Atunci când am pornit la drum pe Via Transilvanica, drumul care unește România de la nord la sud, am preluat rolul de Istoric. A fost un adevărat„Heritage trip”, parte din proiectul „Zi de România” alături de Cronicari Digitali, Raiffeisen Bank și Autoklass România. Ne-am propus să creem o monografie digitală cu optimism și eu am avut misiunea de a documenta istoria locurilor și a comunităților etnice pe care le-am întâlnit. Aceste istorii vor fi așternute alături de legende, mistere, tradiții, obiceiuri, sunete, gusturi, și toate vor fi integrate în monografia care se „scrie” alături de mulți oameni minunați. Mai precis, monografia va documenta bornele văzute și nevăzute pe drumul care unește țara de la un capăt la celălalt, pornind de la Putna până la Drobeta Turnu Severin, cale de 1400 de km, fiecare kilometru marcat de câte o bornă de andezit, traversând 10 judeţe și 62 de comunităţi şi aşezări.
Cam 20 km pe zi, timp de 2 luni. Atât ar dura să străbatem Via Transilvanica de la prima bornă până la ultima. Acest borne unice sunt sculptate cu inspirație de sculptori ce participă la taberele de sculptură din nucleul Viei, la grădina creativă din cadrul Tășuleasa Social. Și între aceste borne am întâlnit nu zeci, ci sute de locuri minunate, oameni și comunități cu povești incredibile. Astfel mi-am dat seama că Via Transilvanica este singurul loc unde te bucuri că nu iese soarele, că te-ar durea ochii de la atâta frumusețe. Și acum, la rece, am încercat să selectez o mică parte din locurile pe care le-am descoperit, ca un „teaser” ca să vă conving să porniți și voi într-o călătorie inițiatică pe Via Transilvanica. Acesta nu este un top, nu este o ierarhie, este doar o bucățică din sufletul meu care s-a întâlnit cu sufletul Viei și cu file din cărțile de istorie pe care le-am luat la cercetat. Cu siguranță e ușor nedrept să fac această selecție subiectivă, așa că îmi cer scuze în avans față de toate locurile minunate ale căror povești nu le aștern aici, însă care și-au lăsat puternic amprenta în sufletul și în mintea mea. Și îndrăznesc să le fac o promisiune-manifest: cu siguranță mă voi întoarce la voi!
1. #Aiciastat Mihai Eminescu, la Mânăstirea Putna
#Aiciastat și a ctitorit domnitorul Ștefan cel Mare, dar și poetul Mihai Eminescu la Mânăstirea Putna, în inima Moldovei. Dacă sunteți în căutare de mistere, locuri mai puțin cunoscute, artefacte ale istoriei, oameni cu poveste, puteți începe de aici, de la Putna, km 0 al Viei Transilvanica și anul 1466 pe firul cronologic al istoriei, când a fost ctitorită de Ștefan cel Mare, după victoria pe care a obținut-o împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.
Turnul de la intrare supranumit “Turnul lui Eminescu” are un arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii și are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul și-a luat numele după poet.
2. #Aiciastat Daniil Sihastrul, în chilia săpată în stâncă cu mâinile lui
Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.
Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.
Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.
3. Mormântul lui Traian Popovici, "Schindler de românia"
Povestea lui Traian Popovici născut în satul Colacu din Fundu Moldovei seamănă remarcabil de bine cu povestea din “Lista lui Schindler”. Și să știți că în curtea bisericii din sat este înmormântat el, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.
După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.
Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.
El a murit în 1946 în acest sat, Colacu, unde tatăl său fusese protopop, și a fost înmormântat la umbra unui paltin, așa cum își dorise. Din păcate posteritatea l-a uitat, până când, în 1969 Yad Vashem i-a acordat post-mortem titlul de “Drept între Popoare”, primul de acest fel cu care a fost cinstit un cetățean român.
Biserica de lemn din Colacu datează de la 1800 și este inedit că are pe turlă semiluna sub cruce. Se spune că acest mic element îi îmbuna pe turci care dacă vedeau simbolul otoman, se îmbunau și nu distrugeau biserica.
4. #Aiciastat poarta lui Orban Balasz care astăzi se odihnește la Muzeul Porților Secuiești
Orbán Balázs este supranumit “cel mai mare secui” și a fost un scriitor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe, etnograf pasionat de viața sașilor (da, ați citit bine, a vecinilăr săi de etnie, sașii!). A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu.
Pe domeniul său a ridicat pe o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu. Ea a devenit foarte apreciată și populară printre localnici. Orbán Balázs și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că nu e de mirare că aici a fost organizat Muzeul porților secuiești cât și Muzeul apelor minerale și al băilor Szejke, pe locul fostelor băi. Muzeul porților secuiești este o lecție vie de etnografie secuiască, are porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Aici se află atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (conac astăzi din păcate dispărut) cât și monumentul său funerar.
5. Odorheiu Secuiesc
Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.
Se spune că este orașul școlilor, și vă provoc să vizitați acest oraș și să încercați să numărați edificiile clădite și închinate studiului și învățăturii. Iar Primăria din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei este o clădire remarcabilă. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.
Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.
6. Biserica Fortificată Sfânta Margareta din Mediaș
La Biserica fortificată Sfânta Margareta cu al său Turn al Trompeților înclinat (ba chiar unul dintre cele mai înclinate din lume!) ne aflăm în anul 1460 pe firul cronologic al istoriei. A fost construită între 1460-1488 în stil gotic și este cunoscută pentru că aici a fost închis Vlad Țepeș în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Și tot aici principele transilvănean Ștefan Báthory a fost ales în funcția de rege al Poloniei. Orga este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, este construită în 1755 de Johannes Hahn, originar din Levoca și stabilit la Sibiu. Surpriza a fost că am asistat la un concert de orgă spontan (cu talentata Edith Toth)! Altarul bisericii este de fapt un triptic, a fost realizat în 1480 la Viena. De unde știm asta? Ei bine, altarul portretizează patimile lui Iisus, iar sub brațul drept al lui Iisus crucificat apare imaginea Vienei.
Pe pereții interior sunt expuse mai mult covoare orientale, donații din secolul al XVI-lea. În biserică se poate admira și cea mai veche cristelniță de bronz din țară dar și multe alte piese parcă de muzeu. De exemplu, baldachinul amvonului a fost construit in 1679 de meșterul Sigismud Moess.
Biserica fortificată Sfânta Margareta din Mediaș, este unul dintre reperele istorice și arhitecturale importante pentru comunitatea săsească. Poate Rapunzel ascunsă în turnul său înclinat, poate Barbă Albastră își ține încă ferecate cele 6 soții aici, în orice caz avem multe mistere și istorii de descoperit la Mediaș.
Mediaș a fost unul dintre orașele de scaun ale Transilvaniei (Siebenburgen). A fost numit și “orașul Soarelui” și se spune că a fost construit de francmasoni. Aici au renăscut meșteșugul sticlăriei la Atelier Stycle și al fabricării cahlelor de teracotă cu motive tradiționale la Fabrica de Teracotă ce datează de la 1906.
7. Biserica Fortificată din Axente Sever
Axente Sever este un sat din județul Sibiu care inițial se numea Fraua, dar a luat numele revoluționarului pașoptist Ioan Axente Sever în 1931 pentru a-i onora memoria. Axente Sever a fost un profesor de latină și română, la Colegiul Sf. Sava din București. El a mers printre țărani pentru a populariza printre ei idealurile revoluției de la 1848. În august 1848, s-a întors în Transilvania unde a participat la a treia adunare de la Blaj și a fost alături de Avram Iancu la rezistența din Munții Apuseni.
Biserica de aici nu a fost fortificată de la început: ea a fost construită în primii ani ai secolului XIV, în 1322, urmând ca ulterior să fie fortificată. Este o biserică-sală cu nava pătrată și cu cor pentagonal. Este una din puținele biserici din Transilvania care au turnul clopotniță deasupra corului. Incinta, construită simultan cu lucrările de fortificare ale bisericii, are un traseu oval, curtinele, înalte de 6–8 m, fiind prevăzute cu metereze și contraforți. La interior, zidurile par mai scunde, din cauza nivelului ridicat al curții.
În timp au fost adăugate şi cămările de provizii şi drumul de strajă de deasupra acestora. Biserica nu a servit doar ca lăcaş de cult, ci şi ca adăpost în timpul invaziilor şi ca depozit pentru cereale şi carne. Aici exista un Turn al Slăninilor (ca în majoritatea bisericilor săsești și secuiești) unde fiecare familie îşi depozita slănina. Pentru a nu fi confundate, familiile îşi marcau bucăţile de slănină.
Fostele cămări de depozitare au fost transformate într-un „Muzeu cetate”. Prin intermediul machetelor, hărţilor şi a diverselor exponate, Muzeul dezvăluie uimitoare poveşti legate de viaţa coloniştilor saşi. Alături de muzeu au fost amenajate şi camere pentru primirea oaspeţilor, o ocazie deosebită de a locui chiar în fostele cămări unde, în urmă cu patru secole, saşii se adăposteau de atacurile turcilor.
8. Castelul Brukenthal din Micăsasa
#Aiciastat baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorului Transilvaniei în secolul al XVIII-lea. Castelul din Micăsasa este însă mai vechi, datează din secolul al XVI-lea. În timpul comunismului castelul a servit drept sediu CEC, apoi ca sediu al școlii, urme care și azi se observă foarte bine. În vitrinele unde altădată erau păstrate obiectele familiei Brukenthal, se mai văd azi doar niște urme de vase.
Castelul se află în apropierea bisericii medievale din Micăsasa, monument istoric situate chiar în centrul satului. Este inedit că a fost folosită jumătate ca biserică reformată și jumătate ca biserică romano-catolică. În corul bisericii medievale (actuala parte catolică a edificiului) se păstrează bolta pe ogive, tabernacolul și sedilia, toate caracteristice stilului gotic.
9. #Aiciastat și a învățat Regele Mihai, la Vila Klaus
#Aiciastat industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea, în Vila Klaus. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-ar fi oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii.
Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.
Iniţial pe aceste locuri se afla un lac de acumulare, pentru reglarea cursului Bârzavei, deoarce pe râu se transportau buşteni, drept combustibil pentru uzina din Reşiţa. Se scoteau buştenii din munte, de pe Semenic, şi se depozitau pe malurile Bârzavei. La un moment dat se deschidea stăvilarul din zona Vilei Klaus, şi pornea un şuvoi de apă care ridica toţi buştenii de pe maluri şi îi ducea până la Reşiţa, jos. După ce s-a construit barajul Breazova, în 1904-1905, atunci s-a desfiinţat barajul și s-a construit vila, din poveştile reşiţeanului Mircea Rusnac, doctor în istorie.
Se pare că şi Nicolae şi Elena Ceauşescu ar fi trecut pragul vilei. Astăzi este tabără de vară pentru copii. A fost abandonată timp de 10 ani, dar a fost redeschisă în 2019 cu ocazia filmării unei emisiuni TV.
10. #Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen
#Aiciastat și a pașit Principele Carol de Hohnezollern Sigmaringen când a coborât incognito de pe vaporul care îl aducea pe tărâmul unde urma să domnească, la Drobeta. Mai precis, pe 8 mai 1866, prințul Carol I debarca incognito la Severin pentru a prelua conducerea României. Pe chei se aflau o mulțime de oameni, nu pentru că își așteptau regele (despre care nu știau nimic), ci pentru că era Duminica Rusaliilor, iar lumea ieșise la plimbare. Acest loc este astăzi comemorat cu o lespede pe care sunt inscripționate cuvintele lui Carol I când a pășit pentru întâia oară pe pământ românesc: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, m‑am și făcut român”. Această lespede a fost dezvelită în 1939 de către regele Carol al II‑lea.
Carol I a fost înscăunat la 10 mai 1866 și a avut o domnie de 48 de ani, una din cele mai prospere perioade pentru România, o perioadă de independență și dezvoltare.
Sper că v-am convins de identitatea unică și puternică a Viei Transilvanica, drumul de 1.400 de km care unește România de la Putna la Drobeta și îi descoperă „culoarea”, gustul, formele și caracterul. Iar eu aștept cu nerăbdare realizarea celorlate două tronsoane din județele Hunedoara și Alba, motiv în plus să mă reîntorc pe Via Transilvanica cu forțe proaspete.
Atenție: parcurgerea traseului, chiar și a unei porțiuni din el, poate da dependență! Via Transilvanica este o comoară care așteaptă să fie descoperită. Este în continuă schimbare, ca noi toți de altfel, așa că ceea ce descoperiți astăzi poate fi ușor diferit mâine: drumurile se mai schimbă, chiar și munții se înalță cu câțiva milimetri pe an, nu-i așa? Via Transilvanica poate fi și ca un joc cu pioni și zaruri. Mai țineți minte jocul copilăriei: Piticot? Arunci cu zarurile și poposești undeva unde își este menit. Dacă ai noroc sari 2-3 etape, dacă nu, te duci înapoi unde mai ai ceva de descoperit. Eu am simțit că am plecat la drum „Piticot” și am ajuns la destinație puțin mai mare.
Surse:
– https://www.adevarul.ro/amp/1_5c33400fdf52022f75582782
– https://www.viatransilvanica.com/ghid
– Theodorescu, Răzvan et al, „România în patrimoniul UNESCO”, Monitorul Oficial, București, 2019
– Oltean, Radu, „Cetăți și castele și alte fortificații din România. Volumul I. De la începuturi până către anul 1540”, Editura Humanitas, București, 2020
