Într-o după-amiază de decembrie am avut marea plăcere de a sta de vorbă pentru 3 ore cu domnul Jean Chrissoveloni, personalitate marcantă contemporană și urmaș al unei familii de renume. În vârstă de 77 de ani, un domn elegant, născut în plin război mondial, are amintiri și povești vii din vremurile negre ale comunismului. El a plecat din țară în 1960, s-a reîntors în ’90 și astăzi se ocupă primordial de revitalizarea proprietăților de patrimoniu ale familiei sale. L-am cunoscut la unul dintre evenimentele organizate de JCC Romania, unde a ținut o prezentare alături de istoricul de artă dr. Oana Marinache despre familia și realizările familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor și m-am bucurat foarte mult că am avut minunata ocazie de a-i lua un interviu.
Domnul Jean Chrissoveloni provine dintr-o familie cu adânci rădăcini negustorești: stră-străbunicul său, Zannis M. Chrissoveloni, a fost un comerciant originar din Chios. A avut printre membrii familiei inovatori excelenți care au investit extrem de divers, în paduri, terenuri agricole, clădiri, fabrici și comerț. A reînființat compania de familie “Imobiliara Chrissoveloni”, a recuperat vechi proprietăți, clădiri emblematice din București, printre care librăria Cărturești Carusel de pe Lipscani, pe Blănari, pe Negustori, și altele, astfel că domnul Chrissoveloni continuă tradiția și are și niște istorii memorabile pe care abia așteptam să le aud, să le trăiesc.
Ne-am întâlnit la Cafeneaua-Muzeu Micul Paris din Centrul Vechi, pe Strada Lipscani, la câțiva pași de câteva dintre proprietățile Chrissoveloni, ale căror povești urma să le depănăm. A fost o discuție cu suflet, cu multe râsete dar și cu multe emoții, cu trăiri autentice și pe alocuri cu lacrimi în ochi și în glas. Vă las în cele ce urmează discuția în forma ei cât mai autentică, presărată cu sentimentele din vocile noastre, căci vreau să vă transmit cât mai mult din emoția pe care am resimțit-o în fața domnului Jean Chrissoveloni. Am completat pe alocuri cu informații despre membrii familiei Chrissoveloni despre care este vorba în interviu, dar și fotografii istorice ca să vă faceți o imagine cât mai clară a valorii și eleganței acestei familii.
Vă trageți dintr-o familie cu tradiție în inovație. Ne puteți povesti câte ceva din istoria familiei?
Primul inovator a fost Nikolaos Chrissoveloni*, stră-bunicul meu, cel cu perciunii stufoși [haha]. El împrumuta bani contra unor garanții, și apoi scotea la licitație clădirile primite ca garanție. Cred totuși că era un bancher fără suflet, nu ca mine. Pe vremea lui pe Strada Lipscani erau doar magazine mici. El a fost primul care s-a gândit sa facă un magazin universal stil Galeries Lafayette. Așa că a comandat în 1904 inginerului Nicolae Cuțarida imobilul cu funcție comercială din Lipscani 55, construit pentru frații Hassan. Nu a fost niciodată bancă, așa cum am crezut inițial, ci mai degrabă un fel de “mall” al vremurilor lui. Asta știm acum clar din cercetări. Străbunicul meu a luat idei din Franța și Austria și le-a adus aici.
Copilul lui, Jean Chrissoveloni**, a făcut același lucru. Adică bunicul meu, Jean Chrissoveloni, al cărui nume îl port, a fost de fapt un geniu, și a avut o capacitatea de a absorbi cultură, artă, afaceri.
Tatăl meu**** era altfel: el era sportiv și avea nevoie de un “challenge”. Dacă îi spuneai: “eu pot să alerg mai repede decât tine”, el imediat îți demonstra că nu e așa. A fost fix ce trebuia în anii ’30 în timpul marii crize.
* Nikolaos Z. Chrissoveloni (1838-1913) s-a stabilit în țara noastră în 1861 inițial la Galați. El a fost fiul lui Zannis Chrissoveloni (1805-1880) care a înființat la Galați o filială a societății sale din Constantinopol: “Chrissoveloni Fils – Maison d’Exportation et de Banque”. Nikolaos s-a născut pe o insulă din Marea Marmara, s-a căsătorit la Paris cu Kalliroi Economu. În 1880 s-a mutat la București, a locuit pe strada Manea Brutaru și a achiziționat primul sediu al casei de comerț și al Băncii Chrissoveloni, clădirea din Lipscani 17. În 1879 a cumpărat moșia de la Ghidigeni, unde a construit o reședință somptuoasă în stil francez, proprietate faimoasă a familiei. A ctitorit o biserică, a sprijinit școala locală și a înființat fabrica de spirt de la Ghidigeni. În 1903, a cumpărat la licitație o altă proprietate de pe Lipscani (care astăzi găzduiește Cărturești Carusel) și a demarat în 1904 proiectul de a crea un spațiu comercial după model franțuzesc cu inginerul Nicolae Cuțarida. Clădirea a adăpostit magazinele fraților Hassan, apoi magazinul Printemps, Bazarul Popular și Familia.
** Jean sau Zanni (1881-1926) Chrissoveloni, bunicul personajului nostru principal, s-a născut la Galați și s-a căsătorit în 1907 cu Sybille Youell***, fiica armatorului și omului de afaceri Edward Charles Youell din Galați. Jean și Sybille sunt evocați cu mare afecțiune în memoriile Reginei Maria. El a fondat banca Chrissoveloni și a adus o bună parte din proprietățile familiei ca aport la capitalul social. Apoi, în 1925 a demarat proiectul de construcție al noului sediu al Băncii din Lipscani 8/16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.), un adevărat palat italian după planurile arhitecților G.M. Cantacuzino și August Schmiedigen.
*** Sybille Youell, fiica armatorului și omului de afaceri Youell din Galați căsătorită cu Jean Chrissoveloni a fost bunica protagonistului nostru. Este evocată astfel în memoriile Reginei Maria: “Firea ei anglo-saxonă, veselă, fără fățărnicie… înaltă, bălaie, neobosită, cu inima bună, spontană, avea o statură minunată și tenul alb ca laptele; mișcările ei erau pline de voiniciune falnică și toată seva ei era pătrunsă de sevă și de strălucită vitalitate […] Farmecul ei era neîntrecut; Sybille era una dintre acele ființe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineață plină de soare.”
**** Tatăl personajului nostru, Nicolae Z. Chrissoveloni (1909-1972), unicul fiu al lui Jean/ Zannis și al lui Sybille, s-a născut lângă Paris și a fost educat în Anglia la Universitatea din Oxford și Austria la Academia Consulară din Viena. A făcut practică bancară la Viena și la București. A preluat conducerea afacerilor în perioada Marii Crize Economice și și-a pus în joc numele și averea personală pentru a garanta depozitele băncii, reușind să redreseze activitatea. A fost pasionat de sporturi: tenis, golf, rugby, ba chiar a jucat în Echipa Națională de Rugby. La Tenis Clubul Român era coleg cu prințul Șerban Ghica. În 1941 s-a căsătorit cu Georgeta Lakeman-Economu, cu care a avut 4 copii: Sybille, Jean (protagonistul nostru), Elena și Irina. În perioada comunistă banca a fost închisă, și-a pierdut toate proprietățile și a fost arestat și anchetat în repetate rânduri. Nevoit să își găsească o sursă de venit, a devenit inginer topometru (alături de soția sa) și au lucrat împreună în diverse zone din țară: să măsoare terenurile agricole, să recadastreze țara și să reamenajeze terenuri care fuseseră confiscate și colectivizate.
Și cum s-a refăcut familia dvs. după marea criză din anii ’30? Pare să fie o adevarată lecție de viață.
Tatăl meu a depășit criza cu ingeniozitate, deși era extrem de tânăr, abia împlinise 21 de ani. Până a devenit el major ca să poată prelua conducerea băncii după decesul bunicului meu, conducerea a fost asigurată de baronul Leon Economu (vărul primar al bunicii). Și apoi rolul primordial a fost asigurat de tatăl meu care a vândut în 1932 proprietatea băncii din Lipscani 16 (astăzi unul dintre sediile B.N.R.) și a făcut câteva mișcări strategice care au asigurat continuitatea afacerii.
Eu cred că fiecare generație a familiei mele s-a mulat perfect pe perioada istorică în care a trăit. Eu sunt a 5-a generație, și nu știu ce s-ar fi întâmplat, ce ar fi fost dacă aș fi preluat afacerea dacă nu venea comunismul. Dacă nu ne-o făcea Churchil la Yalta, când a avut de ales între noi și Grecia, România ar fi avut moneda la nivelul lirei italiene din nordul Italiei. Dar nu știu dacă m-aș fi priceput să conduc banca. Nu știu ce caracter am.
Eu am preluat multe trăsături de la mama, dar și de la tata partea de “challenge”: nu mă las (chiar daca e ceva neimportant, dacă e un “challenge”, eu îl fac). Sunt a 5-a generație, dar sunt foarte perseverent, motto-ul meu este: “Never give up!”. Eu în schimb nu sunt făcut să preiau riscuri mari, nu îmi place să dau tunuri. Mie îmi place să fac pași mici. Văd generația aceasta nouă care vrea să facă venituri, profituri rapid. Nu merge așa.
Care sunt primele dumneavoastră amintiri cu Bucureștii?
Haha, asta chiar e o întrebare interesantă. Amintirile mele se învârt în jurul mingii mele de baschet: pe orice maidan care avea un coș de baschet jucam „miuțe”. Eram absolut pasionat de baschet. Veneam acasă la ora 10, eram foarte flămând, nu prea era mâncare. Cine mergea să ia pâine era privilegiat. Până ajungea acasă deja mânca jumătate de pâine. Îmi amintesc ce bună era pâinea aceea albă și caldă. Dar era greu să iei mâncare pe cartelă, și noi aveam puține cartele deși eram o familie numeroasă.
Îmi amintesc și de școală, eram mulți în clasă, generația după război. 40 aproape. Nu erau clădiri, nu erau profesori. Știam doar că trebuia să ne spunem lecția o data pe trimestru. Eu mă aflam printre cei 75% de origine nesănătoasă. Restul de 25% erau de origine nesănătoasă, adică 3 generații în urmă să nu fi avut decât muncitori sau țărani neîmproprietăriți. Și ce să vezi, eram mulți așa-ziși „nesănătoși”.
Clasa socială din care proveneam trebuia exterminată. Părinții noștri, bunicii noștri. Și noi trebuia să intrăm direct ucenici în fabrică. Să se producă schimbarea claselor sociale. Noi nu mai aveam casă, nimic, trebuia să ne pierdem și identitatea. Ca să vedeți nivelul de îndoctrinare la care eram supuși încă din școală: când a murit Stalin sora mea plângea cu lacrimi de crocodil, deși tata era în închisoare. Cât de puternică era manipularea! Ne convingeau încă din școală că noi am supt sângele țării, că am asuprit țăranii. Mai târziu și-a dat seama de eroarea ei, când a văzut crunta realitate a sistemului.
Dar apropo de îndoctrinare, și pe mine m-au făcut pionier în clasa a 7-a, altfel nu treceam examenul de admitere. Și deși nimeni nu credea că voi trece examenul, am avut o mare șansă. Pe vremea aceea mergeam la meditații (eu trebuia sa fac meditații, nu ca sora mea care era briliantă, haha). Pe vremea aceea dădeam doar examen de admitere la literatura română și la matematică. Așa că am găsit o profesoară de limba română care să mă ajute să învăț, doamna Clondescu, fenomenală. Chiar m-am împrietenit cu fata ei, Sanda. Pentru matematică mergeam la domnul Buga care stătea sub apartamentul domnului Gerota. Chiar mă împrietenisem cu Ion Gerota și Mihai Gerota, băieții doctorului Gerota, profesorul lui Brâncuși. Undeva la intersecția Bulevardului Dacia cu Polonă. Și Domnul Buga era la parter, locuia împreună cu doamna Buga. Țin minte că era atât de curat apartamentul lor. Cu domnul Buga făceam concursuri de algebră. La aritmetică mă încurcam întotdeauna. Chiar și acum nu mă pricep deloc, întotdeauna adun câteva zero-uri!
Niciodată nu am considerat că nu pot face ceva, deoarece creierul uman este foarte complex. Să reușești academic trebuie să ai concentrare și memorie. Dar am conștientizat că eram slab la niște subiecte, iar la altele eram bun sau chiar foarte bun. De exemplu, eram foarte bun la algebra și calculus: ecuațiile diferențiale m-au ajutat la studii, chiar m-au salvat. Dar la restul nu știam nimic! Ei bine, profesorii mei Buga și Clondescu m-au ajutat să trec examenul de admitere.
Când am trecut examenul, tatăl meu era atât de entuziasmat încât m-a dus la talcioc și mi-a luat o bicicletă. Sora mea era furioasă, ea deși avea cele mai mari note nu primise un astfel de cadou. Dar era vorba de așteptări. La mine nu credea nimeni că o să trec examenul, așa că i-am surprins pe toți și am primit o bicicletă! Cu bicicleta aceasta am avut multe aventuri, mergeam uneori chiar până la Șosea. Dar nu prea aveam voie să circulăm că imediat ne oprea cineva să ne întrebe unde mergem. Așa că în ceea ce privește cartierele din București am puține amintiri. Îmi amintesc de exemplu de cartierul Dorobanți unde era școala mea primară. Nu îmi amintesc clar alte zone în afară de școală, casa mea și casele câtorva prieteni.
Dan Vasilache era unul dintre prietenii mei. Tatăl lui era inginer, a fost mare șef în portul de la Galați și mama lui era fiica unui comandant grec. Au pătimit mult în vremea comunismului. Dar mi-aduc aminte de competițiile cu Dan de când eram țânci. Inclusiv la matematică eram în competiție. Tatăl lui ne așeza pe scări, ne punea întrebări de matematică și noi trebuia să răspundem. Era ceva! Acum are PhD în IT, e un tip extraordinar de deștept. Am și lucrat împreună.
După venirea comunismului familia Chrissoveloni a fost în pribegie. Toate proprietățile au fost naționalizate, tatăl dvs. a fost închis în repetate rânduri. Unde ați locuit, care sunt casele care v-au marcat copilăria?
Vara târzie a anului 1943. Mama stătea pe balconul unui apartament închiriat din C.A. Rosetti 25 și privea avioanele care se duceau spre Ploiești. Urma Bombardamentul Ploieștilor. Pe vremea aceea m-am născut eu. După ce comuniștii au naționalizat proprietățile noastre, ultima redută rămăsese moșia de la Novaci. Și aceea a fost expropriată și bunicul (tatăl mamei) a fost trimis în domiciliu forțat. Așa că nu mai aveam unde să mergem. Pe vremea când eu aveam 5 ani, mama a aranjat cu Sanda Tătărescu-Negropontes (fiica premierului Gheorghe Tătărescu și văduva unui om de afaceri grec: Ulise Negropontes) să mă trimită împreună cu băieții Negropontes la Vălenii de Munte, unde aveau ei o proprietate. Se ocupa acolo de noi un domn, Pitișteanu. 6 luni am trăit acolo, la Văleni. Apoi a venit mama să mă ia și niște prieteni de-ai noștri au preferat să ne ia în domiciliul lor, că altfel regimul i-ar fi obligat să ia străini în casă. Așa că ne-au dat 2 camere într-o casă din Dorobanți nr. 2, în casa unui pictor celebru, Henri Catargi (i se spunea Togo Catargi), care trăia cu o doamnă foarte elegantă, Valentina Argetoianu.
Îmi aduc aminte și acum de Valentina Argetoianu (era de o frumusețe fenomenală). Ea se ocupa de Dinu Lahovary care era cu 1 an mai mare decât sora mea, Sybille. El a fost ultima generație a familiei sale și la 14 ani a intrat ucenic în fabrica pe care o deținuse tatăl lui. Acolo a lucrat toată viața lui. Vă dați seama? Ce mod eficient de a distruge o generație.
Familia dvs. a fost legată de nenumărate personalități: Marcel Proust, Charlie Chaplin, Paul Morand, prin mătușa dvs., Principesa Elena*. Jean Chrissoveloni, bunicul dvs., s-a cunoscut chiar cu Brâncuși (o nouă descoperire realizată de Oana Marinache). Ce povești inedite ne puteți spune legate de personalitățile apropiate de familia Chrissoveloni?
Din păcate oamenii cu care noi eram prieteni înainte de război după ’48 erau fie morți, fie în închisoare… Cel puțin cei din țară. Dar să vă spun de pictorul Theodor Pallady. În casa noastră din Dorobanți locuia și el. Urcam pe scara de serviciu și intram pe lângă ușa de la camera lui Pallady, simțeam mirosul de uleiuri, de vopseluri. Dorobanți 2, casa e încă acolo. El picta printre altele și nuduri, dar noi nu știam la vremea aceea semnificația lor (dacă am fi știut, poate eram mai interesați, haha!).
O dată pe săptămână ieșea cu pălărie, cu costum, să își viziteze sora. Nu s-a căsătorit niciodată, și detesta copiii. Astfel că era un fel de luptă între noi. Marele nostru “challenge”, al copiilor, era să mergem pe vârfuri să mergem la ușa lui Pallady și să bubuim tare ca să îl speriem. El ieșea după noi cu bastonul, și ne amenința că dacă ne prinde ne trage vreo două cu bastonul lui ca să îl ținem minte. Striga după noi: “Aaa, derbedeilor, vă omor, vă fac, vă dreg!”. Ne potoleam pentru moment și apoi o luam iarăși de la capăt.
*Elena Chrissoveloni (1879-1975), fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, devenită principesă după prima sa căsătorie cu principele Dimitrie Suțu. A fost mătușa protagonistului nostru. Primise o educație aleasă, era de o frumusețe irezistibilă, vorbea 7 limbi și era apropiată de Regina Maria care o evocă în cuvinte foarte calde în memoriile ei: “capul său fin era purtat cu mândrie pe un gât foarte drept, așezat pe niște umeri tot atât de drepți; trupul său frumos proporționat și trăsăturile chipului, de o puritate clasică, îi dădeau aerul unei statuete […] Întreaga sa persoană era ireproșabilă, privirea francă și directă, verbul clar și precis; avea o viziune corectă asupra lucrurilor, a situațiilor și a oamenilor”. A doua oară s-a căsătorit cu scriitorul și diplomatul Paul Morand, așa că a locuit la Paris, unde a fost una dintre bunele prietene ale lui Marcel Proust.
Dacă ați fi știut peste ani ce pictor faimos va deveni Pallady, poate ați fi procedat diferit?
Da, chiar așa, dacă știam pe atunci ce va ajunge Pallady, probabil ne-am fi comportat altfel. Cred că m-aș fi oferit chiar să îl ajut, să îi țin pensulele sau paleta. Poate primeam și eu o pânză sau poate paleta lui, haha!
Sora mea era foarte talentată la desen și făcea lecții cu Jean Steriadi. Acesta i-a dat chiar cadou paleta lui. Îți dai seama?
Să vă mai spun o istorie legată de Pallady. Când eram mic nu eram cel mai curajos copil. Ba dimpotrivă. Și tatăl meu încerca să mă îmbărbăteze, deși eu eram ca o pisică moartă, haha! Nu eram tipul de băiat bătăuș, înfipt. Iar tata ne citea basme cu prinți și prințese, și sublinia povestea cu prințul care s-a bătut cu o armată întreagă. Și îmi spunea: “Jean, vezi, asta e curajul, prințul s-a bătut să își apere regatul, așa să fii și tu, curajos!”. Și se pare că i-am răspuns: „Da, da, dar știi ce, prințul ăsta poate nu l-a cunoscut pe Pallady!” E clar că mie mi se părea că el e întruchiparea balaurului.
Mama mea gătea din când în când cartofi pentru Pallady, că el era singur. Și noi copiii stabileam între noi rândul cui era să îi ducă cartofii să îi mănânce. Țin minte că o dată a venit rândul la dus cartofii surorii mele mai mici, Elena. Noi o așteptam să se întoarcă. Trecea timpul, Elena nu mai venea. Când în sfârșit s-a întors după ceva timp, îi tremuraru genunchii de frică (ea fiind micuță, născută în ’46). Vă dați seama ce bau bau era Pallady pentru noi copiii.
Apoi am locuit la adresa Lascăr Catargiu nr. 7 (pe vremea aceea bulevardul se numea Ana Ipătescu), într-un bloc care astăzi este renovat cu o cafenea foarte șic. Noi eram la ultimul etaj, la 3, și sub noi stătea doamna Bloch. Și acum trec adeseori pe lângă acest bloc foarte frumos și rememorez perioada aceea. Aveam un apartament fenomenal. La etajul 3.
Îmi amintesc de un vecin, domnul Frunză, comunist din convingere, un adevărat ideologist. Studiase la Kiev, se ducea des în Rusia. Era inginer de profesie. Când se ducea să se culce avea o plasă neagră pe care și-o punea pe păr. Noi eram 4 copii, plus 4 adulți, 8 oameni în total, care trăiam într-o porțiune din apartament, iar baia și bucătăria le împărțeam cu domnul Frunză.
La un moment dat ne-am trezit cu cineva la ușă, era îmbrăcat în uniformă și ținea în mână hârtia de repartizare: “De-acum camera aceasta și baia sunt ale mele!”. Mama îngrijorată a întrebat: “Dar asta este singura baie, noi ce facem?”. El i-a răspuns sec: “Voi v-ați spălat destul. Acum e rândul nostru”. Lupta aceasta de clasă se simte din păcate și astăzi. Așa am ajuns 8 persoane în 2 camere, cu baia improvizată în bucătărie: trebuia să ne spălăm la lighean.
Ne puteți împărtăși ce reprezentant din familia dvs. v-a marcat cel mai puternic copilăria?
Amintirea mea prețioasă este cu bunicul meu, tatăl mamei mele. George Lakeman-Economu* [cu lacrimi în glas]. Avea o barbă impresionantă și era per ansamblu un tip incredibil. Născut în anii 1880, tatăl lui a fost marele guvernator al Bucureștilor în 1854 Mazar Pașa**, proprietar la Novaci. Eu îi spuneam Opișorule, de la “Opa” care înseamnă bunic în limba germană. Când eram mici o aveam ca “Nanny” pe Schwester Anne, cu care vorbeam limba germană. Și de aceea îi spuneam bunicului Opapa și bunicii Omama. Datorită limbii germane pe care o vorbeam cu Schwester Anne.
Mă simțeam foarte apropiat de el. Este interesant că am o pată de naștere fix ca el. Eram foarte similari în caracter, și el, ca și mine, se enerva foarte rapid [haha].
Odată cu venirea comunismului, Opișorul a fost trimis cu domiciliu forțat undeva în Bărăgan, la Găești, la 60 de ani. Avea astm și fuma, nu avea acolo niciun ajutor, și era și foarte greu să ajungi la el în vizită. Îi era foarte rău, era singur. Trebuia săptămânal să meargă la poliție să dea raportul. Era pe punctul de a ceda de greutăți și de însingurare. Așa că mama a decis să îi însceneze moartea. A aranjat un parastas și tot ce trebuie. Astfel că Opișorul a venit în secret să stea cu noi în Ana Ipătescu (unde locuiam atunci), dar nu mai avea acte, era presupus a fi mort. Săracul, pierduse tot, moșie, tot, nu mai avea nimic. Asta e și marea mea angoasă. Să dai faliment la finalul vieții, să ajungi pe drumuri. Groaznic. [Oftează.]
Și acum îl ținea fata lui ascuns. O iubea extraordinar pe mama, cea care îi dăruise cumva o a doua viață. Mereu îmi spunea: “Nu trebuie să facem nimic să o supărăm pe mama!”.
*George Lakeman-Economu (1881-1971) a fost fiul generalului Stephen Bartlett Lakeman și al Mariei Ioana Arion (1856-1899). Ea era fiica omului politic Ioan Arion și a Paulinei Paciurea. Sora Paulinei, Elena Paciurea, văduva lui Gheorghe Economu, neavând urmași, l-a adoptat pe George Lakeman în 1911, și de atunci acesta va folosi numele compus Lakeman-Economu. De la ea primește acesta moșia și conacul Novaci, unde au petrecut membrii familiei Chrissoveloni momente idilice (conactul datează din 1892 și astăzi este o ruină). S-a căsătorit cu Elena Colibășeanu cu care a avut o fiică, pe mama protagonistului nostru, Georgeta Maria Ecaterina Lakeman-Economu. Una dintre proprietățile lor emblematice din București este cea din Negustori nr. 1, astăzi Grand Boutique Hotel.
**Mazar Pașa a fost numele de ofițer otoman folosit de Sir Stephen Lakeman (1822-1900), un personaj fascinant al secolului al XIX-lea. Cu o bogată activitate militară și diplomatică, se implică în Războiul Crimeei și în politica românească. A fost căsătorit cu Maria Filipescu și cu Maria Arion, și s-a bucurat de poziția socială înaltă și de averile acestora. A fost înnobilat de Regina Victoria a Angliei pentru contribuțiile sale în luptele din Africa din 1853. A urmat o carieră diplomatică și la Constantinopol, intrând în rândul ofițerilor otomani sub numele de Mazar Pașa.
Și nu vă era frică să nu vă prindă cineva și să vă toarne la Securitate?
Ne era frică ca de dracu’, să nu ne prindă nimeni, să nu îl vadă nimeni, să nu ne pârască cineva. Job-ul meu era să îl păzesc. Bunicul avea o minte sclipitoare, și îi plăcea mult să citească. Îmi amintesc cum stătea pe singurul fotoliu și cum citea ziarul Scînteia, că nici nu era alt ziar pe vremea aceea. Când apăsa cineva pe sonerie, intram eu în acțiune, trebuia să îl iau de pe fotoliul pe care stătea și să îl ascund în dulap, lângă lighean.
Uneori îl uitam acolo după ce plecau musafirii. Și dintr-odată auzeam un mârâit: “Grrrrr!”. “Aoleu, l-am uitat pe Opișorul în dulap!” și imediat mă duceam să îl scot. Ce vremuri.
Uneori îmi spunea: “Neicușorule, fă-mi un pic de masaj”. Igiena nu a fost niciodată marea lui calitate, și cum acolo în apartament nu aveam nici măcar o baie, doar acel lighean, vă dați seama cum era. După masaj el era foarte încântat, și eu îi dădeam una peste ceafă din afecțiune.
Opișorul avea și el o responsabilitate în casă: era răspunzător ca eu și sora mea, Elena, să ne facem temele. Pe Ana Ipătescu aveam într-una dintre cele 2 camere o masă rotundă, la care stăteam noi 4: Opișor, surorile mele mai mici Elena, Irina și cu mine. Și eu mă distram tachinând-o pe Elena, mi se părea mult mai important decât să ne facem temele. La rândul ei ea mă tachina pe mine, și ieșea un circ. Opișorul, de colo: “Iencușorule, ți-am spus, stai potolit”. Dar pe mine mă interesa mult mai mult să nu își facă Elena tema, decât să mi-o fac eu.
Deși în mod normal un filosof, Opișorul avea un temperament coleric. Dintr-odată se enerva, se ridica de pe scaun și începea să mă alerge în jurul mesei. La un moment dat s-a enervat mai rău, a luat de pe masă un penar de lemn, unde țineam creioanele (și să știți că întodeauna înainte să îmi fac temele, mă preocupa să am toate creioanele ascuțite, dar de scris nu scriam!) și mi l-a aruncat în cap. Deși nu mă durea deloc, am făcut o mare scenă, m-am aruncat pe jos și m-am lamentat atât de rău, încât săracul Opișor s-a speriat teribil.
Și să vezi cum e mintea omului. Peste ani și ani, la Glyfada, m-am dus să îl vizitez de la Salonic de unde eram pe vremea aceea, deoarece se simțea foarte singur. Stătea cu părinții mei, dar mama m-a chemat să vin să îl văd și să îl conving să nu se întoarcă în țară. Asta era la începutul anilor ’70, după ce trecuseră mai bine de 10 ani de când plecasem din țară. Lui îi era dor de țară, vă dați seama? Când l-am văzut am avut amândoi atâtea emoții… Și el m-a impresionat puternic când mi-a zis: “Mai ții minte ce rău te-am lovit cu penarul atunci…Ce rău mi-a părut! Să știi că și acum îmi pare rau, ce era să îți fac!”. Incredibil [lacrimi în glas], i-am spus că nu m-a durut, că a fost o prostie. Dar îți dai seama, el înainte de moarte la întâmplarea asta se gândea…
M-am simțit vinovat că l-am păcălit, că nu am avut grijă suficientă de el. Și iată, în ziua de astăzi nu mai avem relații atât de apropiate cu nepoții cum aveam noi cu bunicii noștri. Dar eu mi-am petrecut o mare parte din viață alături de el și mă simțeam întotdeauna foarte apropiat de el.
Dar cum a procedat cu actele sale, având în vedere că el era înregistrat ca fiind mort?
Este cumva ironic cum s-a rezolvat cu actele Opișorului ca să-și poată recâștiga identitatea. Pentru că îl chema Lakeman și avea nasul mare a declarat că era evreu și că își pierduse actele în vremurile acelea tulburi în anii ’40. Așa că i s-au făcut acte noi iar părinții mei au reușit să îl scoată din țară, plătind “prețul corect”.
Să vă zic o altă istorie cu Opișorul, deși memoria mea nu mai e perfectă. Când eram mic eram un pic dislexic, și acum sunt puțin [râde ușor]. Eu trebuie să citesc cu grijă fiecare cuvânt. Pe vremea aceea nu știa nimeni de dislexie sau altele asemenea. La 7 ani la școala primară din spatele bisericii Visarion aveam o doamnă profesoară înaltă, slabă și foarte severă. Mă fixase pe mine: “Chrissoveloni, citește lecția”. Eu înghețam instant, nu puteam să scot un cuvânt. Eram foarte emotiv, nu puteam vorbi, eram timid. Poate nu pare acum [râde].
Nu puteam efectiv să citesc și mă lăsa să stau jos. Credea că o fac intenționat sau că nu îmi făceam lecția. Dar eu pur și simplu nu puteam citi. “Chrissoveloni, dacă continui așa, te las repetent”. Vaaai, asta ar fi însemnat pentru mine ceva catastrofal, în fața familiei, în fața prietenilor mei. Decizia bună ar fi fost să învăț textul din carte pe dinafară, și când mă ridica la lecție să îl recit, dar să pară că citesc. Dar nu, nu m-am gândit la asta la momentul acela. Așa că am găsit altă soluție: să renunț de tot la școală, ca să nu mă lase pe mine nimeni repetent.
Aveam un prieten rrom, Andrei Rus, care fusese adoptat de o doamnă elegantă și înaltă, Tante Lorette Cruțescu, soția unui diplomat. Andrei avea și el problemele lui, dar eram prieteni. Așa că după decizia mea de a renunța la școală, plecam dis-de-dimineață de acasă așa-zis la școală, mă întâlneam cu Andrei și ne jucam pe maidan mingea. Apoi luam lecțiile de la alt coleg, Victor. După o zi plină de joacă mă duceam fericit acasă, unde îmi făceam lecțiile mult mai sârguincios decât înainte. Dar într-o zi nu am ajuns la rendez-vous-ul cu Victor să îmi iau lecțiile, și tatăl meu a aflat de povestea asta printr-un mesaj trimis de doamna învățătoare.
Și ce să vă zic… Tatăl meu, jumate grec, jumate englez, luase ce e mai bun de la ambele. Din partea englezească, prin educația lui în Anglia, aplica sistemul de “judecată”: dacă faci ceva rău, ai parte de un proces: “ai făcut asta și asta, ce ai de spus în apărarea ta”. Și apoi pedeapsa este asta. Și din partea grecească se enerva foarte tare.
Așa că după ce m-a prins cu minciuna m-a bătut cu o perie care avea dinți de metal, de nu am putut să mai stau jos 2 zile. Dar să vă zic ceva, pe mine nu m-a afectat, deoarece după bătaie m-a luat în brațe, simțeam că îi părea rău. Greșit sau nu, dar așa era pe vremea aceea. Și el avea sprâncene stufoase așa ca ale mele. Și le-a încruntat și mi-a spus ceva ce m-a marcat: “Tu în orice caz să reții ceva. Tu nu ești suficient de deștept ca să spui minciuni!”. Și avea dreptate, eu nu avusesem niciun fel de plan de contingență, nu mă gândisem la consecințe, la nimic.
Și până la urmă care au fost consecințele?
După episodul acesta, tatăl meu i-a spus Opișorului ca de atunci încolo să aibă grijă să mă ducă dimineața la școală și să mă ia la ora 13:00 înapoi. Eu m-am bucurat, pentru că mă amuzam teribil cu Opișorul. Avea o mare pasiune: alcoolul. Pentru el apa era doar ca să te speli pe dinți. El bea fie vin, fie țuică. Nu văzuse apă în viața lui. Așa că din când în când mă ruga ca după școală să trecem pe la cârciumă, unde planifica să stea “doar 2 minute”. Iar eu stăteam de pază.
Asta devenise, fără să planific, marele meu secret cu el (când mă gândesc acum că am 77 de ani, asta se întâmpla acum fix 70 ani!). Mă ruga să nu îi spun mamei, pentru că el nu avea voie să bea, și mama s-ar fi supărat dacă ar fi aflat. Și asta a devenit și instrumentul meu de “șantaj”: dacă intenționa să mă spună mamei cu ceva, eu îl amenințam că îi spun și secretul despre vizitele la cârciumă. Astfel am dezvoltat o complicitate jovială care ne-a apropiat și mai mult.
El studiase dreptul, și de curând o doamnă mi-a găsit lucrarea lui de diplomă la drept. Când am citit-o, primul meu gând a fost că a plătit pe cineva să i-o scrie, era așa de sofisticată… Jumătate era în latină, jumătate în drept roman. Mi-am dat seama cât era de deștept. Mi se pare incredibil. Dar pasiunea lui a fost mereu pământul. S-a dus să studieze în Tunisia la un colegiu francez. Și când a venit în țară a moștenit moșia Economu de la Novaci de care a avut grijă tot timpul, până i-au confiscat-o comuniștii. Și acolo s-a căsătorit cu Omi, și au locuit puțin acolo, înainte să locuiască la Negustori. Omi a avut un prim mariaj cu Emanuel Butculescu, care a murit foarte tânăr la Monte Carlo de pneumonie, conducând o mașină decapotabilă.
Și bunicul din partea tatălui, al cărui nume îl purtați, Jean Chrissoveloni, este faimos. Ați spus de multe ori că a fost un mare inovator. Printre numeroasele sale funcții a fost și director al ziarului “Luceafărul”. Ne puteți povesti ideile lui în domeniul bancar și cum a dezvoltat Banca Chrissoveloni astfel încât să aibă sucursale în marile orașe din lume (Paris, Viena, Constantinopol, New York)?
Jean Chrissoveloni, bunicul meu din partea tatălui meu, era bancher. Toată cariera lui era în bancă. Luceafărul a fost o investiție bună făcută de bunicul meu, care avea o intuiție extraordinară. Luceafărul era o publicație foarte valoroasă la 1924, așa că a devenit directorul publicației. Știți cum e, când investești bani, vrei să știi ce se întâmplă cu ei, să ai un oareșce control. El era un om cu o cultură generală extraordinară. Era pasionat de renaștere, de istorie, de politică, de pictură. Dacă ar fi știut că am locuit cu Pallady, ce mult s-ar fi bucurat!
El a dezvoltat sucursale internaționale de la Constantinopol, Paris, New York, Viena. În 1920 o bancă grecească din România să aibă sucursale, era ceva! Practic a devenit o multinațională! Era pe punctul de a deschide una la Londra, dar a pierit înainte de vreme. A avut o tumoare pe creieri, s-a operat la Paris, operația a mers bine, dar la scurt timp a pierit.
După operație Regina Maria i-a cerut terenul de la Balcic, și el i l-a oferit. Acolo și-a construit Regina castelul. Tot sub influența Reginei, la Ghidigeni au făcut spitalul Prințul Mircea, cu 200 mașini Ford, aduse special din America, convertite în ambulanță. Omul a fost un adevărat patriot!
Relația familiei Chrissoveloni cu Regina Maria a fost apropiată, ea a fost și nașa tatălui dvs. Și totuși, cum s-a întâmplat ca bunicul dvs. să-i ofere terenul său de la Balcic, unde este acum castelul Reginei Maria.
Regina Maria pentru mine este o personalitate fascinantă. Și nu cred că este încă recunoscută ca atare. Dar avea insecuritățile englezilor: economice. Acum mă uit la serialul The Crown și mă fascinează familia regală britanică cu care se înrudea Regina Maria. Și la sfârșitul vieții își dorea să aibă castelul ei. Alexandru Szathmary a convins-o să aleagă Balcic. Bunicul meu i-a dat bucata de teren pe care ea și-a ridicat ulterior castelul Balcic. În 1913 banca cumpărase această bucată de teren, deoarece bunicul meu a fost un vizionar: chiar înainte să se termine războiul cu bulgarii (parte din Războaiele Balcanice) el a fost primul acolo să investigheze oportunitățile de afaceri. A găsit un pârâu care se vărsa în mare și și-a dat seama că e un loc fenomenal pentru o moară. Moara mai există și acum. A fost cea mai bună investiție a băncii Chrissoveloni. Apoi a venit Regina Maria căreia bunicul meu nu putea să îi refuze nimic [haha].
Care este povestea faimosului colier de perle din familia Chrissoveloni care a intrat în posesia Reginei?
De câte ori venea Regina la noi la Ghidigeni, bunica mea, Sybille, foarte arătoasă, o persoană deosebită, purta un colier de perle moștenite din familie. Regina admira de fiecare dată colierul. Iar Jean Chrissoveloni sub un impuls a luat colierul și i l-a oferit reginei! Deși era colierul soției lui, primit ca zestre din familia ei! Dar când a murit bunicul, bunica mea s-a dus la regină și a recuperat colierul.
Ulterior colierul a fost confiscat de comuniști. Trebuia ca regimul să ne ia tot ce dețineam ca să ne ia apoi și identitatea. Pe unii îi trimitea la Canal, dar pe cei mai mai mulți îi termina psihic. L-au arestat pe tata, prima oară, la Poliție, și l-au închis alături de tâlharii de drept comun. Era acolo un anchetator evreu, care îl ademenea: “Noi putem să vă aranjăm ieșirea din țară pentru 5 persoane dacă îmi dai 250.000 dolari, eu vă dau pașapoarte și plecați unde vreți.”
Era o sumă fabuloasă. Posibil să fi fost momeală. Tata a spus că nu are. Dar ei aveau listele cu averea, știau că tata are conturi în Elveția. Tot îl interogau… Tata mi-a povestit că unii interogatori erau la început mai educați. “Nu am ce să vă dau, mi-ați luat tot.” Anchetatorul a scos atunci o listă cu toate obiectele de valoare, cel mai probabil furnizată de turnători. Mama a știut cine a fost turnătorul, dar nu ne-a spus niciodată. Cred că a fost un angajat de la Ghidigeni, chiar un angajat de-ai lui tata…
Era o listă completă cu bijuteriile noastre. Primul pe listă era colierul. Așa că tata a fost obligat să dea toate bijuteriile, au fost confiscate. Surpriză, Elena Ceaușescu a purtat colierul acesta de perle… Apoi într-o expoziție la București despre “Bijuteriile Reginei Maria” apărea și acest colier, fără să știe povestea din spate și legătura lui cu familia noastră.
Arestările succesive ale tatălui dvs. reprezentau noi lovituri pentru familie. Ce s-a întâmplat atunci?
A doua oară tata a fost luat de Securitate, unde era mult mai rău decât la Poliție. L-au acuzat că era spion pentru englezi, că mama lui era englezoaică, că avea relații cu diverse persoane, că vorbea engleza. Cei care i-au făcut ancheta l-au pus în beciurile Ministerului de Interne la nivelul 2 de sub pământ, și peste tot era o liniște de mormânt, nici nu se vedea nimic, doar câteva becuri. Și toată noaptea îl țineau la interogatoriu. “Ai fost acolo atunci, ai făcut aia și aia”. A rezistat mai mult de 300 de zile. Dar când l-am văzut, era neom. Ca imaginile de la Auschwitz. Teribil, nu putea să stea în picioare. Asta i-a scos tot curajul din el. A spus că dacă îl iau a treia oară, va fi sfârșitul.
Și cum ați reușit să plecați din țară în anii ’60?
Mătușa noastră de la Paris, tante Hélène* a vorbit cu o doamnă de la curtea Greciei**. Ea a cerut o favoare prim ministrului Greciei, Karamanlis, care i-a spus ministrului de externe Averoff să se ocupe să îl scoată pe tatăl meu (care se trage dintr-o familie veche de greci) din beciurile comuniste. Averoff l-a contactat pe Gheorghe Gheorghiu Dej la United Nations (ONU), unde au făcut un “Geschäft”*** prin diplomația grecească. Și interesant este că nepotul lui Averoff s-a căsătorit cu sora mea, Elena.
La Sf. Sava eram în clasa a 11-a, ultimul an înainte de bacalaureat. Era un tip responsabil de U.T.M. care m-a chemat în biroul lui. Se deschidea un alt liceu în Floreasca care avea nevoie de elevi. Și trimiteu diverși elevi, printre care și pe mine. A chemat secretara să îi dea dosarul și să îl trimită la liceul din Floreasca. Ia-l de unde nu-i. Dosarul fusese luat de Securitate în cel mai mare secret, pentru a pregăti plecarea mea din țară (urma să plătim niște bani pentru studiile pe care le făcusem în țară, de aceea aveau nevoie de dosar).
Între 15 septembrie și 15 noiembrie, când am plecat, m-am dus în fiecare zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la Liceul din Floreasca, care trebuia să fie specializat pe Engleză. Mă duceam cu tramvaiul 5, înainte la Sava mergeam pe jos. În fiecare zi mergeam la școală, deși nu aveam cărți, nu aveam profesori. Era debandadă. Un
liceu nou. Venea cineva “la ore”, ne spunea să scriem o compoziție. Pleca. Noi aruncam cu aeroplanele prin casă. El se întorcea, ne “verifica”, și aia era. Ceva ireal!
Un coleg de atunci, Munteanu, și-a amintit de mine! Singurul coleg cu care m-am întâlnit din perioada în care am fost la Liceul din Floreasca.
Am plecat pe 15 noiembrie 1960. Tata ne-a spus la plecare: “Uitați-vă bine acum că nu o să mai vedeți niciodată pământul acesta”. Iar eu după 30 de ani… am revenit în țară… Tata în schimb nu a crezut că va dispărea vreodată comunismul.
*Tante Hélène este chiar principesa Elena Chrissoveloni, fiica lui Nikolaos Chrissoveloni, despre care am povestit mai sus, mutată la Paris după căsătoria cu Paul Morand.
**Tante Hélène a vorbit cu Christine Stathatos care era pe vremea aceea doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soțul ei era șeful protocolului de la Palatul Regal.
*** Geschäft înseamnă în limba germană afacere.
Cum au fost cei aproximativ 30 de ani petrecuți în afara țării dumneavoastră?
Cum am plecat din țară, totul mi s-a părut paradis. Locuiam la un hotel luxos în Atena, vedeam mașinile acelea americane. Eram fascinat de libertate. Complet diferit de experiența surorilor mele care prindeau posturi de muzică ușoară românească și plângeau de dor. Își lăsaseră prietenii acolo, sufereau.
Dar eu am resimțit altfel plecarea. De la vârsta de 5 ani nu mai văzusem o mașină, mă plimbam doar cu tramvaiul, cu bicicleta, cu picioarele. Eram fascinat de ce vedeam acum. M-am dus la școală, am uitat limba română, am devenit un fel de snob. Acum îmi pare așa rău, mai ales de o situație: am ignorat scrisorile unui fost coleg, Boris, nu mai voiam să aud de România. Acum am încercat să îl contactez, dar nu mai vrea el…
În viață nu am avut o programare pre-definită pentru fiecare etapă, pentru fiecare vârstă: “Where do you see yourself in the future?”. Niciodată. Cred că ține de caracterul meu și de faptul că m-am simțit în siguranță în sânul familiei. Emigranții sunt totdeauna mult mai determinați și hotărâți. Îți pot da un exemplu: grecii mereu reușesc în afara țării lor. Este un fenomen clar, dar pentru mine nu a mers întotdeauna bine: eu nu m-am simțit un refugiat cu adevărat nicăieri. În acest caz, poate lucrurile ar fi mers altfel.
După Atena, am plecat la studii la Londra, din nou, altă viață. Sistemul englezesc m-a impresionat. Aveam 22 de ani și eram în vârstă comparativ cu ceilalți colegi. Din fericire arătam mult mai tânăr, păream de 15-17 ani. Când aflau vârsta mea reală era ca o surpriză. Apoi în SUA am făcut un masterat în “Business administration” (MBA).
Și când v-ați întors în țară?
Când am revenit în România, 17 ianuarie 1990, am simțit aerul acesta, și am simțit că de aici mă trag. Am văzut femeile cu basmale, mi-a adus aminte de țara asta. Acum fac această analiză, și încerc să înțeleg. Atunci am simțit că am revenit în țara mea, deși plecasem la 17 ani și nu mai voiam să aud. Deși nu mai am legătura cu prietenii mei vechi, am simțit o ruptură, dar recunosc același simț al umorului. Stilul acesta de a ne face să râdem, râd împreună cu colegii mei, cu partenerii, numai în România se poate. Am ținut un interviu unui domn care plecase în Noua Zeelandă și l-am întrebat de ce vine aici, din țara viselor, țara munților, țara aerului curat. Dar s-a întors pentru mentalitate și pentru umor.
Am venit în țară cu o geantă Hermes (moștenită de la tata) și cu testamentul tatălui. Aât. În avion am zburat lângă o doamnă reporter la Newsweek. Am vorbit mult cu ea, desi nu vorbeam foarte ușor românește. Era o modă atunci să vină mulți reporteri în România să scrie despre urmările revoluției. Chiar a fost un reporter scoțian care voia să scrie despre viața mea. Nu am acceptat, mi se părea că nu ar interesa pe nimeni. În fine, doamna din avion m-a chemat la o petrecere a doua zi. Ce întâmplare! Iar proprietara apartamentului unde se ținea petrecerea mi-a facilitat accesul la un avocat de divorțuri (haha!). Stătea pe Moșilor. M-am dus la el imediat, la domnul Corin Dănescu care era faimos. Și așa am început recuperarea proprietăților mele.
Care este legătura dvs. afectivă cea mai puternică în relație cu țara noastră?
Simțul umorului, sarcasmul cu o mică răutate nevinovată. Noi în familie râdeam întotdeauna. Chiar dacă ne certam rău. Asta e atmosfera în care am crescut. La birou spunem mici istorii amuzante, râdem, glumim. E o atmosferă caldă, plăcută. Asta mă leagă. Eu mă duc la reuniunile de la Sf. Sava, dar din păcate nu îmi amintesc mult de atunci.
Domnul director de la Imobiliara Chrissoveloni este chiar un fost coleg de la Sf. Sava. El a stat tot timpul în România. Și Domnul Sturdza a fost în altă clasă, și cu el am copilărit și este interesant cum ne-am reunit după ani și ani.
În plus mă leagă locurile de care îmi amintesc la tot pasul. Îmi amintesc cum alergam mereu, eram mai tot timpul în întârziere. Îmi amintesc când m-a lovit o mașină, când alergam pe strada Visarion. Totuși, aici am crescut și m-am format timp 17 ani.
Ați salvat una dintre cele mai emblematice cladiri din Centrul Istoric, Lipscani 55, care astăzi găzduiește Librăria Cărturești Carusel. Care sunt planurile dvs. de viitor legate de clădirile de patrimoniu pe care le dețineți?
Avem planuri legate de clădirea din Blănari, care este de fapt în continuarea clădirii din Lipscani. Tot proiectul inginerului Nicolae Cuțarida. Planul este să consolidăm zidurile și fundația. Refacem zidurile în interior, și în jurul cărămizii aparente a domnului arh. Cuțarida punem o structură de metal cu sticlă. Se va vedea clădirea veche înconjurată de sticlă.
Însă pandemia a adus foarte multă tristețe și suferință. Nu se știe ce va urma pentru retail. În grecește se spune “stenahoria” (îngrijorare). Eu sper totuși că după ce nu va mai fi pericol cu pandemia, românii vor ieși din nou din case. Suntem totuși animale sociale. Iar librăria Cărturești a transformat lumea librăriilor bucureștene, sperăm ca librăriile să se umple din nou după pandemia aceasta.
Avem planuri să recuperăm și Ghidigeni. Apoi ce a mai rămas din proprietatea bunicului de la Sinaia. Despre vila Chrissoveloni de la Sinaia se spunea că era cea mai frumoasă după Peleș. Nu puteai să fii dintr-o clasă socială înaltă dacă nu aveai vilă la Sinaia, unde se afla familia regală toată vara. Părinții mei erau prieteni cu prințul Dimitrie Ghica, un individ deosebit. Îmi aduc aminte de el și de Tante Julie. Era un mare jucător de noroc. Iar toate datoriile lui la Cazino (unde mergea în fiecare seară) erau plătite de tata, el fiind președintele băncii. Tatăl meu a plătit la Sinaia niște bani serioși!
Se pare că a fost vândută prin camarilă (prin Max Auschnitt sau Malaxa, prieteni cu tata) în jurul anului 1937 către Elena Lupescu. Apoi au venit nemții și vila a devenit sediul Gestapo-ului la Sinaia. Când nemții au pierdut războiul, decât să găsească cineva documentele, au dat foc la toată vila.
La Sinaia acum este un fel de vraiște. Am investit o grămadă acolo. După ani de luptă autoritățile îți dau doar lucrurile care ajung la un preț derizoriu. Și de la un punct încolo lupta nu mai poate continua. Din ce știu eu, România este singura țară unde ai dreptul să vinzi drepturi litigioase?! Este o dovadă de corupție incredibilă.
Cred cu tărie că dvs. sunteți unul dintre reprezentanții unei generații căreia încă nu i s-a făcut dreptate. Vă mulțumesc în nume propriu pentru faptul că v-ați întors și ne arătați zi de zi care este valoarea unei familii cu rădăcini puternice aici. Și continuitatea pentru care v-ați luptat poate să îndrepte o parte dintre nedreptățile de atunci. Practic prin întoarcerea în țară eu cred că v-ați făcut singur dreptate. Care au fost principalele motive care v-au determinat să vă întoarceți la inceputul anilor 90?
Am venit să îmi fac dreptate, să recuperez proprietățile și istoria familiei mele. Așa că mă ocup de retrocedări din 1991. Încă mai există percepția că după ce ai recuperat o proprietate care era a ta, pe care o primești într-un stadiu jalnic, distrus, chinuit, că încă ești dator statului. Deși rămâi cu actualii chiriași, cu probleme uriașe, cu costuri mari de renovare. Mi se pare nedrept cât ne luptăm, iar lupta este injustă. Mama n-a vrut să vină, am convins-o totuși, dar a rămas sceptică. A crezut că nu vom recupera niciodată nimic.
Pentru mine este un fel de răzbunare. Noi iertăm, dar nu uităm. Vrem să venim înapoi, avem și noi dreptul să participăm la deciziile și la economia acestei țări.
Izvor de povești și de emoții, provenind dintr-o familie istorică, domnul Jean Chrissoveloni face la rândul său astăzi istorie prin carisma și prezența sa. Este o plăcere să îl asculți vorbind, să îi observi accentul ușor grec, sprâncenele stufoase moștenite din familie, eleganța tipică, toate aceste lucruri care te transpun direct în epocile și personajele pe care le evocă.
Sursă informații și fotografii istorice: Marinache, Oana, “Patrimoniul imobiliar al familiei Chrissoveloni de-a lungul veacurilor“, Editura Istoria Artei, București, 2016
Îi mulțumesc minunatului domn Chrissoveloni că a acceptat propunerea de interviu și Oanei Marinache pentru oportunitatea de a-l cunoaște și pentru ajutorul pe care mi l-a oferit în susținerea acestui interviu.
