Am stat la povești cu Alex, unul dintre personajele cheie care mi-a deschis apetitul pentru a cunoaște orașul în profunzimea lui. Alex este un povestitor, prototipul individului pasionat de orașul în care s-a născut, care sapă adânc după informații cu o aviditate pe care rar o întâlnești. Deși nu are profesie de istoric, și-a făcut din cunoașterea istoriei propriului oraș un crez, o pasiune, pe care o practică intens în timpul liber. Citind prima carte despre București, Alex s-a lăsat mânat de curiozitatea care a crescut prin tehnica bulgărelui de zăpadă: cu cât se rostogolea la vale mai mult, cu atât căpăta proporții.
Nu m-am întâlnit de foarte multe ori cu Alex, dar de fiecare dată când am făcut-o am plecat mai încărcată și mai bogată spiritual. Aș vrea să îl păstrez ca un personaj misterios, lăsând pentru mai târziu, în alt articol, divulgarea identității lui exacte.
Cum a început pasiunea ta pentru istoria Bucureștiului?
Sunt bucureștean născut în Spitalul Brâncovenesc, mult regretat astăzi, o bijuterie dispărută din Bucureștiul vechi. Când eram mic, în jurul vârstei de 4-5 ani, bunicul meu care locuia în zona Lizeanu mă ducea des la plimbare prin centrul orasului. Am în minte o imagine plastică a relației mele cu orașul: în plimbările noastre mă atrăgeau grilajele de fier forjat care acopereau pământul din jurul copacilor plantați de-a lungul bulevardelor largi. Aveau o anumită eleganță, care s-a pierdut astăzi. Și așa am avut primul contact cu Bucureștiul vechi. Apoi, când am mai crescut, în anii facultății, am descoperit cartea „București, orașul mahalalelor” a lui Adrian Majuru, actualmente directorul Muzeului Municipiului București. Această carte mi-a trezit apetitul, dar în același timp mi-a adâncit misterul orașului. Mă întrebam „Cam pe unde venea mahalaua asta?” Și mi s-a creat o nouă nevoie de a cunoaște mult mai exact orașul, evoluția sa vie, cum s-a extins, până unde și de ce, să găsesc referințe biografice și hărți. Acest lucru m-a determinat să cumpăr din ce în ce mai multe cărți, până am ajuns să umplu 2 biblioteci. Așa că am reușit ca în 20 de ani să pot așeza pe hârtie istoria milimetrică a orașului și a mahalalelor sale.
Pare o documentare serioasă. Cum ai procedat?
M-a interesat să aflu când a apărut din punct de vedere istoric fiecare zonă din oraș. Mă atrag și casele vechi și am vrut să aflu când au fost construite. Mă intriga mai ales faptul că prieteni de-ai tatălui meu, reprezentanții unei alte generații, reușeau să ghicească, ochiometric, anul de construcție în funcție de arhitectura unei case.
Observ o abordare oarecum matematică, exactă. Arată cumva o afiliere și pe zona asta?
Așa este, am vrut să înțeleg biologic, istoric, matematic orașul. Am început sintetizând informații din surse diferite pentru a realiza o documentarea de ansamblu. Pentru asta a trebuit să iau contact cu stilurile arhitectonice. Cu timpul, am reușit să datez cu o oarecare marjă de eroare casele din oraș, raportându-mă la stilul arhitectonic.
Ai cercetat aceste lucruri dintr-o ambiție personală, pentru tine însuți?
Da, inițial am făcut-o pentru mine, apoi a apărut dorința de a povesti și celorlalți din jurul meu. Există un procent mic de oameni interesați de istoria orașului, raportat la populația totală, dar totuși acești oameni există și sunt dornici să afle, să asculte poveștile Bucureștiului.
Care a fost de fapt obiectivul tău primordial în cercetarea ta?
Pe scurt, îmblânzirea unui oraș sălbatic și necunoscut.
Care sunt fețele orașului București pentru tine?
Eu consider că sunt 2 fețe ale orașului: una este cea vizibilă, dată de clădirile, bulevardele, luminile, copacii care îl individualizează. A doua față a Bucureștiului este dată de poveștile lui, care pot răsări din orice obiect, orice casă. Fiecare nume de stradă, fiecare stație de autobuz are o poveste, pe care o poți afla chiar întâmplător,fie de la radio, fie de la un vecin de pe stradă, fie dintr-o carte. Poți fi surprins chiar și atunci când descoperi povestea legată de numele străzii pe care locuiești. Apoi, pe lângă informațiile tehnice ale unei clădiri, când a fost construită și ce arhitect a proiectat-o, este povestea celor care au locuit acolo. Orașul poartă amprentele personalităților marcante din ultimii 150 de ani care au locuit sau au ajuns într-o anumită împrejurare în București. Fiecare om de cultură important pentru istoria artistică a României, fiecare dintre conducătorii politici din ultimii 150 de ani, fiecare om de știință important a locuit la un moment dat într-o casă, pe o stradă în București… Și despre aceste episoade nu există întotdeauna documentare. Dar pentru mine e clar că istoria ultimilor 150 de ani a fost scrisă la București de oamenii care fie s-au născut aici, fie doar au poposit aici temporar. Mie îmi place să lipesc momente istorice și culturale pe clădiri, pe fațade, pe străzi, îmi place să fac această conexiune.
Înțeleg că ai atât o muncă de cercetare, cât și o muncă de teren. Ai încercat să intri în aceste case cu poveste?
Câteodată da, atâta timp cât găsesc persoane deschise care să îmi ofere informații. Dar asta nu se întamplă întotdeauna. Se întâmplă să dai peste instituții care nu te primesc cu căldură, de oameni care sunt deranjați de faptul ca le pozezi casa și uneori e de înțeles. Dar străzile te așteaptă pentru a le cutreiera și casele care le împodobesc pot fi admirate și din stradă.
Și cum documentezi ceea ce afli? Scrii, ai un jurnal?
Da, scriu destul de mult. Am câteva sute de pagini scrise până la momentul actual. Descompun pe zone istoria orașului. Strada rămâne pentru mine unitatea elementară și încerc să mă apropii de istoria cât mai multor străzi.
În cercetarea ta bănuiesc că ai găsit, nu de puține ori, informații contradictorii. Cum ai procedat în aceste cazuri pentru a ajunge la sâmburele de adevăr?
Am mers pe mâna informațiilor cât mai recente și a instituțiilor cât mai respectabile ca surse. Recent am descoperit câteva informații și pe site-ul unui muzeu care intrau în contradicție cu un studiu arheologic recent. Normal că studiul arheologic primează. Dar în general spațiul virtual generează erori și aici mă refer la site-uri, blog-uri, postări Facebook.
Ai reușit să găsești și informații de nișă pe internet?
Internetul are aceste două tăișuri: pe de o parte există o multitudine de informații exacte, documente, articole în format pdf, cărți întregi, site-uri instituționale. Există mai multe bloguri foarte interesante și foarte bine documentate: Rezistenta Urbana, Historia, Bucurestiivechisinoi. Pe de altă parte însă, există platforme frumos ornate, bloguri pline de poze vechi pe care se perpetuează în buclă aceleași informații eronate, din păcate devenite populare.
Nu crezi ca este misiunea noastră să rupem acest lanț al slăbiciunilor, să devoalăm aceste mituri?
Absolut. De exemplu, din categoria „informațiilor eronate cu poză frumoasă” am găsit tot felul de povești: că Hotelul Intercontinental ar fi fost cea mai înaltă clădire din București, că ar fi fost construit pe bile ca să reziste la cutremure, Calea Victoriei cel mai lung bulevard din București și tot așa… Trebuie sa știm că Intercontinentalul este și a fost într-adevar cel mai înalt hotel de cinci stele din România, dar Casa Scânteii (Casa Presei de astăzi) a fost întotdeauna o clădire mai înaltă decât hotelul, fiind construită cu mulți ani înainte. Cel mai lung bulevard din București este Splaiul Unirii care depășește practic mai mult de trei ori lungimea Căii Victoriei. Am fost și eu victima unor informații populare, mai ales în ceea ce privește arhitecții unor case (pe baza unor piste de pe internet). Până la urmă, poți verifica, cu răbdare, informațiile pe care le cauți. Cărțile au index alfabetic, index de nume și poți da „search” în carte prin indexul respectiv.
Ai menționat biblioteca ta adunată după 20 de ani de cercetări. Dacă ar fi să recomanzi unui învățăcel, unui ucenic în formare în istoria Bucureștiului, care ar fi cele trei cărți de temelie pe care le-ai recomanda?
În ultimii 20 de ani au apărut multe cărți despre istoria Bucureștiului, a fost o adevărată explozie. Din păcate multe dintre ele sunt doar un colaj de fotografii, cu informații preluate din altele, și din altele, și din altele; fără acuratețe și cu mică valoare documentară, cel mai probabil frumoase ca albume foto. Dacă ar fi să recomand o carte cu adevărat valoroasă, aș începe cu Dimitrie Papazoglu, un pasionat de București care nu a fost istoric de meserie. El a fost în principal ofițer și cartograf. La vârsta de 80 de ani, o vârstă foarte înaintată pentru secolul XIX când a trăit, el a scris „Istoria Fondărei Orașului București”. Este prima carte,de care știu eu, dedicată istoriei Bucureștiului, scrisă în 1891. El a fost pasionat toată viața de istoria orașului și chiar încropise un mic muzeu de istorie, cu diverse obiecte mai mult sau mai puțin vechi. Există și o anecdotă legată de colecția lui: Papazoglu aștepta în anticamera lui Cuza să fie primit în audiență de domnitor. În fața lui era în așteptare un boier cu care Papazoglu intră în vorbă. Papazoglu, volubil, îi spune boierului că vrea să îi ceară lui Cuza PANA cu care acesta a semnat decretul de împroprietărire a țăranilor. Boierul îi spune cu superioritate lui Papazoglu că el știe unde se află gâsca din care a fost luată pana respectivă. Papazoglu îl întreabă cu mare interes: „Și, deci unde zici mata că se află gâsca aia?” Se pare că o anumită doză de naivitate ne ajută pe fiecare dintre noi să ne conservam curiozitatea și dorința de a merge înainte.
A doua carte pe care aș menționa-o este „Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi” scrisă de Gheorghe Crutzescu în 1943. Crutzescu, diplomat atașat la Ambasada României la Stockholm, practic a scris o singura carte în timpul vieții sale, carte care reprezintă probabil cea mai frumoasă monografie a Căii Victoriei. Este o carte scrisă cu drag, dincolo de bagajul documentar remarcabil de care dă dovadă.
A treia carte ar fi o carte mai recentă, publicată în 2009 „Bucureşti – 550 de ani de la prima atestare documentară” de Radu Oltean, un grafician foarte talentat și pasionat de istoria orașului (pont pentru doritori: din ce știu, se mai poate găsi la Anticariatul de la parterul sediului Arcub pe strada Batiștei). Blogul lui Radu Oltean (Art-historia) este de asemenea foarte valoros.
Cum ai încercat să îți pui amprenta asupra Bucureștiului, cum ai încercat să schimbi ceva?
E mult spus ca am încercat să-mi pun amprenta. Am o poveste legata de Muzeul Municipiului București de la Palatul Suțu. Observasem că din expoziția permanentă a muzeului lipsea un obiect, carnetul de bal. Din punctul meu de vedere, carnetul de bal ar trebui să fie un obiect de referință în cadrul expoziției permanente, deoarece Palatul Suțu a fost un loc faimos pentru baluri sale. Așa că le-am sugerat celor din personalul administrativ să includă un astfel de carnet de bal și în expoziția lor permanentă. Știam că au asemenea carnete de bal pentru că fuseseră expuse de-a lungul timpului în expozițiile temporare. Nu știu dacă m-au ascultat pe mine, sau chiar era un lucru pe agenda lor, cert e că peste un timp m-am bucurat sa găsesc un carnet de bal expus în cadrul colecției permanente.
În plus, aș vrea să pun în aplicare dorința lui Crutzescu legată de identificarea locuinței lui Ulysse de Marsillac. Ulysse de Marsillac a fost un jurnalist francez stabilit la București, pe Calea Victoriei, la mijlocul secolului al XIX-lea. A devenit mare iubitor de București și a scris „Guide du Voyageur a Bucarest” în 1877. Cruțescu și-ar fi dorit ca autoritățile să marcheze casa în care a locuit Ulysse de Marsillac, dar acest lucru nu s-a întâmplat din 1943 până astăzi. Mi-ar plăcea să marchez eu locul acela, dar despre asta, vom vorbi în detaliu în viitor.
De unde ai talentul oratoric?
Mi se trage din primii ani de educație, parinții mei au fost amândoi foarte buni povestitori. Dar cele mai frumoase povestiri mi le împărtășea bunicul meu în plimbările noastre prin București. El a fost moldovean și poate de la el mi se trage harul de povestitor.
Ce întâmplări inedite despre București îți vin in minte?
Bunicul îmi amintește de Petre Ispirescu, tipograf de profesie, fără studii, dar care simțea nevoia sa scrie. El a fost culegător de povești și a scris o carte de basme, folosindu-se de informațiile pe care le-a auzit în copilarie în frizeria tatălui său. În frizerie se deapănă cele mai de suflet povești: din poveste în poveste a ajuns la capodopera „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Un alt detaliu interesant este acela că Petre Ispirescu a fost un autentic bucureștean, nu a cules povești și legende decât din auzite. Având o familie numeroasă, a muncit toată viața la tipografia primită ca zestre de la soția sa, neavând timp de calatorii. Nu a părăsit Bucureștiul decât o singură dată, când s-a dus la Ploiești la o nuntă.
Meseria lui Ispirescu de tipograf mă duce cu gândul la Carol I, care în prima săptămână după sosirea sa ca principe la București a instaurat revista presei: primul exemplar al tuturor edițiilor ziarelor de pe teritoriul țării noastre trebuia să ajungă pe masa regelui. Al doilea lucru care m-a impresionat la primele gesturi ale lui Carol la sosirea lui în București: a ales o guvernantă britanică să îl învețe limba română. De ce britanică? Pai guvernanta nu știa germană. Nici Carol nu știa limba engleză, ceea ce l-a forțat să învețe limba română într-un ritm accelerat.
Care este Bucureștiul tău preferat?
Bucureștiul de vară timpurie, de iunie dinainte de Sânziene. Când verdele încă se păstrează crud, când se lasă noaptea peste verdeața proaspătă, când iluminatul stradal nocturn învăluie cu căldura umbrele caselor, copacilor și vegetației, iar luminile și umbrele îi conferă o textură magică.
Minunată imagine. Și totuși, dacă ar fi să alegi și un loc preferat din București?
La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, în curtea Bisericii Radu Ceauș, există un pâlc de salcâmi și acest loc descoperit total întâmplător are pentru mine o încărcătură deosebită. Acești salcâmi îmi amintesc de grădina bunicilor din zona Lizeanu. Aveau în curte 4 salcâmi uriași. Acum salcâmii și grădina nu mai există. O construcție nouă cu 3 etaje le-a luat locul. Pentru mine salcâmul este copacul simbol al Bucureștiului datorită copilăriei mele, deși, statistic vorbind, oțetarul este preponderent în oraș. Crengile întortocheate ale salcâmului îl fac să arate total diferit de ceilalți copaci. Salcâmii aștia din curtea bisericii se află în spatele casei lui Ion Cămărășescu, proiectată de Paul Smărăndescu.
Ce alte pasiuni mai ai, în afară de București și istoria Bucureștiului?
Filmul artistic. Indiferent de gen, dar să fie de foarte bună calitate.
Un film pe care l-ai recomanda?
Citizen Kane, ca film vechi. Un film nou bun ar fi Never look away, din 2018.
Înțeleg că Bucureștiul este și rămâne marea ta dragoste. Care ar fi orașul care te atrage din țară cel mai mult după București?
Cu siguranță acesta este Brașovul, am avut o mătușă care locuia în apropierea orașului. Și Brașovul are multe povești nespuse, cu o istorie foarte încărcată din punct de vedere cultural. Conviețuirea confesiunilor religioase diferite a creat un oraș spectaculos. Modul în care s-au adaptat românii de-a lungul vremurilor să locuiască într-un oraș medieval este foarte interesant, și acest lucru îi conferă un farmec extraordinar.
Cum ai gândi tu popularizarea subiectului patrimoniului către mai mulți oameni?
Primul lucru la care mă gândesc este să creez niște contacte cu mai multe institute de profil care se ocupă, într-o formă sau alta, de patrimoniul bucureștean. Sunt mai multe, nu numai Institutul Național al Patrimoniului, care ar putea, prin colaborare cu societatea civilă, să sprijine și să aducă modificări legislative care să stopeze procesele de vandalizare a patrimoniului cultural. Cadrul legislativ existent la ora actuală nu este suficient. Orice alt demers în afară de cel legislativ nu ar avea același impact. Și societatea civilă ar putea să se organizeze pentru a redacta anumite proiecte de modificare legislativă care să protejeze patrimoniul cultural vechi al orașului și să normeze construcțiile noi. Este firesc ca aceste construcții să apară într-un oraș in transformare, dar nu să le obstrucționeze pe cele vechi, ci să existe o anumită armonie.
Un exemplu pentru o inițiativă simplă, Bucureștiul astăzi nu este complet numerotat stradal. Sunt chiar anumite străzi pe care casele nu au nici macar o plăcuță cu număr. Ajungem să ne rătăcim în propriul oraș. Lipsa numelor străzilor sau a numerelor caselor arată dispreț pentru oraș. Și aici văd o rezolvare din punct de vedere legislativ. În plus, eu aș propune dublarea numărului de monumente istorice din București, avem o multitudine de clădiri de patrimoniu care trebuie respectate ca atare. Ar trebui să avem mai multe proiecte pentru a beneficia de fondurile europene nerambursabile, iar instituțiile din domeniu ar trebui să creeze departamente coerente care să se ocupe de redactarea acestor proiecte. Fondurile europene reprezintă șansa caselor de patrimoniu, care ar putea fi astfel reabilitate.
Mi-a plăcut tare mult discuția cu Alex, și mi-am dat seama că oricare dintre noi ar putea fi Alex dacă am adresa întrebările potrivite orașului în care ne-am născut. Fotografiile din articol sunt din colecția lui personală, și arată talentul lui de fotograf. Așa că am apreciat cel mai mult îmbinarea de înzestrări: perseverența pentru a ajunge la miezul informației, fotografia și, cel mai important, harul de a povesti.
