memorie

“Timișoara nu-i ușoară”, așa spune Dan Perjovschi pe un tramvai vechi ilustrat de el, care începând din acest weekend a început să (re)circule pe străzile noii capitale culturale europene. Odată cu deschiderea Timișoarei în noul său rol de “capitală” nu doar tramvaiul lui Perjovschi, ci și o varietate de clădiri de patrimoniu, galerii de artă, colțuri de stradă, cămine studențești, ziduri, berării și sinagogi au căpătat un zumzet nou și vibrează festiv. Mii de oameni, străini și localnici deopotrivă, au asaltat atracțiile Timișoarei listate pe o fițuică bine documentată înmânată de cele câteva sute de voluntari identificați prin mesajul “My work is priceless”, voluntari cu zâmbetul pe buze care au împânzit orașul. Zâmbet și zumzet la Timișoara în 2023.

Cei cu care am stat de vorbă au avut perspective diferite și toate îmbucurătoare: voluntari timișoreni mândri de noua identitate pe care o conștientizează pentru orașul lor, jurnaliști străini impresionați de efervescența orașului și contrariați de nivelul criptic al artei contemporane pe care nu se așteptau să o vadă aici (ci poate la Basel sau la Kassel), jurnaliști români care respirau aerul orașului pentru a-l regiza pe hârtie, digital sau pe unde, artiști sau curatori din toate colțurile lumii încântați că expun aici, acum, în 2023. Clădiri din oraș au fost activate, deschise și polișate (unele chiar la propriu) pentru a găzdui expoziții în ton cu lugubrul sau cu spectaculosul lor interior. Din perspectiva patrimoniului, mi s-a părut fantastic că s-au dat jos lacătele, s-au amenajat expoziții și s-au deschis niște uși alteori baricadate: Palatul Ștefania, comenduirea garnizoanei, turnul de apă, uzina de apă.

Dacă aveți (minim) 72 de ore să-i dedicați Timișoarei pentru a căpăta propria voastră perspectivă, vă recomand să vedeți următoarele obiective: expoziția lui Brauner și a lui Paul Neagu la Muzeul de Artă, Muzeul de Transport Public “Corneliu Miklosi” (și aruncați o privire și vizavi, la vechile tramvaie din fața depoului, un spectacol al istoriei pe șine, o operă de artă în sine), comunitatea Faber, turnul scheletic efemer cu cele 1302 de plante al celor de la MAIO Architects, o seră urbană în devenire și un punct de belvedere al orașului de unde puteți experimenta diverse senzații printre frunzele înmugurite și detaliile arhitecturale Art Nouveau din piața Victoriei, expoziția de la spațiul META, expoziția Adinei Pintilie dacă vreți să vizualizați corpul uman în moduri neașteptate (la Kunsthalle Bega, un spațiu geometrico-metalic cu un potențial fantastic), expoziția “Sete Cronică” în toate punctele ei focale: la Garnizoană, la Palatul Ștefania, în bastionul Matia Terezia, expoziția-laborator al lui Minitremu. Poate vreți să vedeți un spectacol la Operă, la Filarmonică sau la unul dintre teatrele care au spectacole în oricare dintre limbile română, maghiară sau germană. Și lăsați-vă și câteva ore să vă plimbați în derivă și să observați unde vă cade privirea: la fiecare colț de stradă se întâmplă ceva, trebuie doar să (știți să) priviți. Și nu numai la colț de stradă, ci și pe stradă, pe pavaj efectiv, veți descoperi vestigii ale vechii Timișoare. Vă provoc să-i descoperiți urmele patrimoniului musulman, bine ascunse la nivelul solului pe străzi binecunoscute din oras.

Aici vă las un jurnal vizual ca să vă inspire să vă urcați în avion sau în mașină și să dați o raită prin Timișoara. Hai la capitală!

#Aiciastat Nicolae Ghica-Comănești (1875-1921), explorator și om politic român, fiul lui Dimitrie Ghica-Comănești, magistrat și deputat, și al soției acestuia, Zoe Ghica, născută Lahovary. El a construit acest castel de vânătoare în arealul Văii Trotușului, în Dofteana, în stil romantic la sfârşitul secolului al XIX-lea. Domeniul era renumit în epocă pentru veritabilele partide de vânătoare şi recoltare de trofee, muntele Nemira şi apa Trotuşului din apropiere fiind extrem de ofertante. Se pare că un arhitect italian a realizat planurile, iar materiale de construcție și meșterii au fost aduși din străinătate pentru a construe castelul. Castelul a fost folosit ca reședință de vară pentru familia Ghika până în Al Doilea Război Mondial, când aici a fost stabilit Comandamentul Wehrmachtului. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, castelul a fost devastat de armata sovietică (soarta sa fiind similară cu cea a palatelor de la Comănești și Dărmănești). Apoi încă o dramă a lovit castelul: naționalizarea. Prima etapă a naționalizării a avut loc în 1945, imediat după război, prin aplicarea Reformei Agrare, iar în a doua etapă castelul și restul domeniului au trecut complet în proprietatea statului. Astfel refuncționalizat, fostul castel de vânătoare al familiei Ghika a devenit pe rând spital TBC, casă de copii, sanatoriu de reumatologie infantilă. Astăzi este în proprietate privată, iar într-una dintre fostele dependințe funcționează o pensiune.

Nicolae Ghica-Comănești a studiat dreptul la Lausanne și Geneva, apoi a fost atașat diplomatic la Paris, guvernator al Bancii Naționale a României, președinte al Fondului forestier și ministru în Guvernul Marghiloman. Era pasionat de explorări și de vânătoare și a publicat două lucrări cu note memorialistice pe aceste teme: „Cinq mois au pays des Somalies” tipărită în 1897 la Paris, Basel și Geneva și „O călătorie în pădurile Americii de Nord”. Și-a însoțit tatăl într-o expediție faimoasă în „țara somalilor” în perioada 1895-1896, și a călătorit și singur. În 1899 a revăzut Africa, străbătând muntele Munții Atlas din Maroc, până la castelul Glahui, în marginea Deșertulului Sahara. În 1910 și 1911 a traversat de două ori Oceanul Atlantic, pentru a vizita și pentru a vâna în Statele Unite ale Americii și Canada. Din călătoriile sale a adus multe trofee de vânătoare care au ajuns cu bine în țară după ce au fost împăiate la Rowland Ward din Londra. Despre ele, pasionatul călător scria că se află în „stare bună și atârnă de ziduri la Comănești [alt palat al familiei despre care o să vă povestesc în curând, n.r.], aducându-mi mereu aminte de greutățile pe care le-am învins pentru a mi le procura”.

Dincolo de legende, acest castel a fost cadrul filmărilor pentru “Vânătorul de spirite” (The Wanderers, pe care îl puteți găsi pe Netflix), dar și pentru filmul românesc “Domnișoara Cristina” (o adaptare a nuvelei lui Eliade cu același nume). Castelul se poate vizita și în interior contra unei taxe de 7,5 lei, dar când am fost noi era închis. Abia aștept să ajung data viitoare să vă arăt și fotografii din interior și de pe domeniul castelului.