În fiecare an aștept cu inima la gură lansarea programului festivalului SoNoRo și a turneului SoNoRo Conac ca să văd ce locuri deosebite vor “deschide” prin muzică, ce conace vor răsuna pe acorduri de Bach, ce personalități muzicale ne vor delecta auzul. Și aproape în fiecare an reușeam să ajung la cel puțin un concert marca SoNoRo, festival care a ajuns după părerea mea un regal muzical, un Eveniment cu “E” mare în tabloul muzical de la noi din țară. Un proiect ambițios al lui Răzvan Popovici ajuns fenomen național! Iar anul acesta am marea plăcere de a fi partener media al SoNoRo, iar ocazia de a-l cunoaște personal și de a-i lua un interviu lui Răzvan Popovici mi s-a părut de neratat! Vă las în ceea ce urmează să vă delectați cu poveștile sale, și vă recomand să vă luați un pahar de vin și să puneți pe fundal acorduri de muzică clasică.
Te-ai născut într-o familie de muzicieni, în București, orașul pe care eu îl iubesc foarte mult. Care este prima ta amintire cu Bucureștii, daca închizi ochii și te gândești?
Am foarte multe amintiri din București, deoarece m-am născut în centrul orașului, vis-a-vis de liceul George Enescu, în Piața Sfinții Voievozi, de unde în copilărie mergeam zilnic cu bunicul și cu sora mea fie în parcul Kiseleff, fie în parcul Herăstrau. Apoi, la finalul săptămânii, unul dintre noi era fie la bunicii din partea tatălui, în Piața Lahovary, în clădirea aceea din spatele spitalului de oftalmologie, o clădire foarte “spooky”, care arată ca în familia Adams, fie în Floreasca la străbunicii mei. Așadar, cam acesta era triunghiul care construia Bucureștiul în care am crescut eu, iar ceea ce mi-a rămas în minte din copilărie sunt toate casele splendide care la începutul anilor ’80 erau pe locurile unde acum sunt blocurile din Piața Victoriei.
Da, vechiul București, urmele lui… Și pentru că te tragi dintr-o familie de muzicieni, și tatăl și mama ta cântau la câte un instrument, cum a fost să crești pe acorduri muzicale?
A fost foarte bine, am crescut cu muzica acasă, apoi în fiecare săptămână mergeam la concerte la Ateneu sau la Sala Radio, a fost foarte util pentru a avea un mod natural de a interfera cu muzica.
Și cum și-au dat seama părinții tăi că ai ureche muzicală?
Ureche muzicală aveam amândoi, și eu și sora mea, pentru că atunci când eram mici ne-au testat.
Cum se testează urechea muzicală? Știu că la Andrei, soțul meu, și-au dat seama deoarece reproducea prin casă melodiile pe care tatăl lui le cânta la vioară.
Prin joacă. Pentru ritm te pun să aplauzi, pentru ureche să repeți un cântecel.
Deci nu are legatură cu faptul ca tatăl tău cânta la violă?
Nu, are legatură mai degrabă cu faptul că nu studiam deloc la vioară și, într-adevăr, întrucât tatăl meu era printre cei mai buni profesori de violă din Liceul George Enescu, decizia a fost destul de ușor de luat. Apoi am fost la grupa de preșcolari la Liceul Enescu, unde părinții noștri erau profesori și, încet încet, am intrat pe acest făgaș. Sora mea a fost dintotdeauna pe drumul muzicii, însă la mine a fost mai cu meandre, pentru că nu prea mă interesa așa tare. De fapt, eu m-am decis să fac muzică abia la vârsta de 17 ani, când am emigrat la Salzburg și am avut un profesor foarte bun care m-a motivat. Am început cu pianul, apoi am trecut pe vioară la 8 ani. Totuși, pentru aceste două instrumente era o concurență foarte mare, așa că ne-am gândit să trec la alt instrument. La 13 ani am ajuns să cânt la violă, iar sora mea cânta la harpă.
Ai studiat cu tatăl tau? Cum a fost?
Da, am studiat. A fost… problematic. E greu în familie. Deși el era foarte bine intenționat și îmi voia binele, eu mereu comentam, analizam, deliberam și aveam diverse alte opinii. De exemplu, când studiezi cu un profesor și acesta îți spune că este fals, nu dezbati că poate este “fălsuț”, nu merge, e fals sau curat, fălsuț nu există.
Aceste povești mă duc cu gândul la poveștile Lianei Șerbescu, mătușa mea și fiica marei pianistă Silvia Șerbescu. Sub numele Silviei Șerbescu s-a organizat și un Concurs de interpretare muzicală, la care soțul meu, Andrei, a fost premiat cu locul I de 2 ori și îmi amintesc cât de surprins a fost când a descoperit ca suntem rude, văzându-i piatra funerară alături de bunicii mei. Fiica ei, Liana Șerbescu, a emigrat în anii ’70 și ne-am reîntâlnit de curând, când mi-a povestit că la început nu a avut-o pe mama ei, Silvia Șerbescu, drept profesoară, ci pe o elevă a mamei ei. Eu trăiam cu impresia că este mai ușor să urmezi calea muzicii, că ai totul la îndemână crescând într-o familie de muzicieni, dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa.
Da, așa este. Ai mei chiar erau pedagogi, însă mă uit la colegi de-ai mei din multe țări, ai căror părinți sunt foarte faimoși, cum ar fi Mischa Maisky, Alfred Brendel sau David Oistrakh. Am fost coleg mulți ani la rând cu Adrian Brendel, care a avut turnee împreună cu tatăl său, Alfred Brendel, iar critica internațională se orienta asupra faptului că Adrian nu este la același nivel cu Alfred. Ceea ce este normal, pentru că este alt muzician, altă maturitate muzicală.
Da, chiar am remarcat ce ai spus tu într-un interviu, că artistul este ca un vin, pe măsură ce trec anii acesta capătă maturitate și devine din ce în ce mai bun.
Chiar și Brâncuși a zis că la umbra marilor copaci nu crește nimic, așa că uneori onoarea de a crește lângă un muzician faimos poate deveni chiar o piedică, pentru că eclipsează tot. Din acest punct de vedere le sunt foarte recunoscător părinților noștri, deoarece nici nu ne-au obligat să facem muzică dar nici nu ne-au eclipsat cu personalitatea lor.
Da, este admirabil. Voi la ce vârstă ați plecat la studii?
Eu aveam 15 ani, iar sora mea, Miruna, 14.
Și, prima oară unde ați fost?
Prima dată a fost Germania, dar apoi am fost la Salzburg, Paris, la Frankfurt, am stat 5 ani la Londra, apoi la Berlin…
Ai observat metode diferite intre aceste școli și cu care ai rezonat cel mai bine?
Desigur, dar toate au fost bune. La Salzburg am avut un profesor care m-a motivat extraordinar, era o personalitate vulcanică și contactul cu el era electrizant. La Paris am avut alt profesor extrem de bine organizat, ceea ce pe mine m-a ajutat să mă pună pe un făgaș mai ordonat după ce am avut parte de libertate nelimitată de la profesorul din Salzburg. Apoi am ajuns la Freiburg unde am studiat cu un profesor foarte celebru de la care puteai sa copiezi văzând doar cum cânta. După aceea, tot la Freiburg am avut un profesor care și astăzi este mentorul meu și căruia și astăzi îi mai cânt. Un om care, din punct de vedere uman este foarte generos, iar în ceea ce privește metoda, știe să explice orice fără să separe tehnica de muzică. Acum, fiind și eu profesor, îmi dau seama cât de important este să studiezi cu studenții și muzical și tehnic, deoarece deseori se studiază doar tehnica și partea muzicală rămâne sub preș.
Mi-a rămas în minte ceea ce mi-ai spus despre profesorul tău din Freiburg, pe care l-ai menționat și într-un interviu din trecut, când ai spus că are 80 de ani și tu încă îi mai cânți din când în când. Mi s-a părut extraordinar, dar nu am înțeles exact cum procedați. Te duci la el la Freiburg, vine el aici?
Fie merg eu acolo, fie vine el aici, deoarece organizez regulat cursuri să lucreze cu bursierii SoNoRo, sau chiar pe Skype. Chiar ieri i-am cântat, învățasem o nouă Fantasie de Schumann și am avut nevoie de o a doua opinie. Iar acest lucru este foarte util, deoarece de multe ori te aduce cu picioarele pe pământ. La vârsta mea există marea tentație să crezi că tu știi mai bine, însă fiecare întâlnire cu el este un privilegiu și, chiar dacă eu am 46 ani, el are totuși 80 și sunt multe de învățat de la el. Cu el vorbesc mult despre muzică, frazări și alte subtilități. El a fost crucial pentru mine la Freiburg, apoi 15 ani am pierdut contractul.
Și cum ați reluat legătura?
Aveam un concert la Basel și vorbeam cu o prietenă care și ea a studiat cu el, moment în care ne-am gândit să îl chemăm la concert. Și a venit la concert, iar dupa exact 15 ani am reluat legătura.
Ce poveste frumoasă! Cred că asta le lipsește multor elevi astăzi, un mentor care să le arate o cale pe care să meargă, care să îi inspire.
Din păcate așa este, unii ajung profesori din varii motive, fie financiare, fie de timp, fie că “așa s-a nimerit”. Eu însă consider că în calitate de profesor, trebuie să fii atât un model de artist, cât și un model de viață pentru elevii tăi. Ca profesor, elevilor le transmiți un stil de viață, ești legătura lor cu trecutul. Și aici când vin la mine studenții, văd cărți, albume, iar asta reprezintă o inspirație pentru ei.
Ai concertat pe marile scene ale lumii, Köln, Munchen, Paris, New York la Carnegie Hall. Care este scena care ți-a rămas întipărită în minte și de ce?
Carnegie Hall. Nu o să uit niciodată când am ajuns în față și nu îmi venea să cred că este adevărat că sunt acolo. A doua oară a fost mai ok, iar acum sperăm sa ajungem a treia oară pe 2 Decembrie la concertul aniversar SoNoRo 15 ani.
Întotdeauna când cânți într-o astfel de sală de concert este un mix de trăiri, emoții, stres. Îmi voi aminti mereu când am cântat pentru prima oară în Konzerthaus și Muzikverein din Viena. Sau acum 2 ani, la Santory Hall în Tokyo. Sau la Bruxelles, la Bozar, în ziua lansării expoziției Brâncuși, a fost foarte foarte frumos. Apoi, nu voi uita niciodată când am cântat prima oară ca solist la Sala Radio, sau la Ateneu, sunt momente foarte frumoase. Țin minte, de asemenea, cât de atent asculta publicul când am cântat prima oară la Riga, un public fantastic.
Sau concertele care au avut loc în acești 9 ani de conace în locuri de poveste, de exemplu când s-a inaugurat castelul de la Micloșoara, sau conacul de la Cotești al lui Mihai Ghyka. La Cotești, la fostul conac al lui Victor Slăvescu am cântat și în interior, și în curte. Și în față, și în spate, am repetat acolo. Noi suntem foarte buni prieteni, străbunica mea avea casă după colț și viță de vie, însă noi ne-am cunoscut mult mai târziu, la București.
Deci, în curând, o sa bem vinul SoNoRo!
Chiar am făcut în urmă cu 7-8 ani, s-au numit Vivace Alb și Cantabile Roșu. Le-am făcut cu Crama Oprișor. În fiecare an am încercat să facem ceva inedit, chiar într-un an am scos o ciocolată cu un chocolatier olandez sau belgian, nu mai țin minte.
Care este clădirea ta preferată din București?
Casa noastră! Glumesc, dar din punct de vedere afectiv asta este. Altfel, evident, Ateneul Român. Apoi sunt tot felul de case prin fiecare cartier, fie că vorbim de Cotroceni, Mântuleasa, fie că sunt Art Deco, brâncovenesc, etc.
Care este clădirea ta preferată din București?
Am o mare pasiune pentru stilul arhitectural Art Deco modernist. Mereu am căutat un apartament într-un bloc modernist. Îmi place foarte mult Brauner, Marcel Iancu. Apoi îmi plac foarte mult clădirile brâncovenești și cele eclectice, care sunt extrem de frumoase.
Care este o personalitate din lumea muzicii care te-a marcat în afara de profesorul tău de la Freiburg?
Am avut extrem de multe întâlniri cu muzicieni extraordinari, cu care îmi face plăcere să împart scena și apoi chiar să devenim prieteni. De exemplu, Mihaela Martin și Frans Helmerson formează un cuplu de muzicieni extraordinari și oameni foarte generoși, iar aici se vede ce bine se îmbină generozitatea și talentul, o combinație fericită.
Cum găsești timp sa întreții aceste prietenii? Toată ziua călătorești?
Mai puțin când e pandemie. Practic, în fiecare săptămână ești într-un alt loc și concertezi cu diverși oameni, iar asta este foarte benefic ca muzician, ai ocazii să înveți foarte multe lucruri și se dezvoltă o rețea spectaculoasă de muzicieni din toată lumea. Este o rețea pe care am construit-o și prin SoNoRo, dar și eu ca muzician, de când sunt membru RARO.
Dar cum ai atâta timp, ziua ta are tot 24 ore?
Ziua are tot 24 ore, dar trebuie să fiu organizat. Căci și mie îmi place să petrec timpul cu soția mea, sau cu prietenii, e important. Soția mea nu este muzician, dar călătorește cu mine cu mare plăcere când nu este ocupată.
Cum ți-a venit ideea să fondezi SoNoRo?
Am avut o intuiție, m-am gândit că România are nevoie de un festival de muzică de cameră. Iată că, 16 ani mai târziu, pregătim o ediție aniversară. La început toți erau cumva sceptici, nu mi-au dat nicio șansă, mi-au zis să fiu vigilent deoarece România nu are nevoie de muzică. Mă bucur că au greșit.
Ai spus cândva că românii sunt extrem de generoși și că vrei să dai ceva înapoi. În ce sens sunt generoși? Cu aplauzele?
Nu neapărat, sunt generoși cu prietenii, cu cei pe care îi cunosc, la asta mă refer. Aici, să fii invitat undeva reprezintă un cu totul alt concept de musafir față de ceea ce vedem în Vest. Te uiți cum curge vinul la o petrecere în București și cât este de drămuit la o petrecere în Zurich. Acesta este un mic exemplu, dar sunt multe exemple. Inclusiv cei care susțin și ajută sunt mult mai generoși față de alte părți, însă adevărații mecena lipsesc în România.
Ați transformat foarte multe spații neconvenționale în locuri de concert, mai ales anul trecut cu pandemia ați adaptat extraordinar această slăbiciune transformând grădinile în note muzicale. În ce spațiu neconvențional nou ți-ai dori să aibă loc următoarele ediții?
Ar fi foarte frumos să facem un concert în Grădina Palatului Elisabeta. Mai sunt câteva reședințe private unde mi-ar plăcea sau alte locuri oficiale cu grădini.
Cum se diferențiază pentru tine un concert în aer liber față de unul la interior? Evident că din punct de vedere acustic este o diferență, dar din punct de vedere al sentimentelor tale, dacă ar fi să alegi?
Desigur că prefer spațiul închis. Acolo poți să creezi magie, să pornești din liniște și să ajungi la liniște. Înainte de clinchetul primului sunet, liniștea este foarte importantă. Dacă publicul este agitat, aștepți până se face liniște. Doar muzica clasică pleacă din liniște și se încheie în liniște.
Evident că un concert open air are o anumită poezie pe care nu poți să o ai în Ateneu, pentru că acolo începi cu liniște și termini cu liniște. Într-un concert open air mai faci un cvartet cu păsărelele, cu un cal care nechează, mai sunt niște cocoși care cotcodăcesc trei străzi mai încolo. Evident că, la interior, este altă treabă, pentru că muzica are nevoie de rezonanță și să ajungă intactă în interiorul sufletelor oamenilor.
Mi s-a părut că la începutul pandemiei ați pus la dispoziția publicului o parte din concertele voastre online. Ați prins chiar momentul când oamenii nu aveau alternativă. Cum a reacționat publicul? S-a uitat?
Cred că a ajutat, oamenii au fost foarte entuziasmați. Am concurat în online cu Metropolitan Opera din New York, dar nu contează. Cred că arta a ajutat populația lumii să supraviețuiască perioadei de carantină.
Da, și mai ales muzica. Au fost niște momente muzicale extrem de puternice. Dacă ar fi să îți rezumi activitatea de 15 ani în cadrul SoNoRo într-o propoziție, care ar fi aceea?
Never ending story. O poveste fără sfârșit.
E ca povestea lui Eliade, că tot suntem aici. Și ultima întrebare, ai spus la un moment dat că te ghidezi după o frază celebră a pianistului Daniel Barenboim, lucrurile imposibile sunt mai ușoare decât lucrurile grele. Care este următorul lucru imposibil pe care îl planifici?
Dacă anul trecut a fost imposibil, cred că anul ăsta este mai ușor decât imposibil. Cred că anul ăsta avem doar lucruri grele. Sunt atâtea semne de întrebare, din nou, așa că vom vedea de la proiect la proiect.
Interviul cu Răzvan Popovici mi-a confirmat încă o dată că puterea muzicii combinată cu puterea voinței sunt absolut transformatoare. Mi-aș dori tare mult ca fiecare copil care se simte atras de muzică să continue să studieze instrumentul favorit, să meargă pe acest drum, chiar dacă nu este unul facil. Dar cu siguranță este un drum plin de trăiri intense și împliniri, un drum care poate schimba multe vieți. Vă invit să participați la turneul SoNoRo Conac din acest an, deoarece echipa continuă seria lucrurilor “imposibile spre grele” și ne vor surprinde cu câteva locuri minunate pe care le (re)descoperă și în 2021. Vă voi povesti mai multe în articolul viitor!
Fotografiile sunt din colecția SoNoRo.
Sunt fericita ca exista acest festival!am petrecut multe momente pe muzica lui si e bine ca avem asemenea oameni de arta la noi care au reusit sa faca vie muzica adevarata!
Da, este minunat! Răzvan Popovici a avut intuiție și dorința de a schimba în bine scena muzicală românească și a reușit!