avea doar 11 ani, în 1927. Pe vremea cât a stat la Sinaia, Menuhin a locuit într-o vilă superbă, Vila Carola astăzi de vânzare de către casa de licitaţie Artmark:

Vila Carola a fost construită în 1896 de fostul valet al prinţului Dimitrie Ghica, austriacul Jóseph Ungarth, antreprenor la Hotelul Caraiman, un renumit comerciant, proprietar de hoteluri și restaurator de mare valoare. Ungarth a renunțat la administrarea Hotelului Caraiman și a închiriat camerele vilei Carola ca pensiune. Se spune că avea un cal la vilă, pentru călărit și trăsură pentru plimbări, chiar și grădinar, care a îngrijit toată grădina.

Numele vilei vine de la fiica lui Jóseph Ungarth, Carola, cea care avea să devină, peste ani, soacra lui Constantin Noica. Construită în stilul specific staţiunii Sinaia, prin inspiraţie din arhitectura Peleşului, vila a fost locul unor poveşti de dragoste celebre şi a găzduit celebrităţi mondiale. La Vila Carola s-au cunoscut Carol al II-lea şi Elena Lupescu, în 1925, cu ocazia vizionării filmului “Nibelungii”, difuzat de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, şi tot aici se întâlneau, în secret, cei doi amanţi.

De la Vila Carola, Yehudi Menuhin mergea zi de zi la Vila Luminiș pentru a primi lecții de vioară. La intrarea în Vila Luminiș se află bustul în marmură al lui George Enescu, realizat de sculptorul moldovean Ion Irimescu, fascinat de personalitatea acestuia. Camerele de la etaj sunt spaţioase şi confortabile, având interiorul aranjat cu deosebit de mult bun gust, cu ornamente şi obiecte de mobilier caracteristice stilurilor românesc, oriental sau Biedermayer. Din salon se intră în camera Mărucăi, decorată în stil eclectic. În comparație, camera compozitorului este foarte intimă, confirmând modestia sa proverbială. Am vizitat și fotografiat Vila Carola în aprilie 2019, și Vila Luminiș în iunie 2019.

În 1947, aflat la Paris, Enescu a donat vila statului român, pentru a fi folosită ca loc de odihnă şi de creaţie pentru artişti. Astăzi aici este Casa Memorială “George Enescu”, secţie a Muzeului Naţional “George Enescu”.

“Tinerei generaţii îi recomand muncă, cinste şi altruism şi aş mai adăuga şi modestie, cât mai multă modestie şi îngăduinţă pentru cei din jurul tău care vor să se manifeste… Valorile adevărate nu pot fi împiedicate de a ieşi la iveală.” George Enescu

Moartea lui Enescu la Paris

În 1946, Maruca Cantacuzino şi George Enescu au renunţat la viaţa din România şi s-au mutat la Paris, plecând în exil, după ce Enescu fusese nedreptățit aspru de regimul comunist. Enescu moare aici, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, pe jumatate paralizat, dar rămas lucid până în ultima clipă. Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir din Paris, Père-Lachaise. Fotografia este făcută în mai 2018, și m-am bucurat nespus că am reușit să găsesc figura 68 la care se află piatra funerară, printre câte și mai câte monumente istorice funerare deosebite din acest cimitir istoric.

Așa că închei aici călătoria cronologică alături de casele lui Enescu printr-un moment de reculegere, pe care îmi amintesc că l-am respirat adânc în cimitirul-muzeu Père-Lachaise, fredonând în minte câteva acorduri din “Rapsodia Română”…

Surse

https://www.georgeenescu.ro/

http://descoperanordest.ro/

http://ceascadecultura.ro/

https://www.botosaneanul.ro/

https://www.turismbotosani.ro/

https://www.oar-bucuresti.ro/

Apr

2020

Pe urmele lui Eminescu la Constanța

Pe când cercetam la Arhivele Naționale Române un inventar din fototecă, am dat întâmplător peste o fotografie de la inaugurarea statuii lui Eminescu de la Constanța. Statuia absolut superbă sculptată de Oscar Han, unul dintre sculptorii mei preferați, m-a purtat pe urmele lui Eminescu la Constanța. Eminescu a iubit marea și a scris poeme despre ea chiar dinainte să o vadă. În plus, a fost interesat de Constanța și de Dobrogea și din punct de vedere jurnalistic, pentru a-și documenta articolele din ziarul „Timpul”.A vizitat Constanța timp de zece zile în iunie 1882, când a venit aici pentru a-și trata boala la băi, fiind cazat la mansarda de la „Hôtel d’Angleterre”. Astăzi pe locul acelui hotel zace Hotelul Intim îmbătrânit și trecut de vreme.

Șederea lui Eminescu la COnstanța

Hotelul d’Angleterre (împreună cu hotelul Carol, astăzi devenit Comandamentul Marinei Militare) era unul dintre puținele hoteluri din Constanța de la acea vreme, și aici s-a cazat și Eminescu pe durata scurtei sale șederi. Din mansarda hotelului, Eminescu i-a scris trei scrisori Veronicăi Micle, în care și-a declarat fascinația pentru acest „oraş mic, dar îngrijit”, având „casele cu un aspect plăcut”. El i-a povestit Veronicăi experiențele și trăirile sale folosind denumirea veche a orașului Constanța, de Kustenge, de pe vremea când Dobrogea aparținea Imperiului Otoman.

Se pare că Eminescu vorbeşte în scrisorile sale şi despre precursorul Cazinoului atunci când face referire la „o terasă pe ţărmul înalt” ce „dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării”. Kursaal, precursorul Cazinoului, fusese construit din lemn şi paiantă în anul 1880, lângă Farul Genovez. Numele de Kursaal însemna sală de relaxare. Tot ce a descoperit la Constanța l-a fascinat pe poet, care și-ar fi dorit să o poată aduce și pe Veronica să vadă marea.

Mai jos am reprodus câteva fragmente din două dintre cele trei scrisori trimise de Eminescu către Veronica Micle pe timpul șederii sale la Constanța, publicată de Editura Polirom în volumul intitulat „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită”:

“Constanța, 16 iunie 1882

Draga mea Veronică,

Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti.

O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemarginiri pururea mișcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate fețele, căci ea e schimbăcioasa la coloare și în mișcări, de unde unii autori o și compară cu femeia.

Constanța sau Chiustenge este un mic orășel, dar îndestul de frumos. […] Casele au o oarecare eleganță în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci și clădirile sunt din piatră pătrată, iar primăria, de când stăpanesc românii și există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala și înfrumusețarea orașului. […]

O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri.

La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu.

Adresa mea: Chiustenge (Constanţa) Hôtel d’Angleterre”

“Constanța, 20 iunie 1882

[…] Noutăţi de pe aici nu vei fi aşteptând şi-ntr-adevăr nici n-aş avea ce-ţi scrie decât că verdeţurile ne vin direct din Ţarigrad şi că pustietatea de prin prejur nu produce nimic. Neavând nici un râu şi lipsită de ploaie, recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară şi se-ntemeiază mai mult pe creştere de vite. Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu. Şed în mansarda mea şi cetesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur la Timpul, voi trebui să scriu în fiece zi altceva.

Te sărut cu dulce, dulcea mea Veronică, şi rămân al tău Emin”

Dobrogea fusese de curând alipită Principatelor Unite după Congresul de la Berlin din iunie 1878, în urma războiului ruso-turc (în schimbul cedării Bugeacului: județele Cahul, Ismail și Bolgrad). Interesul lui Eminescu pentru Constanța și provincia Dobrogea a fost dincolo de romantism și dincolo de inspirația pentru poezie, deoarece a publicat o serie întreagă de articole cu această tematică în ziarul „Timpul”. Mai jos un extras din articolul intitulat „Anexarea Dobrogei” din data de 19 august 1878:

“Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fășii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă, care ne-a redat-o, a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin tratatul de la Paris, mandatul adică de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie pe cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderență ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun, asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație, garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucrul ce nu se poate compensa, nici prin bani, nici prin drepturi noi, nici prin chestiuni de teritoriu.

[…] Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte chestiunea cum s-o primim, adică a modului luării în posesiune, e mai grea de cum s-ar părea la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor*, grea prin necesitatea de a fi consecvenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

[…] A face ce fac toți, adică a lua și a stăpâni cu baioneta e lucru ușor; a păstra însă acest orient în miniatură cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că suntem destul de drepți și destul de cumpătați, ca să ținem în echilibru și în bună pace elementele cele mai diverse, este o adevărată politică, pe lângă care politica forței brute e o jucărie.“

*Obiectele stipulațiunilor tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești [n.r. țariste].

Bustul lui Eminescu

Ioan N. Roman, avocat, jurnalist, cărturar și primar al orașului Constanța, a fost cel care a transformat în realitate dorința poetului din poezia „Mai am un singur dor”, făcând tot posibilul să ridice statuia lui Eminescu la malul mării.

“Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi sa mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.“

Ioan N. Roman a studiat la Sălişte, la Hârlău, la Iaşi și la Bruxelles, unde a urmat concomitent Litere-Filozofie şi Drept, luându-și ulterior doctoratul în drept „cu distincție”. Iorga a spus despre Ioan N. Roman că „Dobrogea îi va fi pe veci recunoscătoare”, numindu-l „Patriarhul Dobrogei” datorită contribuției sale la răspândirea culturii. Ioan N. Roman îl cunoscuse personal pe poet și s-a ocupat de strângerea de fonduri necesare ridicării statuii, chiar donând el însuși o sumă importantă de bani. El a fost și cel care l-a selectat pe Oscar Han pentru a realiza sculptura.

Oscar Han a făcut parte din Grupul celor Patru, alături de pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato. Ei au creat în 1925 această grupare desprinsă din societatea „Arta română” datorită prieteniei dintre ei. Grupul celor Patru a avut ca scop manifestarea devotamentului faţa de artă şi asumarea condiţiei de artist, cultivând diversitatea propriilor individualităţi, deoarece stilurile lor erau foarte diferite. Astfel a și devenit una dintre cele mai prestigioase asociații artistice din perioada interbelică din România.

Statuia a fost amplasată pe un dâmb cu iarbă în faţa mării, lângă Cercul Militar, după cum scriau ziarele vremii, printre care Dobrogea Jună. Pe soclul bustului din bronz Oscar Han a plasat Elegia, interpretată ca fiind fie una dintre muzele antice inspiratoare ale liricii (Terpsihora sau Erato), fie Calliope, muza poeziei epice, căreia sculptorul se pare că i-ar fi împrumutat chipul Veronicăi Micle.

Bustul lui Eminescu de la Constanța a fost dezvelit la 15 august 1934, de ziua Marinei, în prezența Regelui Carol al II-lea și a Prințului moștenitor Mihai. La ceremonia dezvelirii bustului au ținut discursuri contraamiralul Bălănescu, ministrul instrucțiunii publice Constantin I. Angelescu, academicianul Ioan Bianu și regele. P.S.S. Gherontie al Tomisului a oficiat slujba religioasă, iar Regele Carol al II-lea a dezvelit statuia. Se pare că pentru a marca momentul, Regele a recitat prima strofa din poezia „La steaua”, și corul prezent la ceremonie a intonat „Mai am un singur dor”.

Bustul este amplasat lângă Farul Genovez, un monument istoric construit de inginerul francez de origine armeană Artin Aslan, la inițiativa companiei britanice „Danube and Black Sea Railway co. Limited” între 1858-1860. Farul a fost construit pe amplasamentului farului genovez originar de la 1300.

Pe fundalul statuii astăzi se vede Comandamentul Marinei Militare, clădire construită între anii 1879 și 1881, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, în stil neoclasic. Clădirea a fost la origine hotel, mai întâi numit „Terminus”, apoi „Carol”. Între anii 1924 și 1927 clădirea a fost supraetajată și a devenit cămin ofițeresc, fiind preluată de Cercul Militar. Din anul 1978 a devenit sediul Comandamentului Marinei Militare, iar în 1982-1983 clădirea a fost restaurată.

Din păcate, în 2011 statuia lui Eminescu a fost vandalizată și Elegia a fost furată, așa că ceea ce vedem astăzi este doar o copie.

Hotel D'Angleterre tranSFormat în Hotel Intim

Peste 130 de ani au trecut de la șederea lui Eminescu la hotelul d’Angleterre și de atunci Constanța a suferit transformări uluitoare. În mai 2019 am fost împreună cu Cronicari Digitali într-o incursiune prin Constanța, și am avut șansa să intrăm în câteva obiective de patrimoniu deosebite, inclusiv Hotelul Intim, care a fost construit chiar pe locul unde fusese cazat Eminescu. Astăzi este o ruină și el, dar se pare că sunt planuri să fie renovat.

Hotelul d’Angleterre unde a fost cazat Eminescu a fost construit înainte de anul 1878 de compania engleză care a construit şi calea ferată Cernavodă – Constanţa şi apoi Portul Constanţa. El a fost demolat probabil în perioada 1903-1906, și în locul lui a fost ridicat între 1906-1909 Hotel Splendid care în 1924 a fost complet renovat și redeschis sub denumirea Hotel Regina în onoarea Reginei Elisabeta, până în 1970 când a devenit Hotel „Intim”.

Clădirea actuală a fost construită în stil eclectic, cu elemente predominante de Art Nouveau şi cu o fațada principală în stil neoclasic.

Inițial hotelul se întindea pe o suprafață de 1.605 metri pătrați, cu subsol, două etaje și mansardă și cu o grădină de aproape 1.000 de metri pătrați. Musafirii hotelului se puteau caza în 21 de camere, cu baie proprie, iar salonul găzduia banchetele regale. Aici se țineau cercurile literare, fiind un loc de întâlnire a intelectualilor și a oamenilor politici. În 1925, tot aici a luat ființă „Cercul Intim”, o societate culturală care avea să dea numele viitor al hotelului. Cercul Intim organiza aici ceaiuri dansante la care erau prezente personalitățile orașului. Tot în 1925, s-au executat lucrări de modernizare și s-au montat instalaţii de apă caldă şi rece în fiecare cameră, calorifer, electricitate și telefon, elemente inovatoare pentru acele vremuri.

În perioada comunistă numele hotelului care ducea cu gândul la monarhie nu avea cum să se păstreze, așa că a fost transformat în Hotelul Intim după naționalizare. Insă hotelul și-a pierdut farmecul de altădată. După ’89, hotelul a fost revendicat, apoi vândut, și astăzi se pare că face subiectul unui plan de reabilitare. În interiorul hotelului se văd încă urme ale sculpturilor și picturilor murale, dar pereții sunt scorojiți și au dispărut candelabrele și mobila.

Detalii Tehnice

Adresa: Hotel Intim se găsește pe Strada Nicolae Titulescu nr. 9 în Constanța; l-am vizitat împreună cu Cronicari Digitali în mai 2019.

Statuia lui Eminescu se găsește astăzi pe Faleza Cazinoului, lânga Farul Genovez și lângă clădirea Comandamentului Marinei Militare.

Surse: Blog ,Să nu uităm‘; blog Joienegru; Ziarul Adevărul; blog https://techirghiol.com/scrisoare-de-la-mare; Cotidianul Replica; fotografii de arhivă ANR inv. 1407 FI 5234 și inv. 1489 A287

Apr

2020

Casa copilăriei pianistei Silvia Șerbescu

#Aiciastat Silvia Șerbescu (1903-1965), prima noastră pianistă de renume internațional formată la școala pianistică românească și profesoară la Conservatorul din București. Pe Silvia Șerbescu o comemorăm astăzi: pe 22 aprilie se împlinesc 55 de ani de la trecerea sa în neființă. Silvia Șerbescu a fost, printre altele, solistă a Filarmonicii din București, a concertat pe marile scene ale lumii și a avut recitaluri de sonate alături de George Enescu, care i-a scris ca dedicație pe programul de sală din 29 decembrie 1942: „Partenerei mele atât de remarcabile din această seară, admirație și respect”. A primit chiar de la Regele Mihai în 1943 decoraţia cu medalia Meritul Cultural pentru Artă. Bustul ei, sculptat de Gheorghe D. Anghel, se află în sala principală a Universității Naționale de Muzică din București.

Casa copilăriei Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu s-a născut în această casă, pe strada Profesorilor nr. 4. Tatăl ei, Gheorghe Chelaru, era profesor de latină, greacă și română la Liceul Gheorghe Lazăr din București. El a fost chiar preceptor al principelui Nicolae și al principesei Maria, doi dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. Mama ei, Eliza Bunescu, era fiica lui Ioan Bunescu și nepoata lui Gheorghe Ionescu, ambii compozitori de muzică corală şi dirijori ai corului Patriarhiei Române. Numele el de fată a fost Chelaru și a devenit Șerbescu prin căsătoria cu inginerul Florian Șerbescu.

Ce mă leagă de Silvia Șerbescu este chiar Ioan Bunescu: el a fost bunicul ei, și stră-stră-bunicul meu. Locuiesc la câteva numere distanță de casa Silviei Șerbescu, și din păcate văd cum căsuța decade încet-încet, fiind rând pe rând martora unor vremuri frumoase, a unor vremuri încărcate și a unor vremuri pline de ignoranță. Toate și-au lăsat amprenta asupra ei, fără drept de apel. În curtea casei mele încă se află porțile cu inițialele I.B. care țin vie amintirea acestei familii. Ioan Bunescu a avut 4 fete și un băiat, și familiile și urmașii lor au locuit în parcela aceasta, până când istoria și-a spus cuvântul.

Viața și studiile Silviei Șerbescu

Silvia Șerbescu a studiat atât în București cât și la Paris. În București a studiat la Academia Regală de Muzică (astăzi transformată în Universitatea Națională de Muzică din București), având-o ca profesoară de pian pe faimoasa Constanța Erbiceanu. În același timp a studiat și a obținut licența în matematică la Universitatea din București. Atrasă mai mult de latura muzicală, a continuat la Paris, la École Normale de musique, cu Lazare Lévy și Alfred Cortot, obținând o „licence de concert” cu distincție.

Un alt fapt inedit care leagă familiile noastre este legat de concursurile de interpretare muzicală la care participa și la care lua premii la vioară Andrei, soțul meu, pe când studia la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 4. Concursurile respective se chemau pe vremea aceea „Silvia Șerbescu”, în onoarea marii noastre pianiste.

Mai jos puteți vedea o înregistrare a Silviei Șerbescu, un album apărut la Editura Casa Radio, 2004, în colecția „Maestro”.

Arta pianistică a Silviei Şerbescu a fost elogiată în sute de articole de presă din ţară şi din străinătate. A dat concerte și recitaluri în numeroase țări: Finlanda, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, Suedia, Turcia, colaborând cu dirijori renumiți. Dintre cei români i-aș menționa pe George Georgescu, Ionel Perlea și Constantin Silvestri. În anii 1955–1957 a fost solistă a Filarmonicii „George Enescu” din București, cu care a concertat în Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. Un punct culminant al artei interpretative a Silviei Serbescu îl reprezintă recitalurile din 1962 cu ocazia centenarului nașterii lui Debussy, interpretând impecabil cele 24 de Preludii ale compozitorului. În ceea ce privește munca ei de pedagog, pentru calitățile ei muzicale și umane, Iosif Sava a numit-o „unul dintre cei mai iubiți profesori”. Din păcate, numai câteva dintre înregistrările ei s-au păstrat, printre care se regăsește și înregistrarea unui concert împreună cu fiica ei, Liana Șerbescu: Bach și Respighi, Electrecord, București, 2014 (EDC 1108-1109). Am acest CD, pe care îl ascult cu mare drag dând volumul tare astfel încât să ajungă notele și la căsuța învecinată, cu soartă tristă, de la nr. 4.

Detalii

Fotografiile de epocă sunt din arhiva personală a Lianei Șerbescu.

Adrese: Pe Strada Profesorilor nr. 4 s-a născut și a copilărit, și pe Strada Sf. Constantin nr. 27 și-a petrecut restul vieții. Aici s-a născut și fiica ei, Liana Șerbescu, pianistă la rândul ei, eleva mamei sale, profesoară, muzicolog, o propagatoare a muzicii compozitoarelor. Despre ea, mai multe povești, într-un episod viitor.

Surse: Liana Șerbescu; Monografia ‘Silvia Șerbescu – prima noastră pianistă’ semnată de Lavinia Coman (una dintre elevele Silviei Șerbescu la Conservator); Articol din Revista MUZICA Nr. 3 – 4 / 2015 „Rememorare Silvia Şerbescu 50 de ani de posteritate” de Lavinia Coman

Unic în transilvania: modul în care armenii au intrat în posesia terenurilor

Elemente baroce

Catedrala Armeano-Catolică

Casa parohială Armeano-catolică

Casa Karatsony

Memorialul victimelor comunismului la Gherla

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

Voluntar pentru Asociația Istoria Artei

Voluntar pentru ARCEN

Implicare în activitățile Ambulanței pentru Monumente: recital de vioară la Cula Cioabă Chintescu

Acțiuni de combatere a distrugerii patrimoniului

Takeover Cronicari Digitali pentru „Case cu poveste" din Cotroceni

Takeover Cronicari Digitali pentru patrimoniul cultural al județului Maramureș

Recitaluri de vioară la Casa Costa-Foru

Recital de vioară la Reconstituirea Războiului de Independență la Calafat

Am povestit în direct la emisiunea Eroul Zilei despre #Aiciastat cu Nadina Câmpean

Înscrierea la masterul de Patrimoniu și resurse culturale în cadrul Universității București

Participare la Masterclasses „Crafts for Storytelling” organizat de Cronicari Digitali

Prezentări culturale pentru copiii de clasele V-XI de la Colegiul Național Caragiale din Ploiești

Premiul Cronicarului Digital al anului în cadrul competiției naționale Cronicari Digitali 2020, pentru toată activitatea de promovare a patrimoniului

Premiul special Wiki Loves Monuments pentru fotografia unui monument funerar: Capela Știrbey de la Buftea

Premiu acordat de Kaufland în cadrul competiției Heritage Instawalk: Zilele Europene ale Patrimoniului: Monumentul funerar al Capelei Filișanilor

Premiul special în cadrul competiției foto Cronicari Digitali Heritage Instawalk “Rendez-vous aux jardins”: Căsuță lacustră din Muzeul Astra de la Sibiu

Nominalizare pentru concursul Heritage Instawalk “Patrimoniu recent” Cronicari Digitali cu fotografia Romexpo la apus

Balkanik Festival – Home of World Music revine între 5 și 7 septembrie la Grădina Uranus

O vilă interbelică din fostul cartier evreiesc al Capitalei se vinde cu 890.000 euro pe platforma Storia

Jazz in the Park 2025

O vilă interbelică ce i-a aparținut uneia dintre cele mai frumoase femei din România se vinde cu 1.18 milioane de euro pe platforma Storia

Share this:

Like this:

ARHITECTUL Palatului Spayer: Pierre Louis Blanc

Intervențiile ulterioare asupra palatului

Demontarea unui mit

Palatul Spayer în istoria recentă

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

ARHITECTUL Palatului Marincu din Calafat: Joseph Schiffeleers

Ștefan Marincu și familia sa

Palatul Marincu în istoria recentă

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

ARHITECTURA VIlei Ștefan GOlescu

Ansamblul Golescu și parcul Dendrologic în istoria recentă

Interiorul Vilei Golescu

Cazare la Conacul Golescu

Detalii Tehnice

Share this:

Like this:

1. Păcuiul lui Soare (Ostrov) – presupusă a fi Vicina

2. Cetatea Histria

3. Cetatea Argamum (Capul Doloșman – Jurilovca)

4. Cetatea TropAeum Traiani (Adamclisi)

5. Cetatea Enisala sau Heracleea

6. Cetatea Capidava (Topalu)

7. Cetatea Halmyris (Murighiol)

8. Cetatea Noviodonum (Isaccea)

9. Cetatea Tomis (Constanța)

10. Cetatea Callatis (Mangalia)

Pe post de încheiere

Share this:

Like this:

1. Muzeul recordurilor românești din București

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

4. Institutul de Anatomie din Iași

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

7. Muzeul farmaciei din Cluj

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

10. Muzeul Orașului Oradea

Share this:

Like this:

Nașterea și copilăria lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Liveni

Casa mamei lui Enescu: Casa Memorială „George Enescu” din Mihăileni

Casa tatălui lui Enescu : Muzeul Memorial „George Enescu” din Dorohoi