memorie

Castelul Ghica de la Dofteana, Valea Trotușului

Ghica Dofteana

#Aiciastat Nicolae Ghica-Comănești (1875-1921), explorator și om politic român, fiul lui Dimitrie Ghica-Comănești, magistrat și deputat, și al soției acestuia, Zoe Ghica, născută Lahovary. El a construit acest castel de vânătoare în arealul Văii Trotușului, în Dofteana, în stil romantic la sfârşitul secolului al XIX-lea. Domeniul era renumit în epocă pentru veritabilele partide de vânătoare şi recoltare de trofee, muntele Nemira şi apa Trotuşului din apropiere fiind extrem de ofertante. Se pare că un arhitect italian a realizat planurile, iar materiale de construcție și meșterii au fost aduși din străinătate pentru a construe castelul. Castelul a fost folosit ca reședință de vară pentru familia Ghika până în Al Doilea Război Mondial, când aici a fost stabilit Comandamentul Wehrmachtului. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, castelul a fost devastat de armata sovietică (soarta sa fiind similară cu cea a palatelor de la Comănești și Dărmănești). Apoi încă o dramă a lovit castelul: naționalizarea. Prima etapă a naționalizării a avut loc în 1945, imediat după război, prin aplicarea Reformei Agrare, iar în a doua etapă castelul și restul domeniului au trecut complet în proprietatea statului. Astfel refuncționalizat, fostul castel de vânătoare al familiei Ghika a devenit pe rând spital TBC, casă de copii, sanatoriu de reumatologie infantilă. Astăzi este în proprietate privată, iar într-una dintre fostele dependințe funcționează o pensiune.

Nicolae Ghica-Comănești a studiat dreptul la Lausanne și Geneva, apoi a fost atașat diplomatic la Paris, guvernator al Bancii Naționale a României, președinte al Fondului forestier și ministru în Guvernul Marghiloman. Era pasionat de explorări și de vânătoare și a publicat două lucrări cu note memorialistice pe aceste teme: „Cinq mois au pays des Somalies” tipărită în 1897 la Paris, Basel și Geneva și „O călătorie în pădurile Americii de Nord”. Și-a însoțit tatăl într-o expediție faimoasă în „țara somalilor” în perioada 1895-1896, și a călătorit și singur. În 1899 a revăzut Africa, străbătând muntele Munții Atlas din Maroc, până la castelul Glahui, în marginea Deșertulului Sahara. În 1910 și 1911 a traversat de două ori Oceanul Atlantic, pentru a vizita și pentru a vâna în Statele Unite ale Americii și Canada. Din călătoriile sale a adus multe trofee de vânătoare care au ajuns cu bine în țară după ce au fost împăiate la Rowland Ward din Londra. Despre ele, pasionatul călător scria că se află în „stare bună și atârnă de ziduri la Comănești [alt palat al familiei despre care o să vă povestesc în curând, n.r.], aducându-mi mereu aminte de greutățile pe care le-am învins pentru a mi le procura”.

Dincolo de legende, acest castel a fost cadrul filmărilor pentru “Vânătorul de spirite” (The Wanderers, pe care îl puteți găsi pe Netflix), dar și pentru filmul românesc “Domnișoara Cristina” (o adaptare a nuvelei lui Eliade cu același nume). Castelul se poate vizita și în interior contra unei taxe de 7,5 lei, dar când am fost noi era închis. Abia aștept să ajung data viitoare să vă arăt și fotografii din interior și de pe domeniul castelului.

 
 Surse:
Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Körtövés Village, un sat de vacanță atemporal

318328167_597615775698011_5027895913310052483_n

 

Körtövés Guest Village este un sat de vacanță construit pe principii sustenabile, unde ne-am făcut focul în soba cu lemne și am folosit lămpile cu ulei. Satul are case tradiționale secuiești și a fost construit după metode tradiționale cu materiale de construcție naturale autohtone, aduse de la maxim 60 km distanță. Astfel, toate materialele aduse de la meșteri sau firme locale au generat un lanț sustenabil în domeniul patrimoniului: mobilierul realizat pe stil vechi în Baraolt, pietrele de andezit erau realizate în apropiere la Micfalău, șindrila manuală la Bățanii Mari, perdelele și textilele la Filia, plăcile de ceramică la Cristuru Secuiesc. Produsele locale, lucrate manual: fier forjat, pardoseli, uși și ferestre, sobe cu lemne, mobila, lămpile, saltelele și țesăturile. Construcțiile respectă modelul tradițional secuiesc: dacă în casele vechi era o cameră mică care funcționa ca o cămară, aceasta a fost “reconvertită” în baie, pentru a aduce confortul prezentului în atmosfera trecutului. Autenticitatea este păstrată prin placarea cu piatră, cada din lemn și elementele tradiționale din lemn prezente în fiecare colțișor. Are tot confortul contemporaneității, mai puțin două aspecte care contribuie la atmosfera de pe vremea bunicilor și la tihna de poveste: lipsa curentului electric și a internetului.

Gazdele mi-au povestit că au intenționat să pună bazele unui sat construit de la zero ca în vremurile de odinioară, fără rețea electrică, semnal la telefon sau wifi, un loc al memoriei din cele mai vechi timpuri și tradiții. Totul a fost gândit pentru tihna și deconectarea oaspeților. Activitățile care ne-au încărcat pe noi de energie au fost parcul de aventură Körtövés, locul de joacă din lemn, pregătirea focului în sobă, aprinderea opaițului. Ne-am jucat jocuri pe tabla de joc și în natură, am uitat cum trece timpul, și ne-am reamintit doar când se făcea întuneric și trebuia sa aprindem lampa cu ulei.

 

În acest loc din inima secuimii am petrecut clipe liniștite și am funcționat după ciclul naturii, în armonie cu acest început blând de iarnă. Gazdele mi-au împărtășit faptul că  urmează să amenajeze o mică fermă de animale pentru copii, și am decis că trebuie să revenim atât pentru ea, cât și pentru tururile în peșterile din Cheile Vârghișului din apropiere și pentru observatorul de urși.
 

 

În apropiere se află vestitele castele secuiești: Castelul Daniel din Vârghiș și Castelul Daniel din Tălișoara, Castelul Kalnoky din Micloșoara.

Castelul Daniel din Vârghiș
Castelul Daniel din Vârghiș

Veți descoperi de asemenea și mulți artizani locali care sunt gata să ăși deschidă ușile pentru vizită. De exemplu, noi am reușit să vizităm familia Sütő din Vârghiș, care se ocupă cu pictarea mobilei și cioplirea lemnului de 16 generații. Pictarea mobilei populare din Vârghiș este considerată a fi o tradiție reprezentativă, care a început să fie predată într-un cadru instituțional începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, devenind mai târziu o moștenire care este acum identificată ca unul dintre simbolurile identității din Vârghiș – nu doar în comună, ci în întreaga lume. În prezent a 16-a generație duce mai departe meșteșugul familial moștenit de la străbunii lor. Pe moșia Sütő, în timpul prezentării ținute de István Sütő am văzut o frumoasă cameră mobilată cu obiecte și unelte de epocă. Am aflat cum se realizează piesele de mobilier popular, începând de la lucrările de tâmplărie până la decorare, ce sunt scaunele vorbitoare (care în funcție) și cum a decurs vizita Prințului Charles (astăzi regele Charles al III-lea) la familia Sütő. Iar în bisericile unitariene pe care le-am vizitat în zonă (Aita Mare, Vârghiș, Micloțoara) am descoperit obiecte sculptate și pictate de această familie! Ba mai mult, unul dintre fiii lui István ne-a cântat la țiteră! Vă invit să le faceți și voi o vizită, și de ce nu, poate plecați cu un obiect tradițional secuiesc care a ieșit din mâinile acestei familii de artizani.

Interiorul atelierului meșterului Sütő
Interiorul atelierului meșterului Sütő
Casa famiilei de meșteri Sütő
Casa famiilei de meșteri Sütő

 

Alți artizani locali pe care îi mai puteți vizita sunt la casa meșteșugărească Motolla (atelier de țesut covoare), Dávid Alpár, meșter în confecționarea costumelor populare (inclusiv costume ceremoniale maghiare din secolul al XVIII-lea), atelierul de fierărie al lui Nagy György și atelierul de țesături din Filia.

Vă recomand să faceți o vizită și la Baraolt, pentru centrul său care este plin de monumente de patrimoniu și în special pentru Muzeul Depresiunii Baraolt, înființat în 1979 de istoricul local Kászoni Gáspár (1896-1989), cu numele de Baróti Tájmúzeum (Muzeul Tradițional din Baraolt). Aici se află un schelet de mastodont găsit în vara anului 2008 în Racoșul de Sus. Aproape întregul schelet al elefantului preistoric, cu o vechime estimată de 3,5 – 4 milioane de ani, poate fi vizionat în prezent în muzeu, în poziția în care a fost găsit, culcat. Mi s-a părut senzațional că până acum s-au găsit doar două-trei rămășițe scheletice din această specie, și niciun schelet atât de complet precum exemplarul din Baraolt.
Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Revitalizarea casei lui Constantin și a Elenei Iarca proiectată în anii ’20 de arh. I.D. Berindey – Interviu cu Laura Lungu

Arhitectul I.D. Berindey, anii 1920. Comanditarii Constantin și Elena Iarca vin din Buzău și îi cer arhitectului deja consacrat pe scena interbelică bucureșteană să le ridice o casă în inima capitalei. Constantin Iarca (13 iulie 1885-1940) a fost moșier, avocat, om politic și primar al orașului Buzău (în 1918), ce făcea parte dintr-o familie de boieri de origine greacă (originară din Gopeș, Macedonia). Planurile lui Berindey au creat pentru Iarca o bijuterie arhitecturală cu tavane ornate, cu o firidă decorativă, cu o fațadă bogat decorată. Casa a căzut pradă naționalizării, ca mai toate bijuteriile arhitectonice din România, și acum are 3 proprietari diferiți. Parterul însă a căpătat o nouă viață sub bagheta Laurei Lungu-Coman, a soțului său Alin Coman și a arhitectului Bogdan Ciocodeică.

În această casă am descoperit o poveste de dragoste. Poveste de dragoste între o casă și cei care au construit-o, cei care au îngrijit-o, cei care au pus în ea o bucățică din sufletul și viața lor. Este o casă ale cărei ferestre, pereți, marchiză, feronerie, oglinzi spun la rândul lor povești. Este o casă peste care au trecut zeci și zeci de ani, care a suferit, a pierit puțin și a renăscut ca pasărea Phoenix. Și despre această casă am stat de vorbă cu Laura Lungu-Coman pentru a publica un articol pentru lovedeco.roPuteți citi varianta extinsă a interviului pe pagina Love Deco: https://lovedeco.ro/amenajare-apartament-vila-interbelica-de-patrimoniu/.

Raportul “Heritage Counts for Europe” publicat de Europa Nostra în 2015 plasează patrimoniul cultural drept un generator de investiții profitabile pentru întreaga societate, de la locuri de muncă (pentru fiecare loc de muncă direct se creează alte 26,7 locuri de muncă indirecte), la taxe, la stimularea creativității, la creșterea sentimentului de apartenență și nu numai. Astfel, patrimoniul cultural este o sursă de creativitate, generând noi idei și soluții cu scopul de a reinterpreta clădiri istorice pentru a le reda viața fără a le știrbi valoarea istorică. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul Laurei.

Din like în like, datorită social media care are, printre altele, latura pozitivă de a apropia oamenii cu interese similare, am avut plăcerea să o cunosc pe Laura Lungu-Coman. Laura are 33 de ani, este antreprenor, coach, iubitoare de frumos și promotoare a bunului-simț și a educației în tot ceea ce ne înconjoară. Atunci când a ales alături de soțul ei, Alin, să își cumpere o casă, nu au ales o casă oarecare, ci una istorică, și o sa vedeți imediat de ce.

Laura și Alin au o fetiță de 2 ani și o cățelușă bulldog francez de 6 ani, Nuna. Laura este o creatoare optimistă, o persoană care generează business-uri din pasiune, iar pasiunea ei impulsionează sferele în care se implică pe o traiectorie ascendentă. Laura este co-fondatorul a două branduri care îmi sunt foarte simpatice, deoarece împletesc două simțuri esențiale, vizual și auditiv, esteticul și muzica: firma de producție mobilier OurDesign și firma de comercializare sisteme audio Harman Audio. Laura a făcut Școala de Arte și s-a reapucat de pictură, obicei cvasi-terapeutic pentru ea, în 2018, când și-a însoțit o prietenă la cursuri de acuarelă. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea sa profesoară cu care face seminarii particulare de acrilic cu o regularitate săptămânală. O interesează arta în marea majoritate a formelor ei, îi place studiul psihologiei și este o persoană activă și energică. Este o persoană îndrăgostită de echilibru, de forme și de culori. Ba chiar și-a vopsit de două ori părul roz.

Având aceste trăsături în minte, mi-ar plăcea să vă întreb: Cum credeți că arată casa ei? Vă invit să vă imaginați că ajungeți pe strada unde locuiește Laura, dacă ridicați privirea în sus, ce credeți că vedeți? Ce culoare are fațada? Este construită în stilul Art Deco sau eclectic? Cum credeți că arată ușa de la intrare? Are marchiză? Poate o monogramă? Dacă intrați tiptil pe ușa sa, ce credeți că vedeți? Cum credeți că sunt tavanele? 

Aș putea continua cu o pleiadă de întrebări, dar bănuiesc că v-am trezit deja curiozitatea pentru a pătrunde efectiv în universul Laurei și al casei sale de patrimoniu. Am avut plăcerea de a-i trece pragul casei (care da, este în stil eclectic) și de a-i adresa câteva întrebări mai mult sau mai puțin iscoditoare. Și, pentru că vreau să împărtășesc cu voi, vă invit și pe voi „înăuntru”.

Pășim astfel într-o vilă istorică cu arhitectură în stil eclectic (Beaux-Arts/ stilul academist francez) din zona Eminescu, în apropiere de parcelarea istorică Ioanid. O vilă istorică transformată într-o bijuterie contemporană. Casa în momentul de față este împărțită între 3 familii, cu câte un apartament pe etaj. Laura are apartamentul cel mai mare, de la parter, având și intrare separată. Unul dintre elementele originale la care Laura și soțul ei au ținut enorm să fie păstrate este ușa de la intrare cu monogramă: inițialele primilor proprietari, „C” și „E”. Apartamentul are 156 mp utili, la care se adauagă 45 mp în beci (spațiu esențial pentru familiile înstărite de altădată, pentru depozitarea alimentelor la rece, a „ghețăriei” și folosit de obiecei și ca spălătorie sau bucătărie de personalul de serviciu). În ceea ce privește curtea, ei dețin 80 mp curte în proprietate și înca 120 mp cota parte. Cei 156 mp ai apartamentului sunt împărțiți între  2 dormitoare, 2 băi, 2 dressinguri, un living, o bucătărie cu zonă de dining incorporată, două holuri și un birou. 

Piesele de rezistență ale apartamentului sunt reprezentate de tavanele foarte decorate și păstrate în perfectă stare, dar și firida din zona de living, care era folosită cu rol decorativ, cel mai probabil adăpostind o statuie de dimensiuni grandioase. Tavanele sunt ornate cu stucaturi cu mascaroni și cu motive geometrice și florale.

CL_PW-16
Tavanul maro din camera fetiiței Laurei este din ipsos

O să vă spun un lucru surprizător: să știți că tavanul maro din camera fetiței Laurei nu este de lemn. Intrigant, nu? De fapt este din ipsos pictat, la fel ca și celelalte tavane din casă. Să știți că dacă vă vine inspirația să creați și voi un astfel de tavan, aveți oricând posibilitatea de a merge la vestita ipsosară Maria Rădulescu în al său atelier de pe Calea Griviței 43 și să dați o comandă potrivită gusturilor și interioarelor voastre. Revenind la decorații, mascaronii sunt figure alegorice și aveau rolul de a proteja casa de spiritele rele. Facem astăzi un arc în timp și le regăsim pe o multitudine de imobile valoroase din capitală, atât la exterior cât și la interior. 

Laura mi-a mărturisit că este într-adevăr casa visurilor lor:

Evident, e o chestiune de gust, dar mi se pare superbă. În plus, a fost extrem de bine întreținută, având aproape toate elementele originale în perfectă stare. Avea suprafața pe care ne-o doream, un pic de curte și este bine amplasată, în centru, lângă parcuri, povestește Laura.

În 2020 se aflau la începutul procesului de căutări pentru casa perfectă, și ca printr-o minune, au găsit-o dintr-o eroare a agentului care o listase la un preț greșit, astfel încât la prețul “nou”, fictiv, ea intra în intervalul de buget pe care îl specificaseră. Fără să caute mai mult, în ziua în care au descoperit-o, au sunat și au programat și vizionarea. Desigur că s-au îndrăgostit, tavanele erau senzaționale, apartamentul fusese recent renovat, casa restaurată. Apoi, spre seară, s-au întâlnit cu proprietarul, a doua zi au făcut oferta de preț, au negociat câteva zile pentru a-l aduce mai aproape de bugetul lor și, surpriză, în maxim o săptămână au semnat precontractul. Apartamentul aflat la parterul acestei vile istorice a fost mai ieftin decât un apartament într-un bloc nou, cu suprafață similară, într-o zonă similară. 

Când a primit cheile de la fostul proprietar, chiar înainte de a face actele, Laura a trăit o serie de emoții:

 

Efectiv m-am așezat pe jos în bucătărie și am început să plâng de fericire. Nu-mi venea să cred, în primul rând că am gasit așa ceva. Apoi, eram incredibil de încantată că aici va fi în curând «acasă», mi-a povestit Laura.

Fiind peste bugetul lor la momentul achiziției, au cumpărat-o cu gândul că o vor închiria câțiva ani până își vor permite amenajarea. Din păcate însă, prietenul lor, căruia i-o închiriaseră imediat după achiziție, a avut afacerea puternic lovită de pandemie, astfel încat au rămas cu apartamentul gol la începutul anului 2021. Între timp însă, familia Laurei și a lui Alin s-a lărgit cu un bebe, așa că apartamentul în care locuiau înainte devenise neîncăpător, astfel încât au hotărât să renoveze și să se mute.

Restaurarea fusese făcută de proprietarul anterior, care s-a ocupat inclusiv de acoperis și fațadă. Toate elementele din interior (tavanele cu stucaturi, nișa cu mosaic pictat, șemineuș) au fost restaurate de o echipa de la Școala de Arte. De asemenea, ușile și parchetul au fost șlefuite și refacute.

Pentru proiectul amenajării interioare, a lucrat cu arhitectul Bogdan Ciocodeică.

La brief, i-am arătat ce amenajări îmi plac, ce arhitecți, ce elemente. Bogdan a ținut cont de dorințele noastre comune și de nevoia de a crea un spațiu sigur pentru fetița noastră. Împreună, am hotărât întrebuințarea fiecărei camere, finisajele și designul mobilierului, povestește Laura.

 

În ceea ce privește renovarea, au făcut modificări la circuitul electric și de apă. Transformarea unui etaj dintr-o vilă istorică într-un apartament de sine-stătător la standarde contemporane a fost un proces destul de dificil, dar interesant. Au transformat în bucătărie o cameră care avea altă întrebuințare la origine, posibil birou. Pe planurile istorice nu sunt marcate destinațiile inițiale ale camerelor gândite de arhitectul Berindey, însă ne putem da cu presupusul. Având în vedere profesia liberală a comanditarului, Constantin Iarca, ne putem închipui că avea câteva camere cu destinația de birou, cu intrare separată față de salonul de primire. În proiectul de reamenajare, au transformat un hol de trecere în baie, lucru care a ridicat iar destule probleme.

Laura mi-a povestit că procesul amenajării a durat totuși doar câteva luni:

Am început șantierul în ianuarie și ne-am mutat la sfârșit de mai. Am urmărit bugetul de aproape, însă am încercat să nu facem compromisuri în ceea ce privește calitatea. Ne-a ajutat foarte mult și arhitectul nostru, Bogdan Ciocodeică, care ne-a îndrumat cu grijă pentru a ne încadra în bugetul disponibil. Având în vedere că dețin o firmă producătoare de mobilier [OurDesign], consider ca am «trișat» un pic în ceea ce privește costul real al acesteia, astfel încât mobila reprezintă mai puțin de jumătate din costul total al proiectului. Întreg procesul de renovare a costat în jur de o treime din valoarea casei. În acest buget, includem, de asemenea, refacerea curții comune, amenajarea curții noastre, înlocuirea porților, căci din păcate cele originale s-au pierdut în negura timpului, refacerea ușii de la intrare, refacerea circuitelor electrice și de apă, reamenajarea băilor, restaurarea parchetului, revopsirea pereților, restaurarea ușilor și înlocuirea geamurilor lor, draperii, perdele, mochetă, covoare, mobilier.

Cu excepția scaunelor care sunt cumpărate de la Ikea, Zara Home, Retros, tot mobilierul este făcut la comandă la OurDesign. Povestea dragostei Laurei pentru mobilă începe din facultate, când una dintre prietenele sale de atunci i-a propus implicarea într-un proiect care combina rame Ludovic de mobilier cu tapițerie cu pictură pop-art. Chiar dacă a ieșit din proiect, își crease o mulțime de contacte în industria mobilei. Astfel, treptat, a început să le ofere clienților soluții de mobilare pentru toată casa. Apoi a cunoscut-o pe Diana, care a devenit prietena și partenera ei. Diana avea în familie o fabrică de mobilă și au început un parteneriat frumos prin care produc împreună orice mobilier își imaginează în cadrul companiei lor, OurDesign. Desigur că OurDesign a produs și mobilierul de vis pentru casa Laurei și a lui Alin.

Bucătaria este realizată din MDF cu blat de HPL compact. Insula din bucătărie este din pal cu decor HPL metalic și marmură. Laura mi-a împărtășit că insula este elementul ei preferat din casă. Băile au mobilier din MDF vopsit iar spațiile de depozitare sunt din pal placat cu oglindă. 

CL_PW-31
Insula din bucătărie, elementul preferat al Laurei din toată casa

Insula este elementul meu preferat din casă, nu doar pentru că este facută dintr-o bucată de marmură pe care o ador, ci și pentru că este așezată sub tavanul meu preferat din casă. Apropo, toate tapițeriile sunt din materiale tratate pentru a rezista la murdărie; avem totuși o fetiță de doi ani, ne spune Laura zâmbind. 

Am întrebat-o pe Laura ce sfaturi le-ar da celor care se gândesc să facă un astfel de proiect, și am primit un răspuns dulce-amar, dar cât se poate de realist:

Să se pregăteasca pentru ce-i mai rău: văd asta în toate proiectele noastre de la firmă. Clienții se așteaptă ca lucrurile să mearga ca unse, dar de multe ori nu se întamplă așa. Astfel că apar multe frustrări, mult stres și certuri. Alin și cu mine deja avem experiența a 3 apartamente renovate împreună, iar cu toate acestea, au existat momente tensionate și în acest proiect. Uneori lucrurile nu ies așa cum ne-am imaginat, bugetul este imposibil de respectat, apar alte probleme neprevăzute, iar pentru toate astea trebuie să fii, în primul rând, pregătit emoțional și psihic.

 

Ceea ce mi-a atras atenția la o privire mai profundă a apartamentului au fost pânzele montate pe pereți. Erau albe. M-am gândit că este o declarație de dragoste către simplitate, minimalism. Însă Laura mi-a zis că sunt pânze goale, pe care urmează să le picteze. Mi s-a părut extraordinar că pasiunea ei pentru pictură va aduce un plus de personalitate casei visurilor sale.

În ceea ce privește inspirația pentru decorarea casei, Laura ne-a povestit:

Există câțiva arhitecți pe care îi urmăresc și care au influențat direcția în care îmi doream decorarea casei. De exemplu, ador proiectele lui Joanna Laven și ale Sarei Fitzgerald. I-am arătat lui Bogdan Ciocodeică ce îmi place, i-am explicat ce nevoi avem și el a făcut acest minunat proiect. Mi-a plăcut extrem de mult ideea lui Bogdan de a alege mobilier simplu, discret, pentru a pune în evidență elementele decorative ale casei. De asemenea, ador faptul că totul este extrem de aerisit, îmi dă foarte multă liniște mentală.

 

Poate credeți că această vilă istorică superbă are un aer de solemnitate, însă să știți că este cât se poate de vie, de zglobie. Viața între acești pereți frumos decorați și sub aceste tavane cu stucaturi se desfășoară tot sub semnul firescului. Astfel, am aflat de la Laura că cele mai utile obiecte din casă pentru ea sunt mașina de cafea și taburetele din hol, iar ultimul lucru pe care l-a cumpărat a fost un tocător cu recipient de colectare. De când își petrece mai mult timp acasă și are copil, desigur că gătește mult mai mult. În plus, casa este mereu plină, de viață și de oameni: în casă locuiește cu soțul, fetița și cățelușa lor, dar zilnic vin bona, bunici sau prieteni în vizită. 

Apropo de firescul cotidian, Laura a început în trecut o serie de podcasturi cu teme conexe domeniului de coaching (serie numită “Tâlcuri cotidiene”), dar dintr-un act de curaj s-a oprit pe motiv că nu se simte expertă în subiectul acesta și nu vrea să “propovăduiască” lucruri pe care nu le stăpânește la perfecție. Mi s-a părut extraordinar, mai ales în contextul în care în ziua de astăzi foarte multe persoane ajung să se exprime în mediul online fără să cunoască aria respectivă. Suferim adesea de “părerologie”. Dar dacă este un domeniu pe care cred că Laura îl stăpânește astăzi, acela este desing-ul interior. Astfel că am întrebat-o când crede că poate obține experiență pe un anumit subiect astfel încât să emită păreri în respectivul domeniu, mai ales în contextul dominației social media asupra vieților noastre:

Social-media ne permite să vindem o imagine falsă. Vindem ghiduri către fericire, dar noi suntem profund nemulțumiți de propria viață. E un demers extrem de periculos. 

Cred că singura experiență relevantă este propria experiență în subiect. Apoi, autenticitatea dă valoare acestei experiențe. Prin urmare, cred că pot să vorbesc doar despre lucruri care mi s-au întâmplat mie și să prezint soluții care mi s-au potrivit, dar care nu sunt neaparat potrivite altcuiva. Apoi, oamenii să aplice ce consideră că li se potrivește. Nu cred în valoarea soluțiilor standard, pentru că noi suntem, fundamental, extrem de diferiți.

Am cercetat puțin și istoria vieții comanditatului original, Constantin Iarca, și am descoperit o personalitate fascinantă cu realizări deosebite în domeniul cultural și nu numai. El s-a născut pe 13 iulie 1885 în satul Ojasca-Măgura, a fost absolvent al Liceului “Matei Basarab” şi al Facultatăţii de Drept din Bucureşti (1879, cu teza de licenţă “Despre prescripţie”). Se trage din familia Erculeştilor originară din Gopeş-Macedonia. Într-un document din 1793 este menţionat strămoșul său, Constantin Iarca, stabilit în anul 1781 la Râmnicu Sărat. Locuia la marginea târgului, mai târziu denumit chiar cartierul Erculeşti.

Constantin C. Iarca a lucrat ca avocat şi substitut de procuror la Buzău, supleant la Râmnicu Sărat şi procuror la Ialomiţa. După ce a demisioanat și a intrat în politică, a fost o vreme şeful organizaţiei Buzău a Partidului Liberal, unde a avut diverse funcții. A fost deputat de 6 ori și membru al comitetului de conducere. În perioada 17 februarie 1900 – 1904; 1907, a fost prefect al judeţului, reuşind ca în acest timp să se construiască 54 localuri de şcoli, clădirile spitalelor din Buzău, Mizil, Pogoanele şi Pătârlagele, mai multe localuri de primării, poduri şi şosele vicinale. A fost și primar al oraşului Buzău în 1918. 

În 1914 a tipărit un memoriu în care susţinea exproprierea marilor latifundii şi împărţirea pământului la ţărani, atitudine care atrage excluderea sa din partid. Mai târziu a devenit şeful dizidenţei liberale-georgiste. Ca deputat, a luat de nenumărate ori cuvântul la şedinţele Camerei, discursurile sau iniţiativele sale legislative (reglementarea raporturilor dintre săteni şi proprietari, monopolul băuturilor spirtoase, problemele viticulturii, autonomia comunală etc.), fiind publicate în presă sau broşuri.

A fost preşedinte al Comitetului Ligii Culturale, secţiunea Buzău, înfiinţată la 24 ianuarie 1891 şi delegat pentru a participa la conferinţele şi congresele de la Bucureşti. Poate de aceea a avut și nevoie de o locuință în capitală. La 17 aprilie 1894 a lansat apelul “Către cetăţeni”, în sprijinul luptei pentru unitate a românilor transilvăneni. A fost preşedinte al Sindicatului agricol şi viticol Buzău şi al Uniunii sindicatelor viticole din România, preşedinte al Societăţii comunale de electricitate (constituită în 1926). Din 1908 a fost director și proprietar al publicaţiei Liberalul, organ al Partidului Liberal din Buzău. A colaborat, totodată, la Gazeta Buzăului (1911 – 1914), organ al aceluiaşi partid. A fost decorat cu ordinele Steaua României ca ofiţer şi Coroana României (în grad de comandor). 

*Informațiile au fost descoperite pe pagina: https://chirac.wordpress.com/2010/12/01/stefan-pardos-fotograf-de-ramnic/#comments

Facem un nou arc în timp și ajungem să ne bucurăm de casa sa din București revitalizată de Laura. Eu am simțit nevoia să o cunosc mai în profunzime pe Laura și să îi înțeleg pasiunea pentru autenticitate, pentru lucrurile frumoase, pentru lucrurile istorice de valoare, așa că am întrebat-o ce ar pune într-o capsulă a timpului, dacă ar avea șansa să o creeze și să o îngroape pentru urmașii noștri de peste 100 de ani. Răspunsul ei m-a cucerit: 

E așa greu să găsești ceva interesant aproape universal, și totuși sensibilizant. Cred că aș face un album foto al lucrurilor mici, cotidiene, poetice, pe care le considerăm total neinteresante pentru că le trăim ca parte a normalului nostru. Prietene la o cafenea, barul preferat într-o seară de vară [Golescu], cu lumea stând în picioare pe trotuar, clădirea preferată din București [casa Mița Biciclista], prima ninsoare a anului, momentul în care sunt scoase pâinile din cuptor la brutăria din colț etc.

Recent am vizionat filmul Nomadland, unde am descoperit replica: “Home, is it just a word or is it something that you carry within you?”, și am simțit nevoia să o întreb și pe Laura ce înseamnă pentru ea “acasă”:

Oamenii pe care îi iubesc. Apoi, acasă înseamnă «în siguranță». Acasă este unde ne întoarcem mereu când vrem să fim protejați, înțeleși și acceptați.

Mie mi se pare extraordinar că o casă istorică poate însemna “acasă” pentru cineva cu un spirit atât de frumos precum al Laurei, că această vilă de patrimoniu a căpătat o nouă viață acum, când își va sărbători centenarul.

Fotografiile sunt realizate de Kinga Tomos.

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Patrimoniul industrial al orașului Reșița

Asociația culturală „Aici a stat” onorează memoria industrială a orașului Reșița cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur în acest oraș emblematic.

Îmbinarea dintre istorie și patrimoniu industrial este ideală pentru a promova unul dintre momentele emblematice ale orașului Reșița: aniversarea a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur. Prin proiectul #Aiciastat explorăm patrimoniul cultural echipându-ne cu hărți, perseverență, multă răbdare și cu multă curiozitate. Și pentru că ne aflăm într-o căutare perpetuă de povești interesante, am descoperit că municipiul Reșița este plin de astfel de povești. Am ales astfel să redăm fotografii inedite legate de patrimoniul industrial din Reșița, cu sprijinul partenerului nostru, Muzeul Cineastului Amator, căruia îi mulțumim pentru informațiile pe care ni le-a pus la dispoziție.
Ana Rubeli
Președintele Asociației culturale “Aici a stat”

Evenimentul își propune rememorarea patrimoniului industrial pentru a sarbatori 150 ani de la fabricarea primei locomotive cu abur.

logo landscape AICI A STAT
Resita primarie logo
Resita 150 de ani

Articolul face parte din seria dedicată aniversării a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur pe teritoriul actual al României și vine în completarea concertului aniversar despre care am scris aici. Evenimentul este co-finanțat de Primăria Municipiului Reșița prin programul de granturi „REȘIȚA – SPAȚIU CULTURAL”.

Parteneri: Muzeul Cineastului AmatorRadio România MuzicalUniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din RomâniaIglooCronicari DigitaliAsociația Opus.

 

Despre Asociația culturală “Aici a stat”

Inițiat în 2018, proiectul #Aiciastat de storytelling cultural ce promovează patrimoniul în toate formele sale s-a coagulat prin Asociația culturală „Aici a stat” la începutul anului 2020. Misiunea Asociației este de a crește conștiința colectivă asupra valorii patrimoniului, prin dialog cultural, prin documentarea și cercetarea istoriei clădirilor de patrimoniu și a personalităților care le-au locuit, iubit sau părăsit. Reînnodarea relației afective cu trecutul se realizează prin promovarea clădirilor istorice și a personalităților legate de acestea, prin promovarea proiectelor culturale, a festivalurilor, a brandurilor sustenabile și a organizațiilor care protejează la rândul lor patrimoniul. Asociația organizează evenimente culturale, tururi ghidate, vânători de comori și recitaluri de muzică clasică în zone istorice cu poveste și înglobează astăzi peste 30.000 de iubitori de patrimoniu.

 

Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Jurnaliști și creatori de conținut pe Via Transilvanica adună amintiri în Rucsacul cu Povestiri

Via Transilvanica - Rucsacul cu povestiri

Via Transilvanica – Rucsacul cu povestiri

În prima rezidență de digital storytelling, Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica: 

  • 1.000+ de km vor fi stăbătuți pe jos și cu mașina, în căutare de povești de spus și experimentat din 31 de comunități locale, pe parcursul a 10 zile, în cele mai recent marcate porțiuni de cărare
  • Vloguri, bloguri, articole și postări vor contura noi trasee culturale
  • Debutul Rucsacului cu Povestiri se face odată cu lansarea primei povești în sunete a Via Transilvanica, noul EP drum, semnat de Electric Brother
  • Orga bisericii fortificate din Dârjiu devine instrument virtual
  • Poveștile Via Transilvanica și EP-ul drum vor întâmpina vizitatorii și echipele care au birourile în Sky Tower din București, într-o activare multimedia
  • În septembrie, poveștile de pe Via vor fi aduse la București, la Muzeul Țăranului Român, într-un eveniment de trei zile, deschis publicului larg

În 2022, Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica va scoate la lumină, prin materiale multimedia, 50 de obiective de patrimoniu cultural, comunități etnice, antreprenoriate locale, gastronomie, natură și localități uitate. Toate acestea sunt poveștile ce vor intra în „Rucsacul” cu care fiecare călător se poate echipa înainte de a străbate drumul care unește România, de la Nord, la Sud, prin cărarea marcată de voluntari și membri ai Asociației Tășuleasa Social.

Cronicari Digitali, alături de Raiffeisen Bank România, continuă cu anul II de rezidență itinerantă de digital storytelling care pune în valoare patrimoniul cultural de pe Via Transilvanica. În 2022, prin Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica, vor fi descoperite și aduse în atenția publicului cele mai noi ținuturi marcate pe Via, respectiv Terra Banatum, Terra Dacica și Terra Romana (județele Caraș-Severin, Hunedoara și Alba). Sursele poveștilor spuse în mediul digital vor pleca de la Ghidul Drumețului, disponibil pe viatransilvanica.com, și vor dezvolta repere de călătorie culturală cu acces la experiențe locale inedite.

 

 

Via Transilvanica face istorie fără îndoială. Mii de oameni și de comunități se schimbă pe parcursul acestui drum. Este ceea ce ne-am gândit și ne-am propus de la începutul acestui proiect unic cu partenerii noștri de la Tășuleasa Social! Suntem fericiți că am putut să fim parte și să susținem încă de la început drumul care unește. Povestea merge mai departe și acest proiect, Rucsacul de Povestiri de pe Via Transilvanica, spune minunat o parte din ea!

Corina Vasile, Director Comunicare și Sustenabilitate Raiffeisen Bank România

În iulie, 15 jurnaliști și creatori de conținut pleacă 10 zile într-o călătorie de cercetare și documentare pe un traseu care străbate 31 de localități, parcurs pe jos și cu mașina, alături de localnici și ghizi. Printre co-autorii poveștilor din rucsac se află jurnaliștii Toader Păun, Diana Popescu, Alex Andronic, creatorii de conținut Teodora Istrati aka Teo’s Kitchen, Cristi Dandeș aka Food of Bucharest, Ana Rubeli (aka Aici a stat), Bogdan Buzuleac, Silviu Barbul, Emilia Morariu, Adrian Dan și Răzvan Moței.

Drum by Electric Brother
Drum, sountrack-ul ViaTransilvanica by Electric Brother

drum, sountrack-ul ViaTransilvanica

„Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica” ia startul odată cu prima poveste de pe Via, în sunete: noul EP al Electric Brother, drum, cu piesele Huțulna, Lemnoit și Norga. Anul trecut, Cristi Ștefănescu a mers pe Via alături de Cronicari Digitali pentru sound recording. După aproape un an de pregătire a acestui EP, Electric Brother sintetizează în piese înregistrări care însumează de 11 ori sountrack-ul „Titanic” și surprinde 146 de sunete distincte de pe Via. Printre ele, pași de drumeț pe cărare, dinți de pieptene la dărăcit de lâna, fierăstraie și rindele de lemn, sunet de tilincă, suflat de cel mai vârstnic huțul, de fluier, dar și de fus, în toarcerea lânei, clopote, toacă, ceasuri sau note de orgă din Mediaș și Dârjiu.

drum poate fi ascultat gratuit pe toate aplicațiile de streaming audio ale muzicianului și pe site-ul www.art.raiffeisen.ro și www.cronicaridigitali.ro.

 

Albumul drum este un proiect care nu se putea realiza fără suținerea prietenilor de la Cronicari Digitali și Raiffeisen Bank România, cărora le mulțumesc pentru că dau glas culturii autentice

Electric Brother

Important este și faptul că, pentru prima dată, orga bisericii fortificate din Dârjiu, aflată în Patrimoniul UNESCO, devine instrument virtual, odată cu înregistrarea fiecărei note și ton, pe parcursul călătoriei de pe Via din 2021, grație proiectului de rezidență culturală itinerantă.

Timp de o săptămână de la lansare, printr-o activare multimedia specială, poveștile Via Transilvanica și EP-ul drum vor întâmpina vizitatorii și echipele care au birourile în Sky Tower din București.

Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica, la București

Poveștile culese în „Rucsac” de jurnaliști și creatori de conținut vor fi concentrate în trei zile de eveniment la Muzeul Țăranului Român, între 9 și 11 septembrie. Vizitatorii vor avea acces la expoziții foto și proiecții video cu locurile și obiectivele descoperite în cei doi ani de când Cronicari Digitali, alături de Raiffeisen Bank România, organizează rezidența de storytelling digital pe Via Transilvanica. Tot la Muzeul Țăranului Român vizitatorii vor putea cunoaște producători și meșteșugari locali de pe Via Transilvanica. Mai mult, bucureștenii vor putea mânca preparate bazate pe rețete de pe Via, însoțite de poveștile localnicilor, curatoriate de bloggeri și vloggeri de food cunoscuți.

Media si Social Media lucrează pentru comunitate

În 2022, Rucsacul cu Povestiri de pe Via Transilvanica continuă povestea celui mai amplu proiect de storyteling digital dedicat comunităților locale. Experiențele și descoperirile jurnaliștilor și creatorilor de conținut vor putea fi urmărite cu ajutorul #cronicaridigitali, pe www.cronicaridigitali.ro, dar și într-un jurnal zilnic de călătorie la Rock FM, precum și unul online pe www.spotmedia.ro și pe www.pressone.ro.  Creatorii de conținut și jurnaliștii vor împărtăși cele mai interesante povestiri din „Rucsac” în Dilema Veche, online și print.

 

Suntem în cel de-al doilea an de rezidență pentru povestitorii digitali, un proiect unic în România. Dar utilitatea lui este cheia în care trebuie citit proiectul. În 2021, unul din doi utilizatori de Instagram au fost pe Via Transilvanica și i-au aflat poveștile, 10 % din totalul utilizatorilor de Social Media din țară au putut descoperi comunități uitate sau lăsate în umbră. Pentru noi acest reach se traduce în contribuția publicului la creșterea economiei locale, odată cu includerea în vacanțe sau călătorii a destinațiilor de pe Via Transilvanica sau achiziționarea de produse locale- sobe și șeminee din teracotă lucrată manual, obiecte de sticlărie, vinuri, bunătăți pentru cămara și lista continua”,

Silvia Teodorescu, fondator Cronicari Digitali

Despre rezidența itinerantă de digital stoytelling pe Via Transilvanica

Via Transilvanica, proiect al organizației Tășuleasa Social, este cel mai puternic traseu de călătorii tematice din România. Pe un parcurs de aproximativ 1.400 de kilometri, unește România de la Putna, la Drobeta Turnu‑Severin, printr-o cărare marcată și amenajată. Acest traseu poate fi parcurs după voia călătorului, fie pe etape, fie în întregime, pe jos, cu bicicleta, sau chiar și călare. Drumul traversează 10 județe, 60 de comunități și promovează valorile culturale, etnice, istorice și naturale dar și diversitatea României în spiritul „turismului lent”.

Raiffeisen Bank România, partener strategic al Via Transilvanica, s-a implicat în derularea proiectului încă de la momentul ideii lui, în 2018, prin sponsorizari și voluntariat. La intersectia dintre responsabilitate și asumarea rolului de facilitator al prosperității unei societăți, banca contribuie prin Via Transilvanica la doua obiective de dezvoltare durabilă – SDG 10 „Până în 2030, susținerea și atingerea progresivă a creșterii veniturilor unui procent de 40% din populația cu venituri reduse, la o rată mai mare decât venitul mediu la nivel național”, prin facilitarea dezvoltării rurale și urbane durabile și SDG 11 „Consolidarea eforturilor pentru protejarea patrimoniului cultural și natural al lumii” prin învățare, educare și susținere a proiectelor strategice pe această coordonată.

Din 2021, Cronicari Digitali derulează, în parteneriat cu Raiffeisen Bank, un proiect multianual tip rezidență itinerantă de digital storytelling pentru a pune în valoare patrimoniul cultural și antreprenoriatele în dezvoltare de pe Via Transilvanica. Astfel a fost realizată prima monografie digitală de pe Via, odată cu parcurgerea ei în premieră, de la un capăt la celălalt, într-un Heritage Trip special, la care au participat peste 20 de creatori de conținut (bloggeri, vloggeri, instagrammeri), producători video și soundtrack, jurnaliști, copywriters, fotografi profesioniști. Povestea Via Transilvanica a atins, în 2021, 10% din totalul utilizatorilor de rețele Social Media din România. 1 din 2 utilizatori de Instagram din România a fost pe Via Transilvanica pe parcursul proiectului. Peste 20 de materiale multimedia au spus povestea comunităților de pe Via, majoritatea necunoscute publicului larg.

Posted by Ana in Contemporane, Etnografie, 0 comments
#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

#Aiciastat la emisiunea “Smart is the new cool” la Aleph News

Am avut plăcerea de a sta de vorbă pentru mai bine de un ceas cu Kira Hagi, actriță, jurnalistă, artistă, om complet. Un extras din această discuție a fost publicat ca interviu în cadrul emisiunii Smart is the new cool la Aleph News

#Aiciastat, un hashtag de patrimoniu

Vă las mai jos un extras din numărul de pe februarie al suplimentului După Afaceri Premium al Ziarului Financiar, unde am oferit un interviu interesant despre proiectul Aici a stat. Îi mulțumesc Alinei Vasiliu pentru oportunitate!

Posted by Ana in București, Dialoguri, 0 comments

Traseul monumentelor UNESCO din România alături de ASIROM

Atunci când m-am pregătit să parcurg principalele monumente istorice ce fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România, prima dată am pus pe hartă traseul care leagă obiectivele. Și mare mi-a fost uimirea când, punând pe Google Maps fiecare destinație punct cu punct, am văzut că durata traseului era de fix 30 de ore de condus! 30 de ore de condus pe care noi am decis să le abordăm în 9 zile, cu 9 destinații aparte: elemente de patrimoniu UNESCO, atât parte din patrimoniul cultural (biserici, mânăsatiri, sate întregi) cât și din patrimoniul natural (mai precis, pădurile seculare de fag – da, da, sunt și ele parte din patrimoniul UNESCO începând cu 2017 – și Delta Dunării).

Și ghici de cine se leagă acest număr rotund și frumos, 30? De cei 30 de ani pe care ASIROM îi sărbătorește anul acesta printr-un parteneriat alături de UNESCO. Deoarece ASIROM este #mandrudepatrimoniu și sprijină inițiativele culturale, a fost alături de noi în acest periplu de condus timp de 30 de ore #SimpluSigur, câte o oră pentru fiecare an aniversat. Astfel am pornit într-o călătorie de 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Vă invit să urmăriți acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisaje naturale, tradiții și meșteșuguri parte din patrimoniul mondial UNESCO. Și vă provoc să îl parcurgeți și voi și să îmi spuneți cum a fost!

1. Sarmisegetusa Regia

Punctul nostru de pornire pe traseul monumentelor UNESCO de la noi din țară alături de ASIROM a fost inima țării, capitala regatului dac, Sarmisegetusa Regia. Despre ea se spune că ar fi fost centrul spiritual al lumii dacice, parte a unui complex vast de construcţii dispuse pe mai mulţi munţi adiacenți. Aşezarea civilă era formată din mai multe terase locuite amenajate ca gospodării, străzi pavate cu dale de calcar, cisterne și ateliere meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, a sticlei și a ceramicii. Se pare că exista aici chiar și un atelier de bătut monedă. Sarmisegetusa este legată de muntele sacru Kogaionon la care face referire geograful antic Strabon și este un sit important pentru arta protoistorică europeană.

Este spectaculos așezământul sacru format din mai multe sanctuare circulare și dreptunghiulare cu stâlpi de andezit și de calcar. Există și un disc solar, supranumit „soarele de andezit”, o platformă circulară cu 10 dale de andezit dispuse radiar, cel mai probabil legat de credințele uraniene ale dacilor. Zidurile Sarmisegetusei erau sobre, lipsite de decor, fiind construite în tehnica opus dacicum, cu blocuri de piatră de calcar legate prin grinzi de lemn. Zidurile conturau incinte poligonale care aminteau de arhitectura elenistică, fiind însă adaptate traseelor montane din regiune.

După cucerirea Daciei de către Traian, nucleul citadelei a fost distrus de romani. Din epoca ocupației romane s-au păstrat însă unele inscripții, modificări ale incintei, așezarea fiind dotat cu terme dar părăsită de trupe în 117-118.

Se pare că forma actuală a sanctuarelor și a porților de intrare în cetate nu este cea originală, toate acestea fiind modificate in cadrul unor renovări/ reamenajări din perioada comunistă. Acum situl este în restaurare printr-un proiect inițiat de Consiliul Județean Hunedoara, cu partenerii Mihai Eminescu Trust și Møre og Romsdal fylkeskommuneDe curând arheologii au început să cerceteze secțiuni în zona porților și zidurilor.

2. Mânăstirea Hurezi și ceramica de Horezu din satul Olari

Următoarea noastră destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM a fost 2-în-1, pentru că am surprins atât mânăstirea Hurezi cât și tradiția veche a olăritului, ceramica de Horezu, pe care o puteți găsi în imediata apropiere a mânăstirii. Mânăstirea Hurezi este cel mai vast ansamblu mânăstiresc al Țării Românești. Monumentul brâncovenesc de anvergură mondială a fost a doua oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM. Mânăstirea este capodopera arhitecturii, sculpturii și picturii monastice din Sud-Estul Europei. A fost ridicată în 1690 fiind principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), supranumit “prințul aurului”.

Mânăstirea este simbol al esteticii brâncovenești. Pronaosul bisericii este inspirat din cel de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab la 1517. Aici se află tabloul votiv (foto 7) și o galerie de chipuri aparținând membrilor familiei sale, portretele străbunilor din neamul Brâncoveni și Cantacuzini, chiar și antecesorii Basarabi încoronați din sec. XV și XVI, practic sugerând legitimitatea și continuitatea dinastică. Aici voia Brâncoveanu să fie necropola familiei și a dinastiei pe care visa să o întemeieze, dar din păcate nu i-a permis sfârșitul său tragic prin decapitare la “Stambul” pe 15 august 1714.

Ansamblul monastic a avut mai multe faze de evoluție în secolele XVIII și XIX (când descendentul ctitorului, marele ban Grigore Brâncoveanu, a făcut importante reparații). Are două incinte și un mare număr de monumente distincte. Biserica cea mare cu hramul Sf. Constantin și Elena, a fost construită între 1690-1693 și decorată de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos. Echipa era formată din meșterii Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim, așa-numita Școala de la Hurezi. Intrarea în biserică se face prin pridvorul deschis ornat cu Judecata de Apoi (apare în fotografia a opta), cu portretele ispravnicilor și meșterilor, stema țării, corbul, și stema cantacuzină, acvila bicefală. Celalte monumente sunt foișorul de inspirație barocă, casa domnească, biblioteca unde se aflau sute de cărți și manuscrise, bolnița datorată Mariei Brâncoveanu cu pictura lui Preda și Nicola (astăzi în restaurare) și două schituri.

Dacă tot suntem în zonă, vă propun și o oprire să vedem cum se fabrică ceramica de Horezu în satul Olari, meșteșug parte din UNESCO. Dacă ajungeți în zona Horezu, neapărat să treceți și prin satul Olari, unde se află vase autentice de Horezu (nu importate, nu simulate). Veți descoperi case cu arhitectură vâlceană tradițională, cu foişor aşezat deasupra pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars ceramica ce provine din argila specială scoasă din dealul Ulmet din apropiere. Mai jos puteți vedea câteva piese din gospodăria familiei Vicșoreanu (foarte faimoasă în ceramica românească contemporană), care practică olaritul de generații întregi, din tată în fiu, și cuptorul lor vechi de 100 de ani unde încă se ard vasele de ceramică.

3. pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia

Pentru următoarea destinație trecem direct prin Valea Oltului, iar aici se află una dintre comorile noastre naturale: Parcul Natural Cozia. Și surpriză, da, are legătură cu UNESCO! Mai precis, pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia este parte din patrimoniul natural UNESCO din 2017, alături de alte 24.000 hectare de pădure din țara noastră din arii diferite: Izvoarele Nerei, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei, Codrul Secular Șinca, Groșii Țibleșului, Codrii Seculari Strîmbu-Băiuț și Codrul Secular Slătioara și alături de păduri din alte țări europene: Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovacia, Slovenia, Spania și Ucraina. 

Ceea ce vă arăt aici sunt efectiv porțiuni din această pădure se află de-o parte și de alta a Văii Oltului.  Pădurile seculare cu structuri primare (adică virgine sau cvasivirgine) sunt mostre ale ultimelor ecosisteme terestre care au mai rămas Europei, care s-au format fără o influență umană semnificativă, ci ca rezultat al unei îndelungate evoluții naturale de mii de ani. Astăzi, aceste păduri reprezintă adevărate laboratoare științifice. Ele încă păstrează secretele universului pădurii.

În plus, aceste păduri au un rol esențial în păstrarea identității culturale a comunităților locale. În Munții Carpați se poate vorbi despre o „civilizație a lemnului”. Istoria, filosofia de viață, cultura și tradițiile comunităților locale din aceste zone sunt foarte strâns legate de pădurea care asigura supraviețuirea comunităților adiacente.

Este foarte important ca vizitarea acestor păduri să se facă în mod responsabil și cât mai puțin invaziv. Punerea în valoare a acestor păduri într-un cadru adecvat (cu o legislație potrivită) sper eu că va contribui la dezvoltarea durabilă a comunităților locale. 

4. Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

Ne-am decis să includem Roșia Montană în turul nostru pentru că a fost inclusă extrem de recent în patrimoniul mondial, și anume în iulie 2021. Peisajul cultural minier din Roșia Montană conține cele mai semnificative, extinse și diverse mine de aur romane cunoscute în prezent, parte din patrimoniul mondial UNESCO (fiind ). Roșia Montană este situată într-un amfiteatru natural de munți și văi în zona metaliferă a Munților Apuseni, centrul așa-numitului Cadrilater de Aur. Activitatea minieră se întinde pe mai mult de două milenii pornind de la Alburnus Maior pe vremea romanilor. Munții sunt cicatrizați de vechile intrări în mine. Arheologia romană a generat zone de prelucrare a minereului, locuințe, clădiri administrative, zone sacre și necropole, alături de cei peste 7 km de galerii subterane antice.

Evoluția așezării a fost dintotdeauna generată de exploatarea aurului. În plus, metale prețioase au finanțat comerțul și forța militară din imperiul Roman și Austro-Ungar. Acest palimpsest socio-tehnic al imperiilor succesive sunt vizibile în această zonă compactă. Aici au conviețuit căutători de aur de diverse religii, etnii și categorii sociale, ceea ce a dus la clădirea unor biserici de 5 confesiuni diferite și la o diversitate de stiluri arhitecturale, influențe eclectice contopite cu cele tradiționale. Așezarea minieră este parcă înghețată în timp, cândva între sec. XVIII și XIX. Roșia Montană a fost cu adevărat o așezare cosmopolită, și dacă vă vine să credeți, exista în perioada interbelică la Roșia chiar și un casino în care căutătorii de aur își dublau sau pierdeau averile (deși pe clădire astăzi scrie Bufet, locuitorii Roșiei o numesc Casina).

Trăsăturile arhitecturale distinctive decorative au fost împrumutate din repertoriul clasic și baroc, suprapuse pe cele locale, gospodării din lemn cu verande deasupra subsolurilor construite din piatră. Unele adăposteau ateliere de prelucrare a minereului cu bazine de apă alimentate de izvoare. Alte clădiri sunt protejate de ziduri și porți monumentale.

Naționalizarea din ‘48 a pus capăt minelor tradiționale operate de familii, iar exploatarea de stat de subteran a încetat în 2006. Trecutul construit pe aur este viu, iar peisajul spectaculos, toate vor avea un viitor durabil dacă ne vom bucură de ele în mod sustenabil.

5. Sighișoara

Sighișoara
Sighișoara

Următoarea oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM a fost în Sighișoara. Orașul Sighişoara este parte din patrimoniul mondial UNESCO și o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură încă pregnantă după 850 de ani de existenţă și definită mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice. Suntem în călătoria virtuală de pe urmele monumentelor UNESCO alături de ASIROM, o călătorie ce însumează 30 de ore: câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că ASIROM este #mandrudepatrimoniu, ne îndeamnă să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde vom puncta monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului arhitectural săsesc.

 

Oraşul Sighişoara se află într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare într-o depresiune triunghiulară în partea de sud a judeţului Mureş. Centrul său istoric este format din Cetate – aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos, situat la baza Cetății. Această configurare urbană specifică a fost generată de adaptarea aşezării la forma reliefului. Astfel, s-a stabilit o relaţie organică între habitatul uman şi cadrul natural.

Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara este cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania deoarece organizarea spaţiului urban şi calitatea arhitecturală a construcţiilor au rămas preponderent nealterate de-a lungul secolelor. Există o mare densitate de clădiri cu valoare de monument istoric, străduțe și piațete care creează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.

6. Biserica Fortificată din SASCHIZ, parte din ansamblul de sate cu biserici fortificate din Transilvania

Saschiz din dronă
Saschiz din dronă

Foarte aproape de Sighișoara se află cele șapte sate cu biserici fortificate din Transilvania înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Aceste sate sunt parte din patrimoniul mondial deoarece și-au păstrat structura istorică, un fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească (la Saschiz, Viscri, Biertan, Valea Viilor, Prejmer, Câlnic) sau maghiară (la Dârjiu). Tipice pentru aceste sate sunt gospodăriile compacte, fronturile continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproanele şi şurile masive.

Aşezările săsești au fost organizate astfel încât să ofere coeziune colectivităţilor. În centru sau pe o colină în apropiere se aflau biserica şi locuinţa comitelui. Satele din perioada colonizării săsești ~ sec. al XII-lea au una sau două uliţe, o pajişte interioară sau o piaţă centrală. Colonizarea sașilor a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu.

Distrugerile produse de invazia turcă din 1491 au generat fortificarea tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (aprox. 200). Interiorul fortificaţiilor a fost amenajat astfel încât să permită supraviețuirea în caz de asediu, cu locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară sau cuptor de pâine.

Noi am început cu biserica fortificată din Saschiz care este parte din UNESCO alături de întregul ansamblu rural care înconjoară biserica fortificată. A fost construită în 1496 și este o biserică tip reduit, ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Era dotată de la început cu instalaţii defensive şi deci avea nevoie de incinte mai puţin fortificate. Cele 4 turnulețe ale turnului cu ceas simbolizau faptul că aici se ținea judecata. Orga din sec. al XVI-lea încă funcționează.

Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, ceea ce s-a întâmplat la biserica fortificată de la Dârjiu, și ea parte din UNESCO.

Biserica fortificată din Biertan este alt tip de fortificație a bisericii, remarcabil pentru complexitatea amenajării defensive cu incinta triplă. Ea este extrem de cunoscută și vizitată printre bisericile fortificate din acest areal.

Ansamblul bisericii fortificate din Prejmer are incinta fortificată, biserica propriu-zisă fiind puţin sau deloc fortificată. Știați că și Prejmer face parte din patrimoniul UNESCO? 

Iar la Viscri (și ea foarte cunoscută și vizitată), fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.

7. Biserica de lemn din Șurdești, parte din ansamblul de 8 biserici de lemn din Maramureș

Șurdești
Șurdești

Pentru următoarea destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM am urcat pe harta țării sus-sus de tot, tocmai acolo unde se spune că se agață harta în cui. Și am ajuns în Maramureș, unde am ales un punct foarte interesant de vizitat. Mai precis, biserica de lemn din Șurdești, parte dintr-un șir de 8 biserici de lemn din Maramureș incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Lucian Blaga spunea că aceste biserici sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.

Arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș reprezintă un fenomen de artă rurală de mare valoare istorică și estetică, la o răscruce a artei populare cu arta cultă, a Occidentului cu Orientul. Ele amintesc de legăturile culturale cu Moldova, cu spațiul ucrainean subcarpatic și cu Transilvania, datorită turlelor înalte care amintesc de goticul transilvan. Ele au fost construite preponderent de meșteri români anonimi în tehnica cununilor de bârne orizontale (Blockbau).

Numeroase biserici de lemn datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă de fapt tipologii arhitectonice mai vechi cu câteva secole. De ce? Din cauza ultimei mari invazii tătare din regiune în 1717, bisericile au trebuit refăcute și redecorate sau pictate. Astfel, ele erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică mai veche, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonică şi unele detalii decorative păstrându-se întocmai. 

Faptul că a fost folosit lemnul era firesc în această regiune muntoasă bogată în păduri, iar practicarea continuă de mii de ani a artei construcţiilor din lemn a generat o sinteză a materialelor, formelor şi peisajului. De aceea există o proporție perfectă a volumetriei, în armonia stabilită între părţi şi întreg. Liniile construcțiilor exprimă în același timp graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura. Exteriorul bisericilor este decorat mai ales prin sculpturi, crestături, care generează jocuri de lumini și umbre, iar interiorul a fost de cele mai multe ori pictat în tempera pe suport uscat. Printre motivele folosite se află funia răsucită, benzi cu motive floral-vegetale, simboluri religioase, în special din Patimi și Judecata de Apoi, dar și astronomice.

În următoarele fotografii vă invit să admirați bisericile de lemn din Șurdești, Rogoz și Ieud și portul elegant cu care doamnele din sat merg duminica la slujbă:

8. Bisericile cu picturi murale din Nordul Moldovei și scoarțele de perete

Moldovita
Moldovita

Pentru a ne continua traseul UNESCO, am traversat tocmai în Est și am ajuns în Bucovina. Prima oară am poposit la Mânăstirea Moldovița, parte din patrimoniul mondial UNESCO într-un șir de 8 biserici cu pictură murală exterioară din Nordul Moldovei. Pictura bisericilor pictate din Bucovina este ca o poveste și are o valoare istorică, iconografică și estetică excepțională. Ea oferă un spectacol: sute de figuri acoperă în totalitate zidurile exterioare și ilustrează mentalitatea lumii românești aflată la “poarta creștinătății”.

Moldovița a fost construită în 1523 de Petru Rareș, iar pictura datează de la 1537. Observați tabloul votiv cu chipurile familiei ctitorului în fotografiile de mai jos.

Apoi am poposit la Voroneț (din nou o emblemă pentru aceste monumente UNESCO și poate cea mai cunoscută dintre ele). Voroneț este o emblemă a artei vechi românești, este vestită pentru “albastrul de Voroneț”, pentru bolțile moldovenești pentru susținerea turlei și pentru Judecata de Apoi. Aici este înmormântat Daniil Sihastrul, cel care l-a și sfătuit pe Ștefan cel Mare să ridice biserica în 1488 după o victorie împotriva otomanilor.

Foarte aproape se află și Humor, care este construită în plan de treflă și se pare că a fost pictată de vestitul Toma din Suceava, și aici se află un tablou votiv al familiei ctitorului, tot Petru Rareș (similar cu Moldovița).

Am oprit și la Sucevița, ctitorită la sfârșitul sec. al XVI-lea de familia Movileștilor, boieri, cărturari și domnitori. Arhitectura ei cu elemente bizantine și gotice seamănă cu o cetate fortificată sau cu o curte domnească datorită zidurilor care o înconjoară. Pereții ei povestesc în culori vii Vechiul și Noul Testament. Pictura exterioară este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldovenești cu pictură murală.

Surpriza Bucovinei pentru noi au fost “scoarțele” de perete: voi știați că meșteșugul covoarelor tradiționale de perete este și el parte din UNESCO, la categoria patrimoniu imaterial?

9. Delta Dunării

V-am obișnuit deja cu traversările ample: așa că de data aceasta pentru ultima destinație mergem tocmai în Sud. Mai previs, în Delta Dunării, tărâm mirific unde viața izbucnește la fiecare pas, o întindere nesfârșită de stuf și apă, adăpost pentru 5.500 specii. În plus, Delta Dunării reprezintă un mozaic etnografic în miniatură: românii, mongolii, lipovenii, tătarii și slavii coabitează în armonie. Delta Dunării este ultimul obiectiv UNESCO din călătoria noastră alături de ASIROM pe urmele patrimoniului mondial în România. 

Delta Dunării este mereu în schimbare datorită aluviunilor acumulate la vărsarea Dunării, un miraj ascuns de stuful care uneori atinge înălțimi de 5-6 metri și cu rădăcini împletite groase de aproape 1.5 m. Insulele plutitoare numite plauri sunt purtate de curenți și blochează sau deschid noi canale într-aun adevărat labirint de apă. Stufărișul este și un filtru biologic pentru apele Dunării împărțite în 3 brațe: Sulina, Sf. Gheorghe și Chilia ca să intre curate în mare.

Densitatea de păsări din Deltă este cea mai mare din Europa, unde vedeta este pelicanul. Majoritatea păsărilor sunt oaspeți de primăvară-vară ai Deltei. Iar dintre cele 120 de specii de plante care trăiesc aici, vedetele sunt nufărul, crinul de baltă și săgeata apei. Știați că otrățelul de baltă și aldrovanda sunt plante carnivore în Deltă și ademenesc libelulele? Și dacă sunteți atenți, printre stufăriș și caii “sălbatici” de la Letea veți vedea chiar și nurci și vulpi. Iar arhitectura autentică lipovenească este superbă în simplitatea ei.

Am ajuns la capătul acestei călătorii pe urmele a 9 destinații, simboluri ale patrimoniului UNESCO la noi în țară. Am avut de condus 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că este #mandrudepatrimoniu, ne-a susținut să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO. Vă mulțumim că ne-ați însoțit în această călătorie. Așteptăm cu mare drag impresiile voastre dacă parcurgeți și voi acest traseu cultural!

Surse:

– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

– https://patrimoniu.ro/…/94-biserici-de-lemn-din-maramures

– https://patrimoniu.ro/…/91-sate-cu-biserici-fortificate…

–  https://patrimoniu.ro/…/93-centrul-istoric-sighisoara

– http://rosiamontana.world/…/Rosia-Montana-Executive…

– https://wwf.ro/…/24000-ha-de-paduri-virgine-din…/

– http://ran.cimec.ro/?codran=90397.01

Posted by Ana in Istorisiri, Mănăstiri, Muzee, 0 comments

Via Transilvanica în 10 borne văzute și nevăzute

Atunci când am pornit la drum pe Via Transilvanica, drumul care unește România de la nord la sud, am preluat rolul de Istoric. A fost un adevărat„Heritage trip”, parte din proiectul „Zi de România” alături de Cronicari Digitali, Raiffeisen Bank și Autoklass România. Ne-am propus să creem o monografie digitală cu optimism și eu am avut misiunea de a documenta istoria locurilor și a comunităților etnice pe care le-am întâlnit. Aceste istorii vor fi așternute alături de legende, mistere, tradiții, obiceiuri, sunete, gusturi, și toate vor fi integrate în monografia care se „scrie” alături de mulți oameni minunați. Mai precis, monografia va documenta bornele văzute și nevăzute pe drumul care unește țara de la un capăt la celălalt, pornind de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cale de 1400 de km, fiecare kilometru marcat de câte o bornă de andezit, traversând 10 judeţe și 62 de comunităţi şi aşezări.

Cam 20 km pe zi, timp de 2 luni. Atât ar dura să străbatem Via Transilvanica de la prima bornă până la ultima. Acest borne unice sunt sculptate cu inspirație de sculptori ce participă la taberele de sculptură din nucleul Viei, la grădina creativă din cadrul Tășuleasa Social. Și între aceste borne am întâlnit nu zeci, ci sute de locuri minunate, oameni și comunități cu povești incredibile. Astfel mi-am dat seama că Via Transilvanica este singurul loc unde te bucuri că nu iese soarele, că te-ar durea ochii de la atâta frumusețe. Și acum, la rece, am încercat să selectez o mică parte din locurile pe care le-am descoperit, ca un „teaser” ca să vă conving să porniți și voi într-o călătorie inițiatică pe Via Transilvanica. Acesta nu este un top, nu este o ierarhie, este doar o bucățică din sufletul meu care s-a întâlnit cu sufletul Viei și cu file din cărțile de istorie pe care le-am luat la cercetat. Cu siguranță e ușor nedrept să fac această selecție subiectivă, așa că îmi cer scuze în avans față de toate locurile minunate ale căror povești nu le aștern aici, însă care și-au lăsat puternic amprenta în sufletul și în mintea mea. Și îndrăznesc să le fac o promisiune-manifest: cu siguranță mă voi întoarce la voi!

1. #Aiciastat Mihai Eminescu, la Mânăstirea Putna

Putna, borna km0 Via Transilvanica
Putna, borna km0 Via Transilvanica

#Aiciastat și a ctitorit domnitorul Ștefan cel Mare, dar și poetul Mihai Eminescu la Mânăstirea Putna, în inima Moldovei. Dacă sunteți în căutare de mistere, locuri mai puțin cunoscute, artefacte ale istoriei, oameni cu poveste, puteți începe de aici, de la Putna, km 0 al Viei Transilvanica și anul 1466 pe firul cronologic al istoriei, când a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, după victoria pe care a obținut-o împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.

Turnul de la intrare supranumit “Turnul lui Eminescu” are un arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii și are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul și-a luat numele după poet.

2. #Aiciastat Daniil Sihastrul, în chilia săpată în stâncă cu mâinile lui

Chilia lui Daniil Sihastrul
Chilia lui Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.

Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.

Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.

3. Mormântul lui Traian Popovici, "Schindler de românia"

Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici
Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici

Povestea lui Traian Popovici născut în satul Colacu din Fundu Moldovei seamănă remarcabil de bine cu povestea din “Lista lui Schindler”. Și să știți că în curtea bisericii din sat este înmormântat el, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.

După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.

Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.

El a murit în 1946 în acest sat, Colacu, unde tatăl său fusese protopop, și a fost înmormântat la umbra unui paltin, așa cum își dorise. Din păcate posteritatea l-a uitat, până când, în 1969 Yad Vashem i-a acordat post-mortem titlul de “Drept între Popoare”, primul de acest fel cu care a fost cinstit un cetățean român.

Biserica de lemn din Colacu datează de la 1800 și este inedit că are pe turlă semiluna sub cruce. Se spune că acest mic element îi îmbuna pe turci care dacă vedeau simbolul otoman, se îmbunau și nu distrugeau biserica.

4. #Aiciastat poarta lui Orban Balasz care astăzi se odihnește la Muzeul Porților Secuiești

Orbán Balázs este supranumit “cel mai mare secui” și a fost un scriitor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, etnograf pasionat de viața sașilor (da, ați citit bine, a vecinilăr săi de etnie, sașii!). A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu.

Pe domeniul său a ridicat pe o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu. Ea a devenit foarte apreciată și populară printre localnici. Orbán Balázs și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că nu e de mirare că aici a fost organizat Muzeul porților secuiești cât și Muzeul apelor minerale și al băilor Szejke, pe locul fostelor băi. Muzeul porților secuiești este o lecție vie de etnografie secuiască, are porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Aici se află atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (conac astăzi din păcate dispărut) cât și monumentul său funerar.

5. Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc
Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.


Se spune că este orașul școlilor, și vă provoc să vizitați acest oraș și să încercați să numărați edificiile clădite și închinate studiului și învățăturii. Iar Primăria din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei este o clădire remarcabilă. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.

Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.

6. Biserica Fortificată Sfânta Margareta din Mediaș

Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta
Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta

La Biserica fortificată Sfânta Margareta cu al său Turn al Trompeților înclinat (ba chiar unul dintre cele mai înclinate din lume!) ne aflăm în anul 1460 pe firul cronologic al istoriei. A fost construită între 1460-1488 în stil gotic și este cunoscută pentru că aici a fost închis Vlad Țepeș în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Și tot aici principele transilvănean Ștefan Báthory a fost ales în funcția de rege al Poloniei. Orga este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, este construită în 1755 de Johannes Hahn, originar din Levoca și stabilit la Sibiu. Surpriza a fost că am asistat la un concert de orgă spontan (cu talentata Edith Toth)! Altarul bisericii este de fapt un triptic, a fost realizat în 1480 la Viena. De unde știm asta? Ei bine, altarul portretizează patimile lui Iisus, iar sub brațul drept al lui Iisus crucificat apare imaginea Vienei.
Pe pereții interior sunt expuse mai mult covoare orientale, donații din secolul al XVI-lea. În biserică se poate admira și cea mai veche cristelniță de bronz din țară dar și multe alte piese parcă de muzeu. De exemplu, baldachinul amvonului a fost construit in 1679 de meșterul Sigismud Moess.

Biserica fortificată Sfânta Margareta din Mediaș, este unul dintre reperele istorice și arhitecturale importante pentru comunitatea săsească. Poate Rapunzel ascunsă în turnul său înclinat, poate Barbă Albastră își ține încă ferecate cele 6 soții aici, în orice caz avem multe mistere și istorii de descoperit la Mediaș.
Mediaș a fost unul dintre orașele de scaun ale Transilvaniei (Siebenburgen). A fost numit și “orașul Soarelui” și se spune că a fost construit de francmasoni. Aici au renăscut meșteșugul sticlăriei la Atelier Stycle și al fabricării cahlelor de teracotă cu motive tradiționale la Fabrica de Teracotă ce datează de la 1906. 

7. Biserica Fortificată din Axente Sever

Biserica fortificată din Axente Sever
Biserica fortificată din Axente Sever

Axente Sever este un sat din județul Sibiu care inițial se numea Fraua, dar a luat numele revoluționarului pașoptist Ioan Axente Sever în 1931 pentru a-i onora memoria. Axente Sever a fost un profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București. El a mers printre țărani pentru a populariza printre ei idealurile revoluției de la 1848. În august 1848, s-a întors în Transilvania unde a participat la a treia adunare de la Blaj și a fost alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.


Biserica de aici nu a fost fortificată de la început: ea a fost construită în primii ani ai secolului XIV, în 1322, urmând ca ulterior să fie fortificată. Este o biserică-sală cu nava pătrată și cu cor pentagonal. Este una din puținele biserici din Transilvania care au turnul clopotniță deasupra corului. Incinta, construită simultan cu lucrările de fortificare ale bisericii, are un traseu oval, curtinele, înalte de 6–8 m, fiind prevăzute cu metereze și contraforți. La interior, zidurile par mai scunde, din cauza nivelului ridicat al curții.

În timp au fost adăugate şi cămările de provizii şi drumul de strajă de deasupra acestora. Biserica nu a servit doar ca lăcaş de cult, ci şi ca adăpost în timpul invaziilor şi ca depozit pentru cereale şi carne. Aici exista un Turn al Slăninilor (ca în majoritatea bisericilor săsești și secuiești) unde fiecare familie îşi depozita slănina. Pentru a nu fi confundate, familiile îşi marcau bucăţile de slănină. 

Fostele cămări de depozitare au fost transformate într-un „Muzeu cetate”. Prin intermediul machetelor, hărţilor şi a diverselor exponate, Muzeul dezvăluie uimitoare poveşti legate de viaţa coloniştilor saşi. Alături de muzeu au fost amenajate şi camere pentru primirea oaspeţilor, o ocazie deosebită de a locui chiar în fostele cămări unde, în urmă cu patru secole, saşii se adăposteau de atacurile turcilor.

8. Castelul Brukenthal din Micăsasa

Borna Brukenthal din Micăasa
Borna Brukenthal din Micăasa

#Aiciastat baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Castelul din Micăsasa este însă mai vechi, datează din secolul al XVI-lea. În timpul comunismului castelul a servit drept sediu CEC, apoi ca sediu al școlii, urme care și azi se observă foarte bine. În vitrinele unde altădată erau păstrate obiectele familiei Brukenthal, se mai văd azi doar niște urme de vase.

Castelul se află în apropierea bisericii medievale din Micăsasa, monument istoric situate chiar în centrul satului. Este inedit că a fost folosită jumătate ca biserică reformată și jumătate ca biserică romano-catolică. În corul bisericii medievale (actuala parte catolică a edificiului) se păstrează bolta pe ogive, tabernacolul și sedilia, toate caracteristice stilului gotic.

9. #Aiciastat și a învățat Regele Mihai, la Vila Klaus

Vila Klaus
Vila Klaus

#Aiciastat industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea, în Vila Klaus. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-ar fi oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii.
Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.

Iniţial pe aceste locuri se afla un lac de acumulare, pentru reglarea cursului Bârzavei, deoarce pe râu se transportau buşteni, drept combustibil pentru uzina din Reşiţa. Se scoteau buştenii din munte, de pe Semenic, şi se depozitau pe malurile Bârzavei. La un moment dat se deschidea stăvilarul din zona Vilei Klaus, şi pornea un şuvoi de apă care ridica toţi buştenii de pe maluri şi îi ducea până la Reşiţa, jos. După ce s-a construit barajul Breazova, în 1904-1905, atunci s-a desfiinţat barajul și s-a construit vila, din poveştile reşiţeanului Mircea Rusnac, doctor în istorie.

Se pare că şi Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi trecut pragul vilei. Astăzi este tabără de vară pentru copii. A fost abandonată timp de 10 ani, dar a fost redeschisă în 2019 cu ocazia filmării unei emisiuni TV.

10. #Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen

Locul unde a pasit Carol I
Locul unde a pasit Carol I

#Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen când a coborât incognito de pe vaporul care îl aducea pe tărâmul unde urma să domnească, la Drobeta. Mai precis, pe 8 mai 1866, prințul Carol I debarca incognito la Severin pentru a prelua conducerea României. Pe chei se aflau o mulțime de oameni, nu pentru că își așteptau regele (despre care nu știau nimic), ci pentru că era Duminica Rusaliilor, iar lumea ieșise la plimbare. Acest loc este astăzi comemorat cu o lespede pe care sunt inscripționate cuvintele lui Carol I când a pășit pentru întâia oară pe pământ românesc: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m‑am și făcut român”. Această lespede a fost dezvelită în 1939 de către regele Carol al II‑lea.

Carol I a fost înscăunat la 10 mai 1866 și a avut o domnie de 48 de ani, una din cele mai prospere perioade pentru România, o perioadă de independență și dezvoltare.

Sper că v-am convins de identitatea unică și puternică a Viei Transilvanica, drumul de 1.400 de km care unește România de la Putna la Drobeta și îi descoperă „culoarea”, gustul, formele și caracterul. Iar eu aștept cu nerăbdare realizarea celorlate două tronsoane din județele Hunedoara și Alba, motiv în plus să mă reîntorc pe Via Transilvanica cu forțe proaspete.

Atenție: parcurgerea traseului, chiar și a unei porțiuni din el, poate da dependență! Via Transilvanica este o comoară care așteaptă să fie descoperită. Este în continuă schimbare, ca noi toți de altfel, așa că ceea ce descoperiți astăzi poate fi ușor diferit mâine: drumurile se mai schimbă, chiar și munții se înalță cu câțiva milimetri pe an, nu-i așa? Via Transilvanica poate fi și ca un joc cu pioni și zaruri. Mai țineți minte jocul copilăriei: Piticot? Arunci cu zarurile și poposești undeva unde își este menit. Dacă ai noroc sari 2-3 etape, dacă nu, te duci înapoi unde mai ai ceva de descoperit. Eu am simțit că am plecat la drum „Piticot” și am ajuns la destinație puțin mai mare.

Surse:
– https://www.adevarul.ro/amp/1_5c33400fdf52022f75582782
– https://www.viatransilvanica.com/ghid
– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, 0 comments

10 muzee inedite din România

Pe 18 mai este ziua muzeelor: la fix am ieșit din starea de urgență astfel încât muzeele din România să înceapă încet încet să se deschidă. Pentru mulți dintre noi vizitarea unui muzeu se aseamănă cu întâlnirea cu un prieten drag, cu citirea unei cărți, cu dezlegarea unor mistere. În pregătire pentru momentul când vom reuși să ne plimbăm fără restricții, aș vrea să scriu despre 10 muzee inedite din România. Sunt inedite din perspectiva modului de prezentare sau a temei abordate și din perspectiva faptului că nu am găsit acolo ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc. Vă invit și pe voi să vă lăsați surprinși de ele și să îmi spuneți ce alte muzee inedite știți sau ați mai vizitat. 

1. Muzeul recordurilor românești din București

Colecția de fiare de călcat din Muzeul Recordurilor din București
Colecția de fiare de călcat din Muzeul Recordurilor din București

Muzeul Recordurilor Româneşti din București cuprinde mai multe colecții private printre care cele mai mari colecții din lume de fiare de călcat și suporturi pentru fiare de călcat (denumite și trivete), tirbușoane și obiecte care conțin… floarea de colț. Muzeul Recordurilor Românești se întinde pe cinci nivele dintr-o clădire din fostul Cartier Evreiesc din București (pe strada Parfumului 25-27). Noi am vizitat în mai 2019 doar etajul dedicat fiarelor de călcat, cât timp celelalte etaje erau în curs de amenajare.

Colecția de fiare de călcat a primit până acum mai multe certificări Guinness. Am pornit într-o călătorie cronologică de la primul fier de călcat realizat din piatră până la fiare de călcat cu mânere din sidef sau abanos, cu abur, cu tehnologii și modele din ce în ce mai sofisticate.  Colecția principală este în continuă creștere, iar alături de colecțiile principale mai există alte 25 de colecții mai mici, care completează atmosfera: telefoane, aparate foto vechi, mașini de cusut și de scris, instrumente muzicale, ceainice, râșnițe de cafea și lista poate continua.

Fotografii din mai 2019.

2. Edificiul roman cu mozaic din Constanța

Edificiul roman cu mozaic
Edificiul roman cu mozaic

Mozaicul roman din Constanța a fost descoperit în timpul lucrărilor întreprinse în anul 1959 în centrul istoric al orașului. Iată că nu numai în Italia, Iordania sau Cipru găsim mozaicuri spectaculoase, ci și în fostul port grecesc Tomis. Pentru protecție, mozaicul fost acoperit de o hală de protecție în stilul modernist-socialist, așa că nici nu îți poți închipui ce ascunde construcția respectivă: aproape 2.000 metri pătrați de mozaic. Mozaicul datează din secolul al IV-lea e.n., probabil din timpul domniei împăratului Constantin cel Mare. Se pare că aici ar fi fost un edificiu portuar, reparat în diverse etape până la începutul secolului al VII-lea, când cetatea antică Tomis a fost părăsită din cauza năvălirilor popoarelor migratoare.

Edificiul cuprindea mai multe terase/ nivele și făcea legătura între nivelul orașului și cel al portului antic. Mozaicul era probabil acoperit în Antichitate de o boltă sprijinită de stâlpi. Dedesubt se găsea construcția portuară cu arcade deschise înspre mare, acoperite de un placaj de marmură. Coloanele arcadelor erau decorate cu frumoase capiteluri decorate cu frunze de acantă și cu figuri zoomorfe sau antropomorfe. Și mai jos am dat peste o surpriză: al treilea nivel al încăperilor-magazii are 11 încăperi cu tavan boltit. La acest nivel se află o serie de încăperi care au servit drept ateliere. Am descoperit aici mărfuri și utilaje de pe corăbii, găsite chiar în magaziile edificiului, dar și ancore, lingouri, greutăți, amfore cu vopsele și rășini, statuete, colecții de opaițe și multe altele. 

Se pare că ar mai exista un nivel: magaziile pentru depozitarea mărfurilor, aflate chiar în fața cheiurilor portului antic. Acest nivel se află în prezent sub nivelul mării. Legătura între terase se făcea printr-o scară cu trepte largi și înalte din calcar.

Fotografii din mai 2019, din timpul vizitei Heritage Instameet cu Cronicari Digitali la Constanța.

3. Muzeul consumatorului comunist din Timișoara

Televizoare cu mileu la muzeul consumatorului comunist
Televizoare cu mileu la muzeul consumatorului comunist

Muzeul consumatorului comunist din Timișoara se află într-un… bar: la “Scârț, loc lejer“. Muzeul este amenajat sub forma unui apartament tipic din vremea comunistă în care ne-am regăsit cel puțin jumătate din copilărie. Strângând obiecte de la părinți, bunici, sau pur și simplu obiecte abandonate de unii și de alții (un carnet de partid, pistoale cu apă, peștele bibelou, casete vechi), proprietarii au adunat o sufragerie, un dormitor, o cameră a copilului și o bucătărie. Vasele sunt în chiuvetă sau la uscat, caietele stau pe masă. Ce este foarte simpatic este că am putut explora fiecare colțișor și am putut deschide fiecare sertar astfel încât să trăim experiența la maxim!

Fotografie din ianuarie 2017. 

4. Institutul de Anatomie din Iași

Ecorșeul realizat de Brâncuși
Ecorșeul realizat de Brâncuși

Clădirea Institutului de Anatomie din Iași, realizată la inițiativa profesorului Aristide Peride, întemeietorul școlii de anatomie ieșene, a fost concepută în stil neoclasic, după proiectul arhitectului Ștefan Emilian, între 1894 și 1900, cu șase coloane dorice care amintesc de arhitectura templelor grecești. Sediul principal al Universității de Medicină din Iași este Palatul Calimachi, care a fost și primul sediu al Universităţii ieşene. Între anii 1916-1918 (când autoritățile din București s-au retras la Iași în timpul Primului Război Mondial) aici a funcţionat Ministerul Justiţiei. 

Institutul găzduiește o colecție impresionantă de exponate din corpuri umane, unele chiar vechi de peste un secol, numai bune de cercetat pentru studenți și doctoranzi. Exponatele sunt piese anatomice reale prelevate pentru cercetare și ulterior expuse. Mirosul este înțepător și vizionarea exponatelor poate fi dură (sau chiar de nesuportat) pentru persoanele care nu au studii de medicină. Unii numesc acest muzeu ca fiind al groazei sau al lacrimilor, însă noi am încercat să îl privim din perspectiva unicității și al valorii sale. 

Una dintre piesele anatomice de o inestimabilă valoare este ecorșeul realizat de sculptorul Constantin Brâncuși, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Acest a fost restaurat de artistul plastic ieşean Felix Aftene, în 2012. Și alte obiecte ale muzeului se află astăzi în proces de restaurare. În Muzeul de Anatomie este de asemenea expus şi un tablou din 1895 semnat de Coquelet Mereau, înfăţişându-l pe profesorul Sappey examinându-şi discipolul, Aristide Peride, care susţinea proba practică de anatomie.

La momentul inaugurării, edificiul era unic în Europa. Scena de pe frontonul Institutului, intitulată “Lecția de Anatomie”, a fost sculptată de către Wladimir Hegel (sculptorul monumentului Eroilor Pompieri din București, al statuii lui C.A. Rosetii, și al multor altor personalități).

Am vizitat acest muzeu în decembrie 2018 împreună cu Iași.Travel într-un tur inedit al orașului Iași cu ocazia centenarului. Echipa Iași.Travel organizează tururi deosebite în oraș, iar în perioada aceasta ține o serie de tururi virtuale (cu piața Unirii din Iași, cu Palatul Culturii) pentru a compensa efectele carantinei. Pentru a vizita muzeul se poate face programare la tel: 0232 301 600.

5. Muzeul Viei și al Vinului din Hârlău

Muzeul Viei și Vinului din Hârlău
Muzeul Viei și Vinului din Hârlău

Clădirea Muzeului Viei şi Vinului din Hârlău, în județul Iași, este situată pe str. Logofăt Tăutu, nr. 7 și datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, aparţinând unui descendent al logofătului Tăutu. Ne-a impresionat faptul că aici a funcționat unul dintre primele Oficii Poștale din ţară, deoarece din 1875 casa şi-a schimbat funcţiunea din reşedinţă boierească în sediu al Oficiului Poştal. Casa a fost cunoscută sub denumirea de “Casa Poștei” până în 1983, când a devenit monument istoric și a trecut sub jurisdicţia Primăriei oraşului Hârlău, amenajându-se aici Muzeul de istorie şi etnografie. 

Apoi a trecut în patrimoniul Complexului Naţional Muzeal “Moldova” Iaşi. În timpul lucrărilor de consolidare a structurii de rezistenţă au fost descoperite noi spaţii la demisol (umplute, anterior, cu pământ), perfecte pentru o cramă. Astfel că Muzeul Viei şi Vinului din Moldova a fost inaugurat în 2006 şi prezintă prezența (și influența) vinului în viaţa omului de la naştere până la moarte. Am putut urmări (alături de vin) cele trei mari momente de trecere: nașterea cu botezul, nunta și moartea cu înmormântarea, împreună cu obiecte care atestă obiceiuri și practici specfice. 

Apare în muzeu, desigur, și hanul, loc principal de întâlnire unde vinul este nelipsit. Am urmărit astfel vechiul “drum al vinului”: din cramă în pivniță, din pivniță în piață, târg, iarmaroc sau chiar peste hotarele țarii, văzând și câteva obiecte de transport și de păstrare a vinului. Pentru a portretiza “universul domestic” al țăranului viticultor în expoziție apare și interiorul unei gospodării tradiționale din zona Hârlăului, cu vatra, colțul de pat, colțul de masă și cel pentru păstrarea vaselor și alimentelor. La finalul vizitei am făcut și o degustare în crama de la demisol, din care am și cumpărat câteva vinuri de colecție.

Fotografii din decembrie 2016.

6. Muzeul etnografic Haszmann Pál

Fântână - Muzeul Haszmann Pál
Muzeul Haszmann Pál

Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat conține o colecție impresionantă de obiecte etnografice pitorești adunate de pedagogul pasionat Haszmann Pál într-o viață întreagă. Astăzi colecția este îngrijită de cei trei frați Haszmann (Pál-Péter-fiul, Jóspeh-István și Lajos) și familiile lor, care duc mai departe tradiția în memoria tatălui lor. Muzeul este amenajat pe moșia conacului familiei Damokos, construit în stil neoclasicist. Pe cele două hectare din preajma conacului am vizitat obiecte inedite din patrimoniul tipic secuiesc: case și porți secuiești, o moară de apă, monumente funerare secuieşti, cioplite din lemn și piatră. Ne-a impresionat colecția de sobe de fontă. Expoziţia de unelte şi maşini agricole în aer liber este unică în Transilvania. Despre muzeu și despre povestea lui am scris aici, unde puteți descoperi și discuția pe care am avut-o în iunie 2018 cu cei doi frați gemeni Haszmann.

7. Muzeul farmaciei din Cluj

Muzeul farmaciei din CLuj
Muzeul farmaciei din CLuj

Muzeul de Farmacie din Cluj se află în Casa Hintz,  clădirea în care a fost găzduită cea mai veche farmacie din Cluj. Muzeul deține obiecte de patrimoniu de origine transilvăneană, colectate de profesorul universitar clujean Iulius Orient (sau Gyula Orient) în perioad 1869 – 1940. Inițial, colecția fusese expusă din 1904 într-o sală a Muzeului Ardelean, pe care a primit-o profesorul ca donație, dar din 1954, colecția unică de obiecte a profesorului Orient a primit cea mai potrivită casă pe care ar fi putut-o avea: Casa Hintz. De-a lungul timpului, colecția a fost îmbunătățită cu multe alte obiecte de patrimoniu primite prin donații. Din 2019 Casa Hintz este în renovare timp de 2 ani de zile, și apoi sperăm să o revedem în toată splendoarea ei. Adresa Casei Hintz: Piața Unirii nr. 28 (colț cu Regele Ferdinand), Cluj-Napoca.

Fotografie din iunie 2017, când am vizitat Clujul cu ocazia concertului Depeche Mode.

8. Muzeul Institutului Astronomic al Academiei Române din București

Astrograful dublu Prin-Merz, clasat în patrimoniul cultural național mobil
Astrograful dublu Prin-Merz, clasat în patrimoniul cultural național mobil

Institutul Astronomic al Academiei Române deține un patrimoniu cultural bogat: clădiri istorice, instrumente științifice și diferite tipuri de documente, chiar câteva plăci de sticlă fotografice. Majoritatea acestor instrumente sunt încă poziționate în locul inițial în care au funcționat. Am văzut aici un telescop Gautier-Prin de refracție (marele Cerc Meridian, un telescop de refracție care a avut optica și mecanica de ultimă generație la momentul respectiv, fiind construit în Franța), care este încă amplasat în același loc în care a fost instalat în 1926 (în Sala Meridian) și este folosit de atunci. De la construcția Institutului în 1912, sala a fost gândită ca o instalație științifică, unde oamenii de știință români coordonați de Nicolae Coculescu au instalat unele dintre cele mai avansate telescoape și instrumente științifice ale vremii.

Expoziția organizată aici deține mai multe telescoape din secolul XX, instrumente de precizie pentru crearea, măsurarea, verificarea, înregistrarea și păstrarea informațiilor despre timp, mașini de calcul mecanice și unul dintre primele calculatoare electronice românești care au fost utilizate în calculul astronomic și alte obiecte legate de calea astronomiei românești.

La inceputul secolului XX astronomia s-a dezvoltat in Observatorul Astronomic din Bucuresti (1908), datorită lui Spiru Haret, la vremea aceea ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, care a semnat decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Au fost construite ulterior Observatoarele din Iasi (1913), Cluj-Napoca (1920) si din Timisoara (1960). In anul 1977 Observatoarele științifice din România, alături de un laborator de pe platforma Măgurele au fost reunite sub denumirea de Centrul de Astronomie și Științe Spațiale, sub egida Platformei de Fizică de la Măgurele. După 1990 Centrul s-a separat într-un Institut Astronomic (aflat sub egida Academiei Romane) și un Institut de Cercetari Spațiale (rămas sub egida Plaformei de Fizică-Măgurele).

Expoziția permanentă de la Institutul Astronomic al Academiei Române poate fi vizitată de grupuri organizate care trebuie să își facă rezervare. Noi am vizitat în cadrul unui Heritage Instameet cu Cronicari Digitali în iulie 2019.

9. Galeriile Romane-Mina Muzeu și Muzeul Mineritului de la Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

În muzeul mineritului de la Roșia Montană (denumită Alburnus Maior de romani) am fost de două ori deja și de fiecare dată m-a surprins. Ghidul Valentin Rus (inginer care a lucrat aici în mină o viață întreagă) ne-a plimbat prin rețeaua de galerii miniere realizate în perioada ocupației romane în Dacia cu dalta și ciocanul. Am coborât 157 de trepte în subteran și am vizitat aproximativ 200 metri de galerii antice. Ce este interesant este că la Roșia Montană între 1786 şi 1855 au fost găsite 40 de tăblițe cerate care datau din perioada 131-167 e.n., ele fiind ascunse în galeriile de aur. Din cele 40 de tăblițe s-au păstrat 25 din care patru fiind triptice complete.

Una dintre tăblițe reprezintă un contract de împrumut: “Suma de denari 140 capital şi cu cuvenitele dobânzi din acea zi câte o centesima (12%) pe timpul ce îi va fi reţinut, ambele acele sume în bani buni, după lege, va trebui să-i restituie pe buna sa credinţă a cerut Anduenna a lui Bato; a promis că va da pe buna sa credinţă Iulius Alexander; această sumă va trebui să o dea în ziua când îi va cere, împreună cu cametele respective. Ambele sume: capetele şi dobânzile însemnate mai sus, în monedă bună, legal, a cerut pe buna sa credinţă Anduenna mai sus scrisă, pe buna sa credinţă a promis (că va da) Iulius Alexander.”

Pe peretele intrării în Galeriile Romane este dăltuit în marmură textul original și traducerea lui de pe tăblița cerată nr. XVIII din 6 februarie 131 e.n. unde apare numele de Alburnus Maior.

În interiorul muzeului (în clădirea fostelor birouri tehnic-producție) am văzut o secțiunea de fotografii care compun colecția “Aurarii” realizată de fotograful Bazil Roman, împreună cu macheta zonei miniere, hărți miniere și unelte din minerit. 

În exterior am vizitat lapidariumul (care conține o colecție de pietre funerare romane, sculptate și gravate) și secțiunea de utilaje unde sunt expuse vechile șteampuri din lemn de secol XVII, dar și un șteamp modern, de tip californian, cu săgeți de fier. Acesta reprezenta nivelul tehnic maxim atins, în Europa, la finalul secolului al XIX-lea, fiind folosit la Roșia până după 1945, când a fost înlocuit. Șteampul era o instalație minieră pentru zdrobirea rocilor de extracție a aurului. După ce minereul era scos din galerii, era dus la șteampuri care, pentru a fi puse în funcțiune, era folosită forța umană sau animală. Abia mai târziu s-a recurs la forța apei.

Fotografii din august 2019, când am vizitat Roșia Montană cu ocazia Zilelor Patrimoniului, când a avut loc și concertul lui Alexandru Tomescu la Biserica Unitariană.

10. Muzeul Orașului Oradea

Sala cu grifoni - Palatul Princiar - Muzeul orașului Oradea
Sala cu grifoni - Palatul Princiar - Muzeul orașului Oradea

Sala cu Grifoni din Muzeul Orașului Oradea este una dintre cele mai frumoase încăperi din palatul princiar, fiind decorată cu stucaturi reprezentând animale fantastice și reale. Ea se află lângă alte două camere cu tavanul decorat cu picturi murale în tehnica “al secco”. Palatul a fost ridicat de Principele Gabriel Bethlen în stilul renașterii târzii, pe un plan de forma unui pentagon perfect regulat. Ghepardul simbolizează calitățile fizice și morale, agerimea și promptitudinea. Prezența unui ghepard în ipostaza de animal domesticit ar fi fost posibilă în acea vreme doar la marile curţi europene. Cei doi cerbi cabrați, unul carpatin și celălalt lopătar, ne duc cu gândul la legenda vânătorii care este legenda întemeierii acestei cetăți.

Legenda spune că într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. A numit locul Várad, iar în jurul mănăstirii (care urma să ajungă centru de pelerinaj vestit) s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad sau Grosswardein.

Fotografie făcută în ianuarie 2018.

Posted by Ana in Istorisiri, Muzee, 0 comments