Juliette Grunau este comanditara acestei vile antebelice realizate în stil neoromânesc conform cererii de autorizație depusă în 1914. Terenul aparținea în 1911 Mariei Simionescu, fiind vorba de o parcelă încă goală. Prima referire la această casă este o coală de culoarea oului de rață din 1914 care poartă timbrul fiscal de 30 de bani, cu portretul Regelui Carol I și vulturul încoronat, peste care au fost adăugate semnături și numere de înregistrare cu creion chimic sau cu penița, cu următoarea solicitare:
Domnule Primar, dorind a construi pe proprietatea mea din strada Aureliu, nr. 4, vă rog să binevoiți a-mi elibera autorizațiunea necesară. Construcțiunile ce voiesc a face sunt: un corp de case parter și în parte subsol și mansardă, cu două apartamente. Anexez aici și o coală timbrată de 25 de lei pentru transcrierea autorizațiunei și câte un plan în dublu exemplar de fiecare construcțiune, întocmit și semnat de dl. D. P. Antonescu, de profesiune arhitect, cu domiciliul în strada Otetelașanu, no. 5. Valoarea construcțiunea ce voiesc să fac este de aproximativ 70.000 de lei.
Arhiva PMB Fond Tehnic, Dosar 158/1914
Casa la origine includea și partea casei vecinei care este lipită astăzi (aproape în oglindă, construcția respectivă de fapt era parte din casa principală), însă turnura istoriei a decis ca cele două corpuri să devină locuințe de sine stătătoare.
Juliette Grunau a fost o reprezentantă a burgheziei capitalei cu o prezență puternică în economia orașului și o influență redutabilă, de la industrie la comerț, de la bănci, la servicii. Aceste familii puternice care au câștigat repede influență și notorietate au jucat un rol crucial în dezvoltarea urbană a capitalei.
În 1928 s-a mutat aici un anume Emil Wagner, sobar și ceramist din Bucovina. El provenea dintr-o familie germană, a făcut liceul la Cernăuţi, apoi s-a stabilit în Bucureşti în 1917. Emil Wagner a fost primul inginer ceramist din România. A proiectat fabrici de țiglă și teracotă, a construit sute de acoperișuri, a făcut sobe. A cunoscut multe personalități, le-a reparat acoperișurile sub care-și adăposteau celebritatea și tristețile. Îi păstra o amintire duioasă bunicii lui, care era rudă cu Richard Wagner, compozitorul. A fost decorat în Primul Război Mondial de Împăratul Franz Iosef. Într-un interviu acordat Silviei Iliescu pentru RADOR în 2000 povestea astfel:
Pe strada Aureliu, numărul 4. […] Lângă [Biserica] Armenească, din Armenească până în Calea Moşilor e strada Aureliu, acolo am stat. Dar prima dată am stat în Bulevardul Elisabeta, deasupra farmaciei Thüringer, când am venit la Bucureşti am stat acolo. O farmacie, Thüringer, la familia Lerescu, ăştia erau cei mai mari moşieri din România. Şi fata lor era măritată după general-doctor francez Pressy. Eu şedeam acolo şi ei şedeau mai mult în Franţa, dar proprietatea o aveau de la Brezoianu şi până la ei. Spitalul Eforiei, clădirile alea, erau proprietatea lor. Şi ei spuneau: <Emile, ai tu grijă de tot.> Eu luam chirie de la toţi, le trimiteam [chiriile], le puneam la bancă. […] Asta era după Primul Război Mondial, în 1921, până în ‘28.
Şi în ‘28 a murit domnul Lerescu şi nu ştiu ce au făcut pe urmă, că eu am cumpărat casa aia în [strada] Aureliu şi m-am mutat. De ce m-am mutat, pentru că m-am însurat şi nu mai puteam să stau în Bulevard. De ce nu puteam să stau în Bulevard, în Bulevard erau multe-multe femei, cocote, unde-i restaurantul <Gambrinus>, era plin acolo, case de rendez-vous erau. Şi eu şedeam… aveam garsoniera acolo şi fetele veneau la mine: <Emile, împrumută-mă cu 1 000 de lei…> Dar cinstite! Să ştii, cinstite ! Am trăit între ele acolo, în fiecare zi veneau: <Dă-mi 5 000 de lei, dă-mi 10 000 de lei, că mâine îţi dau>. A doua zi veneau şi dădeau banii înapoi.
Dar eu aveam pe una, Lenuţa de la Botoşani, o fată frumoasă, nici n-am mai văzut de atuncea o fată aşa frumoasă! Şi vroia… <Emile, hai să ne însurăm !> <Nu pot, măi fată! Tu eşti cocotă, nu pot, nu pot!…> Nu m-am agăţat niciodată de ele. Să ştiţi că ele erau profesoare, erau şi doctore, care erau curve. Dar în fiecare săptămână, schimbau blănurile, schimbau… Era barul <Mascota> în spatele Casei de Depuneri şi veneau acolo la barul <Mascota>. Şi pe timpul ăla cu 5 000 de lei […] cumpărau cinci haine de blană. Erau elegante, cocotele, erau foarte elegante!
Emil Wagner, sobar și ceramist din Bucovina
Arhitectul care semnează proiectul în stil neoromânesc este Dumitru Antonescu care a finalizat studiile de arhitectură în 1908, intrând în Corpul Arhitecților în 1937 când a obținut și dreptul de liberă practică, având legitimația 544 și fiind domiciliat în Strada Sf. Apostoli nr. 60 (conform Tabloului Arhitecților din 1947). “>Am reușit să îl identific după semnătura sa, făcând câteva inferențe logice. “D.P. Antonescu” nu putea fi Petre Antonescu, semnăturile și numele fiind diferite, dar nici arhitectul Dinu P. Antonescu, care se năștea abia în 1909 la Bârlad (ar fi avut doar 5 ani la proiectarea acestei case, ceea ce ar fi fost cu totul nemaivăzut!).
O altă clădire proiectată de Dumitru Antonescu identificată de mine în Fondul Tehnic al Arhivelor P.M.B. se află pe Strada Muzelor nr. 22. Pe 3 martie 1924 Lisette Weinstein cerea autorizație pentru a ridica un garaj cu pivniță și parter din zid cu 7 încăperi în fundul curții (retras din aliniere), după planurile arhitectului D. Antonescu, cu aceeași semnătură.
Detaliile arhitecturale ale casei din Corbeni 4A sunt remarcabil de bine păstrate. Interiorul a fost restaurat exemplar, tavanul fiind decorat cu foiță de aur. Exteriorul păstrează de asemenea ornamentele în stil neoromânesc, bumbul, funia împrelită, marchiza de lemn. Proiectul de renovare a fost realizat cu echipa de arhitecți ICON Studio de arhitectură (ce a fost premiată la Anuala de Arhitectură în 2022 pentru proiectul vilei ing. Constantin Bușilă din Strada Rabat nr. 1), a durat aproape 5 ani și a costat aproximativ 1.5 milioane Euro. Apreciez invitația Dacianei Tise de a valorifica valoarea memorial-simbolică a patrimoniului casei restaurate în procesul de promovare a casei pentru vânzare.
