Istorisiri

72 de ore în Timișoara, capitală culturală europeană

Piata Victoriei de sus din pepiniera MAIO Arhitects

“Timișoara nu-i ușoară”, așa spune Dan Perjovschi pe un tramvai vechi ilustrat de el, care începând din acest weekend a început să (re)circule pe străzile noii capitale culturale europene. Odată cu deschiderea Timișoarei în noul său rol de “capitală” nu doar tramvaiul lui Perjovschi, ci și o varietate de clădiri de patrimoniu, galerii de artă, colțuri de stradă, cămine studențești, ziduri, berării și sinagogi au căpătat un zumzet nou și vibrează festiv. Mii de oameni, străini și localnici deopotrivă, au asaltat atracțiile Timișoarei listate pe o fițuică bine documentată înmânată de cele câteva sute de voluntari identificați prin mesajul “My work is priceless”, voluntari cu zâmbetul pe buze care au împânzit orașul. Zâmbet și zumzet la Timișoara în 2023.

Cei cu care am stat de vorbă au avut perspective diferite și toate îmbucurătoare: voluntari timișoreni mândri de noua identitate pe care o conștientizează pentru orașul lor, jurnaliști străini impresionați de efervescența orașului și contrariați de nivelul criptic al artei contemporane pe care nu se așteptau să o vadă aici (ci poate la Basel sau la Kassel), jurnaliști români care respirau aerul orașului pentru a-l regiza pe hârtie, digital sau pe unde, artiști sau curatori din toate colțurile lumii încântați că expun aici, acum, în 2023. Clădiri din oraș au fost activate, deschise și polișate (unele chiar la propriu) pentru a găzdui expoziții în ton cu lugubrul sau cu spectaculosul lor interior. Din perspectiva patrimoniului, mi s-a părut fantastic că s-au dat jos lacătele, s-au amenajat expoziții și s-au deschis niște uși alteori baricadate: Palatul Ștefania, comenduirea garnizoanei, turnul de apă, uzina de apă.

Dacă aveți (minim) 72 de ore să-i dedicați Timișoarei pentru a căpăta propria voastră perspectivă, vă recomand să vedeți următoarele obiective: expoziția lui Brauner și a lui Paul Neagu la Muzeul de Artă, Muzeul de Transport Public “Corneliu Miklosi” (și aruncați o privire și vizavi, la vechile tramvaie din fața depoului, un spectacol al istoriei pe șine, o operă de artă în sine), comunitatea Faber, turnul scheletic efemer cu cele 1302 de plante al celor de la MAIO Architects, o seră urbană în devenire și un punct de belvedere al orașului de unde puteți experimenta diverse senzații printre frunzele înmugurite și detaliile arhitecturale Art Nouveau din piața Victoriei, expoziția de la spațiul META, expoziția Adinei Pintilie dacă vreți să vizualizați corpul uman în moduri neașteptate (la Kunsthalle Bega, un spațiu geometrico-metalic cu un potențial fantastic), expoziția “Sete Cronică” în toate punctele ei focale: la Garnizoană, la Palatul Ștefania, în bastionul Matia Terezia, expoziția-laborator al lui Minitremu. Poate vreți să vedeți un spectacol la Operă, la Filarmonică sau la unul dintre teatrele care au spectacole în oricare dintre limbile română, maghiară sau germană. Și lăsați-vă și câteva ore să vă plimbați în derivă și să observați unde vă cade privirea: la fiecare colț de stradă se întâmplă ceva, trebuie doar să (știți să) priviți. Și nu numai la colț de stradă, ci și pe stradă, pe pavaj efectiv, veți descoperi vestigii ale vechii Timișoare. Vă provoc să-i descoperiți urmele patrimoniului musulman, bine ascunse la nivelul solului pe străzi binecunoscute din oras.

Aici vă las un jurnal vizual ca să vă inspire să vă urcați în avion sau în mașină și să dați o raită prin Timișoara. Hai la capitală!

Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Castelul Ghica de la Dofteana, Valea Trotușului

Ghica Dofteana

#Aiciastat Nicolae Ghica-Comănești (1875-1921), explorator și om politic român, fiul lui Dimitrie Ghica-Comănești, magistrat și deputat, și al soției acestuia, Zoe Ghica, născută Lahovary. El a construit acest castel de vânătoare în arealul Văii Trotușului, în Dofteana, în stil romantic la sfârşitul secolului al XIX-lea. Domeniul era renumit în epocă pentru veritabilele partide de vânătoare şi recoltare de trofee, muntele Nemira şi apa Trotuşului din apropiere fiind extrem de ofertante. Se pare că un arhitect italian a realizat planurile, iar materiale de construcție și meșterii au fost aduși din străinătate pentru a construe castelul. Castelul a fost folosit ca reședință de vară pentru familia Ghika până în Al Doilea Război Mondial, când aici a fost stabilit Comandamentul Wehrmachtului. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, castelul a fost devastat de armata sovietică (soarta sa fiind similară cu cea a palatelor de la Comănești și Dărmănești). Apoi încă o dramă a lovit castelul: naționalizarea. Prima etapă a naționalizării a avut loc în 1945, imediat după război, prin aplicarea Reformei Agrare, iar în a doua etapă castelul și restul domeniului au trecut complet în proprietatea statului. Astfel refuncționalizat, fostul castel de vânătoare al familiei Ghika a devenit pe rând spital TBC, casă de copii, sanatoriu de reumatologie infantilă. Astăzi este în proprietate privată, iar într-una dintre fostele dependințe funcționează o pensiune.

Nicolae Ghica-Comănești a studiat dreptul la Lausanne și Geneva, apoi a fost atașat diplomatic la Paris, guvernator al Bancii Naționale a României, președinte al Fondului forestier și ministru în Guvernul Marghiloman. Era pasionat de explorări și de vânătoare și a publicat două lucrări cu note memorialistice pe aceste teme: „Cinq mois au pays des Somalies” tipărită în 1897 la Paris, Basel și Geneva și „O călătorie în pădurile Americii de Nord”. Și-a însoțit tatăl într-o expediție faimoasă în „țara somalilor” în perioada 1895-1896, și a călătorit și singur. În 1899 a revăzut Africa, străbătând muntele Munții Atlas din Maroc, până la castelul Glahui, în marginea Deșertulului Sahara. În 1910 și 1911 a traversat de două ori Oceanul Atlantic, pentru a vizita și pentru a vâna în Statele Unite ale Americii și Canada. Din călătoriile sale a adus multe trofee de vânătoare care au ajuns cu bine în țară după ce au fost împăiate la Rowland Ward din Londra. Despre ele, pasionatul călător scria că se află în „stare bună și atârnă de ziduri la Comănești [alt palat al familiei despre care o să vă povestesc în curând, n.r.], aducându-mi mereu aminte de greutățile pe care le-am învins pentru a mi le procura”.

Dincolo de legende, acest castel a fost cadrul filmărilor pentru “Vânătorul de spirite” (The Wanderers, pe care îl puteți găsi pe Netflix), dar și pentru filmul românesc “Domnișoara Cristina” (o adaptare a nuvelei lui Eliade cu același nume). Castelul se poate vizita și în interior contra unei taxe de 7,5 lei, dar când am fost noi era închis. Abia aștept să ajung data viitoare să vă arăt și fotografii din interior și de pe domeniul castelului.

 
 Surse:
Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Körtövés Village, un sat de vacanță atemporal

318328167_597615775698011_5027895913310052483_n

 

Körtövés Guest Village este un sat de vacanță construit pe principii sustenabile, unde ne-am făcut focul în soba cu lemne și am folosit lămpile cu ulei. Satul are case tradiționale secuiești și a fost construit după metode tradiționale cu materiale de construcție naturale autohtone, aduse de la maxim 60 km distanță. Astfel, toate materialele aduse de la meșteri sau firme locale au generat un lanț sustenabil în domeniul patrimoniului: mobilierul realizat pe stil vechi în Baraolt, pietrele de andezit erau realizate în apropiere la Micfalău, șindrila manuală la Bățanii Mari, perdelele și textilele la Filia, plăcile de ceramică la Cristuru Secuiesc. Produsele locale, lucrate manual: fier forjat, pardoseli, uși și ferestre, sobe cu lemne, mobila, lămpile, saltelele și țesăturile. Construcțiile respectă modelul tradițional secuiesc: dacă în casele vechi era o cameră mică care funcționa ca o cămară, aceasta a fost “reconvertită” în baie, pentru a aduce confortul prezentului în atmosfera trecutului. Autenticitatea este păstrată prin placarea cu piatră, cada din lemn și elementele tradiționale din lemn prezente în fiecare colțișor. Are tot confortul contemporaneității, mai puțin două aspecte care contribuie la atmosfera de pe vremea bunicilor și la tihna de poveste: lipsa curentului electric și a internetului.

Gazdele mi-au povestit că au intenționat să pună bazele unui sat construit de la zero ca în vremurile de odinioară, fără rețea electrică, semnal la telefon sau wifi, un loc al memoriei din cele mai vechi timpuri și tradiții. Totul a fost gândit pentru tihna și deconectarea oaspeților. Activitățile care ne-au încărcat pe noi de energie au fost parcul de aventură Körtövés, locul de joacă din lemn, pregătirea focului în sobă, aprinderea opaițului. Ne-am jucat jocuri pe tabla de joc și în natură, am uitat cum trece timpul, și ne-am reamintit doar când se făcea întuneric și trebuia sa aprindem lampa cu ulei.

 

În acest loc din inima secuimii am petrecut clipe liniștite și am funcționat după ciclul naturii, în armonie cu acest început blând de iarnă. Gazdele mi-au împărtășit faptul că  urmează să amenajeze o mică fermă de animale pentru copii, și am decis că trebuie să revenim atât pentru ea, cât și pentru tururile în peșterile din Cheile Vârghișului din apropiere și pentru observatorul de urși.
 

 

În apropiere se află vestitele castele secuiești: Castelul Daniel din Vârghiș și Castelul Daniel din Tălișoara, Castelul Kalnoky din Micloșoara.

Castelul Daniel din Vârghiș
Castelul Daniel din Vârghiș

Veți descoperi de asemenea și mulți artizani locali care sunt gata să ăși deschidă ușile pentru vizită. De exemplu, noi am reușit să vizităm familia Sütő din Vârghiș, care se ocupă cu pictarea mobilei și cioplirea lemnului de 16 generații. Pictarea mobilei populare din Vârghiș este considerată a fi o tradiție reprezentativă, care a început să fie predată într-un cadru instituțional începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, devenind mai târziu o moștenire care este acum identificată ca unul dintre simbolurile identității din Vârghiș – nu doar în comună, ci în întreaga lume. În prezent a 16-a generație duce mai departe meșteșugul familial moștenit de la străbunii lor. Pe moșia Sütő, în timpul prezentării ținute de István Sütő am văzut o frumoasă cameră mobilată cu obiecte și unelte de epocă. Am aflat cum se realizează piesele de mobilier popular, începând de la lucrările de tâmplărie până la decorare, ce sunt scaunele vorbitoare (care în funcție) și cum a decurs vizita Prințului Charles (astăzi regele Charles al III-lea) la familia Sütő. Iar în bisericile unitariene pe care le-am vizitat în zonă (Aita Mare, Vârghiș, Micloțoara) am descoperit obiecte sculptate și pictate de această familie! Ba mai mult, unul dintre fiii lui István ne-a cântat la țiteră! Vă invit să le faceți și voi o vizită, și de ce nu, poate plecați cu un obiect tradițional secuiesc care a ieșit din mâinile acestei familii de artizani.

Interiorul atelierului meșterului Sütő
Interiorul atelierului meșterului Sütő
Casa famiilei de meșteri Sütő
Casa famiilei de meșteri Sütő

 

Alți artizani locali pe care îi mai puteți vizita sunt la casa meșteșugărească Motolla (atelier de țesut covoare), Dávid Alpár, meșter în confecționarea costumelor populare (inclusiv costume ceremoniale maghiare din secolul al XVIII-lea), atelierul de fierărie al lui Nagy György și atelierul de țesături din Filia.

Vă recomand să faceți o vizită și la Baraolt, pentru centrul său care este plin de monumente de patrimoniu și în special pentru Muzeul Depresiunii Baraolt, înființat în 1979 de istoricul local Kászoni Gáspár (1896-1989), cu numele de Baróti Tájmúzeum (Muzeul Tradițional din Baraolt). Aici se află un schelet de mastodont găsit în vara anului 2008 în Racoșul de Sus. Aproape întregul schelet al elefantului preistoric, cu o vechime estimată de 3,5 – 4 milioane de ani, poate fi vizionat în prezent în muzeu, în poziția în care a fost găsit, culcat. Mi s-a părut senzațional că până acum s-au găsit doar două-trei rămășițe scheletice din această specie, și niciun schelet atât de complet precum exemplarul din Baraolt.
Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Patrimoniul industrial al orașului Reșița

Asociația culturală „Aici a stat” onorează memoria industrială a orașului Reșița cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur în acest oraș emblematic.

Îmbinarea dintre istorie și patrimoniu industrial este ideală pentru a promova unul dintre momentele emblematice ale orașului Reșița: aniversarea a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur. Prin proiectul #Aiciastat explorăm patrimoniul cultural echipându-ne cu hărți, perseverență, multă răbdare și cu multă curiozitate. Și pentru că ne aflăm într-o căutare perpetuă de povești interesante, am descoperit că municipiul Reșița este plin de astfel de povești. Am ales astfel să redăm fotografii inedite legate de patrimoniul industrial din Reșița, cu sprijinul partenerului nostru, Muzeul Cineastului Amator, căruia îi mulțumim pentru informațiile pe care ni le-a pus la dispoziție.
Ana Rubeli
Președintele Asociației culturale “Aici a stat”

Evenimentul își propune rememorarea patrimoniului industrial pentru a sarbatori 150 ani de la fabricarea primei locomotive cu abur.

logo landscape AICI A STAT
Resita primarie logo
Resita 150 de ani

Articolul face parte din seria dedicată aniversării a 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur pe teritoriul actual al României și vine în completarea concertului aniversar despre care am scris aici. Evenimentul este co-finanțat de Primăria Municipiului Reșița prin programul de granturi „REȘIȚA – SPAȚIU CULTURAL”.

Parteneri: Muzeul Cineastului AmatorRadio România MuzicalUniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din RomâniaIglooCronicari DigitaliAsociația Opus.

 

Despre Asociația culturală “Aici a stat”

Inițiat în 2018, proiectul #Aiciastat de storytelling cultural ce promovează patrimoniul în toate formele sale s-a coagulat prin Asociația culturală „Aici a stat” la începutul anului 2020. Misiunea Asociației este de a crește conștiința colectivă asupra valorii patrimoniului, prin dialog cultural, prin documentarea și cercetarea istoriei clădirilor de patrimoniu și a personalităților care le-au locuit, iubit sau părăsit. Reînnodarea relației afective cu trecutul se realizează prin promovarea clădirilor istorice și a personalităților legate de acestea, prin promovarea proiectelor culturale, a festivalurilor, a brandurilor sustenabile și a organizațiilor care protejează la rândul lor patrimoniul. Asociația organizează evenimente culturale, tururi ghidate, vânători de comori și recitaluri de muzică clasică în zone istorice cu poveste și înglobează astăzi peste 30.000 de iubitori de patrimoniu.

 

Posted by Ana in Istorisiri, 0 comments

Traseul monumentelor UNESCO din România alături de ASIROM

Atunci când m-am pregătit să parcurg principalele monumente istorice ce fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din România, prima dată am pus pe hartă traseul care leagă obiectivele. Și mare mi-a fost uimirea când, punând pe Google Maps fiecare destinație punct cu punct, am văzut că durata traseului era de fix 30 de ore de condus! 30 de ore de condus pe care noi am decis să le abordăm în 9 zile, cu 9 destinații aparte: elemente de patrimoniu UNESCO, atât parte din patrimoniul cultural (biserici, mânăsatiri, sate întregi) cât și din patrimoniul natural (mai precis, pădurile seculare de fag – da, da, sunt și ele parte din patrimoniul UNESCO începând cu 2017 – și Delta Dunării).

Și ghici de cine se leagă acest număr rotund și frumos, 30? De cei 30 de ani pe care ASIROM îi sărbătorește anul acesta printr-un parteneriat alături de UNESCO. Deoarece ASIROM este #mandrudepatrimoniu și sprijină inițiativele culturale, a fost alături de noi în acest periplu de condus timp de 30 de ore #SimpluSigur, câte o oră pentru fiecare an aniversat. Astfel am pornit într-o călătorie de 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Vă invit să urmăriți acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisaje naturale, tradiții și meșteșuguri parte din patrimoniul mondial UNESCO. Și vă provoc să îl parcurgeți și voi și să îmi spuneți cum a fost!

1. Sarmisegetusa Regia

Punctul nostru de pornire pe traseul monumentelor UNESCO de la noi din țară alături de ASIROM a fost inima țării, capitala regatului dac, Sarmisegetusa Regia. Despre ea se spune că ar fi fost centrul spiritual al lumii dacice, parte a unui complex vast de construcţii dispuse pe mai mulţi munţi adiacenți. Aşezarea civilă era formată din mai multe terase locuite amenajate ca gospodării, străzi pavate cu dale de calcar, cisterne și ateliere meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, a sticlei și a ceramicii. Se pare că exista aici chiar și un atelier de bătut monedă. Sarmisegetusa este legată de muntele sacru Kogaionon la care face referire geograful antic Strabon și este un sit important pentru arta protoistorică europeană.

Este spectaculos așezământul sacru format din mai multe sanctuare circulare și dreptunghiulare cu stâlpi de andezit și de calcar. Există și un disc solar, supranumit „soarele de andezit”, o platformă circulară cu 10 dale de andezit dispuse radiar, cel mai probabil legat de credințele uraniene ale dacilor. Zidurile Sarmisegetusei erau sobre, lipsite de decor, fiind construite în tehnica opus dacicum, cu blocuri de piatră de calcar legate prin grinzi de lemn. Zidurile conturau incinte poligonale care aminteau de arhitectura elenistică, fiind însă adaptate traseelor montane din regiune.

După cucerirea Daciei de către Traian, nucleul citadelei a fost distrus de romani. Din epoca ocupației romane s-au păstrat însă unele inscripții, modificări ale incintei, așezarea fiind dotat cu terme dar părăsită de trupe în 117-118.

Se pare că forma actuală a sanctuarelor și a porților de intrare în cetate nu este cea originală, toate acestea fiind modificate in cadrul unor renovări/ reamenajări din perioada comunistă. Acum situl este în restaurare printr-un proiect inițiat de Consiliul Județean Hunedoara, cu partenerii Mihai Eminescu Trust și Møre og Romsdal fylkeskommuneDe curând arheologii au început să cerceteze secțiuni în zona porților și zidurilor.

2. Mânăstirea Hurezi și ceramica de Horezu din satul Olari

Următoarea noastră destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM a fost 2-în-1, pentru că am surprins atât mânăstirea Hurezi cât și tradiția veche a olăritului, ceramica de Horezu, pe care o puteți găsi în imediata apropiere a mânăstirii. Mânăstirea Hurezi este cel mai vast ansamblu mânăstiresc al Țării Românești. Monumentul brâncovenesc de anvergură mondială a fost a doua oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM. Mânăstirea este capodopera arhitecturii, sculpturii și picturii monastice din Sud-Estul Europei. A fost ridicată în 1690 fiind principala ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), supranumit “prințul aurului”.

Mânăstirea este simbol al esteticii brâncovenești. Pronaosul bisericii este inspirat din cel de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab la 1517. Aici se află tabloul votiv (foto 7) și o galerie de chipuri aparținând membrilor familiei sale, portretele străbunilor din neamul Brâncoveni și Cantacuzini, chiar și antecesorii Basarabi încoronați din sec. XV și XVI, practic sugerând legitimitatea și continuitatea dinastică. Aici voia Brâncoveanu să fie necropola familiei și a dinastiei pe care visa să o întemeieze, dar din păcate nu i-a permis sfârșitul său tragic prin decapitare la “Stambul” pe 15 august 1714.

Ansamblul monastic a avut mai multe faze de evoluție în secolele XVIII și XIX (când descendentul ctitorului, marele ban Grigore Brâncoveanu, a făcut importante reparații). Are două incinte și un mare număr de monumente distincte. Biserica cea mare cu hramul Sf. Constantin și Elena, a fost construită între 1690-1693 și decorată de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos. Echipa era formată din meșterii Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim, așa-numita Școala de la Hurezi. Intrarea în biserică se face prin pridvorul deschis ornat cu Judecata de Apoi (apare în fotografia a opta), cu portretele ispravnicilor și meșterilor, stema țării, corbul, și stema cantacuzină, acvila bicefală. Celalte monumente sunt foișorul de inspirație barocă, casa domnească, biblioteca unde se aflau sute de cărți și manuscrise, bolnița datorată Mariei Brâncoveanu cu pictura lui Preda și Nicola (astăzi în restaurare) și două schituri.

Dacă tot suntem în zonă, vă propun și o oprire să vedem cum se fabrică ceramica de Horezu în satul Olari, meșteșug parte din UNESCO. Dacă ajungeți în zona Horezu, neapărat să treceți și prin satul Olari, unde se află vase autentice de Horezu (nu importate, nu simulate). Veți descoperi case cu arhitectură vâlceană tradițională, cu foişor aşezat deasupra pivniţei şi stâlpi sculptaţi, cu acoperişurile afumate ale cuptoarelor de ars ceramica ce provine din argila specială scoasă din dealul Ulmet din apropiere. Mai jos puteți vedea câteva piese din gospodăria familiei Vicșoreanu (foarte faimoasă în ceramica românească contemporană), care practică olaritul de generații întregi, din tată în fiu, și cuptorul lor vechi de 100 de ani unde încă se ard vasele de ceramică.

3. pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia

Pentru următoarea destinație trecem direct prin Valea Oltului, iar aici se află una dintre comorile noastre naturale: Parcul Natural Cozia. Și surpriză, da, are legătură cu UNESCO! Mai precis, pădurea seculară de fag din Parcul Natural Cozia este parte din patrimoniul natural UNESCO din 2017, alături de alte 24.000 hectare de pădure din țara noastră din arii diferite: Izvoarele Nerei, Cheile Nerei-Beușnița, Domogled – Valea Cernei, Codrul Secular Șinca, Groșii Țibleșului, Codrii Seculari Strîmbu-Băiuț și Codrul Secular Slătioara și alături de păduri din alte țări europene: Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Germania, Italia, Slovacia, Slovenia, Spania și Ucraina. 

Ceea ce vă arăt aici sunt efectiv porțiuni din această pădure se află de-o parte și de alta a Văii Oltului.  Pădurile seculare cu structuri primare (adică virgine sau cvasivirgine) sunt mostre ale ultimelor ecosisteme terestre care au mai rămas Europei, care s-au format fără o influență umană semnificativă, ci ca rezultat al unei îndelungate evoluții naturale de mii de ani. Astăzi, aceste păduri reprezintă adevărate laboratoare științifice. Ele încă păstrează secretele universului pădurii.

În plus, aceste păduri au un rol esențial în păstrarea identității culturale a comunităților locale. În Munții Carpați se poate vorbi despre o „civilizație a lemnului”. Istoria, filosofia de viață, cultura și tradițiile comunităților locale din aceste zone sunt foarte strâns legate de pădurea care asigura supraviețuirea comunităților adiacente.

Este foarte important ca vizitarea acestor păduri să se facă în mod responsabil și cât mai puțin invaziv. Punerea în valoare a acestor păduri într-un cadru adecvat (cu o legislație potrivită) sper eu că va contribui la dezvoltarea durabilă a comunităților locale. 

4. Roșia Montană

Treptele din mina de la Roșia Montană
Treptele din mina de la Roșia Montană

Ne-am decis să includem Roșia Montană în turul nostru pentru că a fost inclusă extrem de recent în patrimoniul mondial, și anume în iulie 2021. Peisajul cultural minier din Roșia Montană conține cele mai semnificative, extinse și diverse mine de aur romane cunoscute în prezent, parte din patrimoniul mondial UNESCO (fiind ). Roșia Montană este situată într-un amfiteatru natural de munți și văi în zona metaliferă a Munților Apuseni, centrul așa-numitului Cadrilater de Aur. Activitatea minieră se întinde pe mai mult de două milenii pornind de la Alburnus Maior pe vremea romanilor. Munții sunt cicatrizați de vechile intrări în mine. Arheologia romană a generat zone de prelucrare a minereului, locuințe, clădiri administrative, zone sacre și necropole, alături de cei peste 7 km de galerii subterane antice.

Evoluția așezării a fost dintotdeauna generată de exploatarea aurului. În plus, metale prețioase au finanțat comerțul și forța militară din imperiul Roman și Austro-Ungar. Acest palimpsest socio-tehnic al imperiilor succesive sunt vizibile în această zonă compactă. Aici au conviețuit căutători de aur de diverse religii, etnii și categorii sociale, ceea ce a dus la clădirea unor biserici de 5 confesiuni diferite și la o diversitate de stiluri arhitecturale, influențe eclectice contopite cu cele tradiționale. Așezarea minieră este parcă înghețată în timp, cândva între sec. XVIII și XIX. Roșia Montană a fost cu adevărat o așezare cosmopolită, și dacă vă vine să credeți, exista în perioada interbelică la Roșia chiar și un casino în care căutătorii de aur își dublau sau pierdeau averile (deși pe clădire astăzi scrie Bufet, locuitorii Roșiei o numesc Casina).

Trăsăturile arhitecturale distinctive decorative au fost împrumutate din repertoriul clasic și baroc, suprapuse pe cele locale, gospodării din lemn cu verande deasupra subsolurilor construite din piatră. Unele adăposteau ateliere de prelucrare a minereului cu bazine de apă alimentate de izvoare. Alte clădiri sunt protejate de ziduri și porți monumentale.

Naționalizarea din ‘48 a pus capăt minelor tradiționale operate de familii, iar exploatarea de stat de subteran a încetat în 2006. Trecutul construit pe aur este viu, iar peisajul spectaculos, toate vor avea un viitor durabil dacă ne vom bucură de ele în mod sustenabil.

5. Sighișoara

Sighișoara
Sighișoara

Următoarea oprire pe traseul monumentelor UNESCO alături de ASIROM a fost în Sighișoara. Orașul Sighişoara este parte din patrimoniul mondial UNESCO și o mărturie remarcabilă a culturii saşilor transilvăneni, cultură încă pregnantă după 850 de ani de existenţă și definită mai ales prin monumentele sale arhitecturale şi urbanistice. Suntem în călătoria virtuală de pe urmele monumentelor UNESCO alături de ASIROM, o călătorie ce însumează 30 de ore: câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că ASIROM este #mandrudepatrimoniu, ne îndeamnă să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde vom puncta monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Sighişoara este un exemplu remarcabil de mic oraş fortificat într-o zonă de frontieră între cultura latină a Europei centrale şi cultura bizantină, ortodoxă, a Europei de sud-est. Procesul de emigrare a saşilor, dispariţia păturii sociale care a creat şi menţinut tradiţiile culturale ale regiunii, toate acestea pun în pericol supravieţuirea patrimoniului arhitectural săsesc.

 

Oraşul Sighişoara se află într-un peisaj de o frumuseţe aparte a Podişului Târnavelor, la confluenţa pârâului Saeş cu râul Târnava Mare într-o depresiune triunghiulară în partea de sud a judeţului Mureş. Centrul său istoric este format din Cetate – aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos, situat la baza Cetății. Această configurare urbană specifică a fost generată de adaptarea aşezării la forma reliefului. Astfel, s-a stabilit o relaţie organică între habitatul uman şi cadrul natural.

Continuând să fie locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara este cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania deoarece organizarea spaţiului urban şi calitatea arhitecturală a construcţiilor au rămas preponderent nealterate de-a lungul secolelor. Există o mare densitate de clădiri cu valoare de monument istoric, străduțe și piațete care creează prin succesiunea lor efecte de surpriză de un pitoresc deosebit.

6. Biserica Fortificată din SASCHIZ, parte din ansamblul de sate cu biserici fortificate din Transilvania

Saschiz din dronă
Saschiz din dronă

Foarte aproape de Sighișoara se află cele șapte sate cu biserici fortificate din Transilvania înscrise în patrimoniul mondial UNESCO. Aceste sate sunt parte din patrimoniul mondial deoarece și-au păstrat structura istorică, un fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească (la Saschiz, Viscri, Biertan, Valea Viilor, Prejmer, Câlnic) sau maghiară (la Dârjiu). Tipice pentru aceste sate sunt gospodăriile compacte, fronturile continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproanele şi şurile masive.

Aşezările săsești au fost organizate astfel încât să ofere coeziune colectivităţilor. În centru sau pe o colină în apropiere se aflau biserica şi locuinţa comitelui. Satele din perioada colonizării săsești ~ sec. al XII-lea au una sau două uliţe, o pajişte interioară sau o piaţă centrală. Colonizarea sașilor a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu.

Distrugerile produse de invazia turcă din 1491 au generat fortificarea tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (aprox. 200). Interiorul fortificaţiilor a fost amenajat astfel încât să permită supraviețuirea în caz de asediu, cu locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară sau cuptor de pâine.

Noi am început cu biserica fortificată din Saschiz care este parte din UNESCO alături de întregul ansamblu rural care înconjoară biserica fortificată. A fost construită în 1496 și este o biserică tip reduit, ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Era dotată de la început cu instalaţii defensive şi deci avea nevoie de incinte mai puţin fortificate. Cele 4 turnulețe ale turnului cu ceas simbolizau faptul că aici se ținea judecata. Orga din sec. al XVI-lea încă funcționează.

Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, ceea ce s-a întâmplat la biserica fortificată de la Dârjiu, și ea parte din UNESCO.

Biserica fortificată din Biertan este alt tip de fortificație a bisericii, remarcabil pentru complexitatea amenajării defensive cu incinta triplă. Ea este extrem de cunoscută și vizitată printre bisericile fortificate din acest areal.

Ansamblul bisericii fortificate din Prejmer are incinta fortificată, biserica propriu-zisă fiind puţin sau deloc fortificată. Știați că și Prejmer face parte din patrimoniul UNESCO? 

Iar la Viscri (și ea foarte cunoscută și vizitată), fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.

7. Biserica de lemn din Șurdești, parte din ansamblul de 8 biserici de lemn din Maramureș

Șurdești
Șurdești

Pentru următoarea destinație pe traseul UNESCO alături de ASIROM am urcat pe harta țării sus-sus de tot, tocmai acolo unde se spune că se agață harta în cui. Și am ajuns în Maramureș, unde am ales un punct foarte interesant de vizitat. Mai precis, biserica de lemn din Șurdești, parte dintr-un șir de 8 biserici de lemn din Maramureș incluse în patrimoniul mondial UNESCO. Lucian Blaga spunea că aceste biserici sunt printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.

Arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș reprezintă un fenomen de artă rurală de mare valoare istorică și estetică, la o răscruce a artei populare cu arta cultă, a Occidentului cu Orientul. Ele amintesc de legăturile culturale cu Moldova, cu spațiul ucrainean subcarpatic și cu Transilvania, datorită turlelor înalte care amintesc de goticul transilvan. Ele au fost construite preponderent de meșteri români anonimi în tehnica cununilor de bârne orizontale (Blockbau).

Numeroase biserici de lemn datate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, reprezintă de fapt tipologii arhitectonice mai vechi cu câteva secole. De ce? Din cauza ultimei mari invazii tătare din regiune în 1717, bisericile au trebuit refăcute și redecorate sau pictate. Astfel, ele erau reclădite pe acelaşi loc unde mai fusese o biserică mai veche, iar reparaţiile şi restaurările se făceau treptat, prin înlocuirea unor grinzi sau a şindrilei, forma arhitectonică şi unele detalii decorative păstrându-se întocmai. 

Faptul că a fost folosit lemnul era firesc în această regiune muntoasă bogată în păduri, iar practicarea continuă de mii de ani a artei construcţiilor din lemn a generat o sinteză a materialelor, formelor şi peisajului. De aceea există o proporție perfectă a volumetriei, în armonia stabilită între părţi şi întreg. Liniile construcțiilor exprimă în același timp graţie şi putere, îndrăzneala şi măsura. Exteriorul bisericilor este decorat mai ales prin sculpturi, crestături, care generează jocuri de lumini și umbre, iar interiorul a fost de cele mai multe ori pictat în tempera pe suport uscat. Printre motivele folosite se află funia răsucită, benzi cu motive floral-vegetale, simboluri religioase, în special din Patimi și Judecata de Apoi, dar și astronomice.

În următoarele fotografii vă invit să admirați bisericile de lemn din Șurdești, Rogoz și Ieud și portul elegant cu care doamnele din sat merg duminica la slujbă:

8. Bisericile cu picturi murale din Nordul Moldovei și scoarțele de perete

Moldovita
Moldovita

Pentru a ne continua traseul UNESCO, am traversat tocmai în Est și am ajuns în Bucovina. Prima oară am poposit la Mânăstirea Moldovița, parte din patrimoniul mondial UNESCO într-un șir de 8 biserici cu pictură murală exterioară din Nordul Moldovei. Pictura bisericilor pictate din Bucovina este ca o poveste și are o valoare istorică, iconografică și estetică excepțională. Ea oferă un spectacol: sute de figuri acoperă în totalitate zidurile exterioare și ilustrează mentalitatea lumii românești aflată la “poarta creștinătății”.

Moldovița a fost construită în 1523 de Petru Rareș, iar pictura datează de la 1537. Observați tabloul votiv cu chipurile familiei ctitorului în fotografiile de mai jos.

Apoi am poposit la Voroneț (din nou o emblemă pentru aceste monumente UNESCO și poate cea mai cunoscută dintre ele). Voroneț este o emblemă a artei vechi românești, este vestită pentru “albastrul de Voroneț”, pentru bolțile moldovenești pentru susținerea turlei și pentru Judecata de Apoi. Aici este înmormântat Daniil Sihastrul, cel care l-a și sfătuit pe Ștefan cel Mare să ridice biserica în 1488 după o victorie împotriva otomanilor.

Foarte aproape se află și Humor, care este construită în plan de treflă și se pare că a fost pictată de vestitul Toma din Suceava, și aici se află un tablou votiv al familiei ctitorului, tot Petru Rareș (similar cu Moldovița).

Am oprit și la Sucevița, ctitorită la sfârșitul sec. al XVI-lea de familia Movileștilor, boieri, cărturari și domnitori. Arhitectura ei cu elemente bizantine și gotice seamănă cu o cetate fortificată sau cu o curte domnească datorită zidurilor care o înconjoară. Pereții ei povestesc în culori vii Vechiul și Noul Testament. Pictura exterioară este cea mai bine păstrată din grupul bisericilor moldovenești cu pictură murală.

Surpriza Bucovinei pentru noi au fost “scoarțele” de perete: voi știați că meșteșugul covoarelor tradiționale de perete este și el parte din UNESCO, la categoria patrimoniu imaterial?

9. Delta Dunării

V-am obișnuit deja cu traversările ample: așa că de data aceasta pentru ultima destinație mergem tocmai în Sud. Mai previs, în Delta Dunării, tărâm mirific unde viața izbucnește la fiecare pas, o întindere nesfârșită de stuf și apă, adăpost pentru 5.500 specii. În plus, Delta Dunării reprezintă un mozaic etnografic în miniatură: românii, mongolii, lipovenii, tătarii și slavii coabitează în armonie. Delta Dunării este ultimul obiectiv UNESCO din călătoria noastră alături de ASIROM pe urmele patrimoniului mondial în România. 

Delta Dunării este mereu în schimbare datorită aluviunilor acumulate la vărsarea Dunării, un miraj ascuns de stuful care uneori atinge înălțimi de 5-6 metri și cu rădăcini împletite groase de aproape 1.5 m. Insulele plutitoare numite plauri sunt purtate de curenți și blochează sau deschid noi canale într-aun adevărat labirint de apă. Stufărișul este și un filtru biologic pentru apele Dunării împărțite în 3 brațe: Sulina, Sf. Gheorghe și Chilia ca să intre curate în mare.

Densitatea de păsări din Deltă este cea mai mare din Europa, unde vedeta este pelicanul. Majoritatea păsărilor sunt oaspeți de primăvară-vară ai Deltei. Iar dintre cele 120 de specii de plante care trăiesc aici, vedetele sunt nufărul, crinul de baltă și săgeata apei. Știați că otrățelul de baltă și aldrovanda sunt plante carnivore în Deltă și ademenesc libelulele? Și dacă sunteți atenți, printre stufăriș și caii “sălbatici” de la Letea veți vedea chiar și nurci și vulpi. Iar arhitectura autentică lipovenească este superbă în simplitatea ei.

Am ajuns la capătul acestei călătorii pe urmele a 9 destinații, simboluri ale patrimoniului UNESCO la noi în țară. Am avut de condus 30 de ore, câte o oră dedicată pentru fiecare dintre cei 30 de ani pe care ASIROM îi aniversează anul acesta. Și pentru că este #mandrudepatrimoniu, ne-a susținut să parcurgem #simplusigur acest traseu cultural unde am punctat monumentele istorice, peisajul natural, tradițiile și meșteșugurile parte din patrimoniul mondial UNESCO. Vă mulțumim că ne-ați însoțit în această călătorie. Așteptăm cu mare drag impresiile voastre dacă parcurgeți și voi acest traseu cultural!

Surse:

– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

– https://patrimoniu.ro/…/94-biserici-de-lemn-din-maramures

– https://patrimoniu.ro/…/91-sate-cu-biserici-fortificate…

–  https://patrimoniu.ro/…/93-centrul-istoric-sighisoara

– http://rosiamontana.world/…/Rosia-Montana-Executive…

– https://wwf.ro/…/24000-ha-de-paduri-virgine-din…/

– http://ran.cimec.ro/?codran=90397.01

Posted by Ana in Istorisiri, Mănăstiri, Muzee, 0 comments

Via Transilvanica în 10 borne văzute și nevăzute

Atunci când am pornit la drum pe Via Transilvanica, drumul care unește România de la nord la sud, am preluat rolul de Istoric. A fost un adevărat„Heritage trip”, parte din proiectul „Zi de România” alături de Cronicari Digitali, Raiffeisen Bank și Autoklass România. Ne-am propus să creem o monografie digitală cu optimism și eu am avut misiunea de a documenta istoria locurilor și a comunităților etnice pe care le-am întâlnit. Aceste istorii vor fi așternute alături de legende, mistere, tradiții, obiceiuri, sunete, gusturi, și toate vor fi integrate în monografia care se „scrie” alături de mulți oameni minunați. Mai precis, monografia va documenta bornele văzute și nevăzute pe drumul care unește țara de la un capăt la celălalt, pornind de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cale de 1400 de km, fiecare kilometru marcat de câte o bornă de andezit, traversând 10 judeţe și 62 de comunităţi şi aşezări.

Cam 20 km pe zi, timp de 2 luni. Atât ar dura să străbatem Via Transilvanica de la prima bornă până la ultima. Acest borne unice sunt sculptate cu inspirație de sculptori ce participă la taberele de sculptură din nucleul Viei, la grădina creativă din cadrul Tășuleasa Social. Și între aceste borne am întâlnit nu zeci, ci sute de locuri minunate, oameni și comunități cu povești incredibile. Astfel mi-am dat seama că Via Transilvanica este singurul loc unde te bucuri că nu iese soarele, că te-ar durea ochii de la atâta frumusețe. Și acum, la rece, am încercat să selectez o mică parte din locurile pe care le-am descoperit, ca un „teaser” ca să vă conving să porniți și voi într-o călătorie inițiatică pe Via Transilvanica. Acesta nu este un top, nu este o ierarhie, este doar o bucățică din sufletul meu care s-a întâlnit cu sufletul Viei și cu file din cărțile de istorie pe care le-am luat la cercetat. Cu siguranță e ușor nedrept să fac această selecție subiectivă, așa că îmi cer scuze în avans față de toate locurile minunate ale căror povești nu le aștern aici, însă care și-au lăsat puternic amprenta în sufletul și în mintea mea. Și îndrăznesc să le fac o promisiune-manifest: cu siguranță mă voi întoarce la voi!

1. #Aiciastat Mihai Eminescu, la Mânăstirea Putna

Putna, borna km0 Via Transilvanica
Putna, borna km0 Via Transilvanica

#Aiciastat și a ctitorit domnitorul Ștefan cel Mare, dar și poetul Mihai Eminescu la Mânăstirea Putna, în inima Moldovei. Dacă sunteți în căutare de mistere, locuri mai puțin cunoscute, artefacte ale istoriei, oameni cu poveste, puteți începe de aici, de la Putna, km 0 al Viei Transilvanica și anul 1466 pe firul cronologic al istoriei, când a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, după victoria pe care a obținut-o împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.

Turnul de la intrare supranumit “Turnul lui Eminescu” are un arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii și are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul și-a luat numele după poet.

2. #Aiciastat Daniil Sihastrul, în chilia săpată în stâncă cu mâinile lui

Chilia lui Daniil Sihastrul
Chilia lui Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.

Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.

Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.

3. Mormântul lui Traian Popovici, "Schindler de românia"

Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici
Biserica din Colacu, unde se află mormântul lui Traian Popovici

Povestea lui Traian Popovici născut în satul Colacu din Fundu Moldovei seamănă remarcabil de bine cu povestea din “Lista lui Schindler”. Și să știți că în curtea bisericii din sat este înmormântat el, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.

După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.

Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.

El a murit în 1946 în acest sat, Colacu, unde tatăl său fusese protopop, și a fost înmormântat la umbra unui paltin, așa cum își dorise. Din păcate posteritatea l-a uitat, până când, în 1969 Yad Vashem i-a acordat post-mortem titlul de “Drept între Popoare”, primul de acest fel cu care a fost cinstit un cetățean român.

Biserica de lemn din Colacu datează de la 1800 și este inedit că are pe turlă semiluna sub cruce. Se spune că acest mic element îi îmbuna pe turci care dacă vedeau simbolul otoman, se îmbunau și nu distrugeau biserica.

4. #Aiciastat poarta lui Orban Balasz care astăzi se odihnește la Muzeul Porților Secuiești

Orbán Balázs este supranumit “cel mai mare secui” și a fost un scriitor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, etnograf pasionat de viața sașilor (da, ați citit bine, a vecinilăr săi de etnie, sașii!). A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu.

Pe domeniul său a ridicat pe o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu. Ea a devenit foarte apreciată și populară printre localnici. Orbán Balázs și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că nu e de mirare că aici a fost organizat Muzeul porților secuiești cât și Muzeul apelor minerale și al băilor Szejke, pe locul fostelor băi. Muzeul porților secuiești este o lecție vie de etnografie secuiască, are porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Aici se află atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (conac astăzi din păcate dispărut) cât și monumentul său funerar.

5. Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc
Odorheiu Secuiesc

Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.


Se spune că este orașul școlilor, și vă provoc să vizitați acest oraș și să încercați să numărați edificiile clădite și închinate studiului și învățăturii. Iar Primăria din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei este o clădire remarcabilă. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.

Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.

6. Biserica Fortificată Sfânta Margareta din Mediaș

Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta
Vedere spre Turnul înclinat al Trompeților de la Biserica fortificată Sf. Margareta

La Biserica fortificată Sfânta Margareta cu al său Turn al Trompeților înclinat (ba chiar unul dintre cele mai înclinate din lume!) ne aflăm în anul 1460 pe firul cronologic al istoriei. A fost construită între 1460-1488 în stil gotic și este cunoscută pentru că aici a fost închis Vlad Țepeș în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Și tot aici principele transilvănean Ștefan Báthory a fost ales în funcția de rege al Poloniei. Orga este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, este construită în 1755 de Johannes Hahn, originar din Levoca și stabilit la Sibiu. Surpriza a fost că am asistat la un concert de orgă spontan (cu talentata Edith Toth)! Altarul bisericii este de fapt un triptic, a fost realizat în 1480 la Viena. De unde știm asta? Ei bine, altarul portretizează patimile lui Iisus, iar sub brațul drept al lui Iisus crucificat apare imaginea Vienei.
Pe pereții interior sunt expuse mai mult covoare orientale, donații din secolul al XVI-lea. În biserică se poate admira și cea mai veche cristelniță de bronz din țară dar și multe alte piese parcă de muzeu. De exemplu, baldachinul amvonului a fost construit in 1679 de meșterul Sigismud Moess.

Biserica fortificată Sfânta Margareta din Mediaș, este unul dintre reperele istorice și arhitecturale importante pentru comunitatea săsească. Poate Rapunzel ascunsă în turnul său înclinat, poate Barbă Albastră își ține încă ferecate cele 6 soții aici, în orice caz avem multe mistere și istorii de descoperit la Mediaș.
Mediaș a fost unul dintre orașele de scaun ale Transilvaniei (Siebenburgen). A fost numit și “orașul Soarelui” și se spune că a fost construit de francmasoni. Aici au renăscut meșteșugul sticlăriei la Atelier Stycle și al fabricării cahlelor de teracotă cu motive tradiționale la Fabrica de Teracotă ce datează de la 1906. 

7. Biserica Fortificată din Axente Sever

Biserica fortificată din Axente Sever
Biserica fortificată din Axente Sever

Axente Sever este un sat din județul Sibiu care inițial se numea Fraua, dar a luat numele revoluționarului pașoptist Ioan Axente Sever în 1931 pentru a-i onora memoria. Axente Sever a fost un profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București. El a mers printre țărani pentru a populariza printre ei idealurile revoluției de la 1848. În august 1848, s-a întors în Transilvania unde a participat la a treia adunare de la Blaj și a fost alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.


Biserica de aici nu a fost fortificată de la început: ea a fost construită în primii ani ai secolului XIV, în 1322, urmând ca ulterior să fie fortificată. Este o biserică-sală cu nava pătrată și cu cor pentagonal. Este una din puținele biserici din Transilvania care au turnul clopotniță deasupra corului. Incinta, construită simultan cu lucrările de fortificare ale bisericii, are un traseu oval, curtinele, înalte de 6–8 m, fiind prevăzute cu metereze și contraforți. La interior, zidurile par mai scunde, din cauza nivelului ridicat al curții.

În timp au fost adăugate şi cămările de provizii şi drumul de strajă de deasupra acestora. Biserica nu a servit doar ca lăcaş de cult, ci şi ca adăpost în timpul invaziilor şi ca depozit pentru cereale şi carne. Aici exista un Turn al Slăninilor (ca în majoritatea bisericilor săsești și secuiești) unde fiecare familie îşi depozita slănina. Pentru a nu fi confundate, familiile îşi marcau bucăţile de slănină. 

Fostele cămări de depozitare au fost transformate într-un „Muzeu cetate”. Prin intermediul machetelor, hărţilor şi a diverselor exponate, Muzeul dezvăluie uimitoare poveşti legate de viaţa coloniştilor saşi. Alături de muzeu au fost amenajate şi camere pentru primirea oaspeţilor, o ocazie deosebită de a locui chiar în fostele cămări unde, în urmă cu patru secole, saşii se adăposteau de atacurile turcilor.

8. Castelul Brukenthal din Micăsasa

Borna Brukenthal din Micăasa
Borna Brukenthal din Micăasa

#Aiciastat baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Castelul din Micăsasa este însă mai vechi, datează din secolul al XVI-lea. În timpul comunismului castelul a servit drept sediu CEC, apoi ca sediu al școlii, urme care și azi se observă foarte bine. În vitrinele unde altădată erau păstrate obiectele familiei Brukenthal, se mai văd azi doar niște urme de vase.

Castelul se află în apropierea bisericii medievale din Micăsasa, monument istoric situate chiar în centrul satului. Este inedit că a fost folosită jumătate ca biserică reformată și jumătate ca biserică romano-catolică. În corul bisericii medievale (actuala parte catolică a edificiului) se păstrează bolta pe ogive, tabernacolul și sedilia, toate caracteristice stilului gotic.

9. #Aiciastat și a învățat Regele Mihai, la Vila Klaus

Vila Klaus
Vila Klaus

#Aiciastat industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea, în Vila Klaus. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-ar fi oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii.
Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.

Iniţial pe aceste locuri se afla un lac de acumulare, pentru reglarea cursului Bârzavei, deoarce pe râu se transportau buşteni, drept combustibil pentru uzina din Reşiţa. Se scoteau buştenii din munte, de pe Semenic, şi se depozitau pe malurile Bârzavei. La un moment dat se deschidea stăvilarul din zona Vilei Klaus, şi pornea un şuvoi de apă care ridica toţi buştenii de pe maluri şi îi ducea până la Reşiţa, jos. După ce s-a construit barajul Breazova, în 1904-1905, atunci s-a desfiinţat barajul și s-a construit vila, din poveştile reşiţeanului Mircea Rusnac, doctor în istorie.

Se pare că şi Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi trecut pragul vilei. Astăzi este tabără de vară pentru copii. A fost abandonată timp de 10 ani, dar a fost redeschisă în 2019 cu ocazia filmării unei emisiuni TV.

10. #Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen

Locul unde a pasit Carol I
Locul unde a pasit Carol I

#Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen când a coborât incognito de pe vaporul care îl aducea pe tărâmul unde urma să domnească, la Drobeta. Mai precis, pe 8 mai 1866, prințul Carol I debarca incognito la Severin pentru a prelua conducerea României. Pe chei se aflau o mulțime de oameni, nu pentru că își așteptau regele (despre care nu știau nimic), ci pentru că era Duminica Rusaliilor, iar lumea ieșise la plimbare. Acest loc este astăzi comemorat cu o lespede pe care sunt inscripționate cuvintele lui Carol I când a pășit pentru întâia oară pe pământ românesc: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m‑am și făcut român”. Această lespede a fost dezvelită în 1939 de către regele Carol al II‑lea.

Carol I a fost înscăunat la 10 mai 1866 și a avut o domnie de 48 de ani, una din cele mai prospere perioade pentru România, o perioadă de independență și dezvoltare.

Sper că v-am convins de identitatea unică și puternică a Viei Transilvanica, drumul de 1.400 de km care unește România de la Putna la Drobeta și îi descoperă „culoarea”, gustul, formele și caracterul. Iar eu aștept cu nerăbdare realizarea celorlate două tronsoane din județele Hunedoara și Alba, motiv în plus să mă reîntorc pe Via Transilvanica cu forțe proaspete.

Atenție: parcurgerea traseului, chiar și a unei porțiuni din el, poate da dependență! Via Transilvanica este o comoară care așteaptă să fie descoperită. Este în continuă schimbare, ca noi toți de altfel, așa că ceea ce descoperiți astăzi poate fi ușor diferit mâine: drumurile se mai schimbă, chiar și munții se înalță cu câțiva milimetri pe an, nu-i așa? Via Transilvanica poate fi și ca un joc cu pioni și zaruri. Mai țineți minte jocul copilăriei: Piticot? Arunci cu zarurile și poposești undeva unde își este menit. Dacă ai noroc sari 2-3 etape, dacă nu, te duci înapoi unde mai ai ceva de descoperit. Eu am simțit că am plecat la drum „Piticot” și am ajuns la destinație puțin mai mare.

Surse:
– https://www.adevarul.ro/amp/1_5c33400fdf52022f75582782
– https://www.viatransilvanica.com/ghid
– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020

Posted by Ana in Case memoriale, Istorisiri, Muzee, 0 comments

Despre medicul Stelian Ivașcu, primul chirurg care a reuşit operaţii de mare anvergură

Într-un imobil modernist de pe strada Ion Brezoianu nr. 53 a locuit un profesor al multor generaţii de medici specializaţi în chirurgie toracică, și anume Stelian Ivaşcu (1925-2008). Chirurg de renume, Stelian Ivaşcu a fost primul doctor care a reuşit operaţii de mare anvergură, având o activitate bogată atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind un luptător înnăscut. La 28 de ani devenea medic primar “magna cum laude”. A fost medic chirurg la Sanatoriul din Geoagiu, apoi directorul sanatoriului din Brad, și cel mai tânăr director de sanatoriu republican din România – Sanatoriului T.B.C. din Moroieni. La Sanatoriul T.B.C. din Balotești a realizat în 1969 împreună cu echipa sa primul autotransplant de plămân. Ulterior, la Brad, profesorul Stelian Ivaşcu a reuşit primul autotransplant pulmonar prin reimplant lobar în terapia unor forme particulare ale cancerului bronhopulmonar. Pe vremea comunismului, preşedintele Nicolae Ceauşescu a avut încredere doar în Stelian Ivaşcu pentru a o opera pe fiica sa, Zoe.

Doamna Sabina Ivașcu, fiica sa, de profesie specialist în arte vizuale și publicist, a avut amabilitatea de a-mi furniza informații legate de viația dumnealui dar și câteva imagini inedite cu interioarele apartamentului său din Brezoianu, pe care vă invit să le admirați mai jos.

Stelian Ivaşcu s-a născut în Sibişelul Vechi-Orăștie, judeţul Hunedoara, la 30 aprilie 1925. Cursurile elementare le-a urmat la şcoala primară din Sântămăria-Orlea-Haţeg, în anii 1932-1936, având ca dascăli chiar pe parinţii săi. În anul 1936 s-a înscris la Liceul “Aurel Vlaicu” din Orăştie, terminând studiile liceale în 1944. Încă din timpul liceului, îndeosebi în ultimele clase de liceu manifesta o atracţie deosebită pentru ştiinţele exacte şi biologie, lucrând în laboratoarele liceului sub îndrumarea profesorilor Andronescu, Samoilă Ciumaş, Zaharia Stanciu si I. S. Pitaru.

După terminarea liceului a urmat facultatea de medicină din Cluj. Din primii ani ai facultăţii s-a dovedit a fi un student cu reale aptitudini pentru specialitatea chirurgiei. Este meritul prof. Dr. Ioan Danicico, şeful Clinici Chirurgicale din Cluj din acea vreme, de a fi pus în valoare aceste aptitudini, încadrându-l ca extern apoi ca intern în clinică şi îndrumându-i primii paşi în această specialitate.

Astfel doctorul Stelian Ivaşcu a devenit la 28 de ani (în 1953) cel mai tânar medic primar chirurg şi director de spital din România. A fost medic primar director – şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Brad, medic primar director şef de secţie Chirurgie Toracică la Sanatoriul T.B.C Moroeni, medic primar Chirurgie Toracică – şef de secţie – director al Spitalului T.B.C Baloteşti din 21.12.1964 – 28.02.1978, după care a ctitorit Spitalul Sf.Ioan din Bucureşti şi a condus Direcţia Sanitară a capitalei timp de 12 ani.

După stagiile iniţiale de pregătire realizate sub îndrumarea profesorilor Cornel Cărpinişan la Spitalul Filaret şi Voinea Marinescu la Spitalul Fundeni, şi-a continuat pregătirea în domeniul chirurgiei cardiovasculare cu profesorii Charles Dubost, la Spitalul Broussais din Paris, William Paton Cleland, la Brompton Hospital Londra, şi Logan la Royal Infirmary Edinborough. Întors în ţară, a conceput, alături de profesorul Ioan Pop de Popa, modalităţile practice de unificare a activităţii din cele două domenii.

Este iniţiatorul şi promotorul unor tehnici speciale în această spinoasă ramură a chirurgiei toracice, în terapia unor forme mai rare de cancer pulmonar – realizat în premieră mondială în anul 1969. A aplicat metode ce au devenit ulterior subiect de studiu şi elaborare a unor lucrări, monografii şi filme documentare ştiinţifice, prezentate sau publicate atat pe plan intern cat şi internaţional.

Doctorul  Stelian Ivascu a efectuat 27000 de interventii operatorii și a elaborat 255 de lucrări știiințifice. Dr. Stelian Ivașcu (1925 – 2008), este cel ce a realizat în calitate de medic primar director, împreună cu echipa sa, în 1966, la Baloteşti, heterotransplantul renal – în premieră naţională – iar în 1969 în premiera mondială autotransplantul pulmonar. A ocupat funcția de director al Direcției Sanitare București timp de 12 ani.

De-a lungul celor 50 de ani de activitate prolifică i s-au decernat numeroase distincţii. Post mortem i s-a conferit şi titlul de membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Imagini cu doctorul de la operațiile sale se pot găsi aici: https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant.

Stând de vorbă cu Anca Bălăceanu pe care am avut amabilitatea să o cunosc, am aflat un fapt inedit: aici s-a născut și a copilărit ea, dar de acest bloc se leagă și o personalitate întunecată a istoriei noastre recente: aici a locuit și Alexandru Vişinescu, primul torţionar comunist din România condamnat pentru că i-a supus pe detinuţii politic la rele tratamente, bătăi şi alte violenţe, i-a lipsit de hrană şi medicamente. 

Surse

https://glasul-hd.ro/stelian-ivascu-doctorul-care-a-operat-o-pe-zoe-ceausescu-a-fost-comemorat-la-brad/

https://www.britishpathe.com/video/lung-transplant-in-rumania-aka-lung-transplant

 

Posted by Ana in București, Case, Contemporane, Istorisiri, 0 comments

Vila Mavrodin proiectată de arhitectul Petre Antonescu

Astăzi comemorăm 56 de ani de la trecerea arhitectului Petre Antonescu în neființă, așa că vă invit într-o vizită virtuală într-una dintre casele proiectate de el în 1904: vila Mavrodin, care astăzi găzduiește Institutul Cultural Maghiar. Am fost onorată să primesc invitația Institutului de a descoperi toate cotloanele acestei case-monument. Îi mulțumesc în special Annei-Maria Bănică pentru amabilitatea și răbdarea cu care mi-a arătat surprizele și farmecul pe care îl are de oferit această casă elegantă și primitoare.

Despre arhitectul petre Antonescu

Petre Antonescu
Fotografia lui Petre Antonescu din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf

Petre Antonescu a fost un arhitect remarcabil, cu o contribuție definitorie în afirmarea existenţei unei arhitecturi româneşti, alături de înaintaşul său, Ion Mincu. El face parte din a doua generație de adepți ai stilului național, alături de Cristofi Cerchez, Statie Ciortan și Paul Smărăndescu. În articolul său despre personalitatea lui Antonescu, arhitecta dr. Sidonia Teodorescu spunea despre el că a dominat activitatea arhitecturală din România în prima jumătate a secolului XX.

S-a născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu-Sărat. A absolvit liceul la București, a început să studieze Dreptul, dar a fost atât de atras de pasiunea pentru arhitectură încât a părăsit studiile de drept și a plecat la Paris, unde a obținut în 1899 diploma de arhitect la École des Beaux-Arts, unde a și obținut numeroase medalii și proiecte. Un aspect inedit este că a ajuns chiar să proiecteze Palatul Facultăţii de Drept, pe bd. Mihail Kogălniceanu nr. 24 între anii 1933-1936.

Întors în țară a devenit profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, unde timp de 38 de ani, a predat cursul de Istoria Arhitecturii, iar între 1931–1938 a fost rectorul Școlii de Arhitectură. S-a implicat în conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, legându‑şi numele de numeroase şantiere de restaurare din epoca interbelică. A fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice, punând bazele tradiţiei știinţifice de restaurare, alături de alți mari arhitecți ai vremii. A lucrat ca arhitect-șef și inspector general la Ministerul Lucrărilor Publice.

Portret Petre Antonescu
Portret Petre Antonescu - Sursa: http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

A fost de trei ori preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români ( în 1912, între 1919-1924 și între 1946-1949), apoi a fost și preşedintele Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi între 1926-1932. A fost numit membru al Academiei Române în 1945 (era membru onorific încă din 1936), iar din anul 1927 a devenit membru corespondent al Secţiei de Arhitectură al Academiei “San Luca” din Roma. A fost apropiat al familiei Brătianu, astfel încât a proiectat atât Așezămintele Brătianu din București (Str. Biserica Amzei nr. 5-7) ce au nevoie urgentă de consolidare și punere în valoare, dar și Vila Florica, din Ștefănești, Argeș. În ultima parte a vieții a locuit într-un imobil de apartamente din Intrarea Victor Eftimiu nr. 9 proiectat de colegul său arhitect State Baloșin în 1933:

El a fost primul arhitect care a aplicat stilul național la scară monumentală, și a jonglat cu mare talent între cele două stiluri predominante: stilul beaux-arts deprins la Paris și stilul național (sau neoromânesc). De fapt, pentru a face trecerea de la academismul francez la stilul național, Antonescu a desfășurat o muncă grea și migăloasă de documentare a resurselor arhitecturii din Țările Române ale Evului Mediu.

Dintre numeroasele sale opere din Bucureşti amintesc: Palatul Primăriei Capitalei (inițial Ministerul Lucrărilor Publice), Banca Marmorosch‑Blank din Strada Doamnei, Aşezămintele Brătianu, casa Oprea Soare, Casa de Cultură a Studenţilor, Palatul Kretzulescu, Palatul Societăţii Politehnica (azi sediul AGIR), Vila Geblescu din str. Polonă nr. 8, casa Oromolu din Piața Victoriei și bineînțeles, Arcul de Triumf de la Şosea. Printrele operele sale reprezentative din țară se numără Palatul Administrativ din Craiova, Catedrala din Galaţi (unde a colaborat cu arh. Ştefan Burcuş), Cazinoul și Hotelul “Palace” din Sinaia, Palatul de Justiţie din Botoșani sau Palatul de Justiție din Buzău.

Stilul național sau neoromânesc

Stilul național a apărut pe fondul mai multor fenomene diferite, fără legătură între ele, care au generat în Europa un curent ce a pus accentul pe identitatea națională (sau chiar locală), exprimat și prin intermediul arhitecturii. Nevoia unui stil de arhitectură identitar a cuprins la finalul secolului al XIX-lea întregul continent, atât datorită curentelor naționaliste ce căpătau din ce în ce mai multă amploare, cât și datorită teoriei adaptării arhitecturii la spațiul geografic, climatic și istoric în care era construită. Susținătorii acestei idei considerau că arhitectura trebuia să aparțină “organic” locului în care era construită.

Stilul național în spațiul geografic și geopolitic al Vechiului Regat a apărut de asemenea din dorința de a cristaliza identitatea națională. Doi factori favorizanți au fost interesul tot mai mare al scriitorilor pentru literatura populară și atracția doamnelor din elită pentru portul popular, ambele creând un mediu propice investigării rădăcinilor și tradițiilor autohtone. Expoziția Generală Română din 1906 a fost momentul cheie în care a fost evidentă declarația de asumare a stilului național la nivelul autorităților și a personalităților vremii. Stilul național a fost ulterior denumit neoromânesc, și este destul de complex, având atât o filieră de inspirație din casele tradiționale și din decorația bisericilor și a mânăstirilor, una orientală, balcanică, dar și una bizantină. Sumarizând elementele distinctive dominante, aș menționa compoziția fațadelor și ornamentele realizate în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală, care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară.

Majoritatea statelor europene, și în special statele mici sau apărute recent, și-au creat stiluri naționale specifice la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Ce este interesant este că un profesor de la École des Beaux-Arts a avut un rol important în difuzarea acestor idei, și anume Julien Guadet. El a fost profesorul lui Ion Mincu și al lui Petre Antonescu (dar și al lui Garnier, autorul faimoasei opere de la Paris), și deși a fost un promotor al ideilor teoretice ale stilului Beaux-Arts, a subliniat importanța patrimoniului arhitectural regional. Numeroșii săi elevi, întorși în țările de origine influențați de discursul regionalist, devin atenți la formele arhitecturale locale.

Petre Antonescu a reinventat constant stilul național, căutând surse de inspirație diverse. Chiar el declara în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963 pasiunea pentru cercetarea domeniului vast al motivelor naționale pe care le-a reinterpretat în stilul de arhitectură național:

 

Şi pe măsură ce se împlineau căutările mele, care mă făceau să cred uneori că mă aflam în faţa unor adevărate descoperiri, creştea şi tezaurul imaginilor de zidiri cu înfăţişări şi cuprins nou, pe care le păstram şi pe care încercam a le organiza în mintea mea cu firească nerăbdare. Un gând de lămurire şi un plan de sinteză se contura astfel tot mai precis în mintea mea – începeam a gândi arhitectura pe româneşte.

Vila C.A. Mavrodin din București

Imagine de arhiva cu vila Mavrodin
Imagine de arhiva din Cabinetul de Stampe al Academiei Române cu vila Mavrodin din articolul "Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)" publicat de Sidonia Teodorescu în 2015 - Sursa: https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_9_05.pdf
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018
Planul fațadei vilei Mavrodin - Sursa: Marinache, Oana, "Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri", Editura Istoria Artei, București, 2018

Vila C.A. Mavrodin din str. Gina Patrichi nr. 8 (fostă Orlando) proiectată în 1904 a fost “o primă încercare de arhitectură românească” pentru o locuinţă orăşenească, așa cum spunea însuși Petre Antonescu în lucrarea sa “Clădiri. Construcţii, proiecte și studii” publicată la Editura Tehnică în 1963. Friza de sub streaşină este executată în frescă. El a descris planul vilei astfel: “Dispoziţia planului este concepută pe aceeaşi idee a grupării simetrice a tuturor camerelor principale împrejurul unei piese centrale, de forma unui octogon regulat, având funcţia de hol deschis direct spre încăperile de recepţie şi camerele de locuit”, idee ce se va relua la casa Oprea Soare (care astăzi găzduiește un restaurant). În vila Mavrodin se află astăzi Institutul Cultural Maghiar. 

Câteva simboluri prezente în această bijuterie neoromânească sunt funia împletită, ferestrele de inspirație brâncovenească, ancadramentul ușii în arc cu cinci lobi. La exterior fațada este excelent conservată, se păstrează tâmplăria originală a ușii și a ferestrelor, anexa din spate ce găzduia garajul și un element decorativ al fostului havuz: doi lei prin care curgea apa. Interiorul este de asemenea bine păstrat, amenajat cu mult bun gust. Se remarcă scara din marmură ce face legătura cu “piano nobile”, stucaturile, simbolul funiei împletite și al bumbilor care se repetă, scara interioară din lemn masiv, iar piesa de rezistență este luminatorul din salonul central și tavanul pictat. În fostul salon de bal astăzi sunt organizate evenimente, concerte, lansări de carte. La parter exista și o seră spațioasă și câteva camere care astăzi găzduiesc birouri și săli expoziționale.

Bucătăria și spălătoria se aflau la demisol, alături de o cameră tehnică foarte bine dotată pentru acele vremuri. Soba este piesa centrală din bucătărie. Încă se păstrează scara de serviciu cu feroneria și mâna curentă originală. Este interesant că există și un lift pentru alimente care ducea platourile calde cu mâncare direct în salonul de luat masa. O bibliotecă vastă este astăzi găzduită la demisol, și poate fi consultată oricând. 

La etaj se aflau pe vremuri camerele de locuit, inclusiv camera copiilor și a doicii care îngrijea copiii. Astăzi în aceste camere bine utilate sunt găzduiți colaboratorii Institutului cultural al Ungariei și se află și câteva birouri. Fiecare încăpere este diferită, cu un univers propriu. Vă invit să vă uitați la caruselurile de mai jos, în care am încercat să surprind eleganța acestei reședințe neoromânești de început de secol XX.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Arhitectul Petre Antonescu (1873–1965)”, București articol publicat în 2015 la https://studii.crifst.ro/doc/2015/2015_7_04.pdf

Câlția, Simion, cursul dedicat “Stilurilor naționale” în cadrul cursului de Patrimoniu arhitectural urban (Masterul de “Patrimoniu și resurse culturale” în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București)

Nemțeanu, Ruxandra, “Particularități și stereotipii în arhitectura rezidențială” în numărul 6/2015 al Revistei Arhitectura: http://arhitectura-1906.ro/2016/06/petre-antonescu-particularitati-si-stereotipii-in-arhitectura-rezidentiala

Marinache, Oana, “Arhitectura neoromânească în slujba Marii Uniri”, Editura Istoria Artei, București, 2018

Marinache, Oana et al, “Detaliul neoromânesc”, Editura Intaglio, București, 2020

http://www.e-architecture.ro/fisa.php?id=620

https://e-zeppelin.ro/sase-case-in-fotografie-arhitecturi-de-petre-antonescu/

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, 0 comments

Drumul magnoliilor din București

Vă invit într-o plimbare de aproximativ o oră și jumătate de câteva ore pe câteva străzi din București unde puteți admira atât arhitectură deosebită cât și superbe magnolii, simbolul gingășiei, al demnității, nobleții și perseverenței. Denumirea de “magnolie” provine de la numele botanistului francez Pierre Magnol, în lume viețuind peste 210 specii diferite. Șă știți că unii copaci pot ajunge până la 25 metri înălțime cu un diametru al coroanei de 12 metri, iar durata lor de viață poate depăși un secol. Așa că vă invit în această plimbare să descoperiți venerabile doamne înțelepte și parfumate. 

Magnoliile de triumf

Punctul de pornire este la Arcul de Triumf, unde 2 magnolii tinerele îmbrățișează minunatul monument ridicat între 1921-1922 după planurile arh. Petre Antonescu, în onoarea participării României în Primul Război Mondial. Basoreliefurile de pe latura aceasta a monumentului au fost sculptate de Mac Constantinescu și Constantin Baraschi, și sunt simbolurile victoriei. Dacă vă apropiați de Arc veți vedea următorul mesaj: “După secole de suferințe crestinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane se îndeplini dreptatea și pentru poporul român prin sabia regelui Ferdinand cu ajutorul întregei națiuni și gândul reginei Maria.”

Să știți că acesta este al treilea Arc de Triumf din București, deoarece au mai fost construite monumente temporare dedicate victoriei în Războiul de Independență și împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Indiciu: dacă vă apropiați cu grijă cu obiectivul de petalele magnoliilor (fără să le rupeți, vă rog mult) veți reuși să surprindeți și talia bisericii Cașin în depărtare.

 

Magnoliile Arcului de Triumf
Magnoliile Arcului de Triumf

MagnoliA de pe Str. Mahatma Ghandi nr. 8

Vă invit apoi să o luați ușor la pas pe Șoseaua Kiseleff, numit în 1847 în onoarea contelui-guvernator Pavel Kiseleff, care în timpul administraţiei ruseşti a introdus Regulamentele organice, practic prima Constituţie a României, şi a modernizat structurile administrative, economice şi politice în Principatele Române. Știți că pe Kiseleff aveau loc la sfârsitul secolului al XIX-lea celebrele “bătăi cu flori” imortalizate de pictorul Ştefan Luchian și descrise savuros de Simona Antonescu în cartea sa “Fotograful curții regale”? Cum ar arăta o “bătaie” cu petale de magnolie, în cazul nostru (doar vă rog să le culegeți de jos, și să nu le rupeți, că sunt tare fragile și trecătoare).

Încet încet, pe partea dreaptă veți descoperi o intersecție cu o străduță cu o rezonanță aparte, despre care se vorbește mult primăvara: Mahatma Ghandi. Strada face parte din parcelarea Boerescu Delavrancea, a doua parcelare realizată de primăria “Comunei Bucureșci” din punct de vedere cronologic. Deși planul parcelării datează din antebelic, Marele Război schimbă radical planurile, așa că avem de-a face cu elegante vile în stil neoromânesc, stil impus de autorități. Beneficiarii intraseră în posesia parcelelelor datorită Legii împroprietăririi din 1921 și își aduseseră aportul pe front. Dacă vreți să aflați mai multe despre această parcelare, vă invit să cumpărați revista ArhiTur nr. 5/2019 publicată de Editura Istoria Artei, care prezintă cercetările de arhivă ale Oanei Marinache. Puteți citi interviul pe care i l-am luat Oanei când am descoperit pasiunea ei pentru istorie și pentru cercetare aici.

Pe Strada Mahatma Ghandi la nr. 8 veți descoperi o casă îmbrăcată toată în magnolie, cu un medalion interesant pe fațadă care punctează anul 1932, posibil anul construcției. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra “parcului” (adică parcelării Boerescu-Delavrancea) aflăm că primul proprietar al parcelei a fost M. Roșeanu, apoi cel care a ridicat casa a fost Constantin Dimopol și mă întreb dacă nu cumva el a și plantat această magnolie. Se spune că aceasta ar fi cea mai mare magnolie din oraș, nu am verificat acest lucru, însă cu siguranță este una dintre cele mai fotografiate.

Magnolia din curtea unui laureat la Nobel

Rămânem în parcelarea Boerescu-Delavrancea, facem dreapta și pe Strada Barbu Ștefănescu Delvrancea (scriitor, și printre altele, primar al Bucureștilor) la nr. 61 veți descoperi încă o magnolie elegantă, de data asta în curtea unui medic vestit, laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de alți 2 oameni de știință). Pun pariu că nu știați că am avut o astfel de personalitate, nu-i așa?

Da, în această casă a locuit chiar George Emil Palade (1912-2008), conform plăcuței memoriale montate pe fațadă. El s-a născut în România, la Iași, a locuit și aici în București, apoi a emigrat în SUA. A fost biolog, medic și om de știință american, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină. 

Primul proprietar al parcelei a fost dr. N. Enăchescu, care în 1929 ridică o casă după planurile arhitectului I. Hanciu.

 

Pe strada Docenților

Facem 180 de grade și ne mai plimbăm puțin prin această parcelare, admirând case proiectate de arhitecții Achile Ghiaciu, Iancu Feldstein (actualul sediu al AFCN), Constantin Simionescu și mulți alții. Ajungem apoi pe Strada Docenților și vă invit la nr. 16, unde veți descoperi o magnolie care se joacă ghiduș cu un brad falnic. O să vă placă, vă garantez.

Proprietarul inițial al parcelei era Theodor Marinescu, în anii ’20 director general în Ministerul de Interne. Lotul a trecut la mai mulți proprietari, și apoi a intrat în posesia Alexandrei I. Vasilescu (soția inginerului Vasilescu), care ridică o casă în 1935 cu ajutorul arhitectului D. Munteanu.

Magnoliile de pe Strada barbu Delavrancea

Vă invit să reveniți apoi pe Strada Barbu Ștefănescu Delavrancea să vedeți alte câteva magnolii și case spectaculoase. Suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea, chiar dacă nu vă vine să credeți. Este o parcelare foarte întinsă, cu aprox. 61 de parcele împărțite în perioada 1919-1921. 

La nr. 41 veți vedea o casă proiectată de arhitectul I. Theodoru, conform plăcuței de arhitect. Din cercetările efectuate de Oana Marinache asupra parcelării aflăm că primul proprietar al parcelei a fost N. Z. Popescu, iar casa a fost ridicată în 1929.

Îndreptați-vă privirea două case mai încolo, pe Ady Endre nr. 11. Veți vedea o casă ridicată în 1924. Arhitecții descoperiți de Oana în arhive sunt Ștefan Ciocârlan și Adrian Grosu (care, surpriză, a fost amendat că a construit 2 etaje peste planurile aprobate). Și da, suntem tot în Parcelarea Boerescu-Delavrancea. Primul proprietar al parcelei a fost dr. Irimia Popescu, medic veterinar comunal (medicii veterinari au avut o contribuție esențială în Marele Război, au fost prezenți pe front pentru a îngriji caii cavaleriei).

Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11
Magnolia de pe Str. Ady Endre nr. 11

Dacă nu ați obosit, vă invit să continuați pe Strada Barbu Delavrancea. Sunt multe case cu o arhitectură deosebită și cu povești și mai și. Dar vă invit să vă opriți puțin la nr. 11 la magnolia albă (cu irizații rozalii dacă vă uitați de aproape). Este chiar arbore ocrotit. Este vorba de o magnolie yulan (“magnolia denudata” dacă vă plac denumirile științifice), care provine din China și este floarea “oficială” a orasului Shanghai. Curtea care adăpostește această magnolie ascunde o casă de factură modernistă, construită cel mai probabil în anii ’30-’40.

Îmi propun să vă ghidez către Bulevardul Lascăr Catargiu, unde am descoperit câteva magnolii tinerele care stau alături de case proiectate de arhitecți faimoși și locuite de personalități cel puțin la fel de faimoase. Pentru aceasta, vă invit să traversați parcul Kiseleff inaugurat la 1847 și amenajat de talentatul peisagist vienez Wilhem Mayer, angajat de domnitorul Gheorghe Bibescu. În parc puteți să căutați ansamblul statuar realizat de sculptorul George Apostu, bustul lui Ovidiu sau cel al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, dar şi al tenorului Nicolae Leonard, supranumit prinţul Operetei. După ce ieșiți din parc, vă invit să mergeți alene pe lângă Școala nr. 11 Ion Heliade Rădulescu proiectată de arh. Giulio Magni, apoi pe lângă Muzeul Țăranului Român, construit între 1912-1941 după planurile arh. Nicolae Ghika-Budești în stil neo-românesc (stilul național). Vizavi veți admira Muzeul Național de Geologie proiectat tot în stil neo-românesc de arh. Victor Ștephănescu în 1906. Apoi ajungeți la Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa construit între 1904 – 1908, traversați Piața Victoriei, admirând Palatul Guvernului înconjurat de forstiția galbeă proiectat de Duiliu Marcu în 1937 (bombardat și finalizat în 1952). 

Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern
Intrus printre magnolii: forstiția la Guvern

Dacă vreți, puteți face un mic ocol pe Aleea Alexandru nr. 19 în Parcelarea Filipescu, unde găsiți o magnolie venerabilă. Și vă invit apoi să reveniți pe Lascăr Catargiu.

Tinerele Magnolii de pe bătrânul Bulevard Lascăr Catargiu

Lascăr Catargiu este un bulevard cu istorie. Pe vremuri se numea Bulevardul Colțea și ducea, ghiciți, chiar până la Turnul Colței! El a fost trasat în anii 1890 în timpul primarilor Nicolae Filipescu și Constantin Robescu pentru a ușura traficul pe Calea Victoriei. A devenit în timp una dintre cele mai elegante artere din capitală. Să știți că Strada Biserica Amzei a purtat numele omului politic inițial, deoarece acolo locuise Lascăr Catargiu. Așa că în 1899, după decesul său, strada pe care a locuit îi ia numele în semn de onoare. Însă segmentul dintre Piața Victoriei și Piața Romană se redenumește “Lascăr Catargiu” în 1907, când se amplasează statuia lui Lascăr Catargiu în Piața Romană. Da, inițial acolo i-a fost locul, apoi în perioada comunistă a fost “azvârlită” la Combinatul Fondului Plastic, și reamplasată în 2010 pe bulevardul omonim. Din păcate, statuia a suferit unele pierderi, și anumite elemente au fost refăcute în zilele noastre de sculptorul Ioan Bolborea.

Dar să revenim la magnolii și la casele pe care ele le înfrumusețează.

Pe Lascăr Catargiu nr. 54 vedem două magnolii delicate care vor acoperi în timp fațada casei proiectate de arh. Duiliu Marcu în 1916 pentru inginerul Constantin M. Vasilescu (1870-1944), specialist în beton armat. Interesant este că deși era colaborator al lui August Schmiedigen și al lui G.M. Cantacuzino, nu a lucrat cu aceștia la ridicarea propriului său imobil. Astăzi clădirea adăpostește Aeroclubul Român.

Dacă continuăm drept înainte, la numărul 46 vom vedea o magnolie firavă ce se îmbină perfect cu ornamentele eclectice în ghirlande ale arhitecturii casei prof. dr. Nicolae Gheorghiu. Prof. Gheorghiu (1867-1958) și soția sa, Sofia Ioanid au locuit în această casă proiectată de arh. Thoma Dobrescu între 1911-1912, și au ridicat de asemenea o casă “geamănă” cu ea la nr. 44. O casă cu mai puțin noroc, deoarece încă nu a căpătat o nouă viață, și nu are nici magnolie…

Ne apropiem de final. Dacă mergem agale tot înainte, la nr. 40 vom vedea profilul unei magnolii ce se distinge elegant de cărămida aparentă a casei dr. Anton Dobrovici proiectată de arh. Duiliu Marcu (da, tot el!) în 1922. Toate casele de pe bulevard sunt de poveste, iar magnoliile le dau pata de culoare de aprilie.

În loc de încheiere

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în această plimbare în peisajul urbano-floral al capitalei. Desigur că mai sunt sute de magnolii în oraș, dintre care aș aminti superbele din cartierul Cotroceni (printre care puteți petrece chiar o zi întreagă fără să vă plictisiți), cele din zona Grădina Icoanei, cele din Dorobanți! O magnolie vestită se află în Parcul Ioanid, una în Parcul Circului, alta pe Dragoș Vodă (la nr. 25, mai precis, în curtea unei grădinițe). Se spune că este originară din China și că a fost plantată de un farmacist austriac, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial și că despre ea ar fi scris poetul Julio Cortázar.

Așa că vă invit cu drag să călătoriți în fiecare primăvară pe urmele poeziei petalelor de magnolie și să îmi scrieți dacă le descoperiți. Cu drag, Ana.

Surse

Tururi ghidate alături de Asociația Istoria Artei și Oana Marinache

Cercetările de arhivă ale Oanei Marinache publicate în revista culturală ArhiTur nr.1/2019 (Lascăr Catargiu) și nr.5/2019 (Parcelarea Boerescu-Delavrancea)

https://ampt.ro/ro/monument/arcul-de-triumf-2

http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Un-copac-pe-saptamana-magnolia-yulan-de-pe-Barbu-Delavrancea-art0394435917/ 

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/soseaua-kiseleff-bucuresti-centenar-primaria-capitalei-224030.html

 

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 4 comments

Pe urmele marelui politician Nicolae Titulescu

Astăzi comemorăm 80 de ani de la trecerea în neființă a marelui diplomat și orator Nicolae Titulescu, o voce de mare rezonanță a României interbelice. El a fost numit adesea cel mai mare diplomat român din istorie. Cu această ocazie, vă invit să îl omagiem împreună printr-o călătorie virtuală în casa sa din București, dar să mergem și pe urmele sale la Craiova, acolo unde s-a născut și unde a absolvit liceul, la Titulești unde a copilărit, dar și la Ploiești, la Muzeul Ceasului, care expune astăzi ceasul său.

Biografia lui Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova. Tatăl său, Ion Titulescu și-a luat numele de la moșia familiei de la Titulești, a studiat dreptul la Paris, apoi a intrat în politică, fiind deputat în Colegiul III Olt în 1871 și apoi parcurgând o frumoasă carieră politică și profesională la Craiova. Ion Titulescu a fost prefect al judetului Dolj în anii grei ai războiului de Independență (1877-1878). S-a căsătorit cu Maria Urdăreanu, al doilea copil al lui Ghiță Urdăreanu și al Luxandrei, născuta Aman (sora pictorului Theodor Aman). Ion Titulescu s-a stins din viață la numai 45 de ani, în anul 1883, când Nicolae Titulescu avea numai 1 an.

Nicolae a copilărit la moșia familiei de la Titulești. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (actualul Colegiu „Carol I”), promoția 1893-1900, unde a avut rezultate excepționale, fiind premiant de onoare al instituţiei.

Datorită rezultatelor excepționale, a obţinut o bursă la Paris, unde a studiat timp de 5 ani și absolvit Facultatea de Drept (la fel ca tatăl său). A obținut premiul prestigios „Ernest Beaumont” în 1903 și doctoratul în 1905. 

Întors în țară a devenit profesor la facultatea de Drept din Iași unde a și obţinut docenţa. În anul 1907 s-a căsătorit cu prima sa dragoste, Ecaterina (Caterina), fiica moşierului Gheorghe Burcă. Ecaterina i-a devenit soție, muză și partener fidel, cei doi devenind un cuplu model pentru acele vremuri. Fiind legat de satul copilariei, Nicolae Titulescu a construit pe moşia familiei un conac superb, de inspiraţie neoromânească, despre care am detaliat mai jos.

A fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament sub guvernul lui Ion C. Brătianu. A fost jurist şi profesor. A fost mason și vorbea perfect franceza, engleza, germana şi italiana. A fost delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind și unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920 tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, fiind un fervent susținător al Marii Uniri.

Titulescu a militat în favoarea păcii și a relaţiilor cordiale cu vecinii. A fost adeptul restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – criticat pentru acest lucru – , cu condiţia protejării graniţelor României. Lui i se datorează conceptul Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală. El a fost și arhitectul Micii Antante. După alierea României cu Germania, în anii interbelici, a fost izolat și a fost constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Totuși, a rămas dedicat ţării în ciuda ostilităţilor sau a izolării politice.

Pe data de 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german și ca urmare a presiunilor externe, l-a îndepărtat pe Titulescu din funcțiile sale oficiale și l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a ținut prin conferințe și a scris articole susținând pacea chiar și în exil, anticipând pericolul unui nou război (care din păcate urma să vină la scurt timp).

Nicolae Titulescu a murit la Cannes, după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron.

Casa Titulescu din București

Casa în care a locuit Titulescu în București între 1912–1937 se află pe Șos. Kiseleff și astăzi găzduiește Fundația Europeană Titulescu. Casa a fost realizată după planurile arh. Ion D. Berindey în 1912. Proiectul data din 1911 și era pe numele lui Leopold Gsur, antreprenor de construcții. Leopold Gsur, comanditarul, a mai înaintat autorităților în 1913 o solicitare pentru a realiza un șopron, o remiză, o magazie de unelte și un grajd, deși este consemnat faptul că Titulescu locuia deja din 1912 aici. Casa se învecina cu lăptăria Flora a lui Rudolf Ruyer (fiul lui Mathias Huyer), proiectată și extinsă în 1922 de arh. E. Schmidts, o clădire superbă care nu mai există astăzi (a fost demolată recent). 

Pentru construcția aceasta, Leopold Gsur a primit autorizație la 22 septembrie 1911 pentru construirea unui corp de clădire, demisol și parter, retras cu 7 metri din aliniere. Demisolul (numit în dosarul de autorizare “suprasol”) este trecut ca un subasament al clădirii. Funcțional, acest nivel era destinat servitorilor, zonei tehnice a casei, bucătăriei, cămării, unui garaj cu atelier și unei camere direct accesibile din curte, printr-un antreu cu intrare pe latura sudică a curții. Parterul înalt (sau “nobil”) era împărțit în zona de zi și cea de noapte. 

Intrarea se făcea pe latura sudică printr-un antreu din care pornește o scară cu forme sinuoase și cu balustrada din fier forjat și mână curentă din lemn. Vestibulul rectangular orientat perpendicular pe șosea are rolul de organizare a spațiului. Saloanele din dreapta sunt legate unul de altul și se deschid spre loggia monumentală. Loggia este accesibilă atât prin vestibul cât și prin grădina din fața casei.

Arhitectura este de factură eclectică, având ca element neoclasic frontonul triunghiular. Loggia dinspre stradă cu colonadă dublă amintește de Micul Trianon și de Palatul de la Florești. Cornișa proeminentă este bogat ornată și maschează podul cu pante line, clădirea având și o parte mansardată acoperită de o cupolă.

Adresa Fundației Europene Titulescu este Șos. Kiseleff nr. 47, București, Sector 1, România. Clădirea figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI B-II-m-A-18998 și se poate vizita cu cerere printr-un email adresat Fundației (la adresa fundatiatitulescu2013@gmail.com).

Moșia Titulești

O parte din moșia din Ungurei a fost cumparată, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, de protopopul Nicolae Iconomu (bunicul lui Titulescu), preot paroh la bisericuța din valea pârâului Dorofei (azi in ruină). Protopopul Nicolae Iconomu a avut doi copii: Ion Titulescu (nume preluat de la mosia familiei) și Maria, căsătorită Balutescu.

Construirea conacului de la Titulești (ridicat de Titulescu pe moșia familiei în stil neoromânesc) a fost terminată în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare. Casa are patru intrări şi două faţade, cu terase semirotunde pentru faţada dinspre râu şi cu terase dreptunghiulare la faţada principală. Ambele terase sunt străjuite în partea stângă a clădirii de un turn cu trei niveluri. Conacul servea drept loc de odihnă şi recreere pentru familia Titulescu. Între 1940-1949 conacul a intrat în administrarea Academiei Române, care, conform voinţei testamentare a lui Nicolae Titulescu, a înfiinţat între 1945 şi 1949 o bibliotecă sătească şi o şcoală populară. Astăzi conacul adăpostește Muzeul Memorial Nicolae Titulescu și se poate vizita în localitatea Tituleşti, judeţul Olt.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Memorială “Nicolae Titulescu” și are numărul OT-IV-m-A-09108.

Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti
Casa memorială Nicolae Titulescu din Titulesti - Sursa: https://visitromanati.wordpress.com/tag/nicolae-titulescu/

Casa Băileșteanu din Craiova pe locul unde s-a născut Titulescu

Pe locul unde s-a născut Nicolae Titulescu, la Craiova, astăzi se află o deosebită vilă a unui anume (Matei) Băileșteanu, primul proprietar care a dat numele casei. Dar pe acest teren se aflau vechi case cu un cat și cu geamlâc, ce aparținuseră lui Ghiță Urdăreanu, bunicul lui Nicolae Titulescu. În vechea casă cu gârlici se născuse de fapt Titulescu în martie 1882. 

Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulesc
Casa părintească a lui Titulescu din Craiova - a doua jumătate a sec. al XIX-lea - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Bunicul sau era sărdar din Gorj, căsătorit cu Luța Aman, nepoata pictorului Teodor Aman. Tatăl lui Nicolae Titulescu a fost prefect al județului Dolj, președinte al Curții de Apel Craiova și deputat în Parlament sub guvernul I. C. Brătianu. Aici, în vechea casă, se zice că veneau chiar Brătianu sau Carol I în vizită. Dar Nicolae Titulescu și-a pierdut tatăl la o vârstă foarte fragedă. A avut două surori, el fiind cel mai mic și a fost crescut de mama sa, Maria Titulescu (născută Urdăreanu), cu ajutorul cumnatei sale, Maria Balutescu.

1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae
1889 Craiova - Maria Titulescu împreună cu copiii săi: Cornelia, Paula și Nicolae - Sursa: Potra, George et al, "Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan", Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Un anume Matei Băileşteanu din neamul Băileștilor (conform cărții funciare și a listei monumentelor istorice) a cumpărat casa de la Tituleşti, a dărâmat-o şi a comandat construirea unui nou edificiu somptuos. A început construcţia pe la 1905, după un proiect al unui arhitect italian, demisolul şi parterul fiind realizate în stil italian. Dar a venit răscoala țăranilor din 1907, iar timp de şapte ani nu s-a mai realizat nimic la clădirea începută. In 1914, s-a reluat construcţia, de data aceasta în stil neoromânesc, după proiectul arhitectului Paul Smărăndescu. Pe vremea aceea imobilul era pe strada Smârdan, la nr. 18 (astăzi Bd. Nicolae Titulescu nr. 4). Despre primul proprietar, Băileșteanu, nu se știu multe, ba chiar se presupune că ar fi unul și același cu Gogu Matei (sau Mateescu), moșier la Predești, unul dintre membrii fondatori ai Băncii Banatului din Craiova și un reprezentant al elitei oltenești din vremea sa, înrudit cu familia Marincu de la Calafat. 

În anul 1937 imobilul se afla în posesia familiei Naiculescu, dar Ion Sima Naiculescu a pierdut casa la jocul de cărți. Ulterior aici a fost sediul Uniunii Asociațiilor Studenților din centrul universitar Craiova, prin anii ’60, al Palatului Copiilor și al Curții de Apel, după ’90 până în 2011. În 2018 casa era de vânzare.

Casa apare în Lista Monumentelor Istorice sub numele de Casa Matei Băileșteanu și are numărul DJ-II-m-B-08130. Adresa sa exactă este: Bd. Nicolae Titulescu nr. 4, Craiova.

Ceasul lui Nicolae Titulescu

Titulescu obișnuia să poarte un ceas elvețian “LeCoultre – Reverso”, un model ce datează din 1931 care a fost produs pentru jucătorii de golf și care avea cadran reversibil (ca să nu fie spart de mingea de golf). Titulescu a dăruit acest ceas unui prieten, și ulterior a ajuns în patrimoniul Muzeului Ceasului din Ploiești. Se pare că totuși avea mai multe astfel de ceasuri și câteva încă se află în anumite colecții particulare.

Surse

Teodorescu, Sidonia, “Mari arhitecți bucureșteni. Ion D. Berindey”, Editura Vremea, Colecția Planeta București, 2014

Potra, George et al, “Nicolae Titulescu, un mare Român, un mare European, un mare Contemporan”, Editura Fundația Europeană Titulescu, București, 2002

Publicația culturală ArhiTur nr.1/2018 (ANDMB, fond PMB Tehnic, dosar 395/1894)

Tur ghidat cu Asociația Istoria Artei pe Șos. Kiseleff

https://www.ziaruldecraiova.ro

https://www.radioromaniacultural.ro

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro

https://craiovadeieri.wordpress.com

https://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com

https://visitromanati.wordpress.com

Posted by Ana in București, Case, Istorisiri, Palate, 0 comments